Biostatistica MG - Cursul IV

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU
FACULTATEA DE MEDICINĂ ŞI MEDICINĂ DENTARĂ

CATEDRA DISCIPLINELOR CLINICE, MEDICALE ŞI
PROFILACTICE
Prof. univ. Dr. Dan-Ioan Mănăstireanu
IGIENA
Curs Universitar
pentru anul III Medicină Generală
PARTEA I-A
SEMESTRUL I
BUCUREŞTI 2009
PROFILACTICE
PROFILACTICE
Prof. univ. Dr. Dan-Ioan Mănăstireanu
IGIENA
Curs Universitar
pentru anul III Medicină Generală
PARTEA I-A
SEMESTRUL I
BUCUREŞTI 2009
PROFILACTICE
PROFILACTICE
CUPRINS:
I. NOTIUNI INTRODUCTIVE ........................................................................... 9

1.1 Definiţia igienei....................................................................................... 9
1.2 Notiunea de sănătate şi conţinutul igienei.............................................. 9
1.3 Metode de cercetare folosite în igienă................................................ 10
II. IGIENA AERULUI .................................................................................... 12
2.1 Proprietăţile fizico-chimice ale aerului........................................ 13
2.2 Compoziţia chimică a aerului şi influenta sa asupra
organismului uman ............................................................................... 16
2.3. Poluarea aerului şi acţiunea sa asupra sănătăţii ................... 20
2.4 Sursele de poluare a aerului.............................................................. 21
2.5 Factorii care condiţionează poluarea şi autopurificarea aerului ............ 22
2.6 Acţiunea poluării aerului asupra sănătăţii............................................. 23
2.7 Prevenirea şi combaterea poluării aerului ................................. 27
2.8 Contaminarea microbiană a aerului şi actiunea sa asupra sănătăţii .. 28
III. IGIENA APEI ........................................................................................ 30
3.1 Necesarul de apă ............................................................................... 30
3.2 Apa în natură ...................................................................................... 31
3.3 Apa ca factor de răspândire a bolilor infectioase................................ 32
3.4 Patologia neinfecţioasă produsă prin apă ................................ 36
3.5 Bolile cardiovasculare şi relaţia cu gradul de mineralizare şi
microelementele din apă ........................................................................... 39
3.6 Substantele toxice din apă ............................................................. 40
3.7 Condiţiile de potabilitate a apei............................................................ 43
3.8 Igiena aprovizionării cu apă ............................................................... 48
IV IGIENA SOLULUI ................................................................................ 53
4.1 Proprietăţile fzice ale solului.................................................................. 54
4.2 Compoziţia chimică a solului.................................................................... 55
4.3 Poluarea solului şi influenta asupra sănătăţii........................................ 55
4.4 Asanarea solului .................................................................................. 57
V. IGIENA RADIATIILOR ............................................................................. 61
5.1 Radiatiile ionizante .............................................................................. 62
VI IGIENA HABITATULUI UMAN ................................................................. 71
6.1. Igiena localităţilor şi relaţia cu sănătatea ............................................ 71
6.2.Igiena locuinţei şi relaţia sa cu sănătatea ............................................ 83
6.3.Igiena instituţiilor publice..................................................................... 100
PROFILACTICE
PROFILACTICE
PROFILACTICE
PARTEA I
PROFILACTICE
I. NOTIUNI INTRODUCTIVE
Cuvântul igienă derivă de la Hygeia, care în mitologia greacă era zeiţa

sănătăţii, fiica lui Asklepios (Esculap la romani), zeul vindecător al bolilor.
Asklepios a rămas simbolul medicinei curative, iar Hygeia emblema sănătăţii,
a medicinii preventive.
1.1 Definiţia igienei
Igiena este ştiinţa sau ramura ştiinţelor medicale care se ocupă cu

păstrarea şi promovarea sănătăţii oamenilor, a colectivităţilor umane; ea este
o disciplină de importantă a medicinii preventive, profilactice şi în acelaşi timp
o disciplina de bază a medicinii colectivităţii.
1.2 Notiunea de sănătate şi conţinutul igienei
Pentru a aprecia importanţa teoretică şi practică a igienei, este necesar să

cunoaştem şi să delimităm mai intâi noţiunea de sănătate. După OMS prin
sănătate se înţelege o bună stare fizică, psihică şi socială a oamenilor (a
individului şi a colectivităţilor). Există o condiţionare strânsă între aceste
atribute, astfel încât nu se concepe o dezvoltare sănătoasă fizică şi
neuropsihică fără a se asigura conditii sociale corespunzătoare. Prin sănătate
înţelegem şi capacitatea dinamică de adaptare a omului la mediul înconjurător
în continuă modificare.
Sănătatea, ca şi boala, recunoaşte o serie de factori care o determină,
care pot fi denumiti factori etiologici ai sănătăţii (aşa cum vorbim de factori
etiologici ai bolilor).
Aceştia pot fi grupaţi în:
Factorii interni care au influenţă decisivă în producerea anumitor boli sau
afectiuni (boli genetice sau ereditare), de exemplu: hemoglobinopatiile
ereditare în care rolul defectului genetic este hotărâtor.Factorii interni au rol
PROFILACTICE
important în determinarea anumitor
predispoziţii faţă de actiunea factorilor externi în producerea unor boli, şi
acţionează ca factori predispozanţi, de exemplu diabetul zaharat care este
considerat a avea o componentă genetică, apare la persoane cu
alimentaţie dezechilibrată, cu suprasolicitare pancreatică.
Factorii externi sau factorii de mediu. Ei au influenţă mult mai mare şi
mai bine cunoscută asupra sănătăţii. Pot fi:
- factori fizici (temperatura, radiaţiile ionizante);
- factori chimici (elemente şi substanţe chimice existente în natură sau
sintetizate de om);
- factori biologici (bacterii, virusuri, paraziti, fungi);
- factori sociali (factori rezultaţi din actiunea omului asupra mediului sau
din interrelaţiile dintre oameni).
- Factorii externi pot fi clasificati în factori naturali (apa, aer, solul) şi artificiali
(locuinţă, îmbrăcăminte, alimentaţie); factori sanogeni şi patogeni.
Factorii sanogeni contribuie la mentinerea şi întărirea sănătăţii. Factorii
patogeni au acţiune nefavorabilă asupra sănătăţii, care duce la producerea
de boli. Nu întotdeauna prezenţa factorilor patogeni este sinonimă cu
producerea de boli. De foarte multe ori ei produc îmbolnăviri numai după o
perioadă mai lungă de actiune; se numesc factori de risc sau factori capabili
să producă îmbolnăvirea.
Igiena studiază influenta condiţiilor de viaţă şi de muncă, a factorilor de
mediu (naturali şi sociali) asupra sănătăţii şi stă la baza măsurilor de
asanare şi profilaxie. Aceste măsuri contribuie la prevenirea îmbolnăvirilor
şi crearea de condiţii care să asigure păstrarea sănătătii.
1.3 Metode de cercetare folosite în igienă
a). Metode pentru investigarea factorilor de mediu, sunt metode

împrumutate din alte ştiinţe: metode fizice, chimice, biologice. Ele pot fi
cantitative şi calitative.
b). Metode pentru investigarea organismului uman, sunt metode proprii
medicinei: metode clinice, paraclinice, epidemiologice.
c). Metode experimentale care se efectuează pe animale de laborator
puse în situaţii similare organismului uman.
d). Metode statistice sau statistico-matematice folosite în vederea
obţinerii unor rezultate semnificative pentru a fi interpretate corect.
PROFILACTICE
Cu ajutorul acestor metode se realizează actiunea de supraveghere
permanentă a stării de sănătate a populaţiei.
În acţiunea de supraveghere a sănătăţii populaţiei se cunosc două grupe
de măsuri sanitare: măsuri preventive (care se aplică înainte de constatarea
influenţei nocive a factorilor de mediu) şi măsuri corective (care se iau după
constatarea efectelor nocive sau a riscului pentru sănătate).
Măsurile sanitare pot fi clasificate în:
- măsuri medicale care se aplică de către organele medicale de exemplu:
controlul medical la încadrare, controlul periodic al muncitorilor, imunizarea
populaţiei, elaborarea de norme sanitare;
- măsuri nemedicale care se aplică de către instituţiile administrative,
industriale, comerciale, culturale, tehnice. Aceste măsuri se aplică pe baza
normelor sanitare;
Prin norme sanitare înţelegem limitele concentraţiilor sau nivelurile
admise pentru diverşi factori de mediu pentru ca aceştia să nu-si exercite
efectele nocive asupra organismului. Frecvent aceste limite sunt:
concentratii maxime admise pentru diverşi factori de mediu (substante
toxice, radiaţii ionizante, microorganisme), dar tot atât de bine pot fi şi
concentraţii minime admise - se referă la aportul de substante nutritive,
factori fizici - temperatură, luminozitate.
Criteriile care stau la baza elaborării normelor sanitare stabilesc relatia
existentă între intensitatea, frecventa, durata expunerii populaţiei la unii
factori de mediu şi riscul sau amploarea unui fenomen nedorit pentru om.
Criteriile sanitare se urmăresc prin studii experimentale şi/sau
epidemiologice. La baza elaborării lor stă întotdeauna relatia doză-efect.
Trecerea de la criterii la norme sanitare se realizează prin aplicarea
relatiei dintre necesitate şi posibilitate, analizându-se raportul cost/beneficiu
sau cât costă transpunerea în practică a normei respective şi ce consecinte
economice sau sociale se pot obtine.
PROFILACTICE
II. IGIENA AERULUI
Învelişul gazos al pământului care poartă numele de atmosfera se împarte

în trei zone distincte, după compoziţia chimică şi proprietăţile fizice, şi anume:
Homosfera =la rândul ei formata din:
- troposfera are o înălţime medie de 10-12 km (la poli atinge 6-8 km, iar la
Ecuator 16-18 km) se caracterizează prin continua mişcare şi agitare a
aerului.
- stratosfera are o înălţime de 35-45km, este separată de troposferă prin
tropopauză. Se caracterizează prin reducerea turbulentei.
- mezosfera care se întinde până la aproximativ la 100km, este separată
de stratosferă prin stratopauză.
Heterosfera - atinge aprox. 2000km, se caracterizează printr-o ionizare
intensă. Este separată de homosferă prin mezopauză.
Exosfera - reprezintă învelişul excentric al atmosferei, practic nu are limite,
este separată de heterosferă prin termopauză.
Asupra omului influenţa cea mai puternică o are troposfera, atât prin
PROFILACTICE
proprietăţile fizice, cât şi prin compozitia chimică.
2.1 Proprietăţile fizico-chimice ale aerului
Temperatura aerului influenţează procesul de termoreglare prin

modificarea termogenezei endogene şi a convectiei (schimb de căldură între
corp şi aerul înconjurător sau un fluid).
În conditii extreme, temperaturile scăzute ale aerului pot produce: răcirea
locală a unor segmente ale organismului, mai ales la extremităţi, degerăturile
sau îngheţul. Temperaturile crescute pot produce arsuri de diferite grade.
Temperatura ridicată influenţează nefavorabil atentia, timpii de reacţie
şi coordonarea psihomotorie. Frecventa accidentelor în zonele calde de
lucru, mai ales la cei neadaptaţi este mai mare.
Norme: zona temperaturilor de confort pentru adulţi este cuprinsă între
17-22°C, pentru copiii mici 22-24°C, prematuri 24-2G°C, adulţii care
efectuează munci fizice 15-17°C.
Gradientul vertical de temperatură: 2°C la copii şi 2,5°C la adulti; gradientul
orizontal între 2 şi 2,5°C. Amplitudinea variatiilor temperaturii aerului într-o
încăpere: 6-7°C.
Mijloace de realizare a normelor: amplasarea şi orientarea clădirilor,
izolarea termica, ventilatia şi conditionarea aerului, sistemele de încălzire.
Umiditatea aerului acţionează asupra procesului de termoreglare prin
influentarea evaporării transpiraţiei.
Umiditatea ridicată are influenţe negative, împiedică evaporarea
transpiraţiei şi deci pierderea de căldură. Este factor favorizant pentru
afectiuni reumatice, afectiuni catarale ale căilor respiratorii şi alterează
condiţiile de poluare a atmosferei, alimentelor şi clădirilor. Umiditatea
foarte scăzută, sub 25% aer uscat, are actiune nefavorabilă asupra
mucoaselor respiratorii. Se întâlneşte în unele zone geografice, ramuri de
productie, încăperi supraîncălzite.
Norme. Umiditatea favorabilă pentru organismul uman este între 30-70%.
Mijloace de realizare a normelor: prevenirea sau combaterea igrasiei,
evitarea unor practici care produc vapori de apă în încăperile de locuit,
ermetizarea instalatiilor centrale de încălzire, sisteme de ventilatie şi
conditionare a aerului.
Mişcarea aerului se caracterizează prin două componente: viteza şi
direcţia.
Directia determina curenti orizontali, ascendenti, descendenti şi în vârtej.
PROFILACTICE
Directia de mişcare influenţează poluarea şi caracterul masei de aer într-o
zonă (polar, mediteranean, de deşert, montan, de vale).
Viteza de mişcare a aerului are actiune asupra tennoreglării în functie de
temperatura şi umiditatea aerului: în conditii obişnuite temperatura aerului
fiind mai joasă decât cea cutanată şi umiditatea aerului fiind sub 100%, cu
cât viteza este mai mare, cu atât pierderea de căldură din partea
organismului este mai mare.
Aerul în mişcare este un excitant pentru receptorii cutanati şi intervine în
mentinerea tonusului nervos.
Mişcarea aerului este un factor care intervine în dispersia poluanţilor şi în
autopurificarea atmosferică.
Norme privind viteza aerului pentru încăperi de locuit 0,1-0,3 m/s, în
încăperi de lucru 0,1-0,5 m/s, iar în clase la înălţimea elevilor să nu
depăşească 0,3-0,5 m/s.
Radiaţiile infraroşii sau calorice sunt emise de soare, focuri, metale
topite, surse de încălzire, clădiri, asfalt, etc. Corpul uman se comportă ca
un corp negru adică absoarbe aproape toată cantitatea de radiatii calorice
primită. Acoperirea corpului cu îmbrăcăminte (în funcţie de natura
materialului, culoare) modifică absorbţia radiaţiilor calorice, deci
termoreglarea.
Radiatiile calorice intense produc supraîncălzire, eriterne, arsuri,
modifică tensiunea arterialâ. După expunere îndelungată la radiaţii calorice
intense care nu dau arsuri, pot apărea pe piele leziuni cronice: eriteme
termice, hiperpigmentări, teleangiectazii. În industrie, radiatiile calorice
puternice produc cataracta, de exemplu la metalurgişti, suflători de sticlă.
Protectia se face prin ochelari corespunzători.
Expunerea corpului la radiatii calorice solare puternice produc insolatia,
care se manifestă printr-o stare de excitabilitate a sistemului nervos central,
cefalee, agitaţie, convulsii, pierderea cunoştinţei. Apare frecvent la muncitorii
agricoli, în aglomeraţii, în locuri fâră mişcarea aerului , pe plaja la turistii
nepregatiti.
Nu există normative specifice pentru radiaţiile calorice.
Mijloace de reducere a radiaţiilor calorice intense sunt: ecrane de
reflectare, îmbrăcăminte, ochelari, unguente, spaţii verzi, udarea frecventă a
pavajelor.
Radiatiile luminoase au acţiune specifică (asupra ochiului, vederii) şi
nespecifică (asupra altor sisteme). Asupra ochiului, care este cel mai sensibil
organ, lumina prea puternică scade randamentul vizual.
Efectul de orbire temporară constă în pierderea trecătoare a funcţiilor
oculare din cauza strălucirii prea puternice a unui obiect în câmpul vizual.
PROFILACTICE
Adaptarea ochiului la lumina slabă (necesară la fotografi, radiologi) poate
necesita şi o jumătate de oră.
Actiunea nespecifică a radiaţiilor luminoase se manifestă asupra pielii,
sistemului nervos (modificări ale tonusului cortical) şi asupra unor functii
metabolice şi cardiorespiratorii.
Normative minime de iluminare: pe câmpul obişnuit de lucru - scris, citit,
la lumină naturală 100 lx, la lumină incandescentă 150 lx, iar la lumină
fluorescentă 300 lx.
Radiatiile ultraviolete. În condiţii de atmosferă nepoluată şi de umiditate
normală, radiatiile ultraviolete solare care ajung la suprafaţa solului au
lungimea de undă cuprinsă între 292 şi 400 nm. Radiaţiile ultraviolete sunt
absorbite de particulele din atmosferă, deci pot constitui un indicator de
poluare atmosferică.
Efectele radiatiilor ultraviolete se manifestă prin:
a). actiune antirahitică datorită producerii în straturile superficiale ale
pielii, de vitamina D. Acest efect este utilizat în profilaxia şi tratamentul
rahitismului. În centrele urbane poluate frecvenţa rahitismului este mai mare
comparativ cu zonele nepoluate;
b). actiune bacteriostatică şi bactericidă. Radiaţiile ultraviolete naturale
contribuie la autoepurarea aerului, apei şi solului. Această actiune poate fi
folosită la dezinfectia aerului, apei şi alimentelor. Totodată radiaţiile
ultraviolete artificiale se utilizează pentru dezinfectia aerului sau apei, a
laboratoarelor de microbiologie, virusologie;
c). acţiune eritematoasă se manifestă prin înroşirea mergând până la
arsura pielii expuse. În cazul eritemelor grave pot apare vezicule, edeme,
descuamatii şi ulceraţii;
d). acţiune pigmentară. Pigmentaţia este determinată de transformarea
promelaninei din stratul bazal al epidermului în melanină care migrează
spre stratul cornos. Se produce bronzarea pielii, pielea pigmentată nu mai
suferă efecte nocive (acţiune eritematoasă);
e). efecte asupra ochiului care se traduc prin leziuni ale polului anterior
al globului ocular. Boala se numeşte fotoftalmie. Apare la câteva ore după
expunere şi se manifestă prin simptome conjunctivale: fotoconjunctivită
(senzaţie de corp străin în ochi, hipersecretie lacrimală, secretie
conjunctivală, hiperemie), cefalee, fotofobie. Pentru evitarea leziunilor
oculare persoanele care lucrează cu generatori de ultraviolete (sudori,
personal care manevrează aparate de ultraviolete) trebuie să-si protejeze
ochii cu ecrane colorate sau ochelari cu sticlă fumurie;
f). efecte generale asupra organismului. Sub acţiunea radiatiilor
ultraviolete cresc elementele figurate ale sângelui, creste rezistenta la boli
PROFILACTICE
infectioase. Dar, favorizează aparitia ridurilor pielii prin reducerea tonusului
muşchilor superficiali, creşte frecventa cancerului cutanat şi al buzelor.
Norme directe pentru radiatii ultraviolete nu există. Expunerea la radiatii
ultraviolete trebuie să fie sistematică, gradată, uniforma, nu mai mult de 2
ore pe zi. Peste acest timp ne putem expune numai la radiaţii indirecte,
reflectate sau după-amiaza când intensitatea lor scade.
Presiunea atmosferică este factorul care determina mişcarea maselor
de aer (în zonele atmosferice depresionare ia naştere un ciclon, iar în jurul
unei zone cu presiune ridicată ia naştere un anticiclon).
La presiune atmosferică scăzută se produce accelerarea pulsului, a
respiraţiei, creşte debitul cardiac şi numărul de hematii. În aceste conditii se
poate produce şocul de altitudine, şocul aviatorilor, poliglobulia de
altitudine.
Fenomene electrice din atmosferă. În atmosferă, sub actiunea agenţilor
ionizatori, iau naştere ionii moleculari care polarizează rapid în jurul lor
molecule neutre electric rezultând ioni mici sau normali (n+ şi n-); în
atmosfera poluată şi umedă, ionii se depun pe particulele solide sau lichide
rezultând ionii mari sau grei (N+ şi N-). În aer există întotdeauna ioni mari şi
ioni mici, dar concentratia lor pe cm2 de aer variază în funcţie de gradul de
poluare al aerului, astfel în aerul poluat scade concentraţia ionilor mici şi
creşte concentratia ionilor mari. În aerul curat se găsesc în medie 400-700
perechi de ioni mici şi 1000 - 1500 perechi de ioni mari pe cm3 de aer.
În staţiunile climaterice montane concentraţia ionilor mici creşte şi scade
cea a ionilor mari. Pe malul mării predomină ionii intens pozitivi.
În general ionii mici negativi au actiune favorabilă asupra dezvoltării şi
diviziunii celulare, asupra proceselor circulatorii, secretorii, trofice şi vibratorii
din mucoasa respiratorie, asupra tonusului sistemului vegetativ. Nu există
norme cu privire la ionizarea aerului, dar se consideră că nivelele ridicate din
unele locuri din natură sunt favorabile organismului uman.
Rezultate favorabile terapeutice, in zonele cu ionozare negativa, s-au
obtinut in boli ale aparatului respirator (bronşită cronică, astm), boli
cardiovasculare (hipertensiune arterială), tulburări nervoase şi endocrine,
boli alergice.
Ionizarea ridicată a aerului se mentine prin combaterea poluării.
2.2 Compoziţia chimică a aerului şi influenta sa asupra

organismului uman
PROFILACTICE
Aerul pur este teoretic un amestec de oxigen şi azot în proporţie de 1:4.
În realitate este un amestec de gaze format din azot 78-79%, oxigen 20-
21%, bioxid de carbon 0,03-0,04% şi alte gaze: argon, xenon, neon,
crypton, radon, toron şi ozon. La acestea se adaugă vapori de apă, pulberi,
polen, bacterii, fungi, în cantităţi variabile.
Prin actul respirator se modifică compoziţia aerului şi cantitatea de
vapori de apă; aerul expirat fiind practic saturat, compoziţia de bioxid de
carbon se modifică de la 0,03-0,04% la 3-4%. În functie de presiunea
parţială a gazelor din atmosferă se realizează schimburile gazoase la
nivelul alveolelor pulmonare. Modificarea de presiune parţială se poate
datora modificării concentraţiei gazelor sau presiunii atmosferice.
Influenta variaţiei presiunii partiale a azotului.
Azotul este un element cu reactivitate chimică redusă, influentează
organismul uman numai ca urmare a creşterii presiunii aerului inspirat. Aer
cu presiune mult crescută inspiră persoanele care coboară sub apă şi
respiră aer la presiune corespunzătoare adâncimii la care lucrează. De
exemplu scafandrii, muncitorii din chesoane. La coborârea sub apă
presiunea creşte cu o atmosferă pentru fiecare 9 m.
Azotul inspirat la presiune ridicată depăşeşte membrana alveolo-
capilară, se dizolvă în plasma ajungând în tesuturile bogate în lipide - tesut
adipos şi sistem nervos. Rezultă două sindroame: sindromul de
compresiune sau narcoza hiperbară (se produce saturarea în azot a
ţesutului nervos) şi sindromul de decompresiune.
a). Sindromul de compresiune sau narcoza hiperbară sau betia adâncurilor
evoluează în două faze: o fază de excitatie manifestată prin euforie,
nelinişte, agitaţie; o fază de inhibiţie manifestată prin somnolenţă,
adinamie, bradicardie, bradipnee, scăderea reflexelor osteotendinoase,
chiar moarte. Sindromul se instalează cu atât mai repede cu cât se coboară
mai adânc; la 100 m se instalează în câteva secunde.
Pentru evitarea narcozei hiperbare se limitează timpul de lucru la
adâncime.
b). Sindromul de decompresiune poate apare la revenirea la suprafaţă. În
conditii de scădere a presiunii aerului, azotul trece din stare solidă în stare
gazoasă şi se elimină prin plămâni. Dacă trecerea din starea lichidâ în starea
gazoasă se produce în ritm rapid, o parte a gazelor se acumulează în sânge
producând embolii gazoase, localizate în diferite organe şi ţesuturi (creier,
cord, plămân). Apariţia emboliilor gazoase este precedată de o serie de
semne: dureri articulare şi musculare, parestezii, hiperestezie cutanatâ,
emfizem subcutanat. În aceste condiţii pentru a evita producerea emboliei,
se recomandă tratarea intr-o barocamera de decompresiune pentru
PROFILACTICE
resolvirea azotului în sânge.
Pentru a preveni aceste accidente se recomandă decomprimarea lentă
sau progresivă prin ridicarea la suprafaţă în trepte.
În ultimul timp azotul este înlocuit cu heliu în aerul inspirat de scafandri.
Influenta variatiei presiunii parţiale a oxigenului.
Oxigenul este indispensabil vieţii, variatiile de presiune parţială se
răsfrâng puternic şi rapid asupra sănătăţii. Scăderea presiunii partiale a
oxigenului se datorează scăderii concentratiei sau scăderii presiunii
atmosferice.
a). Scăderea concentraţiei de oxigen se produce mai rar, de exemplu în
încăperi ermetic închise în care oxigenul este consumat. În atmosfera liberă,
deşi se consumă cantităţi mari de oxigen prin respiraţia oamenilor,
animalelor, plantelor, procesele naturale de fermentaţie şi descompunere a
substantelor organice, arderi de tot felul, oxigenul este eliberat de către
plante în procesul de asimilaţie clorofiliană in cantităţi care depăşesc cu mult
consumul de oxigen.
Scăderea concentratiei de oxigen este bine tolerată până la 16-17% (aproape
de concentratia oxigenului din aerul alveolar expirat). Sub această
concentratie se produc mecanisme de compensare şi anume: creşterea
debitului cardiac, tahicardie, creşterea numărului de hematii în sângele
periferic, creşterea volumului ventilatiei pulmonare. Când scăderea
concentraţiei de oxigen depăşeşte capacitatea de compensare fiziologică
apare hipoxia manifestată prin euforie, tulburări senzoriale, tulburări de
coordonare motorie, de orientare temporo-spaţială, urmata de dezechibru
acido-bazic prin hiperventilaţie, respiratie CheyneStokes, convulsii şi
moarte.
b). Scăderea presiunii parţiale a oxigenului apare prin scăderea presiunii
atmosferice. Pentru fiecare 10 m altitudine presiunea atmosferică scade cu 1
mmHg.
Scăderea presiunii atmosferice duce la scăderea presiunii parţiale a
oxigenului şi la hipoxie. Nivelul hipoxiei depinde de altitudine: până la 3000 m
mecanismele compensatorii nu prezintă fenomene de suprasolicitare, între
3000-6000 m este posibilă apariţia acestor fenomene, peste 6000 m apare
hipoxia cerebrală fiind nevoie neaparata de administrarea de oxigen. Peste
8000 m viaţa nu este posibilă fără aport de oxigen. Acestea sunt valabile
numai în repaus fizic. In conditii de efort fizic poate apare de la 2000 m răul
de munte, descris la persoanele care fac ascensiuni pe munţi. Se manifestă
prin oboseală, dispnee, tahipnee, tahicardie, cefalee, vertij, somnolenţă,
cianoza extremităţilor, epistaxis, hemoptizii, lipotimie, iar în cazuri extreme
chiar deces.
PROFILACTICE
Persoanele care locuiesc în zone de mare altitudine (Hymalaia, Anzii
Cordilieri) prezintă modificări functionale adaptative: torace cu aspect
globulos, creşterea volumului respirator, hipertrofie ventriculară stângă,
poliglobulie.
Creşterea presiunii parţiale a oxigenului este în general bine suportată de
organism. Terapeutic se administrează oxigen cu efecte favorabile asupra
organismului însă pe o perioadă scurtă de timp, în caz contrar se produc
modificări de permeabilitate alveolo-capilară şi risc de edem pulmonar.
Influenta variatiei presiunii partiale a bioxidului de carbon.
Bioxidul de carbon acţionează asupra organismului uman prin
creşterea presiunii parţiale. Fiind în concentratie foarte mică în aerul
atmosferic, creşterea presiunii parţiale se realizează pe seama creşterii
concentratiei sale.
În natură bioxidul de carbon este produs ca urmare a respiraţiei omului,
animalelor, a diverselor procese naturale de fermentatie şi a combustiilor
naturale şi artificiale. În natură se produce şi un consum permanent datorită
procesului de fotosinteză a plantelor, solvirii parţiale a bioxidului de carbon
din aer în apa de precipitatii. Există un echilibru între consum şi producere. În
ultimul timp se constată însă o uşoară creştere a cantităţii de bioxid de
carbon datorită arderilor, a reducerii suprafeţelor cu vegetaţie. In timp
această creştere duce la fenomenul de seră (bioxidul de carbon acumulat
formează un strat izolator pentru radiaţiile solare, împiedicând răcirea
pământului şi ducând astfel la creşterea temperaturii).
Concentratii mari de bioxid de carbon se întâlnesc în încăperi închise
ermetic, fabrici de bere, alcool, în mine, în zonele vulcanice în care s-au
produs eliminări de gaze din sol. În aceste conditii bioxidul de carbon
acţionează ca toxic când concentratia ajunge la 3-4% (aproape
de centratia din aerul alveolar) şi împiedică eliminarea CO, din sânge, cu
apariţia fenomenului de hipercapnie.
CO2 fiind un excitant al centrului respirator, în condiţii de hipercapnie se
produce o creştere a frecventei şi amplitudinii respiraţiilor. La concentratii de
4-5% apare dispneea, senzatia de constrictie toracică, vertij, tulburări
senzoriale, uşoară creştere a tensiunii arteriale. La concentratii de 6-8%
apare cefalee, vertij, greaţă, vărsături, somnolenţă. La concentraţii de 9-10%
se produce lipotimia, iar la peste 16% se produce paralizia centrilor
respiratori, moarte prin stop respirator.
Ca măsuri de profilaxie se recomandă ventilaţia eficientă a încăperilor în
care au loc procese chimice şi biologice cu producere de CO2 utilizarea de
măşti de protectie în cazul pătrunderii în locuri periculoase (mine, puţuri).
PROFILACTICE
2.3. Poluarea aerului şi acţiunea sa asupra sănătăţii
Prin poluare se înţelege prezenţa în atmosfera a unor substante care

produc modificări ale sănătăţii, alterează mediul, în funcţie de concentraţie şi
/ sau timpul de acţiune.
Aceste substanţe pot fi diferite de cele care se găsesc în compoziţia
normala a aerului sau pot fi compuşi care fac parte din acesta (ozonul,
CO2).
Poluantii atmosferici reprezintă o paletă foarte largă de substante
deosebite atât ca natură chimică, cât şi ca efecte realizate asupra omului
sau mediului. Clasificarea cea mai folosită tine cont de starea de agregare
a poluanţilor şi stabileşte două categorii de poluanţi:
- suspensiile din aer sau aerosolii;
- gazele şi vaporii poluanţi.
Suspensiile din aer sau aerosolii sunt poluanţi dispersaţi în aer sub
formă de particule solide sau lichide. După dimensiunea particulelor aerosolii
se împart în trei categorii:
a). aerosoli cu dimensiuni mai mari de 10 µm care sedimenzează în aerul
imobil şi care nu difuzează (conform legii gravitaţiei); aerosolii sunt reţinuţi în
căile respiratorii superioare.
b). aerosoli cu dimensiuni între 10-0,1 µm care sedimentează în aerul
imobil şi difuzează putin; aerosolii pătrund adânc până la nivelul alveolei
pulmonare şi sunt retinuti în proporţie mare în tot aparatul respirator.
c). aerosoli cu dimensiuni între 0,1-0,001 µm care nu sedimentează în
aerul imobil, impulsul pe care îl primesc de la ciocnirea cu moleculele de aer
este mai mare ca forţa de gravitaţie. Aceste particule difuzează foarte
puternic în atmosfera, fiind animate de mişcări browniene, sunt în continua
mişcare. În timpul actului respirator, deşi pătrund in alveolele pulmonare
sunt eliminaţi in proportie însemnată, odată cu aerul expirat.
Acţiunea particulelor în suspensie asupra organismului uman. Agresivitatea
suspensiilor depinde de concentratia în atmosferă, dimensiunea particulelor
şi natura chimică a substantei din care sunt alcătuite suspensiile.
• Acţiunea toxică specifică (Pb şi compuşii lui, Cd, Hg) provoacă o
intoxicatie cu mecanism fiziopatologic şi tablou clinic caracteristic, indiferent
de calea de pătrundere.
• Actiunea alergică este provocată de alergenii din atmosferă, din
locuinţă, din mediul de muncă.
• Actiunea fotodinamică este provocată de pulberi fotosenzibilizante
(antracenul, smoala, parafina, acridina).
• Acţiunea cancerigenă este determinată de inhalarea unor pulberi
PROFILACTICE
anorganice (As, Cr, Ni, azbest) sau organice (hidrocarburi policiclice
aromatice).
• Acţiunea infectantă. Pulberile pot vehicula germeni patogeni eliminaţi
de oameni şi care ajung să adere de particolele de praf.
• Actiunea iritantă poate fi produsă de orice suspensie din aer care
produce fenomene de inflamaţie aseptică la nivelul aparatului respirator.
• Actiunea fibrozantă sau pneumoconiogenă apare în urma expunerii la
anumite categorii de pulberi care produc îmbolnăviri cu aspect clinic şi
anatomopatologic bine conturat - pneumoconiozele.
Gazele şi vaporii poluanti.
Pătrunderea in organismul uman este predominent respiratorie, calea
cutanată şi digestivă fiind secundară. Cele circa 7 milioane de alveole au o
suprafaţă de 90 m2 şi realizează o suprafaţă enomă de contact cu toxicele
din aer. Membrana alveolo-capilară este uşor străbătută de substantele
toxice inhalate.
Se disting gaze cu acţiune asfixiantă care au ca efect toxic hipoxia sau
anoxia (CO2 şi Co), gaze cu actiune narcotică şi gaze cu actiune sistemică.
2.4 Sursele de poluare a aerului
Sursele de poluare se pot clasifica in surse naturale (erupţii vulcanice,

descompuneri naturale de material organic, erodarea solului, pulberi de
meteoriti) şi artificiale care cuprind: procesele de combustie, transporturile şi
procesele industriale diverse.
Procesele de combustie. Principala sursă de poluare a aerului,
indiferent de originea poluării o reprezintă procesele de combustie în vederea
obţinerii de energie. Principalele surse de energie sunt cărbunele, petrolul şi
derivatii săi, gazele naturale. Cărbunele şi petrolul elimină la ardere cantităţi
importante de poluanţi, un amestec de suspensii şi gaze în concentraţie
diferită, care intră în compoziţia fumului.
Poluarea produsă de procesele de combustie prezintă in primul rând risc
iritant (suspensii, SO2, NO2, aldehide) şi cel cancerigen prin hidrocarburi
policiclice aromate. Riscul asfixiant este determinat de acumularea de CO2
şi CO. Este mai redus, nu ajung la concentratii toxice deoarece difuzează în
atmosferă.
Transporturile. Autovehiculele constituie o sursă importantă de poluare a
aerului prin numărul lor mare şi prin cantitatea de substante eliminată.
Cele mai importante substance sunt: hidrocarburile, oxidul de carbon,
PROFILACTICE
oxizii de azot, aldehidele şi plumbul. Plumbul, prezent în benzină sub formă
de tetraetil de plumb este eliminat în gazele de eşapament sub forma de
suspensii de Pb mineral, este un factor de poluare notabil.
Poluarea produsă de gazele de eşapament prezintă un risc ir•itant (NO,
aldehidele), asfrxiant (CO eliminat aproape de sol), rise toxic specific
(halogenurile de Pb) şi cancerigen (hidrocarburile policiclice aromate).
Procesele industriale diverse. Industria siderurgică este o sursă
importantă de poluare (se elimină oxizi de fier, mangan, arsen, cărbune,
funingine, cenuşă, SO2, oxizi de azot, CO, hidrogen sulfurat).
Metalurgia neferoasă aduce în atmosfera localităţilor suspensii sub
formă de oxizi metalici (Pb, Zn, Cd), gaze toxice. În industria de aluminiu
produsul de poluare cel mai nociv este fluorul.
Industria materialelor de construcţii poluează atmosfera cu pulberi care
dispersează pe mari suprafeţe din jur (cimentul). Dintre pulberile cu
nocivitate ridicată amintim pulberea de azbest (fabricile de frâne pentru
autovehicule, industria extractivă).
Industria chimică elimină în atmosferă: fluor (industria îngrăşămintelor
chimice), plumb (industria colorantilor, detergenţilor),
acid sulfuric şi bioxid de sulf (fabrici de îngrăşăminte, fabrici de hârtie,
industrie textilă), hidrogen sulfurat (fabrici de mătase artificială, fabrici de
cauciuc sintetic).
2.5 Factorii care condiţionează poluarea şi autopurificarea aerului
Produşii eliminati în atmosferă de către diferite surse de poluare suferă

un proces de autopurificare a aerului prin care se produce o reducere
treptată până la dispariţia lor completă din aer.
Dacă cantitatea de substante poluante este foarte mare sau scade
puterea de autopurificare a aerului concentratia impurităţilor poate deveni
periculoasă pentru colectivitatea expusă.
Factorii care condiţionează autopurificarea aerului sunt:
a). Factorii meteorologici constituie principalul element natural care
contribuie la realizarea unei autopurificări eficiente.
Curenţii de aer favorizează diluarea elementelor poluante, atât cei
orizontali, cât şi cei verticali.
Temperatura aerului influenţează nivelul de poluare prin modul cum
determină curenţii verticali de aer. Stratul de la suprafaţa solului, mai cald,
PROFILACTICE
se ridică formând curenti verticali ascensionali care antrenează substantele
poluante, le ridică în straturile superioare ale atmosferei diluându-le foarte
mult. Există cazuri când gradientul de temperatură se inversează - fenomen
de inversie termica. La altitudine există un strat de aer mai cald care
coboară.
Inversia termică, calmul atmosferic şi ceaţa sunt conditii meteorologice
nefavorabile.
Umiditatea aerului joacă rol important atât prin vaporii de aer din
atmosferă, cât şi prin precipitaţiile atmosferice. Umiditatea crescută
împiedică difuzarea impurităţilor. Precipitaţiile atmosferice au rol favorabil,
precipitând la sol suspensiile şi substantele gazoase care se pot solvi în
picăturile de ploaie.
b). Aşezarea topografică a localităţilor şi industriilor poluante.
Configuraţia urbană are rol important, contează amplasarea industriilor
in raport cu cartierele de locuit, amplasarea prea apropiată sau pe directia
vânturilor dominante, fiind nefavorabile.
c). Suprafetele de apă contribuie la autopurificarea aerului prin faptul că
retin pe suprafaţa lor impurităţile depuse şi împiedică ridicarea ulterioară in
atmosfera.
d). Vegetaţia reprezintă un element important al autopurificării prin
faptul că reduce poluanţii din atmosferă şi reduce concentratia vaporilor şi
gazelor.
2.6 Acţiunea poluării aerului asupra sănătăţii
În cadrul acestei acţiuni se disting efecte acute şi efecte cronice:

- efectele acute sau după expuneri de scurtă durată produc modificări
rapide ale sănătăţii, dar si agravarea sau decompensarea unei boli
preexistente. Acestea sunt caracteristice nivelurilor ridicate de poluare a
aerului.
- efectele cronice sau după expuneri de lungă durată, se datorează
actiunii îndelungate a concentraţiilor moderate de poluanţi atmosferici.
Efectele tardive sunt cele in care latenta cu care apar modificările patologice
cuprinde chiar decenii. Este vorba de actiunea cancerigenă; actiunea
teratogenă şi mutagenă.
Din punct de vedere al efectului direct agenţii poluanţi se clasifică in
unnătoarele grupe:
- poluanţi iritanti,
PROFILACTICE
- poluanţi asfixianti,
- poluanţi sistemici,
- poluanţi cancerigeni,
- poluanţi fibrozanti,
- poluanţi alergizanţi.
Poluanţii iritanti sunt reprezentati de gazele iritante (SO2, NO2, C12,
NH3) şi suspensii. Sunt cei mai răspândiţi, provin din procesele de
combustie, circulatia autovehiculelor, diverse industrii. Efectul dominant se
realizează la nivelul aparatului respirator.
Efecte acute apar după expuneri de scurtă durată la concentratii relativ
crescute de poluanti şi pot provoca:
• intoxicaţii acute ce apar accidental in caz de avarii industriale.
Afectează aparatul respirator producând edem pulmonar toxic, precum şi
polul anterior al globului ocular producând cheratoconjunctivită chimică;
• creşterea semnificativă a mortalităţii şi morbidităţii populatiei. Apare la
concentraţie mai redusă decât cea care produce intoxicaţic acută. De
exemplu creşterea morbidităţii şi mortalitătii prin boli ale aparatului
respirator;
• agravarea bronşitei cronice. Se consideră că fenomenele de agravare
apar când concentratia medie a bioxidului de sulf depăşeşte 0,25 mg/dm3, şi
persistă mai mult de 24 de ore.
Efectele cronice sau după expuneri de lungă durată apar la
niveluri moderate de poluare şi joaca rol in etiologia bronhopneumopatiilor
cronice. În cadrul acestei notiuni se grupează bronşita cronică, emfizemul
pulmonar şi astmul bronşic.
Bronşita cronică are o incidentă crescută in ţările cu grad mare de
industrializare şi urbanizare. Evolutia acestei boli se caracterizează prin
alternarea de perioade de acalmie şi puseuri evolutive, fiecare puseu se
însoţeşte de accentuarea ireversibilă a insuficientei respiratorii şi a
invaliditătii bolnavului.
Emfizemul pulmonar apare frecvent asociat cu bronşita cronică. Se
corelează şi cu fumatul şi cu expunerile profesionale la pulberi şi toxice
iritante. Producerea emfizernului pulmonar in cazul expunerii la atmosfera
poluată cu poluanţi iritanţi se datorează creşterii cantităţii de enzime
proteolitice puse in libertate de macrofagele distruse.
Astmul bronşic. S-a semnalat frecventa crescută in zonele intens poluate,
substantele poluante acţionează prin initierea reactiei spastice reflexă şi prin
acţiunea asupra musculaturii bronhiilor.
Poluanţii iritanti cresc susceptibilitatea aparatului respirator la infecţiile
bacteriene şi virale. Cei mai susceptibili la îmbolnăviri sunt copiii.
PROFILACTICE
Poluanţii asfixianti cuprind substantele al căror efect patogen
predominant il reprezintă hipoxia sau anoxia prin blocarea aportului,
transportului sau utilizării oxigenului in procesele metabolice (CO, CO2, H2S,
acid cianhidric şi cianuri).
CO este cel mai răspândit poluant atmosferic, se produce în urma
combustiilor incomplete. Cea mai mare parte din CO din atmosferă rezultă
din arderea cărbunelui, a gazelor de eşapament, industria fierului, oţelului,
industria hârtiei. Efectele asupra organismului uman sunt determinate în
primul rând de capacitatea de a forma cu hemoglobina un complex numit
carboxihemoglobină, realizând o blocare a capacităţii de fixare a oxigenului
de catre sânge. Carboxihemoglobina este un produs reversibil, scăderea
concentraţiei CO din aer are drept urmare transformarea acesteia din nou în
oxihemoglobină.
Efecte acute sunt legate de tulburări produse de hipoxie sau anoxie şi
depind de procentul de carboxihemoglobina format. Pânâ la 2%
carboxihemoglobină în sânge nu s-au semnalat modificări fiziologice sau
patologice. Între 2-10% pot apare modificări senzoriale şi psihomotorii,
mai ales la persoane care au tulburări de circulatie cerebrală, au consumat
alcool, au luat sedative, au folosit substanţe hipotensoare. Între 10 - 20%
apare în plus cefalee, dispnee, tahicardie, scăderea perfonnaţelor fizice şi
intelectuale. Între 20 - 40% apar fenomene de intoxicatie acută cu cefalee
intensă, greţuri, vărsături, ameteli, adinamie, tulburări senzoriale. La peste
40% se produce pierderea cunoştinţei, iar la 60% se produce în scurt timp
moartea.
Efecte cronice apar la persoane expuse timp mai îndelungat la
concentraţii relativ ridicate de oxid de carbon. Se produc efecte asupra
aparatului cardiovascular, se favorizează producerea aterosclerozei.
Poluantii toxici specifici sunt agenţi poluanti a căror actiune se exercită
asupra diferitelor organe şi sisteme, efectul fiind specific substantei în
cauză.
Plumbul provine din industria de extragere şi prelucrare a plumbului, din
gazele de eşapament ale autovehiculelor. În atmosferă se găseşte sub formă
de vapori sau suspensii.
Expunerea populaţiei la plumb poate fi profesională şi neprofesională. Din
aerul poluat plumbul pătrunde în organism direct pe cale respiratorie şi
indirect după depunerea lui pe sol şi în apă, prin ingerarea produselor
alimentare contaminate.
Cel mai bine se absoarbe plumbul inhalat în propotrtie de 30-50% faţă de 5-
10% cel ingerat. Pătruns în circulatie se fixează de hematii în cantităţi mici şi
PROFILACTICE
se depune în oase. Se elimină prin urină şi fecale, mai puţin prin salivă,
lapte, păr, unghii, secretie sudorală.
Nivelurile crescute de plumb în organism se manifestă prin tulburări
nervoase (iritabilitate, insomnie, cefalee), digestive (greturi, vărsături, dureri
abdominale, tulburări de tranzit), articulare, cardiovasculare.
Efecte asupra fătului - favorizează avortul spontan, naşteri premature.
Fluorul este un poluant cu mare stabilitate în mediu şi capacitate de
cumulare în organism. Sursă este predominent industrială (industria de
aluminiu, industria siderurgică, industria de îngrăşăminte chimice). Efectul
este iritant prin vaporii sau particulele inhalate şi sistemic prin natura toxică
a fluorului.
Cum fluoroza produsă pe cale hidrică este mai frecventă, efectul
patogen sistemic va fi descris la capitolul de igienă a apei.
Mercurul si cadmiul. Intoxicatiile apărute sunt predominent de origine
hidrică si vor fi tratate la capitolul de igienă a apei.
Poluanţii fibrozanti sunt formati în general din suspensii care se
depozitează în plămân, declanşând reacţii fibroase care duc la îmbolnăviri
numite pneumoconioze. Cea mai gravă şi cea mai frecventă este silicoza,
produsă de bioxidul de siliciu cristalizat.
Poluantii cancerigeni. Numărul substantelor chimice cu efect potenţial
cancerigen este în continuă creştere.
Dintre cancerigenii organici pe primul loc se situează hidrocarburile
policiclice aromatice îndeosebi benzopirenul. Hidrocarburile policiclice
aromatice se găsesc permanent în atmosfera urbană, rezultând din
procesele de ardere a combustibililor (cărbune, petrol, gaze naturale). Ele
favorizează apariţia cancerului pulmonar.
Clorura de vinil poate produce după un număr de ani de expunere
angiosarcom hepatic. Este mai frecvent la muncitorii din fabricile de
policlorură de vinil. Există şi riscul îmbolnăvirilor neprofesionale în cazul
utilizării spray-urilor care contin ca agent propulsor clorură de vinil.
Dintre cancerigenii anorganici menţionăm: As, Cr, Ni, Cd, azbestul.
Azbestul produce mezoteliom pleural şi potenţează efectul cancerigen al
altor substanţe, în special cele provenite din fumul de ţigară.
Fumatul este un important factor în cancerogeneza pulmonară. Nu toti
fumătorii fac cancer pulmonar, dar la fumători incidenţa cancerului
pulmonar este de 10 ori mai mare faţă de nefumători, 90% din cazurile de
cancer pulmonar sunt fumători.
Tutunul este cancerigen prin următorii factori: în urma arderii la
temperaturi de 600-800°C se produc gudroane şi hidrocarburi policiclice
care produc lezarea bronşiilor. Nu nicotina, ci această multitudine de
PROFILACTICE
gudroane şi hidrocarburi sunt cancerigene. Tutunurile prost fermentate au
ciuperci, care produc alfatoxine cu efect puternic cancerigen. Foiţa de
ţigaretă degajează prin ardere derivati de benzpiren cu efect cancerigen.
Fumătorii de ţigarete fac mai frecvent cancer pulmonar decât fumătorii de
pipă sau ţigări de foi.
Poluantii alergizanţi sunt responsabili de creşterea frecvenţei bolilor
alergice, mai ales la nivel respirator. Ei provin din industria chimică. În afară
de aceştia mai există şi produşi naturali alergizanţi ca: polenul, fungii sau
produşi volatili rezultati din anumite vegetale.
2.7 Prevenirea şi combaterea poluării aerului
Măsurile de prevenire şi combatere a poluării aerului sunt o necesitate

socială importantă în epoca actuală.
Măsurile medicale au la bază stabilirea criteriilor privind calitatea
aerului şi elaborarea normelor de calitate. Se stabilesc norme sanitare
numite şi concentratii maxime admise, care nu produc tulburări sănătăţii
populaţiei. Exprimarea se face în mod obişnuit în mg/m3 de aer în zona de
respiraţie a omului.
Măsurile tehnice şi administrative se referă la măsuri privind sursele de
poluare şi amplasarea industriilor:
- încălzitul locuintelor să se facă de preferinţă cu combustibil care arde
cât mai complet, preferabil sistemul de încălzire prin termoficare;
- transporturile - se recomandă reducerea la minim a conţinutului de
tetraetil de plumb din benzină în vederea reducerii poluării cu plumb, se
recomandă controlul gradului de poluare a motoarelor;
- sursele industriale de poluare prevăd măsuri pentru reducerea
poluanţilor şi amplasarea corectă a zonelor industriale faţă de localităţi.
Pentru pulberi, cenuşă şi funingine există mijloace de captare şi reţinere a lor,
înainte de a f eliminate prin coş. Pentru gaze şi vapori toxici există
procedee care au scopul de a capta, neutraliza şi reduce concentraţia
acestora. Nu se amplasează fabrici, uzine în văi şi depresiuni adânci
deoarece nu se face autopurificarea eficientă a aerului. Fabricile şi uzinele
se amplasează în zona industrială, care este separată de zona de locuit de o
zonă de protectie sanitară (plantaţii, spaţii verzi).
PROFILACTICE
2.8 Contaminarea microbiană a aerului şi actiunea sa
asupra sănătăţii
Aerul joacă rol epidemiologic important, constituind cale de transmitere

pentru un număr mare de agenţi patogeni. Bolile infecţioase ale copilăriei
(rujeola, rubeola, scarlatina, varicela, oreionul), gripa, alte viroze,
tuberculoza, psitakoza sunt boli care se transmit pe cale aeriană.
Supravieţuirea în aer a germenilor patogeni depinde de o serie de factori:
temperatura, umiditatea, radiaţiile ultraviolete au efect bactericid.
Microorganismele se deosebesc mult între ele, caracteristicile lor
biologice determinând capacitatea de supravietuire în mediul extern. În
general sporii de ciuperci microscopice si bacteriile sporulate au rezistenta
cea mai mare.
Microorganismele poluante se găsesc în atmosferă sub trei forme:
a). picături de secretie nazală, buco-faringiană, bronşică, care ajung în
aer prin strănut, tuşit, vorbit. Se numesc picături Fluge. Cea mai mare
cantitate de microorganisme se elimină prin strănut. Ele au dimensiuni de
peste 100µm, sedimentează rapid după eliminare şi se depun până la o
distanţă de 2,5 m de cel care le elimină;
b). nucleii de picături Wells au dimensiuni mai mici, rămân suspendate
mai mult timp în aer, distanta de răspândire este mai mare;
c). praful bacterian este format din particule de praf de care aderă
microorganismele de origine umană sau animală. Provin din picăturile sau
nucleii de picături, din puroiul plăgilor supurate, din expectoraţii sau secreţii
nazo-faringiene uscate, din dejecte. Particolele de praf de dimensiuni mai
mari se depun pe podea de unde pot fi mobilizate în timpul măturatului sau
scuturatului. Praful bacterian contribuie la răspândirea unor infectii cu
piococi, a tuberculozei şi a scarlatinei.
Criterii de apreciere a contaminării aerului.
Se folosesc indicatori bacteriologici de contaminare a aerului.
1. Numărul total de germeni din aer care se dezvoltă la 37°C (flora
mezofilă din aer) permite aprecierea condiţiilor sanitare din încăperi şi
influenţează transmiterea bolilor pe cale aeriană.
2. Streptococii hemolitici (β-hemolitici) şi viridans (ά-hemolitici) semnifică
contaminarea aerului cu floră nazo-faringiană şi bucală.
3. Stafilococii. Aceşti germeni există atât în căile respiratorii superioare, cât
şi pe suprafaţa cutanată a omului.
In spitale se recomandă ca după curăţenie şi dezinfectie în sălile de operaţie
să nu se depăşească 300 de germeni mezofili/m3, saloane de terepie
intensivă, săli de pansamente, bucătării până la 500 de germeni mezofili/m3,
PROFILACTICE
iar în saloanele de bolnavi 600 de germeni/m3. Flora hemolitică şi coliformă
să nu existe în încăperile din spital.
Măsuri de combatere şi profilaxie a contaminării aerului.
Măsurile principale pentru prevenirea şi combaterea contaminării aerului

sunt: ventilatia, curăţenia şi dezinfectia aerului.
Ventilatia este una din metodele cele mai eficiente. Pentru realizarea
unui schimb suficient de aer (30m3 /oră pentru un adult şi 16 m3 /oră pentru
un copil) şi protectia faţă de infecţiile aerogene se poate face ventilatie
naturală sau artificială.
Curăţenia constă în îndepărtarea prafului din încăperi. Se recomandă
spălarea cu agenţi dezinfectanti sau aspirarea acolo unde este posibil.
Dezinfectia aerului. Ca procedeu fizic se folosesc radiaţiile ultraviolete
care au efect bactericid. Se utilizează lămpile de ultraviolete şi care pot
reduce numărul de germeni până la 50-70%.
Metode chimice utilizează substanţe chimice dispersate în aer sub formă
de aerosoli sau vapori cu efect bactericid. Substantele care se folosesc în
mod obişnuit sunt substantele clorigene (cloramina, hipocloritul de sodiu,
varul cloros), acidul lactic, rezorcina, formolul. Efectul este maxim la
umiditate de 40-50%.
PROFILACTICE
III. IGIENA APEI
Apa constituie elementul esential al materiei vii, având rol important în

desfăşurarea proceselor vitale. Apa este indispensabilă în procesele de
absorbtie, difiizie, excretie, osmoză, în menţinerea echilibrului acido-bazic, în
tennoreglare şi în metabolismul intermediar. Reacţiile biologice devin
imposibile în absenţa apei.
La omul adult apa reprezintă 60% din greutatea coiporală, la embrion
97%, la fat 91% şi la sugar 75%. Diferitele organe şi tesuturi contin cantităţi
diferite de apă: cea mai mica cantitate există în tesutul adipos (20%), tesutul
nervos contine 85% apă, jar plasma sangvină 90% apă.
În natură, apa reprezintă 3/4 din suprafaţa globului.
3.1 Necesarul de apă
Nevoile de apă ale individului. Există un echilibru permanent între aportul

de apă şi pierderea de apă la nivelul organismului uman. Scăderea cantităţii
de apă provoacă setea; ea apare atunci când pierderea de apă atinge 1% din
greutatea corporală.
Nevoia de apă pe 24 de ore este de 2,5 1 din care 1,5 1 ca atare, iar
PROFILACTICE
restul este acoperită de apa conţinută în diferite alimente.
Pierderile pe 24 de ore reprezintă o cantitate de 2,5 1 din care 1,5 1 se
elimină pe cale renală, 500 ml prin transpiraţie, 350 ml prin respiraţie şi 150
ml pe cale digestivă. Lipsa de apă poate fi suportată doar câteva zile de
organismul uman.
În afara nevoilor pur fiziologice omul foloseşte apa pentru mentinerea
curăţeniei corporale, în scopuri menajere, la prepararea alimentelor,
spălarea vaselor, rufelor şi igiena locuinţei. Confonn recomandărilor OMS
cantitatea minimă de apă / individ / 24 de ore este de 5 1, jar cantitatea
optima este de 100 1 / individ / 24 de ore.
Nevoile de apă în colectivităţi.
Colectivităţile umane utilizează cantităţi însemnate de apă în diverse
scopuri: - nevoi urbanistice: pentru salubrizare publică, curăţenia străzilor,
pietelor, pentru stropirea spaţiilor verzi, etc. Cantitatea de apă folosită
diferă de la o localitate la alta, în functie de climă, gradul de dotare urbană,
nivel de civilizatie;
- nevoi industriale: pentru transportul materiilor prime, pentru separarea
diverselor substante cu indice de densitate diferit, în procesele de fabricatie,
pentru spălarea şi întreţinerea aparatelor şi ustensilelor, sau ca apă de
răcire. În general cantităţile de apă folosite sunt foarte mari, de exemplu
pentru producerea unei tone de otel sunt necesare între 12000-20000 1 de
apă, pentru producerea unei tone de săpun 10000-20000 1 de apâ, iar pentru
producerea unei tone de zahăr 100000150000 1 apă;
- nevoi zootehnice: apa folosită pentru creşterea animalelor (hrană,
curăţenie, salubrizarea adăposturilor şi grajdurilor). Şi aici cantităţile de apă
folosite sunt mari.
3.2 Apa în natură
În natură, apa se găseşte sub fonnă de apă atmosferică, apă meteorică,

apă subterană şi de suprafaţă.
Apele subterane sunt în general bine protejate de stratul de sol
supraiacent, au calităţi corespunzătoare nevoilor omului, dar sunt în cantitate
insuficientă.
Apele de suprafaţă există în cantitate suficientă, dar variabilă în functie de
conditiile meteorologice. Calitativ ele sunt necorespunzătoare pentru nevoile
omului find poluate, de aceea utilizarea ca atare este interzisă, chiar dacă
stmt limpezi şi aparent târă impurităţi.
PROFILACTICE
În mod obişnuit omul foloseşte pentru nevoile sale apele subterane şi de
suprafaţă şi numai în cazuri excepţionale apa atmosferică (nordul Africii,
Peninsula Arabică, Sahara).
Compozitia apei.
În compozitia naturală a apei intră gaze, substante minerale, substante
organice, diverse organisme.
Gazele: oxigen şi bioxid de carbon. Apele de suprafaiă au o cantitate
mai mare de oxigen, jar apele subterane au mai mult bioxid de carbon.
Substanţele minerale: Ca, Na, K, Mg, Mn, Fe sub formă de cloruri,
sulfati, carbonati şi bicarbonaţi, ioduri,-fluoniri.
Substanfe organice: sub formă dizolvată sau în suspensie. Ele provin
din sol şi din distrugerea organismelor acvatice şi produşilor de
metabolism. Apele de suprafaţă contin întotdeauna mai multe substat4e
organice ca cele subterane.
Organismele acvatice: pot fi vizibile cu ochiul liber sau numai la
microscop. În apele de suprafaţă numărul organismelor acvatice este
mai mare ca în apele subterane.
3.3 Apa ca factor de răspândire a bolilor infectioase
Cantităţile mari de apă folosite în colectivităţi prezintă riscul ca în condiţii

de poluare a apei, ea să fie un factor important de îmbolnăvire. Se pot
produce îmbolnăviri la un număr mare de persoane, hiănd caracterul_ unor
boli cu extindere în masă.
Pentru apariţia unei boli hidrice sunt necesare existenta unui
eliminator de germeni (bolnav sau purtător), germenii transmişi prin
apă să fie viabili suficient de mult timp pentru a produce îmbolnăvirea şi
să existe populaţie receptivă la îmbolnăvire.
Cea mai frecventă formă de boală infecţioasă cu transmitere prin apă
este epidemia. Ea are uimătoarele caractere: cuprinde un număr mare
de persoane în timp relativ scurt; persoanele care au consumat apă
contaminată sunt receptive la boală; aria de răspândire a epidemiei se
suprapune cu aria de alimentare cu apă a populaţiei din aceeaşi suisă
(izvor, fântână); poate apare în once anotimp, dar este mai fi -ecventă
iarna datorită supravieţiurii mai îndelungate a germenilor patogeni 1a
temperatură scăzută; încetarea epidemici ca urmare a măstu-ilor igienico-
sanitare luate.
PROFILACTICE
0 altă formă de manifestare a bolilor infectioase ri-ansmise prin apă este
endemia care se traduce printr-un număr redus de cazuri de îmbolnăvire,
dar care se găsesc permanent într-o anumită zonă sau localitate. Este cazul
zonelor cu populaţie care consumă apă de suprafaţă fâră a fi tratată prealabil.
Forma sporadică de manifestare a bolilor infectioase cu transmitere
hidrică se referă la cazurile izolate care se întâlnesc mai ales în anumite boli
care se transmit mai puţin prin apă.
Căile de contaminare a surselor de apă.
• Apele de suprafaţă pot fi contaminate prin deversarea reziduurilor
fecaloid - menajere. Deşi prin procesul de autopurificare a apei sunt distruşi
o mare parte din germeni, au fost cazuri când s-au evidentiat germeni la zeci
de kilometri de locul de contaminare în aval pe cursul apei.
• Apa de conductă poate fi infectată prin defectiuni la instalatia centrală de
captare a apei, defectiuni la filtrarea localitate. Este cazul zonelor cu
populaţie care consumă apă de suprafaţă fâră a fi tratată prealabil.
Forma sporadică de manifestare a bolilor infectioase cu transmitere
hidrică se referă la cazurile izolate care se întâlnesc mai ales în anumite boli
care se transmit mai puţin prin apă.
Căile de contaminare a surselor de apă.
• Apele de suprafaţă pot fi contaminate prin deversarea reziduurilor
fecaloid - menajere. Deşi prin procesul de autopurificare a apei sunt distruşi
o mare parte din germeni, au fost cazuri când s-au evidentiat germeni la zeci
de kilometri de locul de contaminare în aval pe cursul apei.
• Apa de conductă poate fi infectată prin defectiuni la instalatia centrală
de captare a apei, defectiuni la filtrarea apei şi clorinare insuficientă.
• Apa din fântâni este infectată prin substantele impurificatoare care se
scurg din gropile de gunoi, latrine, şanţuri construite neigienic şi la distanţă
necorespunzătoare.
Boli bacteriene transmise prin apă.
a). Holera. Agentul etiologic este vibrionul holeric care poate supravieţui
în apă 50-60 de zile. Holera se caracterizează prin scaune diareice apoase
(20-100 scaune / zi) cu eliminare de flocoane (ca şi fiertura de orez), iară
sânge, totalizând un volum de 5-10 1/zi. Se produce un dezechibru
hidroelectrolitic, apare sete chinuitoare, cefalee, crampe musculare,
hipotensiune arterială, scăderea diurezei. Mortalitatea este foarte ridicată. În
trecut epidemiile de holeră erau o adevărată calamitate socială prin
numărul mare de îmbolnăviri şi mortalitatea crescută. În prezent zona de
răspândire a holerei s-a redus, rămânând cantonată în tări în care conditiile
sanitare sunt deficitare. Din fericire vibrionul holeric este putin rezistent la
dezinfectanţii obişnuiţi ai apei (clorul).
PROFILACTICE
b). Febra tifoidâ. Este o afecţiune produsă de bacilul tific (Salmonella
typhi). Boala este specific umană, germenele este eliminat din organism
odată cu dejectele de către bolnavi sau purtători. După OMS 30% din cazurile
de febră tifoidă se transmit prin apă. Bacilul tific rezistă 5-10 zile în apele
curgătoare, 4 săptămâni în apele stătătoare, luni de zile în nămolul fântânii,
iazuri. Clinic se manifestă cu febră
apei şi clorinare insuficientă.
• Apa din fântâni este infectată prin substantele impurificatoare care se
scurg din gropile de gunoi, latrine, şanţuri construite neigienic şi la distanţă
necorespunzătoare.
Boli bacteriene transmise prin apă.
a). Holera. Agentul etiologic este vibrionul holeric care poate supravieţui
în apă 50-60 de zile. Holera se caracterizează prin scaune diareice apoase
(20-100 scaune / zi) cu eliminare de flocoane (ca şi fiertura de orez), iară
sânge, totalizând un volum de 5-10 1/zi. Se produce un dezechibru
hidroelectrolitic, apare sete chinuitoare, cefalee, crampe musculare,
hipotensiune arterială, scăderea diurezei. Mortalitatea este foarte ridicată. În
trecut epidemiile de holeră erau o adevărată calamitate socială prin
numărul mare de îmbolnăviri şi mortalitatea crescută. În prezent zona de
răspândire a holerei s-a redus, rămânând cantonată în tări în care conditiile
sanitare sunt deficitare. Din fericire vibrionul holeric este putin rezistent la
dezinfectanţii obişnuiţi ai apei (clorul).
b). Febra tifoidâ. Este o afecţiune produsă de bacilul tific (Salmonella
typhi). Boala este specific umană, germenele este eliminat din organism
odată cu dejectele de către bolnavi sau purtători. După OMS 30% din cazurile
de febră tifoidă se transmit prin apă. Bacilul tific rezistă 5-10 zile în apele
curgătoare, 4 săptămâni în apele stătătoare, luni de zile în nămolul fântânii,
iazuri. Clinic se manifestă cu febră continuă, stare tifică (somnolenţă, apatie,
indiferenţă), splenomegalie, erupţie cutanată (sub formă de pete lenticulare
pe abdomen, flancuri, baza toracelui), tulburări digestive (limbă prăjită,
arsă, buze uscate, crăpate, faringe hiperemic, ulceratii nedureroase pe
stâlpii palatini anteriori, meteorism abdominal, diaree). În trecut era
frecventă, dar măsurile sanitare luate (vaccinarea antitifoidică obligatorie,
dezinfectia apeiîn toate sursele de apă care utilizează apa de suprafaţă) au
scăzut numărul de îmbolnăviri.
c). Dizenteria. Dizenteria este o boală produsă de bacilul dizenteric
(Shigella disenteriae) care supravieţuieşte în apa de râu 2-3 zile, în apa de
f"antână 6 zile, iar în apa fiartă şi contaminată ulterior până la 2 săptămâni,
datorită lipsei concurentei microbiene. Boala se caracterizează prin colici
abdominale, tenesme, scaune diareice mucosangvinolente (10-201zi), febră.
PROFILACTICE
Este afectiunea bacteriană cea mai răspândită datorită receptivităţii crescute
a populaţiei şi lipsei unui vaccin adecvat şi diseminării germenilor în mediul
extern.
d). Leptospirozele. Cel mai frecvent se întâlnesc în forma sporadică.
Leptospirele patogene rezistă în apă 1-2 luni la pH alcalin, iar în apa de râu
până la 5 luni. Rezervorul natural este şobolanul de apă, dar şi unele animale
domestice (porcine, bovine) care elimină prin dejecte leptospirele. Boala se
caracterizează prin debut brusc, febră bifazică, mialgii, icter,
splenomegalie, sindrom meningian, afectare renală. În afară de
pătrunderea pe cale digestivă odată cu apa ingerată, există şi o cale
transcutanată, chiar prin pielea intactă, de exemplu în cazul îmbăierilor în apă
contaminată.
e). Tuberculoza. Este o boală care poate fi transmisă şi pe cale hidrică,
dar mai rar. Viabilitatea în apă a bacilului Koch este de 100150 de zile,
rezistă şi la dezinfectanţii obişnuiţi. În afara transmiterii directe prin apă există
posibilitatea transmiterii indirecte prin laptele unor bovine care au consumat
apă contaminată cu bacil Koch sau au păscut pe păşuni irigate cu ape
contaminate.
Boli virale transmise prin apă.
a). Hepatita epidemică se poate transmite şi prin consum de apă
contaminată, viabilitatea în apă a virusului este mare 180-200 de zile, rezistă
la clor şi la alţi dezinfectanti.
b). Poliomielita. Virusul poliomielitei are o rezistenţă mare în mediul
înconjurător, în apă supravieţuieşte 150-180 de zile, dar este sensibil la clor
şi alţi dezinfectanti obişnuiţi ai apei. Îmbolnăviri masive au fost descrise în
trecut în urma consumului de apă contaminată. Ca urmare a extinderii
vaccinării antipoliomielitice a scăzut frecvenţa acestei boli.
c). Conjunctivita de bazin este data de adenovirus şi se transmite prin
intermediul bazinelor de înot în care au fost persoane contaminate.
Rezistenta în apă a agentului etiologic este suficient de mare pentru a
produce îmbolnăvirea, el rezistă relativ bine la dozele mici de clor folosite la
dezinfectia bazinelor de înot.
d). Alte viroze hidrice. Se pot transmite prin apă viroze determinate de:
rinovirusuri, reovirusuri, retrovirusuri (cu ARN), adenovirusuri, parvovirusuri,
poxvirusuri, mixovirusuri (cu ADN). Marea majoritate a virusurilor scapă
tratării clasice a apei şi multe au rezistenţă mare în apă.
Boli parazitare transmise prin apă.
a). Amibiaza sau dizenteria amibiană este cea mai răspândită parazitoză
de natură hidrică. Sursa este omul bolnav, animalele domestice (câine, porc)
şi sălbatice (şobolanul). Parazitul se elimină în mediul exterior sub formă de
PROFILACTICE
chist care este foarte rezistent în apă (până la 100 de zile). Infestarea omului
se face prin ingerarea apei poluate, a alimentelor în special fructe şi
zarzavaturi nespălate, contaminate.
b). Lambliaza sau giardioza este data de lamblia sau giardia intestinalis.
Sursa este omul bolnav sau purtător. Parazitul este eliminat sub formă de
chist care este rezistent la factorii din mediul extern, în apă supravieţuieşte
câteva luni. Este o boală parazitară foarte răspândită la copii.
c). Tricomoniaza. Alături de contactul sexual interuman se pare că
apa joacă rol în transmiterea bolii. Agentul etiologic este tricomonas
vaginalis, un flagelat foarte putin rezistent în mediul extern (câteva ore).
Dar rezistenţa creşte în apa caldă peste 30°C, fapt ce dovedeşte că
transmiterea se poate face şi prin bazinele cu apă caldă în care se găsesc
în acelaşi timp şi persoanele bolnave (mai rar). d). Strongiloidoza şi
geohelmintiazele. Sunt boli parazitare produse de: strongiloides
stercoralis, respectiv ascaris lumbricoides şi tricocefalus trichiura. Sunt
parazitoze care de fapt se transmit prin sol, dar în anumite conditii pot fi
antrenate de apă şi pot ajunge în organismul uman.
e). Alte boli parazitare transmise prin apă sunt fascioloza (cu
localizare hepatică şi intestinală), schistosomiaza şi filariozele răspândite în
zonele tropicale.
3.4 Patologia neinfecţioasă produsă prin apă
În compozitia apei intră un număr mare de substante minerale care în

mod obişnuit există în concentraţii relativ mari numite macroelemente
(săruri de calciu, magneziu, sodiu, potasiu, cloruri) şi substante care sunt
în concentraţii mici numite microelemente (iodul, fluorul, cobaltul, zincul).
Aceste substante se găsesc şi în organele şi ţesuturile organismului
uman. Rezultă că excesul sau carenta unora din substante in apa
' consumată de populaţie se răsfrânge asupra concentraţiilor aceloraşi
substanţe din organismul uman.
Actiunea fiziologică şi fiziopatologică a" substantelor minerale a facut
obiectul a numeroase studii experimentale şi epidemiologice, care au
arătat rolul lor în organismul uman.
Substanţele minerale iau parte activă la procese metabolice,
hematopoeză, imunitate, sinteza unor enzime şi hormoni, creşterea şi
dezvoltarea organismului, etc.
Guşa endemică. lodul este indispensabil organismului uman. Este
PROFILACTICE
elementul esential al hormonului tiroidian, lipsa sau carenta de iod are
drept consecinţă apariţia guşei endemice ca urmare a stimulării glandei
hipofize prin insuficienţa hormonului tiroidian. Cantitatea totală de iod din
organismul uman este de 25 mg din care 15 mg se află în glanda tiroidă.
Necesarul zilnic de iod este în medie de 1 µg/Kgcoip. Această cantitate de
iod se realizează în conditii normale prin aport alimentar şi prin apă.
Sursele de apă subterană cu un conţinut de iod sub 5 µg de iod / 1 de
apă reflectă o carenţă de iod din factorii de mediu cu posibilitatea
răspândirii guşei endemice. Guşa are un caracter grav mergând până la
forme de cretinism şi surdo-mutitate la concentratii sub 2-3 µg / 1 de apă.
Există şi o"carenţă relativă de iod" şi anume iodul există în
concentratie de peste 5 µg de iod/1 de apă, totuşi guşa endemică este
prezentă. Aceasta se explică fie prin nevoia crescută a organismului în iod
(pubertate, graviditate, alăptare, dereglări endocrine, când nevoile
organismului sunt crescute), fie prin utilizarea defectuoasă a iodului în
organismul uman. Aceasta se produce datorită prezenţei unor factori
extrinseci care viciază metabolismul normal al iodului: unele alimente
(varza, conopida, napii, morcovii) contin substante antitiroidiene care
împiedică utilizarea iodului. Excesul de lipide din alimentaţie produce
scăderea iodului în glanda tiroidă, o parte din iod fiind adiţionat de grăsimi.
Calciul în exces în alimentatie sau în apă scade absobtia iodului, fluorul
creşte eliminarea iodului, manganul opreşte formarea hormonului tiroidian
în primele faze ale biosintezei sale.
Prezenta distrofiei endemice tireopate în zone fâră carenţă de iod ' -poate
fi determinată de un aport alimentar sărac în proteine care au rol esential în
formarea hormonului tiroidian.
Şcoala românească de endocrinologie a elaborat o teorie conform
căreia în etiologia distrofiei endemice tireopate actioneaza un complex de
factori endogeni şi exogeni, în cadrul cărora carenta de iod joacă un rol
important. Această carenta provoacă perlurbări profunde în metabolismul
iodului din organism.
În ultimul timp se cercetează rolul nitratilor în producerea guşei
endemice datorită apariţiei acesteia în zonele unde se folosesc excesiv
îngrăşăminte pe bază de azot.
Profilaxia guşei endemice constă în administrare de iod. La noi în ţară
se administrează în zonele endemice sare iodată (9-15 mg iod / Kg sare) şi
tablete de iodură de potasiu tinerilor la pubertate, femeilor gravide şi celor
care alăptează.
Carenta în iod a apei reflectă carenta şi în alimentele vegetale şi sol.
Apa apare ca un indicator al carentei de iod într-o anumită zonă.
PROFILACTICE
Caria dentară este o afectiune larg răspândită, se întâlneşte la toate
vârstele şi la ambele sexe (90-95% din totalul populaţiei în unele ţări).
Consecintele cariei dentare sunt multiple, plecând de la complicaţiile
locale care pot duce la edentare, până la complicaţiile la distanţă (renale,
articulare) şi chiar asupra sferei psihice şi sociale a bolnavilor respectivi.
Factorii care intervin în etiopatogenia cariei dentare sunt multipli:
- alimentaţia defectuoasă în săruri de calciu, fosfor, vitamine, consum
exagerat de dulciuri;
- masticatie defectuoasă;
- lipsa igienei cavităţii bucale;
- lipsa radiatiilor ultraviolete;
- scăderea concentraţiei de fluor din apă.
Există o strânsă corelatie între concentratia fluorului în apă şi caria
dentară. Cu cât concentratia fluorului este mai scăzută, cu atât numărul
persoanelor cu carii dentare este mai mare, cu atât numărul cariilor la
aceeaşi persoană este mai mare şi vârsta la care apare caria este mai mică.
Studii numeroase au demonstrat că o concentratie de fluor în apă sub 0,5
mg/1 favorizează caria dentară.
Fluorul este un factor cariopreventiv, şi anume:
- sub aspect chimic fluorul din apă se combină cu hidroxiapatita din
smalţul dentar, dând naştere fluoroapatitei, care conferă o rezistenţă crescută
smaltului la agresiunile externe;
- sub aspect biologic - efect bactericid, distrugând bacteriile acidofile care
iau naştere în cavitatea bucală ca urmare a fermentaţiei resturilor alimentare;
- efect antienzimatic - opreşte desfâşurarea proceselor cariogene de la
nivelul smaltului.
S-a constatat că în localitătile unde concentratia de fluor este mai mica
de 0,5 mg/1 şi unde în mod natural produsele alimentare de natură vegetală
şi animală sunt carentiale în fluor există o morbiditate crescută prin carie
dentară în rândul populaţiei, comparativ cu zone în care concentratia de fluor
în apă este în jur de lmg/1. Pornind de la această constatare s-a încercat
profilaxia cariei dentare cu ajutorul fluorului prin mai multe metode: -
badijonarea cu fluorură de sodiu glicerinată cu rezultate bune, dar este o
metodă laborioasă; se utilizează în cabinetele stomatologice;
- utilizarea de pastă de dinţi fluorizată, dar fără efecte deosebite;
- administrarea de tablete de fluorură de sodiu la copii în perioada de
dezvoltare a dentitiei definitive. Este singura metodă care s-a dovedit
eficientă, nu întotdeauna lipsită de pericol deoarece o supradozare ar putea
avea efecte negative;
- fluorizarea apei de băut. Apa este alimentul care aduce organismului
PROFILACTICE
uman între 2/3 - 3/4 din nevoia zilnică a unui adult. S-a stabilit că doza de
fluor din apă de 1 mg/1 previne caria dentară.
Fluorul în exces poate avea şi efecte nocive asupra organismului uman.
Are efecte negative asupra metabolismului lipidic şi glucidic, acţionează
competitiv cu alte elemente, în special cu iodul, se cumulează în rinichi,
cord, vase.
Aceste acţiuni nocive se produc numai la concentratii mari ale fluorului
care depăşesc cu mult concentratia cu rol cariopreventiv.
Fluoroza endemică. În zonele cu un continut de fluor mai ridicat în apă
(peste 1,5-2mg/1) se constată fluoroza endemică sau boala smaltului pătat.
Boala se caracterizează prin apariţia unor pete pe suprafaţa smaltului
dentar, însoţite de creşterea friabilităţii dintilor care iau aspect de dinti
mâncati de molii sau dinţi de fierăstrău. În funcţie de mărimea şi culoarea
petelor se disting mai multe stadii ale fluorozei dentare: de la pete galben-
alburii, care ocupă o mică suprafaţă a dintelui, până la pete maro închis pe o
suprafaţă mare a dinţilor. La o concentraţie mai mare de Smg/1 de apă,
fluorul actioneaza şi asupra oaselor producând osteoscleroza sau
osteofluoroza asimptomatică. Se manifestă printr-o creştere a opacităţii la
razele X fără alte simptome. La o concentraţie mai mare de 20mg/1 de apă,
fluorul creşte în oase în dauna calciului, producând osteoscleroză şi
osteoporoză concomitent cu exostoze, calcificări ale ligamentelor,
încurbarea oaselor, creşterea friabilităţii oaselor cu producerea de fracturi
spontane.
Profilaxia fluorozei endemice constă în demineralizarea apei sau mai
exact îndepărtarea excesului de fluor din apă cu ajutorul schimbătorilor de
ioni.
3.5 Bolile cardiovasculare şi relaţia cu gradul de

mineralizare şi microelementele din apă
Bolile cardiovasculare sunt afectiunile cele mai răspândite la ora actuală,

mai ales în ţările avansate, dând cel mai mare procent de mortalitate. Au
etiologie plurifactorială (factori genetici, metabolici, alimentari, psihici), un
rol important se acordă sedentarismului, obezităţii, fumatului, alcoolismului,
stressului.
Cercetări efectuate în diferite tări au evidentiat corelatia existentă între
nivelul mai crescut de mortalitate prin boli cardiovasculare şi duritatea
scăzută a apei. Duritatea apei este un indicator global de mineralizare a
apei, exprimată prin concentraţiile echivalente în calciu, şi se exprimă în
PROFILACTICE
grade: 1 grad de duritate corespunde la 10 mg Ca0/l.
Calciul şi magneziul au rol important în funcţionalitatea cordului, scăderea
concentratiei de calciu duce la aritmii cardiace şi modificări ale
electrocardiogramei. Magneziul are un imporatant rol în automatismul cardiac.
Cadmiul scade tensiunea arterială la animalele de experienţă.
Mecanismul de actiune este enzimatic, intervine în metabolismul
colesterolului cu depunerea pe vase şi favorizând ateroscleroza.
Zincul scade continutul de grâsimi şi atenuează modificările
aterosclerotice la nivelul vaselor.
Manganul are rol. important în reglarea metabolismului lipidic, contribuie la
irigarea cu oxigen a tesuturilor şi organelor, inclusiv a miocardului.
Cobaltul. Influenta sa a fost dovedită la marii consumatori de bere. El a
fost utilizat ca stabilizator al spumei, produce cardiomiopatia băutorilor de
bere. Mecanismul de actiune nu este complet elucidat.
Cuprul are efect catalitic mare, influenţează oxidările celulare şi
favorizează transformarea plăcilor de aterom în plăci fibroase.
Cromul scade cu vârsta până la dispariţie în teritoriile cu morbiditate şi
mortalitate crescută prin boli cardiovasculare. Cromul creşte catabolismul
colesterolului şi în consecinţă reduce nivelul acestuia.
Sodiul are rol important în etiopatogenia hipertensiunii arteriale.
3.6 Substantele toxice din apă
Apa este o cale de transmitere a diferitelor substanţe chimice cu actiune

toxică asupra organismului. Factorii de care depinde acţiunea toxică a
substanţelor chimice din apă sunt:
:•concentraţia substanţei: cu cât concentratia este mai mare cu atât
efectul toxic este mai puternic. Substanţele chimice potential toxice (Cu, Zn)
sunt substante care la concentratii mari modifică proprietăţile fizice şi
organoleptice ale apei. Adevăratele substanţe toxice sunt cele care au efect
toxic la concentratii mai mici decât cele care modifică calităţile apei;
:•solubilitatea substantei: cu cât o substantă este mai solubilă în apă, cu
atât este mai bine transportată în apă şi cu atât îşi poate exercita mai bine
efectul toxic;
:•stabilitatea substanţei în apă: este timpul cât o substanta îşi păstrează
în apă caracterele fizico-chimice neschimbate. Obişnuit diversele substante
pătrunse în apă intră în combinatie între ele, cu diverse substanţe naturale
din apă şi î5i modifică starea de agregare şi formula chimică. Substantele
organice suferă un proces de degradare sub influenta microorganismelor din
PROFILACTICE
apă şi scade în felul acesta capacitătea toxică a lor;
:•prezenţa concomitentâ în apă a mai multor substanţe toxice: este un
fenomen des întâlnit, substantele se pot neutraliza reciproc sau î§i cresc
toxicitatea (fenomen de potentare);
:•prezenţa acelorasi substante în alt factor de mediu. În aer, în
alimente, la locul de muncă; pătrunderea în organism se face prin mai multe
canale, în felul acesta creşte efectul toxic.
La acestea adăugăm factorii care reduc capacitatea de apărare a
organismului: oboseala fizică, oboscala intelectuală, fumatul, consumul de
alcool, alimentaţia dezechilibrată, aport redus de proteine.
Intoxicatia cu nitrati este cunoscută sub numele de cianoza infantilă sau
methemoglobinemia infantilă cianotică. Nitratii din apă provin fie din solurile
bogate în săruri de azot, fie provin din poluarea apei cu nitraţi (de la
îngrăşămintele chimice pe bază de azot, sau substante organice care prin
descompunere pun în libertate nitrati). Nitratii din apă ajunşi în organism
suferă o serie de transformări la nivelul tubului digestiv (sub actiunea
germenilor colifonni) rezultând nitritii. Nitritii din sânge se combină cu
hemoglobina formând methemoglobina. Methemoglobina este o combinatie
între hemoglobină şi oxigen care spre deosebire de hemoglobină are Fe"
încât legătura oxigenului nu se mai face ca la hemoglobină sub fonnă de
oxigen molecular. În felul acesta se produce o carenţă de oxigen.
În condiţii fiziologice există methemoglobină în proporţie de 5% din totalul
hemoglobinei. În functie de procentul de methemoglobină din totalul
hemoglobinei din sânge, există mai multe manifestări clinice care însoţesc
methemogiobinemia. Între 10-20% sunt fonne clinice uşoare, între 20-50%
forme clinice medii, peste 50% intoxicatii grave la copiii mici, cu letalitate
mare.
Boala o fac copiii mici (în primul an de viaţă) alimentati artificial. Acest fapt
se explică prin aceea că în primele luni copilul păstrează hemoglobina fetală
mult mai labilă, şi cantitatea de nitraţi pe Kgcorp este mai mare ca la adult,
nitratii consumaţi de sugari cu apa folosită pentru alimentaţia artificială sunt
reduşi la nitriţi de culturile practic pure de bacilus subtilis care se. găseşte în
produsele lactate. Boala se manifestă prin dispnee, tahipnee, agitaţie,
convulsii, diaree sau constipatie, cianoza iniţială la faţă şi extremităţi, apoi
generalizată. Tratamentul cu vitamina C sau simpla întrerupere a
administrării de apă care contine nitrati poate fi suficient pentru dispariţia
fenomenelor toxice.
Intoxicatia cronică poate apare şi la copiii mai mari, adolescenti şi adulti.
Se numeşte boala apei, manifestată prin grade variate de anemie, prezenţa
methemoglobinei în proporţie de 10-15%, scăderea rezistenţei la infecţii,
PROFILACTICE
retardare în dezvoltarea staturo-ponderală. După unii autori nitraţii din apă
favorizează neoplaziile ca unnare a combinării cu unele amine rezultând
nitrozamine cu efect cancerigen.
Profilaxie. Concentraţia maxima admisă în apă de nitraţi este de până la
45 mg/1 de apă. Se recomandă alimentatia naturală a copiilor în primele 3
luni de viaţă, cunoaşterea conţinutului de nitrati din sursele de apă potabilă a
gravidelor. Îndepărtarea nitratilor din apă este dificil de realizat, se face cu
răşini schimbătoare de ioni. Fluorul are efect antagonic deci poate fi utilizat ca
un element profilactic.
Intoxicatia cu plumb poate fi produsă de asemenea prin apă. Existenta
plumbului în apă poate fi datorată poluării apei cu reziduuri industriale care
contin Pb, sau pătrunderii plumbului în apa din conductele de apă (în trecut
conductele de apă erau fabricate din Pb). Ajuns în tubul digestiv plumbul la
nivel hepatic suferă un proces de detoxifiere, motiv pentru care rar se descriu
intoxicaţii acute pe calea apei. Intoxicatiile cronice sunt frecvente, datorită
consumului cronic de apă cu continut în Pb şi dau tulburări importante:
oboseală nejustificată, paloare, anorexie, constipaţie, dureri articulare,
musculare, anemie, iritabilitate, tremurături, greţuri, gust metalic în gură,
creşterea plumbului în sânge peste 20 µg/100m1 şi în urină peste 40 µg/1.
Unii autori au descris apariţia unor tulburări cardiovasculare, creşterea
tensiunii arteriale, afectare renală, avort spontan la femei, sterilitate la
bărbati.
Intoxicaţia cu mercur. Provenienţa mercurului poate fi naturală (din solul
anumitor zone de exploatare a Hg) sau prin poluare industrială şi agricolă. El
se cumulează în rinichi şi ficat. Traversează bariera placentară cu efecte
teratogene.. Hg se elimină prin urină, piele, păr, unghii în care poate fi dozat.
Clinic se manifestă cu cefalee, vertij, insomnie, oboseală, tulburări de
memorie, vizuale, anemie. Afectarea renală se manifestă prin poliurie,
polachiurie, azotemie. Acţionează asupra fătului şi dă malformatii
congenitale. Concentraţia de Hg admisă în apă O,OOImg/1 de apă.
Intoxicatia cu cadmiu. Cadmiul ajunge în apă ca urmare a poluărilor
industriale (mase plastice, aliaje metalice, baterii de acumulatori, fungicide).
Este un poluant cumulativ care se depozitează în organism (în rinichi, ficat,
cord, creier, piele), inactivează enzimele hepatice cu rol în metabolismul
hidratilor de carbon, acţionează asupra sistemului hematoformator, asupra
rinichiului (creşte eliminarea de calciu şi proteine ducând la producerea de
fracturi spontane).
Concentratia maxima admisă în apă este de O,OSmg/1.
Intoxicatia cu arsen. Arsenul existâ în apă în mod natural sau ca urmare a
poluării apei cu As (industria insecticidelor, fungicidelor, raticidelor). Se
PROFILACTICE
absoarbe prin tubul digestiv. Se concentrează în ficat, rinichi, plămân, unghii,
păr, piele, se elimină prin urină. Inhibă actiunea unor enzime producând
tulburări metabolice. Se manifestă prin cefalee, ameţeală, oboseală, dureri
abdominale, vărsături.
Concentratia maxima admisă O,OSmg/1.
Intoxieaţia cu pesticide. Poluarea apei cu pesticide se produce ca
urmare a utilizării lor în agricultură sau a deversării de rezduuri de la fabricile
de pesticide. Cele mai periculoase pesticide sunt cele cu remanentă
îndelungată (pesticidele organo-clorurate), chiar dacă sunt mai puţin toxice
comparativ cu cele organo-fosforate.
Efectele acute sunt determinate de pesticidele organo-fosforice. Se
manifestă prin vărsături, crampe abdominale, transpiraţii, contracţii
musculare, dificultăţi de respiratie, lipotimie, chiar moarte datorită
acumulării de acetilcolină. Se administrează ca antidot atropina.
Efectele cronice sunt produse mai ales de pesticidele organoclorurate. Ele
pot fi grupate în efecte cronice hepatotoxice (alterează functiile ficatului
ducând la insuficienţă heparică), efecte neurotoxice (encefalopatii), efecte
gonado-toxice (tulburări de ciclu, avort spontan), efecte embriotoxice
(malformaţii congenitale). Se discută şi despre un posibil efect cancerigen.
Dozele maxime admise în apă 0,l µg/1 pentru fiecare component
luat individual, şi 0,5µg/1 pentru suma tuturor componentelor din fiecare
clasă.
Intoxicaţia cu crom. Cromul pătrunde în apă prin poluare industrială.
Acţionează asupra ficatului, rinichiului şi asupra organelor hematopoetice.
Cel mai important simptom constă în devierea la stânga a formulei lui Arneth
- cresc globulele circulante tinere.
Intoxicatia cu cianuri este gravă, produce blocarea enzimelor oxidative
la nivel respirator, apar fenomene de asfixie, cefalee, dispnee, tahicardie,
agitaţie, convulsii.
Intoxica#a cu hidrocarburi provoacă efect cancerigen (hidrocarburile
policiclice aromatice).
3.7 Condiţiile de potabilitate a apei
Sub denumirea de apă potabilă sau bună de băut se înţelege apa care este
consumată cu plăcere şi care nu are efecte nocive asupra consumatorilor.
OMS a elaborat norme internationale de portabilitate a apei, valabile pentru
toate ţările. Normele nu sunt fixe, ele se pot schimba în functie de evoluţia
PROFILACTICE
cunoştinţelor noastre medicale, de posibilităţile de determinare a anumitor
componenti din apă. Condiţiile de potabilitate se pot împăţi în mai multe
grupe:
Conditii sau indicatori organoleptici se adresează proprietăţilor apei
percepute prin organele noastre de simţ.
a). Gustul este rezultatul continutului apei în elemente minerale şi gaze
dizolvate. Lipsa lor din apă determină un gust fad care nu satisface senzaţia
de sete. În schimb excesul de fier determină gust metalic, de calciu gust
sălciu, de magneziu gust amar, de cloruri gust sărat. Excesul de CO,
determină un gust acrişor, înţepător, iar excesul de H,S gust respingător,
greţos.
b). Mirosul este determinat de substanţele organice în descompunere
(datorită degajării de H2S, NH3), pesticidele, detergenţii dizolvaţi în apă.
Atât gustul, cât şi mirosul se exprimă în grade. Pentru a fi potabilă apa nu
trebuie să depăşească 2 grade (vezi tabelul de mai jos).
Condiţii organoleptice de potabilitate
Gradul Intensitatea Gustul şi mirosul

0 inodor-insipid fără gust şi miros
1 foarte slab nesesizabil
2 slab sesizabil de persoane avizate
3 perceptibil sesizabil de orice consumator
pronunţat deternZină reacţia consumatorului
5 puternic face apa de neconsumat
dupia Mănescu S. -Igiencr, 1996
Conditii sau indicatori fizici
a). Temperatura apei influenţează direct organismul uman şi consumul de
apă. Apa rece sub 5°C scade rezistenta locală a organismului faţă de . infectii
favorizând producerea de amigdalite, faringite, laringite şi accelerează
tranzitul intestinal. Apa caldă peste
17°C are un gust neplăcut datorită pierderilor de gaze dizolvate, nu satisface
senzatia de sete, produce greţuri şi vărsături.
Temperatura apei potabile trebuie să fie cuprinsă intre 7-15°C.
Temperatura apei este şi un indicator de poluare a apei. Apa de
suprafaţă împrumută temperatura aerului, apa subterană îşi păstrează
constant temperatura. Când temperatura apelor subterane variază paralel cu
cea a aerului, rezultă că există o legătură cu exteriorul prin care se poate
produce poluarea.
b). Transparenta şi turbiditatea; apa potabilă trebuie să fie transparentă.
PROFILACTICE
Turbiditatea este data de substantele insolubile din apă, substante in
suspensie. Apele tulburi prezintă un deosebit pericol epidemiologic.
Particolele in suspensie din apă pot să constituie suportul material de
absorbtie a germenilor, generând apariţia infecţiilor gastrointestinale.
Determinarea turbidităţii se face prin compararea cu o scară artificială din
Si02, pentru a fi potabilă, turbiditatea să nu depăşească 5 grade Si02i
maximum 10 grade/l.
c). Culoarea apei este data de substantele dizolvate in apă; apa potabilă
trebuie să fie incoloră. Coloratia apei reflectă şi poluarea ei. Determinarea
culorii se face prin comparare cu o scară etalon din platino-cobalt. Apa
potabilă nu trebuie să depăşească 15 grade/1.
Conditii sau indicatori chimici.
a). Reacţia apei. In mod natural apa are o reactie neutră sau slab
alcalină. pH-ul apei potabile este cuprins între 7 - 8.
b). Reziduul uscat însumează totalitatea substanţelor organice şi
anorganice dizolvate in apă şi se obtine prin evaporarea apei. Pentru apa
potabilă se admite o cantitate cuprinsă între 100-800 mg/1. Valori crescute
pot indica pătrunderea unor substante străine in sursa de apă potabilă.
c). Substantele organice: apa contine in mod natural o anumită cantitate
de substante organice rezultate din flora şi fauna apei. Creşterea
concentratiei de substante organice denotă o impurificare a apei şi prezintă
un permanent pericol epidemiologic.
Determinarea substanţelor organice se face pe mai multe căi:
calcinarea reziduului uscat şi oxidabilitatea apei. Prin calcinare se distrug
substanţele organice, putându-se afla cantitatea lor prin scăderea
substantelor anorganice rămase din totalul de reziduu uscat. Substanţele
organice (umane, animale, vegetale) se determină prin oxidarea lor cu
permanganat de potasiu, reactie numită oxidabilitatea apei.
d). Oxigenul ajunge în apă din aer şi din procesele de fotosinteză a
plantelor acvatice. Oxigenul atmosferic se dizolvă în apă în funcţie de gradul
de saturaţie a apei în oxigen şi în functie de temperatura şi presiunea
aerului. Oxigenul rezultat din fotosinteza vegetaţiei acvatice ia naştere în
general la suprafaţa apei în prezenţa radiaţiilor solare. Oxigenul dizolvat în
apă este consumat de microorganisme în procesul de oxidare a substantelor
organice. Cu cât există în apă mai multe substanţe organice, cu atât
cantitatea de oxigen este mai mică.
Concentratia minimă de oxigen pentru apele de suprafaţă este de
6mg/1. Apele subterane sunt mai sărace în oxigen, dar continutul este
constant.
e). Amoniacul, nitriţii şi nitratii. Sunt indicatori de poluare, prezenţa lor şi o
PROFILACTICE
oxidabilitate mărită indică o poluare cu substante organice. Amoniacul
reprezintă prima treaptă de descompunere a substanţelor organice, reflectă
o poluare recentă. Nitriţii şi nitraţii reprezintă a doua treaptă de
descompunere a substantelor organice denotând o poluare mai veche.
Însă aceste substante pot exista în mod naturâl în apă, în acest caz rămâne
constantă la diferite analize care se efectuează în timp. În privinţa nitratilor
se admit lOmg/1 de apă potabilă, iar pentru amoniac 0,5-Smg/1.
f). Fosfaţii pot avea o provenienţă telurică sau pot proveni din
descompunerea substanţelor organice, constituind un indicator de poluâre a
apei. Pentru a fi potabilă apa trebuie să conţină unne de fosfati.
g). Clorurile: cel mai des întâlnite sunt clorura de sodiu şi potasiu. Ele pot
avea o provenienţă telurică sau pot proveni din impurificări cu dejecte
umane şi animale constituind un indicator de poluare. Se acceptă pentru
apa potabilă o cantitate de 250 mg/1 cu maximum 400 mg/1, cu condiţia să
provină în cea mai mare parte din sol ca săruri anorganice.
h). Sulfaţii pe lângă originea naturală telurică pot proveni şi din
degradarea substantelor organice având valoarea unui indicator de poluare.
Cantitatea maximă admisă este de 200 mg/l.
i). Duritatea apei variază în funcţie de conţinutul de săruri de calciu şi
magneziu. Se măsoară în grade, un grad este echivalentul a 10 mg CaO la 1
1 de apă. Se consideră o apă moale, care are duritatea sub 10 grade, o
duritate medie a apei între 10-20 de grade, iar peste 20 grade apă dură.
Duritatea apei este considerată un indicator global al mineralizării apei.
Apa dură prezintă mai multe inconveniente igienico-sanitare şi de ordin
gospodăresc. 0 apă dură are unele dezavantaje pentru spălatul corpului,
deoarece formează compuşi insolubili cu acizii graşi care se găsesc la
suprafaţa pielii. Prin utilizarea săpunului se formează compuşi insolubili de
calciu şi magneziu, împreună cu acizii graşi şi se depun pe păr, îngreunând
curăţirea lor. Apa dură deteriorează conductele de apă prin depunerea
sărurilor de calciu. Apa foarte dură poate împiedica absorbţia unor
elemente importante pentru organism, de exemplu iodul. Duritatea apei
poate fi folosită şi ca indicator de poluare, cu reziduuri industriale cu continut
de calciu şi magneziu.
În apa potabilă sunt prevăzute norme pentru săruri minerale şi
oligoelemente, astfel pentru Ca 100-180 mg/1, pentru Mg 50-80mg/1, pentru
Fe 0,1-0,3mg/1 şi pentru Fl 1-1,5 mg/1.
Indicatori bacteriologici cei mai fideli sunt chiar germenii patogeni cu
poartă de intrare digestivă. Determinarea în apă a germenilor patogeni nu
are valoare profilactică, deoarece când ei sunt depistaţi în apă epidemia
este în curs. Determinarea germenilor patogeni şi mai ales a virusurilor
PROFILACTICE
este un procedeu complicat şi necesită timp îndelungat. De aceea se
utilizează pentru diagnostocul igienicosanitar indicatori bacteriologici indirecti
de poluare a apei.
a). Numărul total de germeni reprezintă numărul de colonii care cresc
după însămânţarea 1 ml de apă (sau diluţii din acest ml) pe mediu de agar-
peptonă, după 24 de ore de termostatare la 37°C. Se fac determinări
repetate la aceeaşi sursă de apă, în diferite perioade ale anului. Acest
indicator trebuie corelat cu alti indicatori bacteriologici, chimici,
helmintologici, biologici. Este util pentru verificarea eficientei purificării şi
dezinfectiei apei.
b). Bacilul coli ca indicator al poluării fecale. Sursa cea mai frecventă şi
importantă de poluare bacteriană a apei o constituie reziduurile umane şi
animale. Bacilul coli sau Escherichia coli este un germen saprofit care
trăieşte în intestinul omului şi animalelor. Prezenta lui în apă denotă o
poluare fecală a apei. Bacilul coli este mai rezistent la dezinfectante
comparativ cu ceilalti germeni. Este un indicator al dezinfectiei apei,
rezultatele analizelor bacteriologice se exprimă sub formă de indice coli sau
colitest (numărul de bacili /1 de apă) sau titru coli (cantitatea cea mai mica
de apă exprimată în ml în care se mai pune în evidenţă bacil coli).
Norme sanitare: la instalaţiile centralei de apă (peste 70000 locuitori) 0
germenilml de apă, maximum 3 bacili coli/1 de apă. La instalaţiile centrale de
apă mai mici (sub 70000 locuitori) se admit 100 de germeni/ml de apă şi 10
bacili coli/1 de apă. La instalaţiile individuale se admit maximum 300 de
germeni/ml de apă şi 100 de coli/1 de apă.
Indicatori helmintologici. Există două grupe ee helminţi din punct de
vedere epidemiologic: biogeohelminţi care necesită pentru dezvoltare o
gazdă intermediară şi geohelminţi care nu au nevoie de gazdă intermediară.
Din prima grupă fac parte taenia saginata (gazdă intermediară bovinele),
taenia solium (porcinele), trichinella (porcul, pisica, câinele). În a doua
categorie: ascarizii, oxiurii, tricocefalii ajung la om prin apa poluată şi
infestată cu larve şi ouă de geohelminţi. Prezenta în apă a ouălor şi larvelor
de helminţi reflectă o poluare a apei cu materii fecale constituind un
pericol epidemiologic, nu atât prin prezenţa helmintiazelor, ci prin faptul
că pot exista concomitent şi germeni patogeni.
Proprietăţi biologice. Indicatori, norme. Organismele existente în apă
sunt dependente de calităţile apei, unele se dezvoltă la lumină în apele de
suprafaţă, altele la întuneric în apele subterane; unele organisme sunt
caracteristice apelor curate, bogate în oxigen, altele se găsesc mai ales în
apele poluate sărace în oxigen, dar bogate în amoniac sau hidrogen
sulfurat. Acest lucru permite utilizarea lor ca indicatori sanitari ai surselor de
PROFILACTICE
apă. Pentru a aprecia poluarea apei cu ajutorul indicatorilor biologici se
utilizează sistemul saprob (sapros în limba greacă înseamnă
descompunere), adică capacitatea organismelor animale şi vegetale de a
se dezvolta într-o apă cu un anumit continut de substance organice şi a
compuşor lor de degradare. Există trei categorii de indicatori:
a). organismele polisaprobe se dezvoltă în ape puternic poluate, cu
continut ridicat de substante organice, cu o lipsă aproape totală de oxigen.
În asemenea ape descompunerile au loc prin procese anaerobe, de
putrefacţie. Numărul organismelor este de ordinul milioanelor/ml de apă.
Sunt bacterii ce metabolizează sulful, zooglee, ciuperci inferioare,
protozoare, flagelate, viermi;
b).organisme mezzosaprobe populează bazine de apă cu un continut
scăzut în oxigen, procesele de degradare având loc în condiţii anaerobe.
Numărul bacteriilor este de sute de mil/ml de apă. Flora şi fauna sunt
reprezentate de bacterii, ciuperci inferioare, alge albastreverzui;
c). organisme oligosaprobe caracterizează practic apele curate, . care pot
fi utilizate ca sursă de alimentare cu apă, după epurare şi dezinfecţie.
Numărul de genneni nu depăşeşte 1000/ml de apă, flora şi fauna este
variată: alge verzi, peşti, raci, broaşte.
În cadrul sistemului saprob există plancton (organisme animale şi
vegetale care se mişcă liber în apă) şi bentos (organismele animale şi
vegetale care populează depunerile de la fundul albiei râurilor sau malurilor
acestora). Deci poate exista un plancton şi un bentos poli, mezzo sau
oligosaprob.
Norme: apa potabilă nu trebuie să contina organisme animâle, vegetale
şi particule abiotice vizibile cu ochiul liber. În apa potabilă nu este voie să
existe ouă sau larve de paraziti, sau alte organisme biologice indicatoare de
impurificare a apei. Organismele care prin înmulţire modifică proprietăţile
organoleptice sau chimice ale apei se admit numai în exemplare izolate.
Volumul particulelor biotice şi abiotice obtinut prin filtrare cu filtru biologic
special se admite să fie maximum lcm3/m'. Numărul organismelor animale
microscopice să fie până la 20/1. Organismele caracteristice apelor poluate
să fie absente.
Diagnosticul de potabilitate a apei se pune prin corelarea diferiţilor
indicatori (organoleptici, fizico-chimici, bacteriologici, biologici).
3.8 Igiena aprovizionării cu apă

PROFILACTICE
Aprovizionarea cu apă a colectivităţilor se poate realiza prin două
sisteme: central şi local.
Sistemul central asigură cantitatea necesară de apă (prin cunoaşterea
debitului distribuit), oferă condiţii de tratare a apei, permite protectia sursei şi
a instalaţiilor de apă, un control permanent asupra calităţii apei potabile.
Este format din patru sectoare: captarea, tratarea, înmagazinarea, distributia
apei.
A. Sectorul captării cuprinde instalaţiile necesare captării şi aducerii apei
de la sursă la statia de tratare sau rezervorul de înmagazinare. În cazul
surselor subterane captarea se face prin drenuri, foraje verticale şi
extragerea se face prin pompare. În cazul surselor de suprafaţă captarea se
face prin devierea unui râu, prin canalele de aductiune ce transportă apa în
sectorul tratării.
B. Sectorul tratării este sectorul unde se tratează apa brutâ pentru a
deveni potabilă. Tehnologia tratării apei depinde de natura, structura şi
compoziţia chimică a apei. În mare, principalele etape de tratare a apei sunt:
- Îndepărtarea suspensiilor se face prin decantare, sedinzentare Şi filtrare,
în bazine orizontale cu o adâncime de câtiva metri în care apa curge cu o
viteză mică. Apa rămâne în aceste bazine 4-8 ore, în acest timp substantele
din suspensie, care au o greutate specifică mai mare ca apa, sedimentează
la fundul bazinului. Aceste bazine au o mare eficienţă, dar necesită o
suprafaţă mare. Şuspensiile fine nu sedimentează, apa este trecută printr-un
filtru lent format dintr-un bazin de beton cu fundul prevăzut cu orificii de
drenaj. Deasupra orificiilor există un strat de pietriş cu o grosime de 0,7m.
Dimesiunile granulelor şi porii pietrişului diminuă înspre partea superioară,
astfel că stratul de nisip aşezat deasupra să nu ajungă la orificiile de drenaj şi
să nu le colmateze. Viteza cu care apa parcurge filtrul este mică. Pe
suprafaţa filtrului se formează o peliculă biologică, deci filtrul s-a
"maturizat". Porii filtrului se micşorează şi rein particolele foarte mici (ouă şi
larve de helminti, 99% din germeni). După 30-60 de zile stratul superior de
nisip se curăţă. Acest sistem prezintă dezavantajul vitezei mici şi a debitului
mic.
- Coagularea si filtrarea rapidă. Pentru a grăbi procesul decantării şi
filtrării se utilizează substante chimice numite coagulanţi, cum ar fi sulfatul de
aluminiu, clorura ferică, sulfatul feros. Coagulanţii forniează cu electrolitii din
apă hidroxizi, care duc la formarea de flocoane care sedimentează rapid.
Hidroxizii absorb din apă particolele mici cu o încărcătură electrică negativă,
microbi şi sedimentează la fundul bazinului. După sedimentare apa este
filtrată. Aplicarea coagulării permite decolorarea apei, scăderea duratei
sedimentării la 2-3 ore şi utilizarea consecutivă a filtrelor rapide.
PROFILACTICE
Filtrul rapid are o pătură de nisip filtrant de 0.8m şi cu granule de 0,5 -
lmm. Viteza de filtrare este mare şi se reglează automat. Pe suprafaţa.
filtrului rapid se formează o peliculă chimică fonnată din restul flocoanelor de
hidroxid de aluminiu, aceasta favorizând initial filtrarea apei. După 24 de ore
pelicula se îngroaşă, după 48- de ore colmatează porii, deci trebuie
schimbată. Îndepărtarea peliculei se face prin spălare cu un jet de apă
potabilă care porneşte de jos.
După coagulare, sedimentare şi filtrare apa se decolorează, devine
transparentă, este epurată de ouă de helminti şi în proporţie de până la 98%
şi de germeni.
Există mai multe metode de corectare a calităţii apei:
:•Îndepărtarea mirosului şi gustului apei se face prin: aerare, adăugarea
de oxidanti (doze mari de clor, permanganat de potasiu, ozonizare), filtrarea
apei printr-un strat de cărbune activat.
:•Demineralizarea cuprinde operaţiile de îndepărtare a excesuhii de
săruri minerale (deferizarea, demanganizarea, dedurizarea, desalinizarea,
etc.). Demineralizarea se poate realiza prin metode fizice, chimice, fizico-
chimice.
:•Mineralizarea apei este o metodă relativ recentă şi constă în
introducerea în apă a unor substance necesare organismului. Fluorizarea
apei utilizează fluorura de sodiu sau fluorosilicatul de sodiu, acidul
fluorosilicic, în aşa fel încât fluorul din apă să nu depăşească lmg/I.
- Dezinfecţia apei are ca scop distrugerea agenţilor patogeni (bacterieni şi
virali) şi reducerea germenilor saprofiţi. Se face prin metode fizice (radiaţii
ultraviolete, ultrasunete, radiatii ionizante) şi chimice (clor, ozon,
permanganat, iod, brom, argint). Indiferent de metoda utilizată, dezinfectia
apei trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de bază: să fie eficientă,
să nu modifice calitatile organoleptice ale apei, să fie uşor de manipulat şi cât
mai economicoase.
a). Metode chimice de dezinfectie a apei. Clorinarea apei. Clorul are acţiune
bactericidă puternică, o eficacitate mare la concentratii scăzute, este ieftin,
nu necesită personal cu înaltă calificare pentru efectuarea dezinfecţiei
apei, dar are şi dezavantaje (este toxic, coroziv, prezintă pericol de
explozie). Nu se cunoaşte pe deplin mecanismul de actiune, se apreciază că
acţionează ca un oxidant. În contact cu apa clorul formează un produs
instabil numit acid hipocloroos, care în funcţie de pH-ul apei, se
descompune în oxigen atomic şi ion hipoclorit. Clorul produce perturbări
profunde în metabolismul bacterian care duc la distrugerea germenului
(perturbă respiraţia şi metabolismul celular).
Se utilizează clorul gazos (pentru instalatiile mari de prelucrare a apei),
PROFILACTICE
substante clorigene care contin clor şi pe care îl eliberează în contact cu
apa: clorura de var (oxiclorură de calciu), hipocloraţii de calciu sau de sodiu,
cloraminele, etc.
Microorganismele sporulate şi vegetative sunt rezistente şi necesită doze
mari de clor. Germenii gram negativi sunt mai sensibili decât cei gram
pozitivi. Virusurile sunt mai rezistente decât bacteriile la agenţii dezinfectanti.
Apele cu pH crescut necesită timp de contact mai îndelungat cu substanta
clorigenă, scăderea temperaturii scade efectul bactericid. Continutul ridicat în
suspensii şi substante organice creşte doza necesară de clor.
Ozonizarea apei se foloseşte la tratarea apelor de suprafaţă care prezintă
urme de impurificare industrială. Ozonul are efect bactericid mai puternic şi
mai rapid comparativ cu clorul. Instalaţiile de ozonizare sunt costisitoare şi au
utilizare limitată.
b). Metode fizice de dezinfecţie a apei:
- radiatiile ultraviolete au un efect bactericid pronunţat, stratul de apă
iradiat este subtire (2 cm), se utilizează în instalaţii mici de apă. Pentru a fi
eficient acest tip de dezinfectie, apa trebuie să fie transparentă, incoloră şi
fără suspesii;
- ultrasunetele se obtin prin trecerea unui curent electric alternativ de
înaltă frecvenţă printr-un cristal de cuarţ. Grosimea stratului de apă care
tratat este de aproximativ 10 cm. Efectul bactericid se manifestă atât asupra
formelor vegetative ale bacteriilor, cât şi asupra celor sporulate, nu este
influentat de gradul de turbiditate şi culoare a apei şi nici de durata de
acţiune. Depinde numai de intensitatea vibratiilor.
În ultimul timp se foloseşte metoda combinată a ultrasunetelor şi
radiaţiilor ultraviolete sau a ultrasunetelor şi dezinfectantilor chimici cu
rezultate superioare.
C. Sectorul înmagazinării cuprinde instalatiile de depozitare temporară a
apei şi asigură necesarul de apă în momentele consumului de vârf. Se face
în rezervoare aeriene sau castele de apă pentru colectivităţile mici şi în
rezervoare îngropate.
D. Sectorul distribuţiei conţine o serie de conducte care formează o retea
de distribuţie care trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să reziste la
presiuni mari, să nu aibă pierderi mari de apâ datorită uzurii tevilor sau
îmbinării defectuoase, să nu se întretaie cu reteaua de canalizare, să nu se
construiască deasupra reţelei de apă clădiri, alte imobile (pentru a putea fi
controlată şi supravegheată cu uşurinţă în caz de defectiuni).
Protectia surselor şi instalaţiilor centrale de aprovizionare cu apă este
importantă. În practică ea se realizează prin determinarea unui teritoriu
numit zonă de protecţie sanitară, în interiorul căruia se iau măsuri de
PROFILACTICE
interzicere sau limitare a poluării. Zona de protecţie sanitară cuprinde un
perimetru cu regim sever (sectorul de captare, tratare, înmagazinare este
îngrădit şi păzit) în care se interzice orice poluare; şi perimetru de restrictie
(reteaua de distribuţie şi o zonă în amonte de locul de captare) în care se
limitează poluarea astfel încâtt să nu se depăşească limitele acceptate din
punct de•vedere sanitar.
Sistemul local este format dintr-o multitudine de instalatii individuale, apa
find transportată de la sursă la consumator prin mijloace proprii. Nu
întotdeauna se poate asigura cantitatea de apă necesară, posibilităţile de
control asupra calităţii apei sunt reduse.
Fântânile sunt mijloacele cele mai obişnuite de aprovizionare cu apă,
mai ales în mediul rural. Există mai multe tipuri de fântâni: forate - când
stratul acvifer este la mare adâncime şi săpate manual.
Pentru a fi igienică fântâna trebuie să respecte următoarele conditii:
amplasarea se face pe terenurile cele mai ridicate (pentru a nu permite
infiltrarea apelor de la suprafaţă), la distanţă convenabilă de locuinţă şi anexe
(10-30 m faţă de sursele de poluare); adâncimea stratului de pânză freatică
să fie minimum 4 m pentru o bună protectie faţă de impurităţile de la
suprafaţă; pereţii fântânii să fie rezistenti şi impermeabili de preferinţă din
inele de ciment, care să se îmbine între ele, ultimul inel să fie perforat pentru
a permite pătrunderea apei în interiorul fântânii. Inelul superior va depăşi
nivelul solului cu 80-90 cm, fântâna va fi acoperită cu un capac de protectie
faţă de impurificările exterioare. În jurul fântânii să existe un perimetru de
protecţie de minimum 3 m în pantă, de preferinţă impermeabilizat cu un strat
de ciment.
Asanarea instalaţilor locale. Prin asanare se înţelege totalitatea
operaţiilor necesare pentru refacerea calităţii apei şi asigurarea protecţiei. Se
depistează sursele de poluare cu substanţe indicatoare (substante
fluorescente, colorante sau solutii alcaline) care se introduc în sursa
incriminată şi se urmăreşte apariţia lor în apa de fântână. După îndepărtarea
sursei de poluare se recondiţionează instalaţia sau se repară defectiunile
apărute legate de constructia fântânii, golindu-se perfect fântâna şi
curăţindu-se, operaţia se numeşte sleirea fântânii. Apoi se efectuează
dezinfecţia fântânii cu substante clorigene. Cantitatea necesară pentru o
bună dezinfecţie este de 8-10 g de clor activ la m' de apă. Se face o soluţie
de 1-2% cu apa din fântână. Se lasă 12-24 de ore după care se goleşte toată
apa din fântână până când nu mai are gust şi miros de clor.
Alte metode de dezinfectie sunt: fieberea, distilarea, filtrarea, folosirea
halogenilor, etc.
PROFILACTICE
IV IGIENA SOLULUI
Solul este acea parte a scoarţei pământului în care se petrec procesele

biologice. Este format din particule solide de dimensiuni şi formă variabilă
numite grunji sau granule. Granula este particula cea mai mică care rezistă la
deformarea mecanică. Dimensiunea si compoziţia chimică a particulei
condiţionează proprietăţile solului. Între granule există spaţii libere numite
pori. Volumul total al porilor constituie porozitatea solului, care depinde de
mărimea granulelor, de aşezarea şi de uniformitatea acestora.
PROFILACTICE
4.1 Proprietăţile fzice ale solului
Permeabilitatea pentru aer depinde de mărimea porilor. Solurile

formate din particule mari (pietrişul, nisipul) sunt foarte permeabile pentru
aer. Cu cât solul contine o cantitate mai mare de aer, cu atât procesele
biologice sunt mai active, solul este cu atât mai salubru. Ca urmare a
proceselor biologice aerul teluric are un procent scăzut de oxigen şi crescut
de bioxid de carbon, amoniac, hidrogen sulfurat, metan. Cu cât compoziţia
aerului teluric este mai apropiată de a aerului atmosferic, cu atât solul este
mai curat.
Permeabilitatea pentru apă este determinată de mărimea porilor şi de
volumul lor. Există soluri permeabile în mare, cum ar fi pietrişul şi nisipul care
sunt uşor străbătute de ape şi soluri permeabile în mic, cum ar fi argila şi
turba care reţin apa şi sunt greu străbătute de apă. Cu cât porozitatea unui
sol este mai mare, cu atât retinerea apei în porii solului este şi ea mai mare.
Capilaritatea reprezintă capacitatea solului de a permite apei
subterane să se ridice prin porii săi spre straturile superficiale.
Capilaritatea este în raport invers cu permeabilitatea, cu cât solul
este mai permeabil pentru apă el are o capilaritate mai mică.
Importanţa sanitară a capilarităţii solului este strâns legată
de salubritatea construcţiilor. Cu cât solul are o capilaritate mai
mare, cu atât apa subterană se ridică mai mult în straturile
superficiale şi trece în porii materialelor de constructie determinând igrasia.
capilaritatea este importantă şi în amplasarea corectă a latrinelor,
platformelor de depozitare a reziduurilor care pot să polueze cu uşurinţă apa
cu care vin în contact.
Selectivitatea este calitatea solului de a retine în porii săi diferite
impurităţi care îl străbat. În general solurile greu permeabile au grad mare de
selectivitate. Selectivitatea solului realizează protecţia apelor subterane şi are
un mare rol igienico-sanitar.
Temperatura este dependentă de structura şi compoziţia chimică a
solului. Solul primeşte căldură de la soare, de la masa incandescentă din
centrul pământului şi de la procesele biochimice exogene care se petrec în
sol. Solul este un prost conducător de căldură. El înregistrează cu întârziere
variatiile temperaturii atmosferice atât cele diurne, cât şi cele nocturne.
Temperatura solului este importantă prin influenţa pe care acesta o joacă în
determinarea climatului propriu din zona geografică şi influenţa asupra
vegetaţiei. Temperatura influenţează procesele biochimice şi biologice care
PROFILACTICE
au loc în sol, cu rol important în procesele de autopurificare a solului şi în
transmiterea diverselor boli.
4.2 Compoziţia chimică a solului
Macroelementele, în ordinea predominenţei sunt: siliciul, aluminiul, calciul,

fierul, magneziul, potasiul, azotul, carbonul, oxigenul. Microelementele
prezente în sol sunt: iodul, fluorul, borul, cobaltul, manganul şi molibdenul.
Ţinând cont de rolul lor în fiziologia umană şi animală, dăunător este atât
excesul cât şi carenta în elemente minerale.
Solul este cel care oglindeşte bogăţia sau sărăcia în microelemente a
factorilor de mediu, mai ales a apei, dar contributia lui în aparitia
îmbolnăvirilor este indirectă.
Excesul sau carenta minerală a solului va determina excesul sau carenta
minerală a alimentelor de origine vegetală şi a apei. La rândul lor animalele
se hrănesc cu vegetale, deci variatiile conţinutului mineral se vor răsfrânge în
cele din urmă asupra omului.
Elementele radioactive: radiu, uraniu, toriu prezente in rocile bazaltice,
granitice constituie împreună cu radiatiile cosmice fondul natural radioactiv.
Substanţele organice nu persistă mult timp ca atare, ci se transformă in
substanţe minerale şi substanţe organice proprii solului numite compuşi
humici, care sunt rezerva de substanţe nutritive din sot.
4.3 Poluarea solului şi influenta asupra sănătăţii
Poluarea se datorează îndepărtării şi depozitării neigienice a reziduurilor

solide şi lichide rezultate din activitatea omului, a dejectelor de animale, a
deşeurilor industriale, a utilizării unor îngrăşăminte chimice.
Poluarea biologică.
Solul este bogat în floră microbiană proprie numită şi floră telurică, care
participă activ la procesele biologice şi biochimice. Aceste microorganisme
de tipul bacteriilor, actinomicetelor, ciupercilor, algelor şi protozoarelor sunt
adaptate la condiţiile de viaţă existente pe sol şi detin un sistem enzimatic
complex care le conferă autotroficitate. Ele transformă substantele
organice impurificatoare în humus, efectuând în acest fel autopurificarea
solului.
PROFILACTICE
În sol există şi germeni patogeni care după provenienţă şi modul de
transmitere pot fi grupaţi astfel:
- germeni excretati de om, transmişi prin intermediul solului, produc
contaminarea om-sol-om;
- germeni patogeni ai animalelor şi transmişi prin intermediul solului,
produc contaminarea animal-sol-om.
Contaminarea om-sol-om este caracteristică germenilor de provenienţă
intestinală (bacilii tific si paratific, bacilul dizenteric, vibrionul holeric,
virusul poliomielitei, virusul hepatitei, streptococi, stafilococi). Aceşti
germeni rezistă puţin timp în sol. Enterobacteriile au viabilitate medie de
10-30 de zile, enterovirusurile 4-6 săptărnâni. Viabilitatea creşte în solurile
umede. De cele mai multe ori, germenii caracteristici contaminării om-sol-
om cunosc o cale de transmitere indirectă prin intermediul apei sau
alimentelor. Rolul solului în contaminarea microbiană este de multe ori
neglijat.
Contaminarea animal-sol-om interesează un număr mai mare de
germeni: b. tetanic, b. antracis, germenii gangrenei gazoase, ricketsii,
leptospire, brucele, etc. Acestea pot supravieţui în sol 4-10 săptămâni.
Transmiterea se poate face atât prin contactul cu solul, cât şi prin intermediul
apei şi alimentelor.
Parazitozele, mai ales helmintiazele pot fi încadrate în cea mai mare parte
în contaminarea om-sol-om, deşi se pot încadra şi în grupa animal-sol-om.
Biohelminţii sunt paraziţi intestinali care au nevoie de o gazdă
intermediară pentru a se putea dezvolta şi pentru a deveni infestanti, de
exemplu taenia solium (gazdă intermediară porcinele) şi taenia saginata
(gazdă intermediară bovinele).
Geohelminţii nu au nevoie de gazdă intermediară, se dezvoltă direct pe
sol. Ascarizii, botriocefalul rezistă în sol aproximativ un an, în conditii de
umiditate crescută la o temperatură cuprinsă între 16-18°C în lipsa radiatiilor
solare. Aceste conditii se întâlnesc în grădinile de zarzavat unde
îmbolnăvirea se face prin consumarea zarzavaturilor contaminate, a
mâinilor murdare.
Alte parazitoze sunt: anchilostomiaza, strongiloidoza şi oxiuroza.
Poluarea chimică este produsă de reziduuri menajere, industriale,
radioactive şi ca urmare a utilizării îngrăşămintelor chimice în agricultură.
Reziduurile menajere şi zootehnice produc o poluare organică. Materia
organică este descompusă de către flora proprie solului şi transformată în
substante minerale. Se realizează un ciclu natural al elementelor chimice
care trec din sol în plante şi animale, ajung la om pentru a reveni sub formă
organică in sol şi a relua ciclul.
PROFILACTICE
Poluarea industrială oferă un continut bogat în substance chimice
potenţial toxice, care se pot concentra în diverse organisme din lanţul
alimentar al omului. De exemplu, industria siderurgică, metalurgică,
petrochimică, exploatările miniere produc o poluare a solului care are drept
consecinţă degradarea solului; el nu poate fi folosit în agricultură.
Poluarea cu substanţe toxice poate determina trecerea lor în apele
subterane sau de suprafaţă. Metalurgia neferoasă răspândeşte cantităţi mari
de Pb, Cu, Zn pe sol; acestea ajung în legume, fructe şi cereale care se
cultivă în zonă. Pesticidele şi îngrăşămintele chimice sunt o importantă
sursă de poluare. Îngrăşămintele azotoase facilitează migrarea nitratilor în
straturile de apă subterane, contribuind la apariţia methemoglobinemiei.
Poluarea radioactivă constă în depunerea şi depozitarea pe sol a
reziduurilor cu continut bogat în izotopi. Cei mai periculoşi sunt cei cu viaţă
lungă, de exemplu stronţiu-90 (28 de ani), cesiu-137 (30 de ani), iodul-131,
ruteniu-160 şi alţi izotopi emişi de reactoarele nucleare. Strontiul
radioactiv se concentrează în sol în cantitate mare, ca urmare a precipitaţiilor
abundente. Stronţiul substituie calciul din oase, iar cesiul înlocuieşte potasiul
din organism.
4.4 Asanarea solului
În prezent se cunoaşte mai putin despre nivelul de poluare al solului

comparativ cu poluarea aerului şi a apei. Indicatorii folosiţi pentru depistarea
gradului de poluare a solului se pot grupa în indicatori ai poluării biologice şi
indicatori ai poluării chimice.
Indicatorii poluării biologice sunt reprezentaţi de o serie de germeni a
căror prezenţă şi număr arată gradul de poluare şi riscul pentru sănătate.
Numărul de germeni coliformi arată poluarea solului cu conţinut intestinal
uman sau animal. Acest indicator este folosit pentru germenii patogeni din
grupa de contaminare om-sol-om. Pentru grupa de contaminare animal-om-
sol se utilizează un indicator global reprezentat prin prezenţa şi numărul de
germeni care se dezvoltă la 60°C. Importanţa sanitară a lor constă în faptul
că atrag atentia asupra contaminării cu germeni patogeni comuni omului şi
animalelor (b. antrax, b. tetani, leptospire, brucele).
Germenii nitrificatori sunt cei care determină transformarea substantelor
organice proteice în substanţe minerale. Prezenţa lor denotă o poluare a
solului şi stadiul de descompunere a substanţelor organice biodegradabile.
Paraziţii intestinali denotă infestarea solului cu dejecte animale şi
PROFILACTICE
umane.
Nu există o normare pentru indicatorii de poluare a solului, se pot lua în
considerare următorii indicatori de apreciere a impurifcării solului.
Indicatori ai poluării chimice.

a). Indicatorii directi sunt chiar substantele chimice cu actiune nocivă
asupra sănătăţii omului. Aceste substante ajung in aer (substanţe volatile) şi
în apă (substanţe solubile). Plantele concentrează cea mai mare parte a
substanţelor chimice poluante din sol. Există plante test sau plante indicator;
de exemplu cartoful şi morcovul concentrează cea mai mare parte de
pesticide.
Pentru a se putea stabili norme sanitare (concentratii maxime admise)
pentru diferite substante poluante din sol, este necesară stabilirea prealabilă
a acestor norme pentru aer, apă, plante care intră în alimentatia omului şi
animalelor. Criteriul de bază este acela ca substanţa chimică poluantă să
nu depăşească CMA în aer, apă sau plante ca urmare a transferului din sol
către aceste medii.
b). Indicatori indirecţi ai poluării chimice sunt diverşi produşi intermediari
de descompunere (amoniac, nitriti, hidrogen sulfurat) sau chiar produşi finali
(nitriţi, fosfati, sulfati). Azotul organic teluric reprezintă forma cea mai
avansată de degradare. Valoarea lui este raportată la azotul organic total
din sol, se numeşte cifră sanitară sau indicele lui Hlebnicov, întotdeauna
subunitar deoarece numai o parte a azotului din sol trece în azot teluric şi cu
cât această parte este mai mare cu atât solul poate fi considerat mai curat.
Astfel sub 0,70 arată un sol poluat, între 0,70-0,85 poluare medie, între 0,85-
0,95 poluare redusă, iar peste 0,95 sol curat.
Asanarea solului reprezintă ansamblul de măsuri necesare pentru
readucerea solului poluat la conditii igienice. Se realizează prin îndepărtarea
mecanică a excesului de poluanţi şi facilitarea condiţiilor de autopurificare. În
cazul solurilor umede, care au capacitatea de autopurificare redusă, se
poate folosi operaţia de drenare sau îndepărtare a excesului de apă. În
locul apei va intra aerul care favorizează procesele aerobe de degradare.
Dezinfectia solului este o măsură utilizată împotriva poluării microbiene.
Se utilizează cu precădere substante clorigene în soluţii semiconcentrate, cu
rezultate bune în cazul poluării microbiene deoarece se distrug concomitent
şi flora patogenă şi cea saprofită. Dezinfectia se face pe parcele limitate,
doza de substanţă clorigenă este de 10-15 kg/m2 când dorim să distrugem
germenii sporulaţi.
Îndepărtarea reziduurilor.
PROFILACTICE
a). Îndepărtarea reziduurilor solide. Reziduurile solide sunt constituite din
resturi care nu sunt solvite în apă şi nu sunt purtate de apă. Sunt reziduuri
menajere (alimente, cenuşă, sticlă, hârtie, ambalaje, mase plastice, etc.),
reziduuri de stradă, reziduuri industriale, reziduuri agrozootehnice şi
reziduuri speciale (reziduuri de spital, reziduuri radioactive).
Importanţa lor sanitară derivă din faptul că pot polua în acelaşi timp şi apa
(de suprafaţă şi subterană) şi aerul (prin produşii lor de descompunere);
constituie mediu de dezvoltare pentru un număr mare de insecte şi rozătoare
cunoscute ca vectori ai unor boli infecţioase şi parazitare (gândacii roşii şi
negri de casă, musca domestică, şoareci, şobolani).
Colectarea reziduurilor solide se poate face în saci de hârtie sau de
material plastic, in pubele din tablă sau material plastic, containere.
Îndepărtarea reziduurilor solide se face zilnic sau cel mult la 3 zile vara şi
la 5 zile iarna cu autovehicule speciale. Există şi alte metode de colectare şi
îndepărtare concomitentă a reziduurilor. Astfel este sistemul de îndepărtare
la reţeaua de canalizare. Acesta se realizează prin măcinarea reziduurilor şi
antrenarea lor prin jet de apă la o staţie centrală in afara localităţii unde sunt
măcinate şi evacuate la canal. Această metodă este posibilă numai în
conditiile când volumul de apă pe cap de locuitor este mare pentru
antrenarea uşoară a reziduurilor.
O altă posibilitate este evacuarea prin canale pneumatice.
Conductele colectoare lasă să cadă reziduurile într-o pâlnie colectoare de
unde prin curenti de aer sau vacuum reziduurile sunt conduse într-un siloz
unde sunt neutralizate. 0 altă metodă, dar cu multe inconveniente, este
incinerarea la nivelul camerei de colectare din blocurile de locuit.
Neutralizarea este operatia prin care se înlătură complet nocivităţile
reziduurilor. Cea mai răspândită metodă este depozitarea controlată în afara
localităţilor în locuri special amenajate, gropi naturale sau excavate special.
Reziduurile se aşează în straturi cât mai afânate pentru a se descompune
repede, se acoperă cu pâmânt pentru a nu fi accesibile rozătoarelor şi
insectelor. În acest scop se pot trata cu substante insecticide şi raticide. După
câtiva ani terenul poate fi utilizat in scopuri diverse, de exemplu ca zone
verzi. Alte metode de neutralizare a reziduurilor sunt compostarea
reziduurilor, camerele bioterme, incinerarea.
Reziduurile de spital, datorită pericolului epidemiologic, se incinerează.
Cele care nu pot fi arse se tratează cu substanţe dezinfectante.
b). Îndepărtarea reziduurilor lichide. Reziduurile lichide se mai numesc
ape reziduale, de provenienţă industrială, zootehnică, comunală.
Ca şi reziduurile solide, prin conţinutul bogat în germeni patogeni şi
substanţe chimice, apele reziduale au o importanţă sanitară multiplă.
PROFILACTICE
Un prim aspect este cel epidemiologic legat de răspândirea germenilor
patogeni, provocând îmbolnăviri care pot îmbrăca forme epidemice,
endemice sau sporadice.
Cel de-al doilea aspect este cel toxicologic determinat de conţinutul în
substante toxice. Îmbolnăvirile se realizează prin contact direct cu apele
reziduale sau indirect prin consum de alimente poluate cu ape reziduale.
Un alt aspect este cel ecologic, apele reziduale modifică capacitatea de
autopurificare a apei şi solului.
Aspectul economic nu poate fi neglijat. El constă în distrugerea faunei şi
florei acvatice şi creşterea cheltuielilor pentru tratarea apei, în vederea
potabilizării ei.
Colectarea apelor reziduale se face prin reteaua de canalizare care
poate fi de mai multe tipuri (sistem unitar - o singură reţea pentru toate apele
reziduale produse în colectivitate; sistem diferentiat - una pentru apele
reziduale comunale şi industriale şi alta pentru apele reziduale meteorice;
sistem mixt).
Deversarea apelor reziduale de cele mai multe ori se face în apele de
suprafaţă. În prealabil apele reziduale sunt supuse unor operaţii de epurare
sau de îndepărtare a excesului de elemente poluante. Se realizează prin
metode fizice, chimice şi biologice.
Epurarea fizică sau mecanică realizează îndepărtarea poluanţilor minerali
şi organici aflati în suspensie. Se folosesc grătare şi decantoare care reţin
suspensiile minerale şi organice.
Epurarea biologică urmăreşte reducerea concentratiei substantelor
organice dizolvate sau în suspensie, care nu pot fi îndepărtate mecanic. Se
bazează pe descompunerea şi mineralizarea lor sub actiunea florei
microbiene, mai mult sau mai puţin specifice.
Epurarea chimică constă în neutralizarea substantelor chimice continute
în apele reziduale industriale. Epurarea chimică se bazează pe transformarea
substantelor poluante solubile în substanţe insolubile şi îndepărtarea lor
ulterioară.
Dezinfectia apelor reziduale este obligatorie atunci când provin de la
spitale de boli contagioase, institute de microbiologie şi virusologie, tăbăcării,
abatoare, centre de ecarisaj, întreprinderi de prelucrarea oaselor şi a
deşeurilor organice, statii pentru spălarea şi dezinfectia vagoanelor de cale
ferată, etc. Obişnuit, dezinfecţia se face cu clor, ca şi în cazul apei potabile.
PROFILACTICE
V. IGIENA RADIATIILOR
Radiatiile sunt un factor permanent al mediului înconjurator ce actioneaza

atât sanogen cât si patogen. Radiatiile se caracterizeaza prin energie,
frecventa si lungime de unda.
Teoria ondulatorie admite ca radiatia este reprezentata de o undă
transversala electromagnetica, a carei viteza de propagare în vid este
constanta (300.000 Km/s), relatia cu lungimea de unda si frecvenp exprimata
în formula C=L x Y în care C este viteza de propagare, L
lungimea de unda si Y frecventa, de unde rezulta ca L=C/Y. Din această
relatie reiese ca între lungimea de relate si frecventa este un rape inversa
proportionalitate si anume cu cât lungimea de unda este mare, cu atât
frecventa este mai mica.
În general, din punct de vedere al actiunii biologice, se poate spune ca
efectele sunt cu atât mai pronuntate cu cât frecventa radiaţiei este mai mica
si deci energia este mai mare.
Radiatiile se pot grupa în functie de intensitatea efectelor lor în radiatii
ionizante si neionizante.
PROFILACTICE
5.1 Radiatiile ionizante
Radiatiile ionizante sunt radiatiile care au proprietatea de a ioniza materia

asupra careia actioneaza, datorita energiilor mari eliberate la locul de actiune.
În aceasta grupa sunt cuprinse:
:• radiatiile electromagnetice formate din fotoni (radiariiL radiatiile
gamma)
:• fluxuri de particule atomice care cuprind: radiatia a (fon din doi protoni si
doi neutroni) încarcata pozitiv; radiatia (3 (form flux de electroni), încarcata
negativ precum si fluxurile de protoni încarcare pozitiva) si fluxurile de
neutroni.
Radiatia corpusculara are capacitate redusa de penetrare, radiaţia ά,
este retinuta de stratul cornos al pielii, iar radiatia β (formata din flux de
electroni) patrunde doar in tesutul cutanat pe care îl poate leza.
Radiatiile electromagnetice au mare capacitate de penetrare, pot strabate
corpul uman, se rein în mod diferit în diferite tesuturi (în functie de densitatea
acestora). Pe aceasta proprietate se bazeaza utilizarea radiatiilor
electromagnetice în radiodiagnostic si radioterapie.
Radiatiile ionizante au capacitatea de ionizare diferita. Radiatiile ά, β si
protonice au capacitate de ionizare mai mare decât cele electromagnetice,
pentru ca elibereaza toata energia în stratul subtire în care sunt reţinute.
Rezulta ca radiaţiile ά si β este mai putin nociva în iradierea externa,
nocivitatea maxima fiind legata de iradierea interna. În contrast efectul
patogen predominant al radiatiei electromagnetice se exercita mai ales în
iradierea externa. Iradierea externa înseamna expunerea partiala sau totala a
organismului la radiatia exterioara, efectul se realizeaza în tesuturile care
absorb radiatia. Iradierea interna este produsa de atomii elementelor
radioactive (radionuclizi), care patrund în organism prin inhalare sau ingestie.
Elementele radioactive intrate în organismul uman urmeaza ciclul metabolic,
iradiind tesuturile cuprinse în acest ciclu (întregul organism pentru elemente
cu distributie uniforma, anumite organe pentru cele care se cumuleaza
selectiv).
Unitati de masura. Radioactivitatea se masoara prin viteza de dezintegrare a
nucleilor atomici. Unitatea de masura veche era Curie (Ci) si reprezinta
numarul de dezintegrari pe secunda care se produc într-un gram de radiu si
corespunde la 3,7 x 1010 dezintegrari/sec. În SI unitatea de masura este
Bequerel (Bq) corespunzatoare la o dezintegrare/sec.
Prima unitate de expunere a fost Roentgen (R) care reprezinta doza de
radiatie X sau gamma care produce 1 cm' de aer uscat si aflat la 0°C, la 760
PROFILACTICE
mm Hg presiune, ioni negativi sau pozitivi purtând o sarcina electrica egala
cu o unitate electrostatica.
Doza absorbita este o notiune cu aplicabilitate practica importanta, pentru ca
efectul este produs de energia transferata materialului în care se realizeaza
absorbtia. Unitatea în sistemul vechi este Rad care corespunde unei absorbtii
de 100 erg/lg substrat iradiat. În SI unitatea este Gray (Gy) si corespunde la
1Joule/Kg substrat.
Dupa sursa de radiatii exista iradierea naturala si iradierea artificiala.
Iradierea naturala.
Radiatia cosmica are origine solara, este formata din particule încarcate
electric care sunt absorbite în totalitate în straturile superioare ale atmosferei.
La nivelul solului ajunge doar o mica parte din aceasta radiatie, intensitatea
radiatiilor fiind mai mare la altitudini mari. Din punct de vedere al iradierii
populatiei, nu ridica probleme de protectie decât pentru zborurile la altitudini
foarte mari, inclusiv cele cosmice.
Radiatiile terestre includ iradierea externa provocata de radiatia
gamma a unor radionuclizi naturali cu viata lunga (40K, 23'Th, '-3RU);
iradierea naturala interna prin patrunderea în organismul uman prin ingestia
elementelor radioactive din sol care ajung în apa si alitnente sau prin
inhalarea gazelor radioactive (radon si toron) eliminate din sol în aerul
atmosferic. Concentratii mai mari exista în minele de minereuri radioactive.
Tot pe cale inhalatorie patrund în organismul uman `C si 3H, proveniti din
iradierea cosmica. Valoarea acestei iradieri este neînsemnata.
Iradierea artificiala. În functie de modul de expunere la sursele artificiale de
radiatie exista:
- expunere profesionala la persoanele care în procesul muncii vin in contact
cu radiatiile ionizante - personalul care lucreaza la extragerea minereurilor
radioactive si la obtinerea de combustibil nuclear, personalul din centralele
electrice nucleare si reactoarele nucleare, cei care lucreaza cu surse
radioactive în diferite procese industriale. Tot aici trebuie mentionat un
domeniu în care expunerea profesionala cuprinde cel mai mare numar de
oameni si anume medicina, care foloseste radiatiile ionizante in scop
diagnostic si terapeutic;
- expunere neprofesionala se refera la populatia care nu vine în contact cu
radiatiile ionizante în procesul muncii, dar care poate fi expusa iradierii pe
diverse cai (iradierea medicala, experimentarea armelor nucleare, utilizarea
în industrie a radiatiei ionizante) prin poluarea radioactiva a mediului.
Reziduurile radioactive patrund în aer, apa, sol si ajung în organismele
vegetale si animale si de acolo în lanturile trofice ale omului. Expunerea pe
aceasta cale este la nivele reduse.
PROFILACTICE
Iradierea medicala este cea mai importanta sursa de iradiere pentru
populatie. Ea provine din examinarile radiologice, radioterapie si din utilizarea
izotopilor radioactivi în scop diagnostic si terapeutic. Cantitatea de radiatii
primita în cursul unei radiografii este sensibil mai mica decât cea primita în
cursul unei radioscopii.
Gradul de iradiere depinde de energia utilizata, durata examinarii,
dimensiunea câmpului expus.
Zona iradiata este importanta din punct de vedere al riscului pentru sanatate.
Maduva hematogena si gonadele sunt cele mai sensibile. De asemenea au
importanta vârsta, starea fiziologica a persoanelor expuse (copiii, femeile în
perioada sarcinii prezinta risc maxim).
Utilizarea unor surse de radiatie de catre populatie poate fi considerata
neînsemnata. De exemplu ceasurile cu cadran luminiscent realizeaza o
iradiere slaba la nivelul articulatiei pumnului. Risc mai mare exista la lucratorii
care aplica vopsele luminiscente. De aceea nu se mai folosesc la fabricarea
acestor vopseluri radonul, ci iridiul sau prometiul, care emit radiatii cu energie
mica. Tot doze mici de energie emit si aparatele de bord la care se folosesc
vopsele luminiscente.
Experimentarea armelor nucleare a dus la acumularea în natura a unor
radionuclizi cu viata lunga (strontiu si cesiu) care se depun pe sol si intra în
lanturile trofice ale omului (accidentul de la Cernobîl- 1986).
Efectele biologice ale radiatiilor ionizante, actiunea lor asupra sanatatii.
Efectele biologice se datoreaza transferului de energie, atomii ionizati se
comporta diferit fata de cei neionizati, se ajunge la modificarea sau alterarea
substantei respective. De aceea efectele, radiatiilor ionizante sunt numai
patogene. Se încearca explicarea mecanismului de actiune prin mai multe
ipoteze (teoria tintei si teoria radicalilor liberi). Efectele radiatiilor ionizante
asupra organismului uman se clasifica în efecte somatice si efecte genetice. •
a). Efectele somatice se refera la efectele care apar la persoane expuse
radiatiilor ionizante. Ele includ leziunile anumitor organe sau sisteme produse
de alterari celulare grave si modificari genetice ale celulelor somatice cu
aparitia de descendenti celulari modificati. Exista efecte precoce care apar la
interval scurt de la expunere si efecte tardive care apar la interval de luni sau
ani.
Efectele precoce apar în cazul expunerii la doze ridicate de radiatii ionizante,
de regula doza unica sau doze repetate la interval de timp scurt. Efectele
sunt diferite dupa cum este iradiat întregul corp sau numai anumite
segmente.
La iradierea întregului corp, de la doze de 25rad apar modificari hematologice
traduse prin leucopenie prin lezarea seriei limfoide si mieloide. În general
PROFILACTICE
aceste znodificari sunt reversibile. De la 100 rad apar semnele de boala de
iradiere acuta, de la 200 rad se produce decesul prin leziuni ireversibile ale
tesutului limfoid si mieloid.
Boala de iradiere acuta a întregului organism se caracterizeaza în prima faza
prin predominenta fenomenelor nervoase: adinamie, stare generala alterata;
urmeaza o faza de remisiune si apoi perioada de stare a bolii caracterizata
printr-o serie de sindroame: sindrom hematologic, imunologic, digestiv.
Sindromul hematologic se produce prin distrugerea de regula ireversibila a
sistemului hematopoetic mieloid si limfoid. Se manifesta cu leucopenie,
anemie si trombocitopenie si alterarea grava a imunitatii. Sindromul digestiv
se manifesta prin greturi, varsaturi, hemoragie digestiva. Boala acuta de
iradiere a întregului organism nu survine decât în cazuri accidentale.
Iradierea în doze rnari a unor segmente corporale poate surveni la
manipularea necorespunzatoare a unor surse de radiatii si se manifesta prin
radiodermita acuta, alopecie, sterilitate si leziuni oculare.
Efecte tardive apar la expuneri mici si repetate. Se produce boala de iradiere
cronica, scurtarea duratei medii de viata, efecte somatice.
Boala de iradiere cronica cuprinde manifestari patologice specifice:
radiodermita cronica cu fenomene de atrofie cutanata, risc crescut de
malignizare, sterilitate, alopecie, cataracta, leucopenie.
Scurtarea duratei medii de viata a fost observata în studii experimentale si
epidemiologice. Studiile epidemiologice au fost efectuate asupra personalului
sanitar din serviciile de radiologie din U.S.A. S-a constatat scaderea duratei
medii de viata comparativ cu alte specialitati medicale. Dupa aplicarea unor
masuri de protectie au disparut deosebirile constatate; în felul acesta se
confirma teoria ca exista o relatie între durata medie de viata si expunerea la
radiatiile ionizante. Explicatia cea mai plauzibila a fost ca radiatiile produc
alterarea capacitatii imunologice a organismului si scad rezistenta la infectii.
Efectele somatice stocastice se refera la rolul radiatiilor în inducerea
cancerelor, a hemopatiilor maligne mai ales leucemii. S-a constatat ca exista
o relatie între expunerea la radiatii ionizante si cancerul cutanat la medicii
radiologi, a cancerului puhnonar la minerii din minele de uraniu, a cancerului
osos la muncitorii care confectionau cadrane luminiscente. Cele mai
frecvente cazuri de boli maligne produse de radiatiile ionizante sunt
leucemiile, cancerul tiroidian, cancerul pulmonar, cancerul osos.
b). Efectele genetice sau efectele asupra descendentilor persoanelor iradiate.
Aici se includ actiunea teratogena si mutagena. Actiunea teratogena a
radiatiilor se refera la iradierea în uter a embrionului si fatului. Perioada de
maxima vulnerabilitate a acestuia se situeaza din ziua a 8-a si pâna în ziua a
PROFILACTICE
90-a de la fecundare (perioada de organogeneza). Ca efect se produce
moartea intrauterina a embrionului cu avort spontan sau malformatii.
Din ziua a 90-a se produc leziuni nervoase mergând de la oligofrenie, pâna la
întârzieri grave în dezvoltarea neuropsihica. Un alt efect constatat este
cresterea frecventei leucemiilor infantile sau alte forme de cancer.
Radiatiile ionizante produc modificari în structura cromozomilor cu aberatii
cromozomiale sau ale infonnatiei genetice. Alterarile genetice pot fi de diferite
grade: unele detennina rnoartea fâtului, altele produc mutatii somatice.
Anomaliile genetice neletale pot fi cu caracter dominant sau recesiv când
repercursiunile somatice se manifesta dupa mai multe generatii.
Masuri de profilaxie. Pentru populatia expusa profesional si cea care
locuieste sau lucreaza permanent în jurul unor obiective nucleare sau stabilit
doze maxime admisibile (doza primita de întregul organism sau un organ sau
un tesut, care în iradiere externa sau intenla nu produce efecte somatice
decelabile în cursul vietii). De exemplu, DMA pentru o persaana expusa
profesional la iradierea interna sau externa este de 5 rem/an sau 0,05 Sv/an.
Aceasta valoare este valabila pentru iradierea întregului corp, a gonadelor, a
capului, trunchiului, organelor hematopoetice.
La grupele de populatie expuse profesional se asigura supravagherea
medicala prin control medical la angajare, control medical periodic si
examinari medicale în caz de suprairadiere. De asemenea se folosesc
dozimetre individuale pentru determinarea nivelului de radiatii la locul de
munca.
Se iau masuri de protectie individuala, a zonei de lucru, de amenajare si
dotare corespunzatoare a unitatilor nucleare.
Exista norme de protectie nucleara care reglementeaza conditiilc de
amplasare a unitatilor nucleare, stabileste reguli de eliminare a deseurilor
radioactive în vederea evitarii poluarii aerului, apei si solului.
În ceea ce priveste iradierea medicala se impun câteva precizari: trebuie
•stabilita exact indicatia procedurii, care unneaza a fi aplicata, sa se
foloseasca mijloacele de diagnostic sau terapie neiradiante daca e posibil,
protectia zonelor corpului cu radiosensibilitate crescuta (gonade, tesut
hematopoetic). Sa se aplice cu discernamânt procedurile radiologice la copii
si tineri, la femei în perioada de procreere. De exemplu, Comisia
Internationala de Protectie Radiologica a recomandat ca examinarea
radiologica a femeii pâna la vârsta de procreere sa se faca în primele 10 zile
dupa menstruatie. Pe cât posibil nu se face examinare radiologica în primele
3 luni de sarcina.
5.2 Radiatiile neionizante
PROFILACTICE
Sunt radiaţii electromagnetice care transferş la locul de absorbţie energii care
nu sunt capabile să producă fenomene de ionizare, sau îl produc foarte slab.
Radiaţiile ultraviolete provin din surse naturale şi artificiale. Energia lor e
capabila să producă excitarea atomilor şi reacţii fotochimice. Dupa lungimea
de undă se impart în 3 categorii:
- RUV - A cu lungimea de undă între 320-400 nm, au efect cutanat
predominant pigmentogen;
- RUV - B cu lungimea de undă cuprinsă între 280-320 nm, cu efect cutanat
predominent eritematogen;
- RUV - C cu lungimea de undă cuprinsă între 200-280 nm, se absorb în
stratul cornos al pielii distrugând celulele, cu efect bactericid.
RUV cu lungimea de unda sub 200nm nu au importanta biologica. Principala
sursa naturala este soarele; RUV reprezinta 5% din radiatia solara la
patrunderea în atmosfera, predominând lungimile de unda mici. La nivelul
solului RUV reprezinta 1% predominând lungimile de unda mari. Retinerea
principala se realizeaza în ionosfera prin interactiunea cu stratul de ozon.
Rezulta ca orice distrugere a stratului de ozon ar avea drept efect un exces
de RUV la nivelul solului cu efecte patogene asupra omului.
RUV ajunse pe sol au efect sanogen.
Sursele artificiale sunt reprezentate de corpuri încalzite la temperaturi de
peste 1500°-1800°C, de aparatele de sudura, lampi fluorescente. Aparatele
de ultraviolete utilizate pentru dezinfectie sau fizioterapie se bazeaza pe
principiul descarcarilor electrice in gaze.
Efectul bactericid este functie de lungimea de unda; lungimile de unda mici
provoaca cele mai mari leziuni celulare. Efectul bactericid al RUV contribuie
la purificarea naturala a aerului, solului si apei, fiind maxim la lungimea de
unda cuprinsa între 250-280 rim.
Asupra organismului uman RUV exercita o serie de efecte.
a). Efecte asupra metabolismului. RUV cresc metabolismul bazal, intensifica
oxidarile celulare ca unnare a stimularii tiroidiene. Sunt stimulate
metabolismele intennediare: glucidic, lipidic, protidic, hematopoeza si reactiile
imunitare.
Prin iradierea pielii provitamina D3 (7-dehidrocolesterolul) din piele se
transforma în vitamina D3 (colecalciferol) care regleaza absorbtia calciului din
intestin si depunerea lui în oase.
Carenta de vitamina D duce la aparitia rahitismului la copii, mai ales in primul
an de viata. La adulti se produce demineralizare osoasa mai ales la femei în
menopauza.
Acoperirea necesarului de vitamina D se realizeaza prin aport exogen
(alimentatie) si prin iradierea provitaminei D din piele (aport endogen).
PROFILACTICE
b). Efecte asupra pielii. Se pot clasifica în efecte precoce si efecte tardive.
Efectele precoce sunt reprezentate de eritem si, formarea de pigment
melanic în piele. Efect eritematogen au RUV - B. Pigmentarea
este determinata de transformarea promelaninei din celulele din stratul bazal
al epidermului si dermului; cel mai pronuntat efect pigmentogen îi au RUV -
A. Pigmentatia este de doua feluri: rapida si de durată. Pigmentatia rapida
apare la 5-10 minute de la expunere, dureaza maximum 36 de ore, este
produsa de RUV - A. Pigmentatia de durata este produsa prin formarea de
pigment melanic, apare la 24-72 de ore dupa expunere si dureaza între 2-12
luni. Semnificatia biologica a pigmentarii este redusa si anume creste
rezistenta pielii la expunerea la RU-V.
Efecte tardive se manifesta dupa expuneri de lunga durata, prin fenomene de
îmbatrânire a pielii. Efectul tardiv cel mai important este efectul cancerigen
(melanom malign).
c).Efecte asupra ochiului. RUV cu lungimi de unda scurte si medii produc
leziuni ale polului anterior ale globului ocular. Boala se numeste fotooftalmie,
apare la câteva ore de la expunere, se manifesta prin senzatie de corp strain,
hipersecretie lacrimala, secretie conjunctivala, hiperemie. În caz de expuneri
mai îndelungate se produc leziuni corneene manifestate prin dureri violente
ale globilor oculari.
Profilaxia se realizeaza prin protejarea ochilor cu ochelari cu sticla fumurie.
Radiatiile luminoase. Se mai numesc radiatii vizibile, au lungimea de unda
cuprinsa între 400-760 nm, ele impresioneaza retina. În functie de lungimea
de unda spectrul luminos se descompune în 7 culori de la albastru pentru
lungimile de unda mici, pâna la rosu pentru lungimile de unda mari. Unitatea
de masura este luxul.
Radiatiile luminoâse au efecte asupra sistemului nervos, asupra ochiului si
asupra pielii.
a). Efecte asupra sistemului nervos. Lumina este stimulul puternic pentru
sistemul reticulat ascendent si al scoartei cerebrale. Este tul activator puternic
al metabolismului, unul din factorii importanti al" bioritmului, mai ales al
ritmului circadian. Radiatiile luminoase au si efecte psihologice: culorile reci
au efect linistitor, iar culorile calde efect excitant; culorile deschise au efect
stimulator, pe când culorile inchise au efect deprimant.
b). Efecte asupra ochiului. Functiile fundamentale ale vederii sunt direct
influentate de cantitatea si calitatea luminii (acuitatea vizuala.
sensibilitatea de contrast, viteza perceptiei vizuale, stabilitatea vederii clare).
Acestea cresc în functie de cantitatea de lumina primita, pâna la un anumit
nivel, când excesul de lumina duce la scaderea functiilor vizuale. Iluminatul
insuficient duce la oboseala vizuala, manifestata prin scaderea functiilor
PROFILACTICE
fundamentale cu hipersecretie lacrimala, senzatie de corp strain si fenomene
legate de eforttll cerebral de concentrare (cefalee, greturi, ameteli, scaderea
capacitatii de munca).
Un aspect particular al efectului asupra functiei vizuale îl reprezinta relatia cu
miopia. Activitatea vizuala depusa de copii în conditii de iluminat insuficient
poate duce la aparitia miopiei, aparând ca un factor agravant pe fondul unui
defect genetic.
Eforturile de acomodare facute în conditiile unui iluminat necorespunzator
duc la aparitia mai precoce a prezbitiei.
În contrast, iluminatul excesiv poate duce la efecte asemanatoare cu cele
determinate de iluminatul insuficient. În conditii de iluminare de intensitate
mare apare fototraumatismul manifestat prin aparitia de scotoame si
fenomenul de orbire temporara. Modificari ritmice de intensitate a luminii
(fenomenul de pâlpâire) pot favoriza aparitia nistagmusului (nistagmusul
minerilor).
c). Efecte asupra pielii. Se datoreaza fenomenului de fotosensibilizare produs
de interactiunea dintre radiatia luminoasa si substantele fotosensibilizante
exogene sau endogene. Se produc fotodermite sau lucite. Sunt doua tipuri de
reactii:
:• reactie fototoxica rezultata din interactiunea dintre substantele
fotosensibilizatoare exn sau endogene si radiatia electromagnetica.
Substantele fotosensibilizatoare capteaza o mare cantitate de fotoni si
elibereaza în piele cantitati de energie suficiente sa produca leziuni cutanate.
Substantele care produc reactii fototoxice pot determina leziuni cutanate prin
aplicare pe piele (gudroane, fluoresceina) sau prin administrare interna (unele
medicamente: sulfamide, doxicicline, fenotiazine). Leziunile fototoxice
aparute sunt variabile: de tip exudativ cu eritem, eventual edem, papule,
vezicule pruriginoase. Frecvent se produc pigmentari.
:• reactia fotoalergica este determinata de substantele fotoactive
modificate prin captare de fotoni care se combina cu proteinele tisulare si dau
nastere la alergeni capabili sa induca reactii de tip alergic. Leziunile
fotoalergice sunt mai rare, se caracterizeaza prin leziuni urticariene,
papuloase sau exematoase ca în dermita de contact.
Radiatiile infrarosii sau calorice au lungimea de unda cuprinsa între 1-760
nm. Energia lor mica produce numai fenomene de încalzire. Radiatiile
infrarosii sunt principala cale prin care se produce schimbul de caldura între
corpuri cu temperaturi diferite.
Radiatiile calorice pot fi emise de soare, focuri, metale topite si surse de
încalzire. Expunerea corpului la radiatii calorice puternice emise de soare
duce la aparitia insolatiei manifestata prin stare de excitabilitate a sistemului
PROFILACTICE
nervos central, cefalee, agitatie, convulsii, pierderea cunostintei. Acest
fenomen se produce frecvent la muncitorii agricoli, în aglomeratii, în locuri în
care lipseste miscarea aerului (v. proprietatile fizico-chimice ale aerului).
Microundele sunt radiatii cu lungimea de unda cuprinsa între I nm - 10 m.
Provin de la aparate de încalzit, cuptoare de gatit, receptoare de televiziune,
radar, instalatii de telecomunicatii. Efectele patogene constau din modificari
nervoase si modificari cardiovasculare: oboseala, surmenaj, cefalee, stari
depresive, tulburari de cichi menstrual, seaderea libidoului, tulburari vizuale,
tahicardie, modificari ale tensiunii arteriale, dureri anginoase, tulburari trofice
ale parului si unghiilor.
Profilaxia se realizeaza prin limitarea timpului de expunere la microunde în
mediu profesional.
PROFILACTICE
VI IGIENA HABITATULUI UMAN
6.1. Igiena localităţilor şi relaţia cu sănătatea
În cadrul raporturilor dintre organismul uman şi mediul său înconjurător,

alături de mediul natural un rol deosebit de important revine mediului artificial,
creat şi dezvoltat de om. În totalitatea sa mediul construit de om formează
ceea ce denumim habitat uman. De-a lungul timpului acesta a îmbrăcat
amprenta epocii respective sau a corespuns treptei de dezvoltare socială şi
economică a societăţii umane. Sunt caracteristice astfel formele de
organizare inclusiv cele igienice, pentru cetatea antică, oraşul medieval sau
metropola de astăzi. In permanenţă aşezările umane au evoluat având la
bază cel putin două elemente fundamentale: creşterea demografică si
dezvoltarea economică. Din datele istorice cunoscute se poate afirma că
oraşele greco-romane nu depăşeau 15 000 de locuitori, iar Platon considera
că cetatea ideală trebuie să aibă cel mult 5 000 de oameni.
0 dată cu revoluţia industrială, fenomenul de concentrare demografică s-a
accentuat, industria având nevoie de forţa de muncă concentrată. A apărut
astfel noţiunea de urbanism şi urbanizare. Dacă în anul 1 800 nu existau
decât 50 de oraşe cu peste 100 000 de locuitori, in anul 1950 numărul
oraşelor cu peste 1 milion de locuitori depăşea 100 şi ritmul urbanizării este
în continuă creştere. În medie, în 1950 populaţia urbană reprezenta 20% din
totalul populaţiei mondiale, iar în anul 2 000, după calcule estimative, va
atinge 60 %.
În această privinţă, urmărind ritmul de creştere a populaţiei se constată că
acesta este din ce în ce mai accelerat. În anul 1850, numărul populatiei
mondiale a fost de 1 miliard, pentru ca în 1950 să atingă 2 miliarde, iar în anul
2000 să ajungă, după aceleaşi calcule, la 6 miliarde de oameni. Această
explozie demografică necesită, de asemenea, concentrarea puternică a
populaţiei la oraşe.
Influenţa urbanizării asupra sănătăţii
Desigur că dezvoltarea urbană constituie un motiv de satisfacţie. Aceasta
rezultă din condiţiile superioare de viaţă şi de muncă pe care le oferă oraşul
locuitorilor săi. Posibilităţile de instrucţie şi cultură, de asistenţă socială şi
medicală, de deplasare şi circulaţie, de muncă şi odihnă, de locuire etc. sunt
mult uşurate. Paralel cu aceasta însă, dezvoltarea urbană constituie şi un
motiv de nelinişte, produsă de unele consecinţe negative asupra mediului şi
implicit asupra omului şi sănătăţii sale.
PROFILACTICE
După cum se ştie, sănătatea evoluează şi se modifică în funcţie de evoluţia şi
succesele medicinei dar, în acelaşi timp, o puternică influenţă o au şi
condiţiile sociale şi economice, care se adresează în primul rând habitatului
uman.
Dacă în trecut patologia a fost dominată de bolile acute, în cea mai mare
parte boli infecţioase, astăzi predomină patologia cronică, în care pe primul
loc stau afecţiunile degenerative. Dacă speranţa de viaţă a oamenilor a
crescut mult - în ţara noastră de la 40 la peste 70 de ani - numărul solicitărilor
şi prestaţiilor medicale este şi el în continuă creştere. Un studiu asupra
prevalenţei bolilor, efectuat comparativ într-o localitate urbană şi una rurală,
a arătat un număr de 323 de boli la 100.000 locuitori în urban şi numai 250
în rural, iar proporţia persoanelor sănătoase a fost numai de 9 %0000 în
urban şi 21 %0000 în rural.
Dintr-o analiză făcută pe plan mondial asupra sănătăţii populaţiei, cercetată
comparativ cu dezvoltarea procesului de urbanizare, Organizaţia Mondială a
Sănătăţii arată că principalele boli care domină astăzi omenirea şi care se
găsesc predominant în oraşe sunt: bolile cardiovasculare, în mod deosebit
cardiopatia ischemică şi hipertensiunea arterială, bolile respiratorii cronice, în
primul rând bronhopneumopatia nespecifică, bolile neoplazice, mai ales ale
plămânului, bolile neuropsihice, dominate de nevroze, psihoze şi psihastenii,
bolile endocrine, de nutriţie şi metabolism ca diabetul şi tiroidiile şi în fine
accidentele, mai ales de circulaţie şi de domiciliu.
Această morbiditate poate fi legată de existenţa unor factori de risc, prezenţi
în marile oraşe şi care pot fi rezumaţi la :
- aglomerarea populaţiei care creează un contact mai strâns între locuitori şi
ca atare posibilitatea mai rapidă de răspândire a unor boli transmisibile. Cel
mai bun exemplu, în acest sens, îl reprezintă virozele respiratorii care
cunosc o răspândire mult crescută faţă de trecut, chiar şi în perioadele
neepidemice.
La această aglomerare trebuie adăugată şi mobilitatea mai mare a populaliei,
care creează posibilităţi multiple de extindere a unor afecţiuni cu maximum de
rapiditate;
- poluarea mediului, ca urmare a creşterii numărului de surse şi a
posibilităţilor de acţiune concentrată a poluanţilor. Este vorba, în primul rând,
de întreprinderile industriale, dar şi de mijloacele de transport, de unele
activităţi casnice şi gospodăreşti, de folosirea din ce în ce mai intensă a unor
substanţe chimice şi radioactive în producţie, în ştiinţă, în medicină dar şi în
viaţa noastră de fiecare zi;
- regimul de viaţă caracteristic mediului urban, care cere o suprasolicitare,
mai ales nervoasă, cu schimbarea unor obiceiuri tradiţionale în ceea ce
PROFILACTICE
priveşte activitatea, alimentaţia, odihna, la care se pot adăuga şi unele
obiceiuri ca fumatul, alcoolismul şi uneori farmacodependenţa.
Toţi aceşti factori au condus la căutarea şi găsirea unor soluţii de care trebuie
să se ţină cont în construirea şi dezvoltarea localităţilor. Factorii principali
de care trebuie să se ţină cont sunt factorii economici, factorii naturali şi
factorii demografici.
FACTORII ECONOMICI
Factorii economici sunt reprezentaţi de bogăţiile naturale ale solului şi
subsolului, posibilităţile de relaţii cu alte localităţi, asigurarea dezvoltării
mijloacelor de transport etc.
FACTORII NATURALI
Factorii naturali sunt reprezentaţi de relieful localităţii, caracteristicile solului,
existenţa apelor de suprafaţă şi subterane, clima, vegetaţia etc. Desigur
că toţi aceşti factori, ca şi cei economici de altfel, cad în preocuparea
diverşilor specialişti: geografi, geologi, hidrologi, climatologi etc., medicul
având însă importantul rol de a aprecia sub aspect sanitar valoarea acestor
factori şi a face recomandările necesare de utilizare şi dezvoltare sau de
atenuare şi modificare. Factorii naturali au un rol deosebit de important în
cazul staţiunilor balneoclimaterice, mai ales atunci când reprezintă factori cu
acţiune terapeutică ca apele minerale, apele termale, climatul de altitudine,
litoralul mării etc.
FACTORII DEMOGRAFICI
Factorii demografici sunt în parte apanajul altor specialişti care asigură forţa
de muncă necesară, dar în parte un element propriu organelor sanitare
interesate în asigurarea asistenţei medicale corespunzătoare prin
instituţiile medicale necesare (spitale, policlinici, dispensare etc.). Tot ele
însă trebuie să furnizeze datele asupra dezvoltării populaţiei, a gradului său de
sănătate şi să elaboreze propuneri pentru eradicarea unor boli, redu-
cerea altora etc.
Principalii factori demografici sunt:
- numărul populaţiei care se calculează pe baza planurilor economice de
dezvoltare şi căreia trebuie să i se asigure instituţiile medicale necesare ca
număr de medici şi cadre medii, număr de paturi de spital, număr de
dispensare etc.;
- structura populaţiei pe grupe de vârstă, pe profesiuni etc., care determină
instituţiile sanitare respective ca spitale pentru femei, pentru copii, creşe,
instituţii de asistenţă socială etc.;
PROFILACTICE
- densitatea populaţiei care are o mare importanţă sanitară în cunoaşterea
gradului de aglomerare, de asigurare a spaţiilor necesare condiţii lor
fiziologice şi psihologice de viaţă etc.;
- dinamica populaţiei care cuprinde atât dinamica naturală (natalitate,
mortalitate, excedent) cât şi dinamica artificială ca navetismul, migrarea
populaţiei şi mai ales migrarea temporară în anumite perioade, ca în cazul
staţiunilor balneoclimaterice, când trebuie asigurate condiţii optime pentru
turiştii veniţi din exterior;
- sănătatea populaţiei reprezintă factorul esenţial al organelor sanitare şi
cuprinde în principal morbiditatea, mai ales prin boli transmisibile, boli cu
extindere în masă, boli cronice şi degenerative etc. 0 mare importanţă o are
morbiditatea dominantă (primele cauze de îmbolnăvire) foarte diferită de la o
localitate la alta şi strâns legată de factorii de mediu şi condiţiile specifice
fiecărei localităţi. Pe baza cunoaşterii stării de sănătate, se pot face propuneri
de ameliorare a unor condiţii care să asigure o bună stare de sănătate a
populaţiei.
AMENAJAREA TERITORIULUI
Teritoriul unei localităţi şi în primul rând al localităţilor urbane, se împarte în
mai multe zone funcţionale. Aceste zone teritoriale nu trebuie înţelese ca părţi
complet separate şi independente, ci ele se intrică formînd un tot unitar.
Astfel, cea mai mare parte a teritoriului (peste 60 %) şi totodată cea mai
salubră parte serveşte pentru construirea de locuinţe. Ea trebuie să respecte
câteva cerinţe esenţiale sub aspectul sanitar ca: să respecte o densitate
medie a locuitorilor pentru a nu favoriza răspândirea prin contact a bolilor
infecţioase în populalie, dar şi o densitate medie a clădirilor de locuit
răspunzând astfel normelor privind o bună ventilaţie şi un bun iluminat natural
al acestora. De asemenea clădirile de locuit trebuie si îndeplinească un
anumit nivel de înălţime pentru a permite radiaţiilor solare să pătrundă până
la etajele inferioare ale clădirilor.
Zona de locuit trebuie să beneficieze de anumite dotări administrative,
culturale, sanitare, comerciale, de învăţământ etc. Acestea vor asigura o
bună accesibilitate a populaţiei atât prin numărul lor, pentru evitarea
aglomeraţiei cât şi ca distanţă faţă de clădirile de locuit pentru a nu necesita
un timp de parcurs prea mare (ex. şcolile nu trebuie să necesite mai mult de
15 minute de mers pe jos pentru elevii din primele clase).
În cadrul zonei de locuit se încadrează şi zona (subzona) verde sau a
plantaţiilor interioare oraşului (intravilan) ca parcuri, scuaruri, aliniamente etc.
Această zonă are o foarte mare importanţă sanitară, ea fiind denumita şi
"plămânii oraşului". Zona verde asigură o bună protecţie faţă de poluarea
aerului reţinând impurităţile, o reglare a climatului interior al oraşului" prin
PROFILACTICE
reducerea temperaturii, creşterea umidităţii, scăderea vitezei vânturilor şi
reducerea radiaţiilor solare, care toate ar putea produce un climat excesiv cu
efecte nedorite asupra populaţiei mai ales în anumite perioade ale anului; s-a
afirmat chiar de unii cercetători (Rochaix) că datorită clădirilor şi pavajelor în
lipsa zonei verzi, climatul interior al unui oraş ar putea fi apreciat ca
echivalent cu cel de la sute de kilometri distanţă de zona climatică în care se
găseşte oraşul respectiv.
Zona verde contribuie deopotrivă la reducerea cantităţii de bioxid de carbon
prin fenomenul de asimilaţie clorofiliană şi de creştere a cantităţii de oxigen
prin fenomenele de fotosinteză. Pe această bază cercetătorul Herman
Petenkofer a şi stabilit mărimea zonelor verzi proprii unei localităţi . Un ultim
aspect al acţiunii sanogene a zonelor verzi îl reprezintă acţiunea sedativă,
odihnitoare şi reconfortantă pe care aceste zone o au asupra populaţiei din
oraşe.
0 altă zonă (subzonă) intricată în zona de locuit este reprezentată de zona
transporturilor sau a circulaţiei formate din străzile intravilane. Ele mai sunt
denumite şi "arterele oraşului" şi trebuie să asigure o bună fluiditate a
circulaţiei şi evitarea accidentelor printr-o bună vizibilitate, un bun iluminat
nocturn, o bună întreţinere şi salubritate atât a străzilor căt şi a locurilor de
parcare. In general lăţimea străzilor şi numărul benzilor de circulaţie trebuie
să corespundă intensităţii preconizate a o avea circulaţia tipului mijloacelor de
transport, condiţiilor morfologice ale terenului etc . Distanţa între clădirile
amplasate pe o parte şi pe alta a străzii trebuie si fie mai mare sau cel puţin
egală cu înălţimea clădirilor tot pentru asigurarea unui bun iluminat natural al
acestora.
În afara acestor zone perfect integrate, mai deosebim şi alte zone
diferenţiate de zona de locuit. Ele sunt reprezentate de zona industrială sau
platformele industriale care sunt considerate ca nocive prin poluarea aerului,
apei, solului, prin zgomotul produs şi prin circulaţia intensă în special prin
maşini grele. De aceea ea se amplasează în afara zonei de locuit, la distanţă
calculată şi separată de aceasta printr-o zonă de protecţie aşa cum am văzut
deja la cap. Igiena aerului.
În fine, o ultimă zonă poate fi reprezentată de zona extravilană sau
preorăşenească, zonă sau zone (pot fi mai multe ca de altfel şi platformele
industriale) în care se amplasează de obicei uzina de aprovizionare cu apă,
uzina de epurare a apelor reziduale, crematoriul de neutralizare a reziduurilor
solide etc. Tot în afara oraşului pot fi create zone de agrement, de
practicarea sporturilor în aer liber (terenuri de tenis, de basket, de volei, de
înot, de sporturi nautice etc) în general în mijlocul unor zone verzi naturale
bine organizate şi întreţinute.
PROFILACTICE
0 ultimă importanţă a zonelor extravilane o reprezintă şi aprovizionarea
populaţiei oraşului cu alimente vegetale şi animale.
Din toate aceste motive zonele extravilane trebuie să beneficieze de mijloace
de transport comode şi rapide care să facă legătura cu oraşul căruia îi sunt
tributare.
POLUAREA SONORĂ ŞI INFLUENŢA El ASUPRA
SĂNĂTĂŢII
Dezvoltarea continuă a civilizaţiei, a progresului tehnic şi al industrializării, a
mobilităţii populaliei şi mijloacelor de transport a dus în acelaşi timp la
dezvoltarea continuă a zgomotului în general şi a celui urban în special.
Primele observaţii ştiinţifice asupra zgomotului şi influenţei sale nocive au fost
făcute de Paracelsus în secolul al XVI-lea şi Ramazzini în secolul al XVIII-
lea. Ele se referă însă, exclusiv la zgomotul produs de activităţile productive.
Abia în secolul al XX-lea apar primele studii sistematice asupra zgomotului
urban, deşi cu mult înainte acesta a fost sesizat ca element perturbator al
activităţii obişnuite a populaţiei. Dar, oricât de deranjant ar fi fost în trecut
zgomotul era prezent numai în anumite zone şi în anumite ore la niveluri care
rareori deveneau periculoase pentru sănătate. Incetul cu încetul, zgomotul a
intrat în viaţa de toate zilele a omului, a pătruns în locuinţă şi a ajuns să
producă ceea ce astăzi denumim poluarea sonoră.
Din punct de vedere fizic, zgomotul reprezintă o suprapunere dezordonată de
sunete cu frecvenţe şi intensităţi diferite. După cum se ştie, sunetul este un
fenomen vibratil care difuzează sub formă de unde, transmiţându-se prin
toate mediile solide, lichide şi gazoase dar cu viteze diferite, în general
descrescânde de la solide la gaze (tabelul nr. XXIX).
Viteza de propagare a sunetelor
Nr. crt. Mediul Viteza m/sec.
1 Aer 744
2 Apă 1 441
3 Lemn 4 700
4 Beton 4 000
5 Oţel 5 100
6 Sticlă 6 000
Sunetele pot fi simple sau compuse - combinaţii de sunete - sub acest aspect
şi o melodie este o succesiune de sunete, dar ceea ce deosebeşte melodia
de zgomot este caracterul dezordonat în care se succed şi se suprapun
sunetele care îl caracterizează pe acesta din urmă.
Trebuie menţionat însă că uneori chiar şi sunete armonice sau melodice pot
deveni zgomote dacă întâlnesc organismul uman într-un moment nedorit, al
odihnei, somnului sau al unei activităţi intelectuale. De aceea, din punct de
PROFILACTICE
vedere medical, zgomotul este orice sunet care devine supărător întâlnind
organismul într-un moment nepotrivit.
Caracteristicile zgomotului şi unităţile de măsură
Zgomotul, ca şi sunetul, se caracterizează prin două elemente fundamentale şi
anume frecvenţa şi intensitatea.
Frecvenţa reprezintă numărul de oscilaţii pe unitatea de timp şi se măsoară în
Hertzi, un Hertz fiind egal cu o oscilaţie pe secundă. Din punct de vedere
fiziologic, frecvenţa determină tonalitatea unui zgomot. Zgomotele cu
frecvenţă mică au o tonalitate joasă sau gravă, iar cele cu frecvenţă mare o
tonalitate înaltă sau acută. Cu cât un zgomot are o tonalitate mai înaltă cu atât
influenţa sa asupra organismului este mai puternică.
Urechea noastră percepe vibraţiile cu o frecvenţă cuprinsă între 16 şi 20 000
oscilaţii pe secundă, având o sensibilitate maximă între 1 000 şi 4 000 Hertzi.
Limita superioară nu este fixă, ea scade o dată cu vârsta, ajungând la 10 000-
12 000 pentru un om de 70 de ani. De fapt numai vibraţiile care impresionează
analizorul auditiv se numesc sunete sau zgomote, dar fenomenele, vibraţiile
pot fi superioare nivelului de 20 000 Hertzi şi atunci se numesc ultrasunete,
sau pot fi inferioare nivelului de 16 Hertzi şi atunci se numesc infrasunete sau
trepidaţii.
Intensitatea corespunde cantităţii de energie purtată sau transportată de un
fenomen vibratil; ea se măsoară în ergi sau bari. Sub aspect fiziologic,
intensitatea determină sonoritatea. Între intensitate ca fenomen fizic şi
sonoritate ca fenomen fiziologic există o relaţie logaritmică în sensul că
sonoritatea este logaritmul zecimal al intensităţii.
Unitatea de măsură a sonorităţii este bellul, de fapt o unitate subiectivă
dependentă de percepţia sunetelor de către analizorul auditiv. Se consideră
ca limită inferioară (zero belli) limita de percepţie sau pragul de audibilitate,
care de fapt corespunde unei intensităţi acustice de 0,0002 microbari. Limita
superioară este determinată de pragul dureros sau intensitatea la care
senzaţia auditivă se transformă în durere; ea a fost stabilită la 13-14 belli.
Bellul fiind însă o unitate prea mare, în practică se foloseşte submultiplul
său zecimal, decibelul. Cu alte cuvinte, câmpul auditiv este cuprins între
0 şi 130 (140) de decibelli.
Sursele de zgomot
Zgomotul, urban recunoaşte surse multiple. În mare însă, putem diferenţia
două feluri de surse şi anume: surse externe şi surse interne.
SURSELE EXTERNE
Sursele externe sunt formate din cele mai diverse zgomote produse în afara
încăperilor. Aici intră, în primul rând, zgomotele produse de întreprinderile
industriale şi comerciale, datorate motoarelor şi agregatelor, descărcării şi
PROFILACTICE
încărcării mărfurilor, eliminării de aburi sub presiune etc. A doua grupă de
zgomote exterioare este produsă de mijloacele de transport, între care locul
principal este ocupat de vehiculele rutiere, dar şi de transportul aerian, naval
şi feroviar. Zgomotul produs de mijloacele de circulaţie depinde de
intensitatea traficului, de viteza de circulaţie, de caracteristicile motorului, de
starea vehiculului şi a străzii etc.
Zgomotul exterior se caracterizează printr-un caracter permanent, denumit şi
zgomot de fond, de intensitate redusă şi frecvenţă joasă. La acesta se
adaugă zgomotul accidental, aşa-zisele acute sonore, de intensitate mare şi
frecvenţe înalte. Zgomotul de fond este maxim ziua şi minim noaptea şi e
produs de sursele permanente cu precădere industriale. Acutele sonore
sunt produse mai ales de mijloacele de circulaţie
Felul vehiculului Intensitatea dB

Camion 80- 90 Motocicletă
70- 80 Autoturism 60- 80
Avion 120-140 Tramvai
75- 90 Autobuz 60- 90
Troleibuz 60- 70
Căruţă 50- 60
Zgomotul exterior pătrunde în clădiri în funcţie de nivelul apartamentului, de
amplasarea şi distanţa faţă de sursă, de construcţia clădirii etc.
SURSELE INTERNE
Sursele interne sunt datorate în cea mai mare parte diferitelor instalaţii
tehnico-sanitare, ca instalaţiile de apă şi canal, calorifer, ascensor etc. La
acestea se adaugă şi diversele aparate de uz casnic din ce în ce mai mult
utilizate, ca aspiratorul de praf, maşina de spălat rufe, radioul, televizorul,
foenul şi altele. Nu pot fi neglijate nici zgomotele produse de locatari ca
vorbirea puternică, plânsul şi ţipătul copiilor, jocul acestora, dansul şi alte
activităţi.
În acest caz transmisia zgomotelor se realizează mai ales prin intermediul
pereţilor, al plafonului sau podelei, al sistemelor de aerisire etc.
Intensitatea sonoră a unor, zgomote interioare
Originea zgomotului Intensitatea dB
Vorbirea şoptită 20-30
Radioul 80
Pianul 80
Ascensorul 80
Vorbirea comună 40-60
Aspiratorul 70
PROFILACTICE
Cintatul voce 85
Trântitul uşii 80
Nivelurile de zgomot atinse, în diverse oraşe ale lumii arată intensităţi
deosebit de mari. Astfel, la Paris şi New York s-au determinat niveluri de 90-
95 decibeli iar la Moscova şi Londra de 80-90 decibeli. De altfel, nivelul sonor
al diferitelor surse este în continuă creştere: unele studii efectuate în S.U.A.
au arătat o creştere anuală de 1 decibel.
Acţiunea zgomotului asupra organismului
Influenţa zgomotului asupra organismului uman depinde de o serie de factori
ca:
- factori care ţin de zgomot cum sunt intensitatea, frecvenţa, timpul de
acţiune, caracterul zgomotului (continuu sau intermitent);
- factori care ţin de organism ca: vârsta, activitatea, starea fizică,
obişnuinţa, sensibilitatea individuală etc.;
- factori care ţin de mediul în cadrul căruia are loc acţiunea ca: dimensiunea
spaţiului, configuraţia terenului, structura arhitecturală etc.
Plecând de la aceste considerente, unii cercetători clasifică acţiunea
zgomotului asupra organismului în mai multe zone: zona liniştită de la 0 la 30
decibeli, zona efectelor psihice de la 30 la 60 decibeli, zona efectelor
fiziologice de la 60 la 90 decibeli şi zona efectelor otologice de la 90 la 120
decibeli.
În general însă, se poate afirma, că zgomotul determină asupra omului două
tipuri de manifestări, unele specifice asupra analizorului auditiv şi altele
nespecifice asupra întregului organism.
ACŢIUNEA ASUPRA URECHII

Acţiunea asupra urechii poate îmbrăca mai multe forme:
tulburări acute sau accidentale, determinate de zgomotul foarte puternic şi
în general de scurtă durată. Ele constau din traumatisme ale timpanului, ale
urechii medii sau chiar ale urechii interne şi se manifestă prin înfundarea sau
perforarea timpanului, hemoragii otice, surditate etc. La copiii mici, ca şi la
unele animale de experienţă, asemenea zgomote puternice pot determina
chiar moartea cu leziuni anatomopatologice evidente la nivelul creierului sau
măduvei spinării;
- tulburări cronice care apar cu precădere în mediul industrial, dar care la
niveluri incipiente au fost sesizate şi în mediul comunal ca scăderea acuităţii
auditive a populaţiei din unele zone sau oraşe foarte zgomotoase.
Sub acest aspect, se ştie că urechea are capacitatea de a se adapta la
zgomote mai puternice prin modificarea pragului auditiv, respectiv ridi-
carea acestuia, ceea ce diminuează şi acţiunea nocivă a zgomotului.
PROFILACTICE
Această deplasare temporară a pragului auditiv este de scurtă durată şi se
consideră dependentă de intensitatea zgomotului şi timpul său de acliune. În
acest fel, pragul auditiv poate creşte cu 10-15 decibeli pentru cîteva ore până
la câteva zile. Acest fenomen fiziologic este cunoscut sub denumirea de
oboseală auditivă. Creşterea nivelului cu care se ridică pragul auditiv şi mai
ales prelungirea duratei de oboseală este un semn premergător
hipoacuziei. Surditatea, neîntâlnită încă în mediul comunal, constă din leziuni
degenerative atrofice la nivelul urechii interne; pot apărea şi leziuni ale
proiecţiei pe scoarţă a nervului auditiv.
ACŢIUNEA ASUPRA ÎNTREGULUI ORGANISM
Acţiunea asupra întregului organism este mult mai complexă, pătrunderea
zgomotului realizându-se nu numai pe calea nervului auditiv ci şi prin
piele, muşchi, oase, articulaţii etc. La baza acestei acţiuni stă influenţa
zgomotului asupra sistemului nervos central. Ea a fost urmărită prin
modificarea curenţilor bioelectrici din creier. De altfel, sub acest aspect,
majoritatea autorilor consideră zgomotul ca unul din stimulii externi cei mai
invadanţi care produce fenomene de excitaţie şi inhibiţie alternativă, traduse
electroencefalografic prin apariţia unei desincronizări difuze.
Ca urmare a acestor tulburări apar modificări consecutive ale sistemului
hipotalamohipofizar cu răsfrângeri asupra diverselor aparate şi sisteme. Se
cunoaşte astfel, răspunsul aparatului cardiovascular care reacţionează prin
accelerarea pulsului şi creşterea tensiunii arteriale, în mod special
tensiunea sistolică. Aparatul respirator se manifestă prin creşterea frecvenţei
şi amplitudinii respiratorii ca şi a consumului de oxigen. Aparatul digestiv
prezintă modificări inhibitorii ale secreţiei şi motilităţii gastrice şi intestinale. 0
puternică influenţă o suferă sistemul endocrin ca sistem compensator ,de
retroacţiune faţă de influenţa zgomotului asupra sistemului nervos central.
Principalele tulburări apar la nivelul glandelor tiroidă şi suprarenale, faţă de
care zgomotul reprezintă un puternic stres. In fine, însăşi scoarţa cerebrală
reacţionează concomitent sau independent prin scăderea atenţiei, apariţia
insomniei, oboselii rapide etc. De fapt, apariţia oboselii este considerată ca
rezultat al faptului că zgmotul este un stimul perceptibil care nu aduce nici o
informaţie utilă. În aceste condiţii, capacitatea de muncă scade, în mod
deosebit a muncii intelectuale, apar cefaleea, vertijele, astenia nervoasă,
iritabilitatea şi chiar unele tulburări de comportament.
Intensitatea dereglărilor produse de zgomot nu este necesar a fi corelată
numai cu intensitatea, frecvenţa şi persistenţa zgomotului ci şi cu influenţa
unor factori subiectivi. Ca exemplu, zgomotul unui automobil nu-l deranjează
pe conducător, dar poate fi perturbator, pentru pietoni.
PROFILACTICE
Influenţa îndelungată a zgomotului însă poate materializa tulburările
funcţionale descrise mai sus în boli constituite, printre care menţionăm:
nevrozele, psihastenia, hipertensiunea arterială, gastrita , ulcerul gastric şi
duodenal, colita, diabetul, hipertiroidismul şi altele.
0 influenţă deosebită o are zgomotul asupra organismului în timpul
somnului, când totalitatea activităţilor fiziologice, este redusă la minim şi
când zgomote chiar de mică intensitate pot provoca modificări importante. S-a
putut constata astfel, prin înregistrarea mişcărilor din timpul somnului că timpul
de adormire se prelungeşte mult iar perioada de somn profund scade
substanţial. Ambele modificări sunt direct proporţionale cu intensitatea
zgomotului şi se traduc prin oboseală evidentă la trezire.
Măsuri de prevenire şi combatere.
Nivelurile de zgomot acceptate astăzi în diferite state sunt în general
apropiate. Marea lor majoritate a fost stabilită ca urmare a unar cercetări
subiective rezultate din ancheta asupra populaţiei puse în diferite condiţii de
zgomot. Ele au arătat însă cifre apropiate in toate cazurile cercetate şi au fost
confirmate, în cea mai mare parte prin determinări obiective făcute asupra
unor subiecţi de vârstă, sex şi profesii diferite, supuşi acţiunii unor zgomote de
intensitate şi frecvenţă diferite în camere special insonorizate.
Merită să menţionăm însă, înainte de a aprecia limitele superioare de zgomot
acceptate, că fenomenul invers s-a dovedit dacă nu nociv, cel putin
defavorabil organismului. Lipsa completă de zgomot creează stări
complexe de nelinişte, senzaţie penibilă de izolare şi depresiune, de ureche
înfundată etc. Ele au fost descrise de unii cercetători, de multă vreme, şi au
fost confirmate în ultimul timp în cazul experimentărilor la care au fost supuşi
cosmonauţii, la care fenomenul de linişte absolută a dus la suprasolicitare
nervoasă descrisă ca apăsare psihică şi senzaţie de frică De aceea, se
afirmă astăzi că zgomotul este un rău necesar.
Limita maximă de zgomot acceptată în interiorul încăperilor de locuit este de
30±5 decibelli; în sensul creşterii până la 35 decibelli ziua, iar scăderii noaptea
la 25 decibelli. Pentru realizarea acestei limite este necesar ca zgomotul
exterior să nu depăşească 50 decibelli la trei metri de fereastră
Limitele admisibile ale nivelului de zgomot urban, la 3 m de clădire.
Zone urbane protejate de zgomot exterior clădirilor
dB
1. Zonă de locuit . 50
2. Zone de recreere şi odihnă 45
3. Dotări proteţate 45
4. Centru de cartier 55
5. Centru orăşenesc 60
PROFILACTICE
Limite admisibile ale nivelului de zgomot urban.
În axul străzii
Valoarea limitei admisibile
1. Zgomot stradal:
- stradă cu trafic intens 85
- stradă cu trafic mediu 75
- stradă cu trafic redus,65
2. Aeroporturi, gări, porturi85
3. Incinte industriale 65
Alături de nivelurile maxime de zgomot acceptate se cunosc o serie de
măsuri pentru prevenirea şi combaterea acţiunii nocive a poluării sonore şi
anume:
- Măsuri urbanistice ca amplasarea industriilor în afara zonei de locuit, la
distanţe calculate în funcţie de intensitatea zgomotului produs.
Pentru zgomotul rezultat din circulaţie se recomandă construirea de străzi
largi iar clădirile să fie retrase de la arterele principale; lăsându-se spaţii
libere între clădiri. De preferinţă, amplasarea clădirilor de locuit să fie
paralelă cu strada şi nu perpendicular pe aceasta, condiţie în care
reflectarea zgomotului de pereţii clădirii amplifică nivelul acestuia. Este de
preferat ca în faţa clădirilor de locuit să se construiască clădiri tampon ca
magazine, garaje etc., şi amenajarea de zone verzi interpuse între sursele de
zgomot şi clădirile de locuit care au capacitatea de a reţine zgomotele.
- Măsuri tehnice care se adresează în primul rând surselor de zgomot cum
sunt menţinerea agregatelor industriale pe fundaţii elastice, utilizarea de
agregate silenţioase, izolarea pereţilor şi acoperişurilor pentru
întreprinderile industriale. Pentru zgomotul stradal se recomandă pavarea
străzilor, înlocuirea vehiculelor zgomotoase cu altele silenţioase, utilizarea
de amortizoare la motoarele cu explozie, sudarea liniilor de tramvai etc. În
fine, tot aici pot fi cuprinse şi măsurile de izolare a construcţiilor prin utilizarea
de material fonoizolant, etanşeizarea instalaţiilor interioare ale locuinţelor şi
instituţiilor publice etc.
- Măsuri administrative ca devierea circulaţiei grele pe arterele limitrofe
oraşului, realizarea de intersecţii la niveluri diferite care să limiteze numărul
opririlor şi pornirilor când motorul este accelerat, reglementarea vitezei de
circulaţie în oraş şi interzicerea semnalizărilor sonore în anumite zone sau
între anumite ore, dirijarea traseelor de zbor ale avioanelor, limitarea
înălţimilor de zbor, reglementarea transportului de mărfuri, a programelor
artistice în aer liber, îngrădirea şantierelor de construcţii etc.;
- Măsuri educative de propaganda şi cultură sanitară a populaţiei in şcoli,
instituţii publice, case de cultură şi educaţie sanitară prin conferinţe, filme,
PROFILACTICE
broşuri etc., prin care să se arate pericolul pe care îl reprezintă zgomotul
pentru sănătate şi măsurile impuse pentru combaterea şi prevenirea sa.
6.2.Igiena locuinţei şi relaţia sa cu sănătatea
Locuinţa reprezintă unul din cei mai importanţi factori de mediu, care
împreună cu alimentaţia şi îmbrăcămintea determină însuşi nivelul de viaţă al
populaţiei. Dacă iniţial locuinţa a constituit un element de protecţie faţă de
condiţiile nefavorabile ale naturii înconjurătoare, ulterior ea s-a dezvoltat şi a
îmbrăcat un caracter cu totul diferit. În prezent, aşa cum arată Organizaţia
Mondială a Sănătăţii, locuinţa reprezintă spaţiul în care omul se odihneşte şi
îşi reface forţele de muncă, se distrează şi lucrează ca vigoare şi eficacitate.
Locuinţa constituie elementul de legătură între individ şi familia sa şi între
aceasta şi societate. Ea nu se limitează doar la localul propriu-zis, ci cuprinde
şi toate serviciile, 'instalaţiile şi dispozitivele necesare.
Locuinţa are multiple valenţe economice, sociale, culturale, sanitare etc. Ea
influenţează în mod deosebit sănătatea locatarilor prin caracteristicile sale
constructive şi funcţionale.
Preocupări pentru igiena locuinţei au existat din cele mai vechi timpuri, dar ele
s-au intensificat o dată cu dezvoltarea fenomenului de urbanizare şi creşterea
presiunii demografice. Este binecunoscută, astfel, relaţia între locuinţa
insalubră şi apariţia sau agravarea unor afecţiuni mai ales infecţioase.
Studii aprofundate au fost efectuate încă din secolul trecut privitor la relaţia
locuinţei cu tuberculoza, scoţând în evidenţă importanţa deosebită a
aglomerării. In aceleaşi condiţii, a fost pus în evidenţă rolul locuinţei în
transmiterea unui mare număr de afecţiuni aerogene ca gripa şi virozele
respiratorii : scarlatina, difteria, rujeola, rubeola, varicela şi altele.
Lipsa unor condiţii elementare de aprovizionare cu apă şi îndepărtarea
corectă a reziduurilor, de păstrare şi conservare a alimentelor constituie
factori hotărâtori în construcţia de locuinţe care determină apariţia unor boli
digestive microbiene şi parazitare ca dizenteria, febra tifoidă, hepatita
epidemică, ascaridioza ca şi a toxiinfecţiilor alimentare.
Prezenţa unei umidităţi crescute şi întreţinerea igrasiei în locuinţă este
cunoscută ca unul din factorii favorizanţi în apariţia reumatismului articular şi
a bolilor cardiovasculare.
Insuficienţa radiaţiilor solare, atât a celor ultraviolete, cât şi a celor luminoase,
constituie un element cu rol deosebit în producerea rahitismului şi a unor
tulburări de creştere şi dezvoltare a organismului ca şi afecţiuni ale
analizorului vizual.
PROFILACTICE
Poluarea interioară şi îndeosebi prezenţa pulberilor, a unor gaze ca oxidul de
carbon şi bioxidul de sulf, a germenilor şi ciupercilor etc. constituie factori
declanşatori pentru unele afecţiuni sau manifestări alergice, a unor intoxicaţii
acute sau mai ales cronice, a unor tulburări respiratorii până la bronşita
cronică.
Condiţiile necorespunzătoare de locuire, prezenţa unor noxe ca zgomotul şi
vibraţiile, existenţa stresului în general stau la baza apariţiei şi dezvoltării
unor tulburări neuropsihice până la favorizarea unor boli psihice între care
psihastenia ocupă locul principal.
În fine, accidentele care au loc în locuinţă reprezintă unul din aspectele cele
mai importante ale patologiei habitatului modern. Sţudii efectuate de O.M.S.,
în acest sens, au arătat că accidentele din locuinţe ocupă în prezent locul al
doilea în grupa mare a accidentelor, după accidentele de circulaţie şi se
găsesc înaintea accidentelor de muncă. Cele mai frecvente accidente de
locuinţă sunt: căderile şi alunecările care determină un mare număr de luxaţii
şi fracturi, mai ales vârstnicilor. Electrocutările datorate construcţiei
defectuoase a instalaţiilor electrice sau neasigurării lor, ca şi creşterea utilizării
de aparate electrice de uz casnic, constituie, de asemenea, cauze ale acestor
leziuni. Exploziile, combustiile, accidentele produse de substanţe inflamabile
sau corosive, rănirile prin arme de foc şi chiar înecul pot constitui accidente
legate de condiţiile de locuit. Cei mai expuşi accidentelor din locuinţe sunt
copiii şi persoanele în vârstă.
Ca urmare a cunoaşterii acestor relaţii dintre locuinţă şi sănătate, s-a ajuns la
elaborarea unor cerinţe igienice pe care trebuie să le îndeplinească locuinţa
pentru a fi corespunzătoare şi care au fost sintetizate de O.M.S. în:
- satisfacerea nevoilor fiziologice şi psihologice ale populaţiei;
- prevenirea bolilor transmisibile, a intoxicaţiilor şi accidentelor;
- realizarea confortului social necesar, individului şi familiei sale.
In cele ce urmează, ne vom referi, la cele mai importante elemente care
caracterizează locuinţa din punct de vedere sanitar şi care se încadrează în
recomandările arătate mai sus.
Amplasarea Iocuinţei
Amplasarea locuinţei reprezintă unul din factorii hotărâtori în determinarea
stării sanitare a acesteia. Sub acest aspect, locuinţa se amplasează în zona
de locuit a localităţii, pe teritoriul cel mai salubru. Terenul pe care se
construieşte locuinţa trebuie să fie uşor înclinat pentru a favoriza scurgerea
apelor meteorice şi cu nivelul apei subterane la cel puţin 1 m de fundaţia
clădirii. Ca structură, solul trebuie să fie suficient de permeabil pentru a nu
favoriza stagnarea apelor meteorice iar ca natură se preferă solul argilo-
PROFILACTICE
nisipos. Solul argilos nu e recomandabil deoarece reţine apa şi favorizează
igrasia iar cel nisipos nu conferă suficientă stabilitate construcţiei, mai ales
în cazul celor cu mai multe etaje.
Orientarea locuinţei
Orientarea locuinţei faţă de punctele cardinale este necesar a fi bine
precizată pentru evitarea unor inconveniente legate fie de o însorire insu-
ficientă sau excesivă, fie de existenţa unor curenţi de aer puternici. Pentru
zona noastră climatică, orientarea cea mai bună este cea sudică, sud-estică
sau sud-vestică. Orientarea nordică nu permite pătrunderea în încăpere a
radiaţiei solare directe; se va evita, de asemenea, orientarea vestică care
supraîncălzeşte încăperile, mai ales în perioada de vară, precum şi cea
estică, mai ales în Bărăgan şi sud-estul Moldovei pentru evitarea vântului
puternic din anotimpul de iarnă.
Aceste orientări sunt indicate pentru încăperile principale ale locuinţei ca
dormitor şi camera de zi, în care locatarii îşi petrec cea mai mare parte a
timpului. Cu cât numărul de încăperi ale unei locuinţe este mai redus, cu
atât acestea trebuie să aibă o orientare mai bună.
După datele preconizate de Dantzig, încăperile unei locuinţe pot fi grupate în
3 categorii şi anume: încăperi cu orientare obligatorie către soare, ca
dormitorul şi camera de zi, încăperi cu orientare ferită de soare, ca bucătăria
şi cămara, şi încăperi indiferente ca orientare, ca anexele sanitare şi altele.
Materialele de construcţie
Materialele de construcţie trebuie, de asemenea, să îndeplinească o serie de
condiţii sanitare. În linii mari, materialele utilizate pot fi naturale ca lemnul,
piatra şi altele sau artificiale ca betonul, cărămida, materialele plastice etc.
Atât materialele naturale cât şi cele artificiale trebuie să fie termoizolante,
păstrând o temperatură interioară cât mai constantă, independent de
variaţiile temperaturii exterioare, hidroizolante, neîngăduind apei să
pătrundă în fundaţie sau pereţi şi acoperişul clădirii şi fonoizolante, asigurând
o bună protecţie faţă de zgomotele existente, în afara locuinţei sau care se
produc în interiorul acesteia. În acelaşi timp, materialele utilizate în
construcţie trebuie să fie cât mai rezistente, neinflamabile sau greu
inflamabile şi uşor de întreţinut. Cele mai utilizate materiale sunt, aşa cum am
văzut, betonul, cărămida (inclusiv cea celulară), lemnul, sticla şi din ce în ce
mai mult masele plastice. Acestea din urmă prezintă o serie de avantaje ca:
suprafaţă netedă uşor de întreţinut, conductibilitate termică mică, izolare
fonică bună etc. Au însă şi unele neajunsuri care până în prezent nu au
putut fi înlăturate. Astfel, sub acţiunea temperaturilor ridicate, a radiaţiilor
solare directe sau a umidităţii scăzute, unii aditivi, mai ales plastifianţi şi
acceleratori care intră in compoziţia maselor plastice se pot elibera
PROFILACTICE
producând efecte iritante, narcotice nespecifice, sensibilizante sau chiar
toxice la concentraţii extrem de mici. Unele materiale sintetice, larg folosite
în prezent, pot acumula încărcări electrostatice care în prezenţa umidităţii
crescute pot produce senzaţii neplăcute.
Planificarea interioară
Planificarea interioară a locuinţei se referă la câteva elemente constructive,
de importanţă sanitară deosebită. Numărul încăperilor de locuit este
recomandabil să corespundă numărului de locatari pentru asigurarea
spaţiului suficient diverselor activităţi şi satisfacerii intimităţii , indispen-
sabile oricărei persoane, dar cu deosebire persoanelor în vârstă. In măsura în
care acest deziderat nu poate fi realizat, este admis ca numărul încăperilor de
locuit să corespundă cu numărul locatarilor minus 1 (unu) în sensul ca cei doi
părinţi sau doi copii de acelaşi sex să locuiască în aceeaşi încăpere.
In ceea ce priveşte suprafaţa necesară pentru o persoană, aceasta trebuie
să fie cuprinsă între 8 şi 16 m 2 cu o medie de 10 - 12 m2. Această suprafaţă
asigură la o înălţime de 2,60 - 2,70 m (un metru peste înălţimea medie a
unei persoane) un cubaj de 30 - 35 m3 de persoană, cubaj considerat ca
absolut abligatoriu pentru asigurarea cantităţii de aer necesară.
De mare importanţă însă, alături de aceste considerente fiziologice bine
cunoscute, sunt şi cerinţele legate de unele nevoi psihice ale locatarilor.
Menţionăm astfel relaţia între anumite dimensiuni ale încăperilor (înălţime,
lungime, lăţime). Ruperea raporturilor între aceste dimensiuni poate
produce senzaţii deformate, urmate de sentimente dezagreabile ca cele de
izolare şi singurătate în cazul încăperilor prea mari şi din contra, de presiune
şi claustraţie în cazul celor prea mici. Diferiţi cercetători au propus diverse
raporturi considerate ca optime cum sunt: înălţimea să fie inferioară a 2/3 din
lungime şi superioară a 2/3 din lăţime.
Dotarea Iocuinţei
Dotarea locuinţei apare ca un alt element esenţial în păstrarea şi promovarea
sănătăţii populaţiei. În acest sens, unele anexe apar ca absolut
indispensabile cum sunt baia cu W.C. separat sau în aceeaşi încăpere şi
bucătăria cu sau fără loc rezervat pentru luarea mesei. Aceste două anexe
necesită obligatoriu o bună ventilaţie datorită producerii unor elemente ca
aburi, miros, gaze etc., care pot produce inconveniente sau pot deveni chiar
nocive, cum este cazul oxidului de carbon rezultat din arderea cu flacără
liberă a aragazului .Multiplul de schimb sau cantitatea de aer care
primeneşte în timp de o oră trebuie să nu depăşească de 5 ori volumul
încăperii pentru bucătărie şi de 10 ori volumul încăperii pentru W.C.
În ceea ce priveşte celelalte anexe cum sunt cămara, spălătoria,uscătoria,
debaraua, garajul şi altele, punctele de vedere ale diverşilor autori nu sunt
PROFILACTICE
unitare. Cămara, spre exemplu, este contestată, datorită imposibilităţii în
condiţiile actualelor construcţii multifamiliale a asigurării unui regim termic
convenabil şi se propune a fi înlocuită cu frigiderul de mare capacitate.
Spălătoria şi uscătoria, a căror utilizare se pare că este din ce în ce mai
scăzută, se propune a fi desfiinţate şi înlocuite cu unităţi publice de spălare a
lenjeriei şi îmbrăcămintei. In fine, garajul a cărui utilizare este în creştere pare
a deveni o anexă obligatorie dar datorită nocivităţilor pe care le produce ca
zgomot şi gaze de eşapament, este recomandat a se construi în afara clădirii
de locuit propriu-zisă, la distanţă convenabilă.
În cazul dotărilor unei locuinţe sunt cuprinse şi unele instalaţii ca cele de apă
şi canal, de iluminat, de încălzit, de depozitarea reziduurilor etc. În funcţie de
cerinţele diferitelor categorii de populaţie, locuinţele pot fi diversificate atât în
ceea ce priveşte suprafaţa şi cubajul, cât şi dotările cu condiţia ca
diversificarea să nu coboare sub un minim necesar asigurării condiţiilor
sanitare arătate mai sus.
Ambianţa termică
Ambianţa termică sau microclimatul locuinţei -reprezintă un factor esenţial

în asigurarea cerinţelor fiziologice confortabile. Sub denumirea de ambianţă
termică sau microclimat înţelegem complexul de factori fizici ai mediului
ambiant care influenţează schimbul de căldură între organism şi mediul său
extern. Din acest punct de vedere, omul este un homeoterm sau cu alte
cuvinte îşi păstrează căldura sa internă independent de variaţiile termice ale
mediului exterior.
Aşa cum se cunoaşte din fiziologie, homeotermia este rezultanta a două
procese antagonice şi anume termogeneza sau producerea de căldură şi
termoliza sau pierderea de căldură a corpului. Aceste două procese
formează împreună funcţia de termoreglare a temperaturii corpului, funcţie
cu rol hotărâtor în desfăşurarea normală a tuturor proceselor ce au loc în
organismul uman.
Ambianţa termică sau microclimatul locuinţei influenţează în mod direct
pierderea de căldură şi indirect producerea de căldură. Într-adevăr,
organismul uman pierde căldura prin patru mecanisme fundamentale şi
anume:
- conducţia sau pierderea de căldură prin contactul direct cu obiectele
înconjurătoare, inclusiv aerul inspirat, apa şi alimentele ingerate;
- convecţia sau mişcarea în spaţiu a aerului care in contact cu suprafaţa
cutanată se încălzeşte şi se deplasează datorită scăderii densităţii sale;
PROFILACTICE
- radiaţia sau termodeperdiţia către obiectele şi suprafeţele înconjurătoare
fără a veni în contact direct cu acestea, radiaţia putându-se produce şi în vid;
- evaporarea sau transformarea în vapori a apei de la nivelul pielii sau
mucoasei respiratorii şi sustragerea unei cantităţi de căldură de 0,6 calorii
pentru fiecare mililitru de apă.
Exceptând conducţia care reprezintă în medie 5% din totalul căldurii pierdute,
celelalte mecanisme de termoliză sunt direct dependente de factorii fizici ai
microclimatului. Astfel, radiaţia care singură reprezintă aproximativ 45-50%
din totalul căldurii pierdute este, direct dependentă de temperatura obiectelor
şi suprafeţelor înconjurătoare. Cu cât acestea vor avea o temperatură mai
scăzută, cu atât pierderea prin radiaţie este mai mare şi cu cât temperatura
lor creşte, cu atât pierderea de căldură este mai mică, ajungând ca la
temperaturi ridicate peste temperatura corpului ele să încălzească
organismul uman. În primul caz, se spune că organismul se află într-o
radiaţie negativă, situaţia cea mai frecvent întâlnită, în al doilea caz se
vorbeşte de o radiaţie pozitivă.
Convecţia este dependentă de temperatura aerului înconjurător. Când
temperatura acestuia este mai mică decât a suprafeţei corpului, el se în-
călzeşte de la aceasta şi organismul pierde căldură. Când temperatura aeru-
lui se apropie de temperatura corpului, pierderea de căldură prin convecţie se
micşorează şi chiar încetează. De la o temperatură de 27-280C, pierderea de
căldură este atât de mică încât pentru menţinerea homeotermiei este
necesară creşterea evidentă a pierderilor de căldură prin evaporare.
Pierderea de căldură prin convecţie este însă influenţată şi de umiditatea
aerului dar în sens invers decât temperatura: cu cât umiditatea este mai
mare, cu atât pierderea de căldură prin convecţie este mai mare şi aceasta
datorită faptului că apa este mai bună conducătoare de căldură decât
aerul. Convecţia mai este influenţată şi de mişcarea aerului şi anume că,
cu cât mişcarea este mai puternică, cu atât deplasarea sa în spaţiu este mai
rapidă şi ca atare şi sustragerea de căldură de la organism mai mare;
aceasta mai ales în cazul aerului rece, deoarece aerul cald printr-o mişcare
puternică poate încălzi organismul. Pierderea de căldură prin convecţie
reprezintă în mod obişnuit 15-20% din totalul căldurii pierdute.
În fine, evaporarea este dependentă de umiditatea aerului sau mai exact
de cantitatea de vapori de apă existentă la un moment dat, în aer faţă de
cantitatea maximă pe care aerul o poate primi la presiunea şi temperatura
dată (umiditatea relativă). Cu cât aerul este mai saturat în vapori de apă sau
umiditatea relativă este mai mare, cu atât pierderea de căldură a
organismului este mai mică şi bineînţeles invers. În mod obişnuit,
pierderea de căldură prin evaporare se produce atât prin respiraţie cât şi la
PROFILACTICE
nivelul pielii în mod invizibil, fapt cunoscut sub denumireaa de perspiraţie
insensibilă, dar ea intervine în mod evident sub forma vizibilă de
transpiraţie atunci când pierderea, de căldură prin convecţie se micşorează
sau încetează (de la 27-28c. Evaporarea apei de la suprafaţa corpului este
influenţată deopotrivă şi de mişcarea aerului, mai ales în cazul unui aer
uscat, care creşte transformarea în vapori a apei cutanate. În mod obişnuit,
pierderea de căldură prin evaporare este de 25-30% din totalul căldurii
pierdute.
În concluzie, se poate afirma că ambianţa termică sau microclimatul locuinţei
este format din patru factori care influenţează concomitent termoperdiţia şi
anume: temperatura aerului, umiditatea aerului, mişcarea aerului şi
temperatura obiectelor şi suprafelelor.
Influenţa asupra organismului a ambianţei termice este binecunoscută şi este
rezultanta interacţiunii celor 4 factori arătaţi mai sus. Astfel, microclimatul
cald, înţelegând prin acest termen radiaţia pozitivă, temperatura aerului
crescută, umiditatea aerului crescută şi mişcarea aerului scăzută, produce
următoarele reacţii din partea organismului uman: apariţia vasodilataţiei
periferice, a transpiraţiei puternice şi în cele din urmă a hipertermiei.
Diferitele aparate şi sisteme ale organismului reacţionează prin:
-creşterea temperaturii cutanate şi ulterior chiar a temperaturii centrale;
- creşterea frecvenţei şi amplitudinii respiraţiei ca şi a consumului de oxigen;
- creşterea frecvenţei pulsului şi scăderea tensiunii arteriale;
- pierderea unei mari cantităţi de apă şi electroliţi, în mod deosebit de clorură
de sodiu;
- creşterea concentraţiei sângelui şi a vâscozităţii acestuia;
- reducerea cantităţii de urină eliminată cu apariţia de albumină, cilindri şi
uneori chiar hematii în urină;
- scăderea secreţiilor digestive şi a acidităţii-gastrice cu favorizarea unor
fenomene dispeptice;
- scăderea capacităţii de concentrare şi atenţie, a randamentului in muncă cu
apariţia somnolenţei şi adinamiei.
În cazul când ambianţa termică are un nivel foarte ridicat sau când acţiunea
sa se prelungeşte în timp, pot apărea şi unele tulburări grave ca şocul termic,
colapsul termic şi dezechilibrul hidrosalin. Primele două apar, mai ales într-o
ambianţă termică foarte ridicată şi se caracterizează prin cefalee, ameţeală,
respiraţie superficiaIă şi neregulată, reflexe exagerate sau abolite, tensiune
arterială prăbusită, temperatura corpului crescută, uneori chiar până la 42-
43°C etc. Dezechilibrul hidrosalin apare, mai ales, în cazul acţiunii prelungite
a microclimatului cald şi se manifestă prin apariţia senzaţiei de sete,
oboseală prematură, cefalee, vărsături, contracţii clonice şi tonice ale
PROFILACTICE
muşchilor striaţi, mai întâi la nivelul membrelor apoi generalizate sub formă
de tetanie; temperatura corpului este uşor sau deloc crescută.
Ambianţa termică scăzută sau microclimatul rece caracterizat prin radiaţie
negativă, temperatura aerului scăzută, umiditatea aerului crescută ca şi
mişcarea aerului puternică influenţează deopotrivă organismul uman care
reacţionează prin vasoconstricţie periferică, apariţia contracţiilor musculare
şi tremurăturilor şi în cele din urmă prin hipotermie.
La nivelul diferitelor aparate şi sisteme se produce:
- scăderea temperaturii cutanate şi ulterior a temperaturii centrale a corpului;
- scăderea frecvenţei şi amplitudinii respiratorii cu menţinerea unui consum
crescut de oxigen;
- scăderea frecvenţei pulsului şi creşterea tensiunii arteriale;
- creşterea cantităţii de urină şi a frecvenţei micţiunilor;
- creşterea concentraţiei sângelui, ca urmare a vasodilataţiei splanhnice şi
reducerea cantităţii de lichide circulante.
În cazul când ambianţa termică scăzută este foarte puternică sau cînd
acţiunea sa se prelungeşte în timp, apar şi în acest caz o serie de tulburări
locale sau generale. Tulburările locale cele mai frecvente sunt reprezentate
prin apariţia degerăturilor ca urmare a ischemiei periferice, producerea de
dureri articulare şi musculare, a durerilor nervoase (nevralgii, nevrite) până
la pareze şi paralizii (cel mai frecvent paralizia de facial şi trigemen),
favorizarea apariţiei faringitei, laringitei, amigdalitei etc.
Tulburările generale constau în scăderea rezistenţei generale a orga-
nismului faţă de agresiunile biologice din mediul extern şi favorizează
apariţia unor boli sau afecţiuni „â frigore" cum sunt pneumonia, nefrita şi
chiar reumatismul poliarticular acut.
Dată find influenţa deosebită a ambianţei termice asupra organismului şi
sănătăţii locatarilor ,a apărut necesitatea aprecierii acesteia. Se cunosc
mai multe grupe de metode care pot fi utilizate în acest sens.
Un prim grup este reprezentat de metodele fizice care cuprind o serie de
aparate ca globtermometrul, eupatoscopul, zermointegratorul, catater-
mometrul şi altele. Luând ca exemplu catatermometrul imaginat de fiziologul
Hill şi calculându-se căldura pierdută de aparat în diferite condiţii de
microclimat, s-a ajuns la concluzia că ambianţa termică se găseşte în
condiţii de confort atunci când pierderea de căldură înregistrată de
aparat se găseşte între: 4,5 şi 6,5 milicalorii pe cm 2 şi pe secundă.
Sub 4,5 avem un microclimat cald iar peste 6,5 unul rece. Deşi limitele
de mai sus par a fi în general corespunzătoare, totuşi metodele fizice,
indiferent de aparatul utilizat, au defectul că acestea nu pot reacţiona faţă de
PROFILACTICE
condiţiile termice ale mediului ca organismul uman, fiind lipsite de posibilităţi
de reglare şi acomodare.
0 a doua grupă este formată din metodele fiziologice prin care ne adresăm
direct organismului uman, cercetând diferitele reacţii ale acestuia vis-â-vis
de ambianţa termică dată. Dintre metodele fiziologice cunoscute, cele mai
utilizate sunt temperatura cutanată, frecvenţa pulsului şi sudoraţia.
Temperatura cutanată prezintă câteva caracteristici care trebuie cunoscute
pentru a putea fi corect interpretate. Astfel, temperatura nu este aceeaşi pe
toată suprafaţa corpului, se cunosc zone cu tamperatură mai ridicat ă ca
fruntea şi toracele şi zone cu temperatură mai scăzută ca extremităţile.
Diferenţa dintre temperatura frunţii (32-33°C) şi cea a degetului mare de la
picior (25-260C) se numeşte gradientul termic. Dacă acest gradient creşte
sau scade se consideră că ambianţa termică este necorespunzătoare,
organismul făcând eforturi de termoreglare. În acelaşi sens, dacă se
efectuează mai multe determinări în aceeaşi zonă, în mod obişnuit se
constată aceeaşi temperatură sau diferenţe foarte mici, ceea ce formează
platoul termic; apariţia unor diferenţe mari arată un microclimat nefavo-
rabil. În fine, în cazul executării de determinări în puncte simetrice se con-
stată aceeaşi temperatură, ceea ce formează simetria termică. Şi în
acest caz, lipsa simetriei termice este un indicator al condiţiilor nefavorabile
de microclimat. În ultimul timp, în afara determinărilor efectuate în diferite
puncte, se insistă din ce în ce mai mult asupra utilizării temperaturii
cutanate medii. Aceasta se calculează pe baza cunoaşterii temperaturii în
diferite puncte considerate ca reprezentative pentru anumite zone. În calcul
se ia în considerare şi suprafaţa cutanată pe care punctul respectiv o
reprezintă.
Frecvenţa pulsului constituie un alt indicator al acţiunii directe a
microclimatului asupra organismului. Am văzut astfel că frecvenţa pulsului
creşte sau scade sub influenţa ambianţei termice. De altfel,din cercetările
făcute a rezultat că între frecvenţa pulsului şi temperatura corpului este o
relaţie şi anume pentru fiecare creştere a temperaturii corpului cu 1°C
frecvenţa pulsului creşte cu 3,3 de bătăi pe minut.
In fine, procesul sudoral este un bun indicator pentru caracterizarea
microclimatului cald, determinarea cuprinde atât apariţia sudaţiei cît şi
intensitatea sa. În cadrul acesteia din urmă se cunosc cel puţin doi indi
catori care sunt mai frecvent utilizaţi şi anume:
- H.S.I. (heat stres index) sau indicatorul stresant la căldură ce reprezintă
raportul între cantitatea de apă evaporată la o anumită ambiaţă termică şi
cantitatea de apă evaporată pentru menţinerea homeotermiei,
PROFILACTICE
- I.T.S. (index of termal stress) sau indicatorul stresant termic ce reprezintă
raportul între cantitatea de apă cedată la o anumită ambianţă termică şi
cantitatea de apă cedată pentru menţinerea homeotermiei.
Cei doi indici au o valoare diferită, primul fiind un indicator biofazic,
evaporarea fiind un fenomen fizic iar cel de-al doilea un indicad fiziologic,
sudaţia fiind un proces funcţional. Din acest motiv, se consideră că cel de-
al doilea indicator este mai valoros decât primul.
Indicatorii fiziologici, deşi sunt consideraţi mai buni ca cei fizici, totuşi ei
prezintă un inconvenient rezultat din faptul că utilizând diferiţi indicatori în
aceeaşi ambianţă termică, rezultatele nu sunt aceleaşi.
În aceste condiţii în care nici metodele fizice, nici cele fiziologice nu
îndeplinesc condiţiile optime cerute pentru aprecierea microclimatului din
încăpere, s-a apelat la metodele psihologice. Pentru prima dată, cercetătorul
american Yaglow a utilizat aceste metode cu caracter subiectiv
adresindu+se senzaţiei de căldură a organismului uman. În acest sens
desigur subiecţii cercetaţi nu au putut exprima senzaţia prin valori termometric
prin aprecieri ca rece, cald, plăcut etc. In studiile sale Yaglow a plecat de la
premisa că în cazul unei ambianţe termice cu o temperatură dată , o umiditate
maximă (saturaţia în vapori de apă) şi fără mişcare ( stagnant) organismul
înregistrează exact temperatura aerului. Ulterior, modificând diferiţii factori de
microclimat arătaţi mai sus, toate răspunsurile au arătat aceeaşi senzaţie au
fost considerate ca şi condiţii cc - lente, pe baza lor întocmindu-se o scară de
valori subiective care e denumită temperatură efectivă. Cu alte cuvinte,
temperatura efectivă va fi denumită ca senzaţia termică a organismului pus în
diferire condiţii microclimatice. Determinarea temperaturii aerului, a
umidităţii relative ,a mişcării aerului şi integrarea lor cu ajutorul unor tabele sau
hărţi metrice .
In cadrul temperaturii efective s-a constatat că organismul uman se -
găseşte în condiţii de confort termic între anumite limite de temperatura ,
efectivă, ceea ce formează zona de confort termic. Această zonă a fost
stabilită pentru oameni adulţi, sănătoşi, normal îmbrăcaţi şi cu activitate
sedentară, ca fiind cuprinsă între 17-21° cu un optim (linie de confort"} 19
iarna şi 19-23° cu un optim la 21° vara. Din cele arătate, zona de confort
termic nu este aceeaşi pentru toate persoanele variind - în funcţie de o
serie de factori printre care cei mai importanţi sunt:
- vârsta, în sensul că pentru copii zona de confort este mai mica deoarece la
aceştia mecanismul termoreglării este insuficient dezvoltat, cu deosebire la
prematuri, iar pierderea de căldură raportată la unitatea de suprafaţă este mai
mare decât la adult, datorită vascularizaţiei mai superficiale, stratului cutanat
mai subţire, metabolismului mai ridicat etc.;
PROFILACTICE
- activitatea, în sensul că pentru persoane care desfăşoară o muncă fizică
intensă zona de confort este mai coborâtă deoarece termogeneza este mult
crescută;
- adaptarea la factorii microclimatici constituie un alt factor important care
pentru zona climatică temperată necesită zone de confort termic diferite
pentru vară şi iarnă, aşa cum s-a arătat anterior; .
- îmbrăcămintea, alimentaţia, starea de sănătate sunt, de asemenea, factori
care trebuie luaţi în considerare dar a căror influenţă este în general mai
redusă.
Deşi apreciată a fi mai bună decât metodele fizice şi fiziologice, metoda
temperaturilor efective prezintă unele deficienţe şi anume: 1) premisa de la
care se porneşte nu poate fi controlată; 2) se acordă importanţă egală tuturor
factorilor de microclimat (temperatură, umiditate, mişcare); 3) pierde unul din
factorii cei mai importanţi, obiectele şi suprafeţele înconjurătoare. Este ştiut
faptul că obiectele şi suprafeţele determină pierderea de căldură prin radiaţie,
care reprezintă 1/2 din căldura pierdută. O ultimă deficienţă a fost corectată
prin elaborarea noţiunii de temperatura ambiantă sau media ponderată a
temperaturii aerului şi obiectelor (Q + 0,55 to). Introducerea acestei
temperaturi în calculul temperaturii a dus la elaborarea unei noi noţiuni,
temperatura efectivă corectata în care valorile zonei de confort au fost
menţinute neschimbate.
Desigur că zona de confort nu poate fi aceeaşi pentru toate persoanele care
se găsesc în aceeaşi ambianţă termică mai ales în locuinţă sau locuri publice
unde se pot găsi concomitent persoane de vârstă, sex, ocupaţii foarte
diferite. Pentru acoperirea cel puţin parţială a acestui defect se cunosc şi
anumite norme individuale pentru componenţi ai microclimatului ca:
- temperatura aerului să fie cuprinsă între 18 şi 220C, vara până la 260C;
- umiditatea aerului să fie cuprinsâ între 35 şi 65 %;
- mişcarea aerului să nu depăşească 0,5 m/sec., având ca optime 0,1-0,3
m/sec.;
- temperatura suprafeţelor (pereţilor) să nu difere cu mai mult de 40C faţă de
cea a aerului.
Încălzitul locuinţei
În vederea realizării unor condiţii de microclimat cât mai confortabile în
anumite perioade ale anului este necesară încălzirea locuintei. Încălzirea
locuinţei se poate realiza prin două sisteme: local şi central sau de
termoficare.
Sitemul local constă din utilizarea diferitelor tipuri de instalatii care încălzite la
rândul lor , emană căldură în interiorul încăperii. Sistemul local prezintă o
serie de neajunsuri printre care cele mai importante: ocuparea unui spaţiu şi
PROFILACTICE
reducerea cubajului încăperii şi respectiv a volumului de aer, eliminarea
unor produşi de ardere cu efecte nocive pentru organismului ca CO, C0 2,
fum etc., producerea unui coeficient redus, mai ales în cazul arderii cu
lemne şi în consecinţă favorizarea incendiilor, murdărirea locuinţei etc.
Sistemul central de încălzire a locuinţei şi localurilor publice se diferenţiază în
funcţie de combustibilul utilizat (cărbune, păcură, gaze naturale) şi mai ales
de agentul termic.
Încălzirea cu aburi este corespunzătoare dar uneori aceştia pot scăpa în
încăpere sau prin transformarea lor în apă produc de multe ori zgomote care
pot deranja pe locatari. Cel mai bun sistem din punct de vedere igienic este
încălzirea cu apă caldă.
Utilizarea convectorului este recomandabilă numai pentru sălile publice unde
se cere o încălzire rapidă dar de scurtă durată. Rezultatele mai bune se
obţin prin combinarea celor două tipuri, aşanumitul convectoradiator.
Un bun sistem de încălzire este cel prin panouri radiante amplasate în pereţi,
plafon sau podea. Sistemul asigură o încălzire uniformă a încăperii şi nu
necesită o temperatură prea ridicată a elementului de încălzire, deoarece
prin încălzirea perelilor se acţionează asupra modalităţii de pierdere care
singură acoperă peste 50 % din totalul căldurii pierdute (radiaţiie).
In ultimul timp, se utilizează, de asemenea, din ce în ce mai mult încălzirea
prin energie electrică; sistemul este corespunzător dar încă nu peste tot
suficient de accesibil sub aspect economic.
Un sistem introdus în ultimul timp şi care se pare a fi de viitor este
reprezentat de încălzirea solară care funcţionează pe baza înmagazinării
căldurii solare şi încălzirea ulterioarâ a încăperilor.
Indiferent de sistemul de încălzire, acesta trebuie să realizeze câteva condiţii
sanitare şi anume:
- să creeze condiţii optime ale ambianţei termice cerute de activitatea care
se desfăşoară în încăperea respectivă;
- să nu producă nocivităţi ca fum, praf, gaze toxice, radiaţii calorice etc. Pentru
evitarea acestora din urmă temperatura maximă admisă pentru elementul de
încălzire nu trebuie să depăşeaseă 80-100OC;
- să realizeze o uniformitate a microclimatului din întreaga încăpere atât în
timp cât şi în spaţiu; astfel, nu se acceptă o diferenţă mai mare de
temperatură în spaţiu de 1-30C şi o diferenţă mai mare în timp (24 de ore) de
2-4°C pentru sistemul central şi 3-60C pentru sistemul local;
- să aibă un randament caloric cât mai mare şi suficient de economic
posibil.
Vicierea aerulul
PROFILACTICE
Alături de ambianţa termică, vicierea aerului din încăperile de locuit sau de
folosinţă publică reprezintă un alt element deosebit de important în asigurarea
condiţiilor optime de igienă. Vicierea aerului este un complex, rezultat din
suprapopularea sau aglomerarea încăperilor.
In condiţiile unor asemenea aglomerări s-a constatat apariţia de tulburări din
partea organismului uman, caracterizate prin transpiraţii , senzaţie de căldură
sufocantă, cefalee, vertij, greaţă şi vomă, oboseală. Somnolenţă, până la
lipotimie şi chiar moarte.
În acest sens, s-au efectuat experienţe care pot fi considerate ca şi clasice.
Este vorba de Hill care a introdus un număr de persoane într-o încăpere,
avertizându- le ca în momentul apariţiei primelor manifestări să declanşeze
un sistem de agitare a aerului din încăpere. Şi într-adevăr, la pornirea
mecanismului tulburările s-au amendat. Cea de-a doua experienţă a fost
efectuată de Haldanne care a imaginat un sistem de respiraţie combinat cu
un număr de persoane care se găseau în interiorul unei încăperi cu aer
curat din exterior iar alţii care se găseau în exterior respirau aerul viciat din
interior. După trecerea unui anumit timp, cei care au au prezentat primii
tulburări au fost cei din interiorul încăperii, fapt care a arătat că nu
compoziţia aerului are efecte nocive, ci proprietăţile fizice ale acestuia.
La baza vicierii aerului stă, în consecinţă, procesul respiraţie care produce
alături de modificările chimice arătate (scăderea concentraţiei şi creşterea
concentraţiei C02) şi o serie de modificări fizice , creşterea temperaturii
aerului (aerul expirat fiind mult mai cald), creşterea umidităţii aerului (aerul
expirat fiind încărcat cu vapori de apă).
Determinarea vicierii aerului se poate efectua prin determinarea temperaturii,
umidităţii şi mişcării aerului, ceea ce presupune multe determinări
consecutive. Totodată vicierea aerului se poate determina şi prin utilizarea
unei singure determinări, cea a bioxidului de carbon. Acest fapt se bazează
pe relaţia existentă între modificarea proprietăţilor fizice ale aerului; din
încăpere şi creşterea concentraţiei C02. Din acest punct de vedere s-a
constatat că atunci când C02 atinge o concentraţie de 0,07-0,10%,
proprietăţile fizice sunt atât de modificate încât aerul poate fi considerat viciat.
In acest sens bioxidul de carbon serveşte ca un indicator de viciere a aerului
sau cu alte cuvinte, el nu este factorul nociv al vicierii ci doar elementul care
indică apariţia factorilor nocivi proprii aerului viciat.
Utilizarea COZ ca indicator de viciere nu numai că uşurează determinarea
acesteia prin reducerea numărului de determinări dar în acelaşi timp serveşte
şi la profilaxia vicierii aerului. Cunoscând concentraţia maximă de C0 2
acceptată şi cantitatea de C0 2 eliminată din organism prin procesul
PROFILACTICE
respirator se poate calcula cantitatea de aer necesară pentru evitarea
vicierii aerului. Pentru calculul arătat mai sus se aplică formula următoare:
NxC mc aer = în care a-b
N = numărul persoanelor din încăpere,

C = cantitatea de C0 2 eliminată de o persoană pe oră şi care se consideră
egală cu 22 litri pentru un adult şi 16 litri pentru un copil,
a = concentrapa maximă de C02 acceptată într-o încăpere, respectiv 0,7-1,0°%o,
b = concentraţia C02 existentă în aerul atmosferic sau 0,3-0,4%o.
Din aplicarea acestei formule pentru o persoană rezultâ un volum de aer
necesar de minimum 30 m3, luând în calcul o creştere de 0,7%PCO2 (1,0-0,3)
şi maximum 70 m3, luând în calcul o creştere de 0,3%o C0 2 (0,7-0,4). Pe
baza acestui calcul se poate stabili cubajul necesar unei persoane în încăperi
de locuit ca şi suprafaţa aferentă acesteia aşa cum s-a arătat anterior.
În condiiiile în- care realizarea cubajelor necesare faţă de necesităţile
fiziologice ale locatarilor nu se realizează sau nu este posibilă (săli de teatru,
cinematograf, conferinţe etc.) se impune instituirea ventilaţiei încăperilor
respective.
Ventilaţia încăperilor
Aşa cum am văzut, ventilaţia încăperilor, inclusiv a celor de locuit dar mai
ales a celor de folosinţă publică, este un alt element prin care se asigură
condiţiile de igienă necesare.
Ventilaţia încăperilor se realizează în mod natural prin porii pereţilor,
neetanşeităţile uşilor şi ferestrelor. Această ventilaţie naturală are la bază
diferenţa de temperatură şi respectiv de presiune între aerul interior şi cel
exterior încăperilor. Cu cât diferenţa de temperatură este mai mare, cu atât
volumul ventilaţiei este mai crescut. La realizarea ventilaţiei naturale
contribuie în mod hotărâtor şi mişcările de aer din exterior care măresc
presiunea asupra unei anumite laturi a clădirii, creând totodată scăderea
presiunii pe latura opusă.
Prin această ventilaţie naturală se poate schimba în timp de o oră un volum
de aer egal cu 1/2 până la 2/1 din volumul încăperii; această cantitate de aer
poartă denumirea de „multiplu de schimb". In condiţiile obişnuite de
aglomerare care există în locuinţe această simplă ventilaţie este suficientă
pentru satisfacerea nevoilor fiziologice ale locatarilor.
Aerisirea măreşte multiplul de schimb, acesta putând atinge de 3-4 ori
volumul încăperii, în funcţie de diferenţa de temperatură între interior şi
exterior şi bineînţeles de timpul cât se menţin ferestrele deschise. Aerisirea
este indicată să se realizeze fără prezenţa locatarilor în anotimpul rece
PROFILACTICE
pentru a se evita o scădere bruscă a temperaturii aerului cu influenţe nocive
asupra organismului adaptat la temperatură mai mare.
Aerisirea este, de asemenea, recomandată în cazul unor institulii pubice ca
şcolile, căminele şi altele în care se găseşte un număr mai mare de persoane
şi unde aerul se poate uşor vicia.
Ventilaţia artificială constă fie din insuflarea de aer în interior, fie din
exhaustarea aerului în afară, fie cel mai frecvent, cu ambele operaţii -
introducere şi eliminare în acelaşi timp. Multiplul de schimb nu poate fi însă
oricât de mare, deoarece creează curenţi de aet : interior care sunt
supărători şi uneori, la temperaturi scăzute, chiar nocivi organismului uman.
Pentru sălile publice se recomandă să nu se depăşească de 5 ori volumul
încăperii.
Pentru o bună primenire a aerului din încăpere se aplică tehnica introducerii
aerului prin partea superioară a încăperii şi eliminarea lui pinr partea
inferioară a peretelui opus.
Indiferent însă de sistemul de ventilaţie, aceasta trebuie să îndeplinească
câteva condiţii sanitare şi anume: '
- să nu introducă din exterior aer poluat care să acţioneze toxic asupra
locatarilor;
- să nu modifice brusc proprietăţile fizice ale aerului şi în deosebi temperatura
acestuia pentru a nu avea efecte nefavorabile;
- să nu producă zgomot, trepidaţii sau alte acţiuni nocive legate de
funcţionarea instalaţiei;
- să funcţioneze tot timpul anului indiferent de condiţiile exterioare sau
interioare;
- să realizeze condiţiile de confort cerute de însăşi introducerea sa.
În anumite condiţii în cadrul ventilaţiei artificiale, aerul care este introdus în
încăpere este supus unor operaţii de răcire sau încălzire, de uscare sau
umidificare, de purificare faţă de pulberi sau unele gaze şi chiar
dezinfecţie. Această operaţie complexă de tratare a aerului poartă
denumirea de condiţionare iar aerul introdus în încăpere se numeşte aer
condiţionat.
Poluarea interioară
Preocupările pentru poluarea interioară a locuinţelor sunt mult mai reduse
decât pentru cea exterioară, deşi aşa cum am văzut cea mai mare parte a
timpului (peste 2/3 din zi) oamenii o petrec în locuinţă. Totuşi, unele aspecte
ale acestei poluări au constituit o preocupare dar acestea s-au limitat la
poluarea interioară a încăperilor de producţie (ateliere, uzine, fabrici etc.)
care s-au dezvoltat paralel cu patologia profesională produsă în vederea
unor măsuri de proteclie.
PROFILACTICE
In plus poluarea interioară a încăperilor de locuit este cum apare şi firesc, în
relaţie directă cu poluarea exterioară care poate pătrunde în încăperile de
locuit. Această relaţie poate fi exprimată cu ajutorul unei formule şi anume:
Poluare interioară = 100 / Poluare exterioară

Când valoarea acestui raport este sub 100, poluarea interioară este mai mică
sau cel puţin egală cu poluarea exterioară. Trebuie menţionat însă că acest
raport arată numai relaţia între aceste 2 tipuri de poluare nu şi nivelul
acestora.
0 problemă încă insuficient rezolvată o reprezintă stabilirea de concentraţii
maxime admise de factori poluanţi în încăperile de locuit, und nu s-a ajuns la
un numitor comun. Astfel, unii cercetători acceptă în mare aceleaşi norme ca
şi în atmosfera liberă (poluare exterioară), alţii însă consideră necesară
elaborarea unor norme diferenţiate de cele din atmosfera exterioară pe
aceleaşi considerente care au condus la elaborarea de norme diferenţiate în
aceasta faţă de poluarea interioară din încăperile de lucru.
Iluminarea locuinţei
lluminatul reprezinta un alt element fundamental in asigurarea conditiilor
optime de igiena locuinţei. El a reprezentat o veche preocupare medicinii.
Orice locuinţă trebuie să asigure un iluminat corespunzător activităţii
desfăşurate. Insuficienţa iluminatului creează o serie de consecinţe ca
oboseală, scăderea capacităţii de muncă, apariţia unor tulburări de vedere
sau chiar afecţiuni ca miopia etc. Dar şi un iluminat excesiv poate produce o
serie de fenomene negative ca fotofobia, lăcrimarea, dureri in ochi, cefalee
etc.
După cum se ştie, iluminatul locuinlei poate fi natural sau artificial.
Realizarea unui iluminat natural corespunzător presupune in primul rând o
bună orientare a încăperilor, aşa cum s-a arătat mai înainte, in plus, o serie
de factori constructivi contribuie deopotrivă la realizarea unui bun iluminat.
Printre aceştia mai importanţi sunt următorii:
- unghiul de pătrundere care arată cat de adânc pătrund radiaţiile luminoase
în încăpere. Această pătrundere este cu atât mai mare, cu cat fereastra se
găseşte amplasată mai aproape de tavan. Unghiul de pătrundere este format
din dreapta sau orizontala de la locul de muncă şi dreapta care uneşte acest
loc cu partea superioară a ferestrei. Pentru realizarea unui bun iluminat el nu
trebuie să fie mai mic de 270.
- unghiul de deschidere care corespunde porţiunii libere a bolţii cereşti sau cu
alte cuvinte zonei prin care pătrunde în încăpere radiaţia solară directă. El
este format din dreapta care trece prin partea superioară a ferestrei şi dreapta
care trece prin partea superioară a obstacolului din fata ferestrei .
PROFILACTICE
- distanta între clădiri care reprezintă de cele mai multe ori obstacolul cel mai
frecvent din faţa ferestrei şi care împiedică pătrunderea radiatiei luminoase.
Pentru o bună iluminare se consideră că distanţa minimă trebuie să fie
superioară înălţimii clădirilor sau cel puţin egală cu aceasta (D > H);
- adâncimea încăperii reprezintă un alt factor hotărâtor în realizarea unui bun
iluminat natural; ea nu trebuie să fie mai mare decât de 2,5 ori distanţa de la
podea la marginea superioară a ferestrei;
- raportul între suprafaţa sticloasă a ferestrelor şi podeaua încăperii, cunoscut
şi sub denumirea de coeficient de luminozitate şi care trebuie să fie de cel
puţin 1/8-1/10 pentru încăperile de locuit, 1//4-1/6 pentru şcoli şi alte instituţii
de învălământ, 1/2-1/4 pentru întreprinderi în care se desfăşoară o muncă
de mare precizie.
Toate aceste condiţii pot fi sintetizate într-un singur indice sau coeficient de
iluminare naturală care reprezintă de fapt raportul procentual între iluminatul
interior şi iluminatul exterior. El nu trebuie să fie mai mic de 1-2% pentru
încăperile de locuit şi poate creşte până la 10% pentru întreprinderile
industriale cu muncă de mare precizie.
Un element deosebit de important legat direct de iluminatul naturai este şi
însorirea locuinţei. 0 bună însorire asigură pătrunderea în încăpere a radiaţiei
solare directe, respectiv a radiaţiilor ultraviolete cu toată gama lor de influenţe
pozitive asupra organismului: creşterea şi dezvoltarea normală a copiilor,
prevenirea rahitismului, stimularea reacţiilor de apărare faţă de agresiunile
biologice, dezinfecţia aerului, obiectelor şi suprafeţelor etc. Cei mai mulţi
cercetători consideră necesar ca pentru pătrunderea directă a radiaţiilor solare
în încăpere, însorirea acestora să fie asigurată cel puţin 1 1/2 ore in ziua cea
mai scurtă a anului (solstiţiul de iarnă). În acest fel, în toate celelalte zile când
strălucirea soarelui este mai mare însorirea va depăşi 1 1/2 oră.
Ca sisteme de iluminare însă se cunosc două sisteme şi anume:
incandescent şi luminescent.
Valorile normale ale nivelului mediu de iluminare pentru constructil civile
Nr. crt. Denumirea Nivelul de
Spaţiului iluminare în lucşi
1. Camere de dormit 30
2. Camere de zi şi pentru copii 50
3. Bucătărie 50
4. Grup sanitar – vestibul 20
5. Scări - cămară 10 - 3
Umiditatea locuinţei
Umiditatea locuinţei reprezintă un factor negativ cu răsfrângeri multiple asupra
sănătăţii şi confortului locatarilor. În linii mari umiditatea crescută creează
PROFILACTICE
condiţii de disconfort prin mirosul caracteristic al igrasiei, prin crearea unor
factori favorizanţi pentru dezvoltarea unor ciuperci şi fungi caracteristici,
pentru întreţinerea unui microclimat nefavorabil prin temperatura scăzută din
încăpere etc. Toate acestea determină sau favorizează apariţia unor
afecţiuni ale căilor respiratorii superioare, a reumatismului şi artrozelor, pentru
apariţia unor fenomene sau boli alergice etc.
Umiditatea locuinlei poate fi de mai multe feluri şi anume:
- umiditatea de construcţie, datorită transformării hidroxidului de calciu utilizat
în tencuială în carbonat de calciu cu eliberarea de apă. Ea apare mai ales în
primele zile după construcţie şi poate fi evitată printr-o bună încălzire a
încăperilor pentru evaporarea cât mai rapidă a apei;
- umiditatea de infiltraţie sau de capilaritate produsă prin pătrunderea apei din
sol în fundaţia şi pereţii construcţiei, ce formează igrasia şi constituie cea mai
gravă formă de umiditate. Poate fi prevenită printr-o izolare a fundaţiei
faţă de stratul de apă din sol. 0 dată apărută, este mai dificil de combătut;
se utilizează diferite metode de sifonare cu eficienţă redusă;
- umiditatea de întreţinere, de fapt rezultanta unei întreţineri defectuoase a
construcţiei, ca deteriorarea diverselor instalaţii de apă şi canal şi infiltrarea
apei în pereţii clădirii. Se combate prin repararea la timp a tuturor
defecţiunilor produse.
- umiditatea de condensare care apare ca urmare a unei utilizări
necorespunzătoare a încăperii ca prepararea alimentelor sau spălarea rufelor
în încăperi care nu sunt destinate pentru aceste activităţi. Folosirea cores-
punzătoare a încăperii duce la eliminarea acestei umidităţi.
Întreţinerea locuinţei
Un ultim aspect al igienei locuinlei constă în buna întreţinere a acesteia.
Oricât de bine ar fi construită o locuinţă, dacă nu este corespunzător
întreţinută se degradează şi devine improprie. Întreţinerea constă în
repararea la timp a tuturor defecţiunilor, în menţinerea unei perfecte stări de
salubritate şi curăţenie, în evitarea unor activităţi care să ducă la degradarea
şi distrugerea locuinlei.
6.3.Igiena instituţiilor publice
Alături de locuinţă, instituţiile publice reprezintă principalele amenaţări urbane

care pot influenţa starea de sănătate a populaţiei. Trăsătura de unire a tuturor
acestor instituţii este caracterul lor colectiv, ele cuprinzând concomitent un
număr mare de persoane. În acelaşi timp însă, instituţiile publice pot
PROFILACTICE
influenţa deopotrivă şi colectivitatea din jur, fapt pentru care importanţa lor
din punct de vedere sanitar creşte în mod deosebit.
Ca elemente comune tuturor instituţiilor publice sunt considerate alimentarea
cu apă potabilă şi evacuarea apelor reziduale, îndepărtarea reziduurilor
solide, iluminatul natural şi artificial, încălzitul şi ventilaţia, asigurarea
suprafeţei şi cubajului necesar etc.
Igiena instituţiilor medico-sanitare
În cadrul instituţiiilor publice, cele medico-sanitare ocupă un loc deosebit,
reprezentat prin specificul şi importanţa lor aparte în determinarea stării de
sănătate. Instituţiile medico-sanitare sunt reprezentate de dispensare
teritoriale şi de întreprindere, CMI, CMDTA, dispensare policlinici, spitale,
sanatorii etc. Cele mai importante sunt spitalele, acestea find unităţi care
acordă asistenţă medicală profilactică, curativă şi de recuperare.
Particularitatea specială a unităţilor sanitare cu paturi este dominată pe de o
parte de concentrarea în interiorul unităţii a multiplelor surse de îmbolnăvire
pe care le reprezintă bolnavii înşişi, iar pe de altă parte de rezistenţa scăzută
a acestora care creşte posibilitatea de contractare cu uşurinţă a altor afecţiuni
decât cele cu care s-au internat. Afecţiunile care se pot răspândi în interiorul
spitalului sunt cunoscute sub denumirea generală de infecţii interne de spital,
infecţii intraspitaliceşti sau infecţii nosocomiale, sunt îmbolnăviri de natură
infecţioasă, manifestate clinic, contractate în spital şi care apar în timpul
spitalizării sau după externare. La acest grup de îmbolnăviri care pot apărea
printre asistaţi, se adaugă de obicei şi infecţiile contractate de personalul
sanitar în timpul exercitării funcliilor de îngriţire a asistalilor din spital.
Infecpile intraspitaliceşti se pot împării în două mari grupuri:
- boli transmisibile contractate în spital, determinate de obicei de germeni
patogeni;
- infecţii cu „germeni condiţionat patogeni" sau cu „oportunişti".
Bolile transmisibile contractate în spital, determinate de germeni patogeni
sunt favorizate de condiţiile de igienă comune oricărei colectivităţi
organizate, în care populaţia îngrijită utilizează în comun aceleaşi condiţii de
cazare, aceeaşi alimentare cu apă, alimente preparate în acelaşi bloc ali-
mentar, aceleaşi instalaţii sanitare şi alţi factori igienico-sanitari întâlniţi şi în
alte unităţi publice sau colective de cazare şi alimentaţie. Riscul de apariţie
în spital a unor izbucniri epidemice transmise prin apă sau alimente nu
este diferit de riscul apariţiei unor astfel de izbucniri în alte tipuri de
colectivităţi şi depinde de nivelul de igienă al aprovizionării cu apă şi al
alimentaţiei din teritoriul în care se află spitalul.
PROFILACTICE
Totuşi în unităţile spitaliceşti sunt mai mari posibilităţile apariţiei unor izbucniri
epidemice de boli transmisibile decât în alte colectivităţi datorită
particularităţilor grupurilor spitalizate.
Spre deosebire de colectivităţile constituite din populatia sănătoasă, în spitale
se internează bolnavi, inclusiv bolnavi de boli infecţioase în perioada de
debut sau cu simptomatologie atipică pentru precizarea diagnosticului,
precum şi bolnavi cu afecţiuni organice sau deficite imunitare care
favorizează starea de purtător. Aceste particularităti se diferentiază de la
început populaţia din spital prin prezenţa unui număr mai mare de surs de
infecţie decât în colectivităţile cu populalie sănătoasă, concentrate de surse
diferite, variabile în raport cu teritoriul deservit, sezonul şi fluctuaţii de
populaţie. De aici rezultă că, dacă riscul de apariţie a epidemii hidrice şi a
toxiinfecţiilor alimentare în spitale nu este diferit faţă de alte colectivităţi
organizate din acelaşi teritoriu, în schimb riscul îmbolnăvirilor prin contact,
prin convieţuire este mai mare şi creşte în raport cu aglomeraţia şi
deficienţele de igienă ale cazării.
Astfel, de exemplu, în timpul epidemiilor de gripă riscul bolnavilor
spitalizaţi de a contracta gripa este mai mare decât al celor nespitalizaţi.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu celelalte infecţii respiratorii. Datorită
aceloraşi condiţii, în sezonul cald riscul ca unele grupe de bolnavi să
contracteze boli diareice e mai mare decât la populatia din alte colectivităţi
sau decât la populaţia generală.
În abordarea măsurilor de prevenire a infecţiilor intraspitaliceşti trebuie să se
ţină seama de etiopatogenia lor, de frecvenţa şi gravitatea lor şi de
particularităţile lor clinico-epidemiologice. Desigur că o importanţă deosebită
trebuie să se acorde condiţiilor constructive şi funcţionale pentru
prevenirea epidemiilor hidrice şi toxiinfecţiilor alimentare şi pentru asigu-
rarea condiţiilor de izolare a surselor şi de izolare a receptivilor şi, în acest
sens, trebuie să fie asigurate condiţiile de igienă a spitalelor.
În trecut, bolnavii erau consideraţi cu adevărat proscrişi şi eliminaţi sau
izolaţi de societate. Printre primii care au manifestat preocupări faţă de
îngrijirea bolnavilor au fost călugării, de aceea şi primele aşezări sanitare de
acest tip au căpătat amprenta unităţilor clericale cu camere mici, rău
ventilate şi iluminate, asemănătoare chiliilor. Ele nu ofereau nici pe
departe condiţiile necesare pentru vindecarea rapidă şi integrală a celor
suferinzi. Ulterior, mai ales ca urmare a războaielor napoleoniene, îngriţirea
bolnavilor şi în special a rănililor a trecut în sarcina organelor militare, iar
spitalele au împrumutat caracterul cazărmilor cu spalii mari în care erau
internali foarte mulii bolnavi cu afeciiuni diferite, ceea ce favoriza însă
uşoara răspândire a infeciiilor. Abia la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
PROFILACTICE
începutul secolului al XX-lea, spitalele au început să capete aspectul
modern de astăzi, aspect care se adresează unui mănunchi de condUii
sanitare ca: amplasarea, construciia, dotarea, funclionarea etc.
In ceea ce priveşte amplasarea, pericolul pe care aceste unităţi îl
reprezentau în trecut faiă de populatia din ţur şi care cerea ca spitalele să
fie amplasate în afara localităŢilor, a fost astăzi complet înlăturat. De aceea
spitalele moderne, inclusiv cele de boli transmisibile, pot fi amplasate în
zona de locuit a aşezărilor umane. Acest lucru creează condiei optime de
accesibilitate pentru populalie, putând rămâne în afara localităŢilor doar
spitalele de psihiatrie şi de ftiziologie. În cazul primelor, este nevoie de
existenţa unor posibilităli de ergoterapie, iar la cele de tuberculoză de
condiiii climatice deosebite, cu precădere în cazul sanatoriilor.
Terenul pe care se construieşte un spital trebuie să fie cât mai salubru,
îndeplinind toate condiţiile de sol şi relief ca şi pentru loeuinie. În plus, nu
trebuie să se găsească în apropierea unor surse de poluare a aerului, de
zgomot şi vibralii, pe artere de circulalie intensă şi ferite de vânturi puternice.
El trebuie să permită o uşoară aprovizionare cu apă şi alimente, cu
electricitate, cu posibilităii de îndepărtare a reziduurilor lichide şi solide etc.
Distania minimă între clădirea spitalului şi alte construciii trebuie să fie de
50 de metri pentru asigurarea condiiiilor de proteciie neeesară. În ceea ce
priveşte distanla faiă de căile de circulatie, aceasta se calculează în funciie
de nivelul traficului sau tipul de stradă şi norma maximă de zgomot acceptată
la nivelul spitalului.
Suprafala terenului pe care se construieşte un spital diferă după mărimea
acestuia; în medie ea trebuie să fie de 100 m2 pentru un pat, putând creşte
la spitalele mici şi scădea la cele mari. În calculul suprafeielor se va tine cont
şi de specificul spitalului ca: spitalele de pediatrie care necesită locuri de
ergoterapie, de balneologie care necesită spaiii de terapie în aer liber etc.
Această suprafatlă include în afară de spatiul destinat exclusiv
construcgei clădirii spitalului şi anexelor sale şi spaiii pentru zonele verzi
de proteclie sanitară, alei de circulalie pentru vehicule şi pietoni, spalii
pentru parcaţe auto, pentru centrala termică, pentru crematoriu şi platforma
de reziduuri solide, pentru rezervorul de apă, pentru stalia de epurare a
apelor uzate, pentru stalia de oxigen şi gaze lichefiate etc.
Accesul în incinta spitalului trebuie asigurat obligatoriu prin două intrări:
una pentru bolnavi, personal şi vizitatori şi alta pentru aprovizionare,
îndepărtarea reziduurilor etc.
Construclia spitalelor poate, de asemenea, să îmbrace mai multe tipuri.
Unul din tipurile utilizate în trecut dar la care nu toli cercetătorii au renunlat
definitiv, este tipul de spital pavilionar, în care fiecare secţie are o clădire
PROFILACTICE
independentă. Acest tip este net superior din punct de vedere sanitar
excluzând sau reducând la minim posibilităŢile de răspândire a infecţiilor
interne în spital. În schimb, el necesită suprafele mari de teren şi nu asigură o
bună circulaţie între clădiri atât pentru bolnavi, cât şi pentru activităţi
gospodăreşti. Cel de al doilea tip de spital este spitalul monobloc în care
toate secliile sunt concentrate în acelaşi bloc, inclusiv serviciile anexă şi
gospodăreşti, ele fiind eşalonate pe verticală. Spitalul monobloc are
avantaţe economice nete, dar sub aspect sanitar răspândirea infeciiilor este
mult mai uşoară.
In ultimul timp, se preferă spitalul polibloc, în care seciiile se găsesc
amplasate pe verticală iar serviciile anexă şi gospodăreşti, inclusiv poli-
clinica, în clădiri legate funclional de clădirea centrală. Ele au forma de E, T,
L sau altele asemănătoare şi acoperă bine unele deziderate atât economice
cât şi sanitare.
Funclionalitatea spitalelor reprezintă o altă latură deosebit de importantă în
asigurarea condiffilor superioare de igienă. De cele mai multe oh,
funclionalitatea este determinată de însăşi construclia spitalului, între aces-
te două elemente fiind un raport direct. Dacă construclia este defectuoasă,
oricâte eforturi s-ar face este dificil de a se crea o funclionalitate bună.
În cadrul funclionalităei unui spital o deosebită importanţă o are serviciul de
primire. Acesta este locul de întâlnire a bolnavilor de diferite afecliuni.
Pentru aceasta el trebuie să evite pe cât posibil răspândirea infeciiilor. In
cadrul spitalelor generale, anumite seclii trebuie obligatoriu să aibă servicii
de primire separate, ca secţia de pediatrie, seclia de obstetricâ-ginecologie,
secpa de dermatologie. In ceea ce priveşte spitalul de boli contagioase, el
trebuie să beneficieze de o clădire aparte de restul secliilor şi chiar de o
incintă separată. Spitalul de boli contagioase se construieşte, de preferat, pe
sistem pavilionar, pavilioanele fiind separate pe grupe nosologice de boli. În
cazul spitalului monobloc, grupa bolilor aerogene se amplasează la etaţele
superioare, iar cea a bolilor digestive la etaţele inferioare. Tot la spitalul de
boli contagioase serviciul de primire trebuie boxat pe grupe de boli, pentru ca
într-o boxă să se consulte numai bolnavi cu aceeaşi afecliune. In cazul când
se descoperă altă afeceune sau în cazul când la spitalele generale se
diagnostichează un bolnav de o boală contagioasă, boxa sau încăperea
respectivă se închide şi nu se foloşeşte decât după o prealabilă dezinfeclie.
Pentru anumite spitale ca cele de pediatrie şi boli contagioase este
recomandabil să existe o seclie de triaţ pentru afecţiunile nediagnosticate;
ea reprezintă cca 3-5% din totalul paturilor de spital. In această seclie,
fiecare bolnav beneficiază de o încăpere proprie şi este menlinut până la
punerea diagnosticului.
PROFILACTICE
Tot la serviciul de primire, bolnavii internae suferă o prelucrare sanitară în
sensul igienei corporale, dotării cu îmbrăcăminte de spital şi depozitării
hainelor şi lenţeriei proprii care pentru anumite afec~uni este supusă unor
operalii de dezinfeclie şi deparazitare.
Repartilia bolnavilor în saloane se face ţinând seama de sex, de vârstă - mai
ales la spitalele de pediatrie - de afecţiunea şi de gravitatea acesteia, cei
foarte grav beneficiind de rezerve.
Saloanele sau camerele de spitalizare ale bolnavilor trebuie orientate de
preferinţă spre sud-est sau sud-vest, pentru a beneficia de maximum de
însorire. De cele mai multe ori ele se construiesc pe o singură parte a
coridoarelor, partea opusă cu orientare necorespunzătoare servind pentru
săli de tratamente, camera de gardă, fizioterapie, depozite, anexe sanitare
etc. În prezent, se folosesc din ce in ce mai mult ambele părţi ale culoarului,
excluzându-se doar laturile cu elemente complet negative ca vântur,i
puternice, supraîncălzire etc. Tot pentru asigurarea unui bun iluminat, coe-
ficientul de luminozitate la camerele de spitalizare se recomandă a fi de 1/6-
1/7, cele de tratament de 1/5-1/6 iar la anexele gospodăreşti şi sanitare de
1/8-1/9.
Suprafala saloanelor este în funclie de numărul paturilor. Sub acest aspect,
în prezent se consideră ca optim un număr de 3-4 paturi cu un maxim de 6
paturi în acelaşi salon. Cu cât numărul paturilor este mai mare cu atât
posibilitatea de răspândire a infectiilor interne de spital este mai mare.
Suprafala pentru un pat de adult se consideră de minimum 6 m2, iar pentru
un pat de copil de 4 m2. În calculul acestor suprafele se iau în considerare
atât suprafelele ocupate de paturi cât şi distanla dintre paturi, distanla fală de
peretele interior şi exterior, spaliul ocupat de restul mobilei din salon (masă,
scaune, dulapuri) ca şi circulalia uşoară a personalului medical şi de îngriţire
pentru consultul, tratamentul, alimentalia bolnavilor etc.
În ceea ce priveşte dotarea cu anexe sanitare, acestea pot fi proprii fiecărui
salon sau comune mai multor saloane. În acest ultim caz se recomandă ca o
anexă să fie comună cel mult pentru 2 saloane, mai ales în ceea ce priveşte
WC. Baia poate fi comună şi pentru 4 saloane. Şi din acest punct de vedere,
s-a constatat următorul fapt: cu cât anexele sunt utilizate de un număr mai
mare de persoane, cu atât infectiile interne de spital sunt mai frecvente şi
mai grave.
Unitatea functională de bază care grupează mai multe saloane este
unitatea de primire urgente. Aceasta are în medie 24-30 de paturi. Mai
multe unităţi de îngriţire formează o seclie care poate aţunge la 100 de paturi
(34 unităli de îngriţire). In general, sectiile de spital se grupează pe niveluri; la
nivelurile inferioare se amplasează secţiile de chirurgie, obstetrică-gine-
PROFILACTICE
cologie, ortopedie, urologie iar la nivelul superior seclia de pediatrie. In
cadrul secliilor, diversele unităţi de îngriţire se amplasează diferenliat. Astfel,
obstetrica trebuie separată de ginecologie, care poate ocupa acelaşi palier cu
chirurgia. În cadrul obstetricii se vor diferentia unită ţile de îngriţire pentru
naşteri fiziologice şi naşteri patologice ca şi pentru nou-născuli. Asupra
acestora din urmă existâ şi conceplia unor unităţi de îngriţire comune pentru
mame şi copiii respectivi chiar în acelaşi salon sau în saloane alăturate. În
fine, în seclia de pediatrie se vor diferenlia unit3p ~ îngriţire pentru copii de
diferite vârste şi separat pentru mamele intenal
Intreţinerea curăleniei saloanelor de spital se va face zilnic sau căi de mai
multe ori pe zi de către un personal specializat. Curălenia se ta~ cu apă
fierbinte şi soluţii dezinfectante iar ustensilele de curălenie v păstrate în locuri
speciale şi utilizate de preferat numai în cadrul aceiăr sectii.
Alimentarea cu apă potabilă: datorită consumurilor mari din spital y apreciază
că necesarul de apă potabilă este de 300-500 litri pentru ua ~ pe zi. Apa
distribuită trebuie să corespundă condiţiilor de potabilit~ Distribulia
continuă la toate nivelurile clădirilor este obligatorie îî ei impusă atât de
necesităţile de igienă a bolnavilor şi personalului, cât +~ ~ nevoia menlinerii
permanente a curăleniei în clădiri şi grupuri sanitare~ asigurarea bunei
funclionări a aparaturii de sterilizare cu abur şi a sp~ toriei. Pe de altă parte,
în spital, lipsa chiar de câteva ore a apei at~ scăderea nivelului de igienă a
personalului, asistalilor şi localulm, potenlial de consecinţe epidemiologice.
De aceea, spitalul trebuie să dl pună de hidrofoare şi de un rezervor de apă
cu o capacitate egală cn nd~ sarul pentru 12 ore în afară de rezerva de
incendiu. Rezervorul trebuie' fie amplasat în circuitul apei astfel încât apa
distribuită să fie în pern~ nenţă proaspătă. În amplasarea şi construcea
rezervorului şi reţelei de ~ tribulie, ca şi în cazul utilizării surselor proprii de
apă se aplică preve~ rile legislaliei în vigoare privind proteclia fală de
eventualele poluări.
Pentru nevoile de igienă a bolnavilor şi personalului ca şi pe~ nevoile
gospodăreşti, trebuie să se asigure cantităţile de apă caldă p~ văzute şi
distribuirea ei după un program corespunzător acestor neS sităţi.
O cerinţă particulară spitalului este asigurarea cu apă sterilă pe~ spălare
chirurgicală la sălile de operalii şi sălile de naşteri. Pentru a e~ contaminarea
apei sterile este recomandabil ca autoclavul pentru prepara~
apei sterile să aibă filtre bacteriologice la admiterea aerului, conductele la
cazan la consumatori să tie cât mai scurte, să nu prezinte coturi,
trapante sau porguni în care apa sterilă să stagneze. De regulă, apa rilă se
prepară în după-amiaza zilei care precedă utilizarea ei. Din ob~ valiile
noastre rezultă că, în aceste condiţii, se poate asigura distribu~ de apă
PROFILACTICE
sterilă prin conducte deşi sunt autori care consideră că sin~ metodă care
garantează sterilitatea apei de spălare chirurgicală prepararea în flacoane
sterile care se deschid şi se utilizează numai, timpul spălării. a
O altă condilie generală este asigurarea cu obiecte sanitare sufici Existenla
cel puţin a unei chiuvete cu apă rece şi caldă în fiecare saţ asigură
posibilitatea de materializare a necesitălilor de igienă a mâin~ personalului şi
bolnavilor, una din măsurile fundamentale în prevenţ infectiilor
intraspitaliceşti. Existenla unui număr suficient de duşuri şi VI~ uri separate
pentru fiecare grup de bolnavi izolali, pentru personal q întrelinerea
funclionalităŢii lor constituie condiţii de bază pentru igiena' talelor. Pe lîngă
acestea trebuie asigurată existenta ploscarelor, a număr suficient de ploşti
pentru bolnavii imobilizali la pat sau olile pr tru copii, astfel încât acestea să
poată fi folosite individual.
O atenlie deosebită se va acorda îndepărtării reziduurilor. Astfel, apele
reziduale vor fi canalizate §i îndepărtate în reîeaua de canalizare a localităţilor
în care se găseşte spitalul. În mod deosebit, apele reziduale ale spitalelor de
boli infeceoase şi de preferat şi ale celor de tuberculoză, vor fi epurate şi
dezinfectate înainte de îndepărtarea la reţeaua de canalizare. In lipsa
canalizării localităei în care se găseşte spitalul, reziduurile lichide vor fi
obligatoriu epurate înainte de îndepărtare.
În ceea ce priveşte reziduurile solide, acestea vor fi colectate la fiecare
salon, cabinet de consultalie sau tratament şi îndepărtate zilnic.
Reziduurile din blocul alimentar vor fi îndepărte de 2 ori pe zi, iar cele din
blocul operator şi sălile de naştere, după fiecare intervenlie. Orice spital
trebuie dotat cu un crematoriu unde vor fi centralizate toate reziduurile
considerate vizibil sau posibil a fi contaminate; restul reziduurilor vor fi
depozitate pe platforme interioare şi ridicate obligatoriu zilnic. În lipsa ser-
viciilor de salubritate aceste ultime reziduuri vor fi, de asemenea, arse sau
îngropate. Transportul reziduurilor prin spital va fi asigurat prin lifturi special
destinate acestui scop, iar recipientele vor fi spălate şi dezinfectate
după.fiecare utilizare.
In cadrul spitalelor, o atenlie specială se va acorda blocului operator. Numărul
acestora este dependent de numărul paturilor. În general există două
concepîii în legătură cu utilizarea blocurilor operatorii: una care consideră că
pentru păstrarea condiîiilor de igienă numărul opera~ilor efectuate într-un bloc
operator trebuie să fie cât mai redus, ceea ce necesită un număr mai mare
de blocuri operatorii şi alta care consideră că numărul operaliilor efectuate în
acelaşi bloc operator poate fi mai mare dacă se vor lua măsuri după fiecare
operalie. Ambele concepiii au avantaţe şi dezavantaţe: prima este mai
PROFILACTICE
costisitoare în momentul construcliei dar mai ieftină ca întreţinere, a doua
este mai ieftină la construciie dar mai scumpă la întreiinere.
Blocurile operatorii sunt dotate cu o serie de anexe ca sălile de sterilizare (în
general o sală comună pentru 2 blocuri), camerele de pregătire preoperatorie,
camerele de îngriţire postoperatorie, laboratoarele de examene
complementare intraoperator, laboratorele foto etc.
Sub aspect constructiv, blocul operator are formă rotundă sau pătrată şi se
amplasează spre nord pentru a nu se supraîncălzi şi a evita umbrele. El
trebuie să beneficieze de un iluminat artificial puternic şi reglabil pentru a fi
orientat comod pe plagă. Este preferabil să beneficieze de o ventilaţie
mecanică care să asigure o suprapresiune în interior pentru a nu pătrunde
aer contaminat din afară (coridoare, saloane etc.). Pentru aeelaşi motiv,
trebuie dotat cu spaiii tampon la intrare, format din două uşi care se închid şi
se deschid alternativ. Culorile pereţilor şi obiectelor trebuie să fie cât mai
deschise şi pe cât posibil complementare (exemplu: plafonul galben,
pereţii verzi, podeaua albastră etc.). Culorile pot avea şi semnificalia
activităŢilor care se desfăşoară în diferite încăperi: septice în roşu, aseptice
în albastru sau verde etc.
Măsuri cu exigenta particulare se aplică la blocurile operatorii şi la sălile de
naştere. Pregătirea preoperatorie a bolnavului are în vedere §i prevenirea
complicaliilor septice. Buna organizare a actului operator astfel încât să se
prevină plimbările inutile pentru materiale, limitarea la strictul necesar al
echipei operatorii şi a personalului aţutător, limitarea la minimum a celor care
asistă dar nu participă la interveniii, sau interzicerea lor în unităffle care nu au
sarcini de învălământ, interzicerea intrărilor intempestive în timpul
intervenliilor, asigurarea echipei cu personal sănătos, spălarea chirurgicală,
echiparea în echipament steril, limitarea la minim a vorbitului în timpul
intervenţiei, curăienia şi dezinfeciia zilnică a sălii de operalie şi formolizarea
săptămânală sunt numai câteva elemente din complexitatea funcţionării
igienice a blocului operator care contribuie, pe lângă calitatea actului operator,
la prevenirea infectiilor de plagă. Func#onalitatea sălilor de naşteri trebuie să
fie similară cu cea a blocurilor operatorii.
Separarea şi într-un caz şi în altul a cazurilor aseptice de cazurile septice prin
asistarea lor în săli separate este solu~a cea mai acceptabilă.
In fine, în intervenţiile laborioase (chirurgie cardiovasculară) se asigură aer
filtrat sub presiune pozitivă.
0 altă seclie de risc este seclia de terapie intensivă. Pe lângă dotare şi
aprovizionare cu materiale şi medicamente, şansele de prevenire a
infectiilor intraspitaliceşti depind şi în acest caz de gradul de instruire a
personalului care având ca funciie principală asigurarea funceilor vitale în
PROFILACTICE
momentele cele mai critice ale bolnavului, trebuie să ia măsuri de prevenire
a infecliei urinare prin sonde urinare, prevenirea escarelor, prevenirea
bronhopneumoniei datorită imobilizării la pat, prevenirii infecliei prin
intubalie, prevenirii infectiilor respiratorii datorită posibilităţii de contaminare a
respiratoarelor etc.
Dispensarul policlinic ocupă un loc important în cadrul spitalului modern
având legături functionale cu spitalul cu care de multe ori face corp comun şi
sub aspect constructiv. Scopul principal al dispensarului policlinic este de a
asigura asistenţă ambulatorie şi a degreva spitalul de un număr mare de
internări. Totodată, el are şi principalul rol profilactic în teritoriu.
Dispensarul policlinic beneficiază de un număr de cabinete de diverse
specialităţi în funcţie de numărul consultaţiilor dintr-un teritoriu. Ca şi spitalul,
şi policlinica trebuie să beneficieze de intrări separate pentru pediatrie
(dotate cu filtru), pentru obstetrică-ginecologie, pentru dermatologie. În cadrul
consultaţiilor de pediatrie se vor stabili zile diferite pentru copiii sănătoşi care
vin la control şi copiii bolnavi. Pentru a se evita aglomerarea în sălile de
aşteptare ale policlinicilor, acestea vor asigura un program dirijat al bolnavilor
prin serviciul de înregistrare şi triaj. În sala de aşteptare a policlinicii se va
asigura o suprafaţă minimă de 0,70-0,80 m2 pentru un pacient. După
încheierea consultaţiilor, sălile de aşteptare vor fi supuse unor operaţii de
dezinfecţie obligatorie pentru distrugerea germenilor care au putut
contamina aerul, obiectele şi suprafeţele în timpul utilizării lor de diverşi
bolnavi.
Serviciile tehnico-medicale cuprind laboratoarele de investigaţii paraclinice
(radiologie, bacteriologie, biochimie etc.). Aceste servicii pot fi proprii numai
spitalului sau pot servi în acelaşi timp şi dispensarul policlinic. Ele pot fi
descentralizate pe sectii sau unice pe spital. Serviciile descentralizate au
avantajul operativităţii, pe câtă vreme cele centralizate au avantajul calităţii
superioare prin folosirea unei aparaturi unice de mare eficienţă şi randament.
În cazul cînd servesc şi policlinica avantajul este şi mai mare deoarece
bolnavii internaţi beneficiază de analizele efectuate anterior, ceea ce
scurtează timpul de spitalizare. În cadrul acestor servicii o cerinţă de prim
ordin este reprezentată de planificarea riguroasă a bolnavilor astfel încât
bolnavii internaţi să nu se întâlnească cu cei din ambulator, recoltările ca şi
rezultatele stabilindu-se la ore diferite; este de preferat ca şi pentru bolnavii
internaţi proveniţi de la diferite seciţi să se facă o planificare la ore diferite.
Serviciile tehnico-medicale trebuie să beneficieze de spaliu pentru
primirea bolnavilor, pentru recoltarea probelor, pentru efectuarea analizelor,
- de cele mai multe ori separate pe tipuri de analize - de înregistrarea şi
transcrierea rezultatelor, de pregătirea medulor de cultură, de depozitarea
PROFILACTICE
chimicalelor etc. În cazul laboratoarelor de radiologie care utilizează şi izotopi
radioactivi, încăperile respective vor fi separate de restul serviciului şi bine
ecranate fală de celelalte încăperi.
Spaliul rezervat serviciilor tehnico-medicale este din ce în ce mai mare şi
este de dorit a se prevedea şi posibilităţi de extindere, deoarece cele mai
mari progrese ale medicinii din ultimul timp s-au realizat în aceste servicii de
investigare.
Tot aici poate fi încadrată şi farmacia care va avea un circuit închis, servind
exclusiv spitalului şi prosectura care va ocupa încăperi speciale destinate
acestui scop.
Anexele gospodărepi formează o ultimă parte a unităŢilor medicale cu paturi,
care au însă importanţă deosebită în asigurarea condipilor superioare de
igienă. Pentru realizarea acestui deziderat ele trebuie să fie cât mai
depersonalizate sau automatizate pentru ca intervenpa omului să fie cât
mai redusă.
Una din anexele gospodăreşti deosebit de importantă este blocul alimentar
care trebuie să asigure un circuit cât mai igienic alimentelor. Sub acest
aspect, el trebuie astfel amplasat încât să aibă legături uşoare şi comode atât
cu exteriorul cât şi cu toate secliile din spital. De obicei, se amplasează la
parterul clădirii. Trebuie să fie dotat cu spalii frigorifice pentru păstrarea
alimentelor perisabile §i încăperi pentru celelalte produse. Circuitul alimentelor
trebuie să fie astfel diriţat încât în nici un moment să nu se întâlnească
alimentele brute cu cele semipreparate sau finite. De asemenea, trebuie să
fie dotat cu încăperi speciale pentru tranşarea cărnii, a peştelui, a
zarzavaturilor etc.
Prepararea alimentelor va fi astfel condusă încât acestea să se găsească în
situatia de a fi servite cu cel mult 1/2 oră înainte de masă. În caz contrar, ele
trebuie menlinute calde la o temperatură de peste 60°C care nu permite
dezvoltarea germenilor şi/sau elaborarea toxinelor. Dacă alimentele
preparate se transportă din alte locuri atunci alimentele vor fi transportate la
rece şi se vor încălzi tot la 60°C înainte de a fi servite.
Servirea mesei se va face la nivelul secţiilor în camere special amenaţate în
acest scop (săli de masă) şi numai pentru bolnavii netransportabili masa se
va servi la pat. Transportul alimentelor se va face de la bucătărie la sala de
mese cu aţutorul lifturilor speciale şi vor fi conduse la bolnavi cu aţutorul
unor cărucioare cu posibilităţi de termostatare. Pentru ca meniurile să poată
fi uşor diferenliate atât de bolnavi cât şi de personalul însărcinat cu sevirea
mesei, fiecare meniu va avea un set de veselă de o anumită culoare. Vesela
şi eventual cărucioarele vor fi spălate d
PROFILACTICE
şi dezinfectate pe seclie la nivelul oficiului de servire a mesei. O& poate
servi şi la pregătirea unor preparate ca ceai, cafea, limonadă, lw,
rereaÎbolnavilor.
In general, se interzice introducerea de alimente din exterior, mai i a celor
uşor perisabile. Totuşi, pentru evitarea unor accidente (toxiinfd fiecare salon
este indicat să fie dotat cu un frigider. '
Resturile de alimente care nu sunt consumate de bolnavi nu vd îndepărtate
înainte de a fi fierte pentru a distruge orice urmă de co" inare care s-a putut
produce. ®
Personalul bucătăriei şi oficiilor va fi supus unui control medical ~ odic pentru
depistarea eventualilor purtători de germeni.
De asemenea, se va face o instruire foarte bună a personalului asi măsurilor
de prevenire a bolilor transmise prin alimente, astfel încId aibă motivalia
pentru aplicarea permanentă a acestor măsuri; zilnic se face supravegherea
stării de sănătate a personalului din unitălilr' pregătire şi distribuire a
alimentelor şi asigurarea autodeclarării cazid de boală diareică acută,
infecţiilor pielii şi respiratorii şi aplid măsurilor de izolare şi tratament,
ceea ce constituie măsura de sela pentru eliminarea surselor umane de
infeclie. Asigurarea dezinfecţiei ariilor de lucru în întreg blocul alimentar şi
oficii şi dezinfecţiei veselei după fiecare întrebuinţare ca şi aplicarea strictă a
măsurilor de dezinfecţie şi deratizare profilactice sunt obligatorii.
0 atenţie deosebită se va acorda aplicării normelor stabilite de funcţionare
a biberoneriilor şi bucătăriilor de lapte. Toate aceste caută să prevină
contaminarea şi multiplicarea bacteriilor în preparatele de hrană ceeace joacă
un rol esenţial în prevenirea bolii diareice acute la nou-născut şi sugarii
spitalizat.
Un alt serviciu anexă tot atât de important este spălătoria care trebuie să
asigure un circuit igienic lenjeriei din spital. De la început s-a arătat că nu este
permisă utilizarea decât a lenjeriei spitalului de către bolnavi. Lenjeria se va
schimba după fiecare bolnav iar pentru categoriile speciale de bolnavi
ori de câte ori este nevoie şi niciodată mai târziu de 7 zile. La nivelul secţiei
se păstrează numai lenjeria curată; este interzisă păstrarea sau depozitarea
lenjeriei murdare. Aceasta se transportă imediat la sp~ torie. Transportul
lenţeriei murdare se face în saci, de pieferat din ~ plastică. La nivelul
spălătoriei, lenjeria se fierbe înainte de a fi spălată, pentru anumite seciii, ca
cele de boli contagioase şi tuberculoză, pre~ şi lenjeria vizibil contaminată cu
secrelii, excreiii sau alt material pat~ gic, va fi dezinfectată. După dezinfeclie
şi/sau fierbere, spălarea lenţd se face mecanic. Lenjeria curată este
călcată, iar cea pentru copii şi nou-născuţi este sterilizată.
PROFILACTICE
La nivelul spălătoriei, lenjeria curată şi cea murdară se vor păstra încăperi
complet separate; este interzisă păstrarea în aceeaşi încăpere d dacă
păstrarea este asigurată în dulapuri separate. Transportul lenjeriei curate pe
secţii se face în coşuri speciale destinate acestui scop.
Tot dintre măsurile de igienă care trebuie să se aplice cu minuţiozitate în
spital sunt cele de dezinfecţie. Acestea trebuie concepute ca o permanenţă
atât în ceea ce priveşte dezinfectlia curentă cât şi în ~ vinţa dezinfectiei ciclice
şi, ceea ce este foarte important, este ca pefd fiecare articol sau spaliu utilizat
să se stabilească tehnicile cele mai potrivite ca eficienţă şi lipsă de nocivitate,
ritmul sau momentul aplicării lor. Tehnicile de dezinfecpe sunt tratate în
instrucliunile Ministerului Sănătă~i şi au la bază cel putin două principii
importante care trebuie cunoscute de personalul sanitar. In primul rând că
dezinfeclia nu înlocuieşte curălenia ci o completează şi în al doilea rând că
dezinfeclia trebuie cunoscută de întreg personalul spitalului şi nu numai de
cei care o aplică. În acest fel, măsurile de dezinfeclie î5i pot aduce contribulia
la prevenirea infeciiilor intraspitaliceşti.
Unul din punctele nodale ale spitalului este buna funclionare a staliei centrale
de sterilizare. În condiliile actuale, nu se mai acceptă sterilizarea pe secţii şi
nu se acceptă că fierberea timp de 30 de minute înseamnă sterilizare ci doar
o dezinfeclie foarte bună. Buna organizare a staliei de sterilizare înseamnă
servirea ei de către personal bine instruit, întreţinerea în bună stare de
funclionare a autoclavelor şi etuvelor cu aer cald, respectarea tehnicilor de
curălare a instrumentarului, modul de împachetare a materialelor şi
respectarea modului de încărcare a sterilizatoarelor, respectarea ciclului de
sterilizare potrivit cărţii tehnice a fiecărui aparat, controlul sterilizării prin teste
chimice şi bacteriologice, depozitarea sterilelor în stalie astfel încât să nu
fie posibilă recontaminarea lor, banderolarea fiecărei casolete, cutie, pachet
steril cu notarea datei sterilizării şi respectarea termenului de valabilitate a
materialelor sterile înscris pe banderolă. În fine, păstrarea sterilelor pe seciii
în dulapuri până la folosire asigură menlinerea sterilitălii materialelor. În ceea
ce priveşte asigurarea cu materiale sterile nu pot fi admise greşeli, deoarece
materialele sterile vin în contact direct cu lesuturile organismului uman şi
orice greşeală înseamnă risc evident de infeclie.
0 altă arie cu aceleaşi exigenţe este laboratorul pentru solulii inţectabile unde
se asigură toate măsurile de pregătire a recipientelor, pregătire a apei,
sterilizare, etichetare şi depozitare, încât să se împiedice orice posibilitate de
livrare a soluliilor contaminate şi în scopul prevenirii infeciiilor locale sau
bacteriemiilor la persoanele perfuzate.
Un ultim circuit functional deosebit de important este cel al vizitatorilor.
Vizitarea bolnavilor nu se poate face decât în anumite zile sau/şi între
PROFILACTICE
anumite ore. Pentru unele spitale ca cele de boli contagioase, maternitate,
pediatrie, vizitarea bolnavilor este interzisă. Pentru evitarea unui contact
strâns între bolnav şi vizitator se recomandă ca întâlnirea să aibă loc în
încăperi speciale (vorbitor) şi pătrunderea în salon să fie o exceplie. In acest
caz, nu trebuie să se accepte mai mult de un vizitator pentru un bolnav. In
plus, vizitatorii vor îmbrăca haine de proteclie prop rii spitalului, care vor fi
spălate şi dezinfectate după fiecare utilizare. In anumite condipi, cum ar fi
unele perioade epidemice, vizitarea bolnavilor este total interzisă.
Trecând în revistă principalele posibilităţi de prevenire a infectiilor
intraspitaliceşti prin măsuri de igienă şi antiepidemice, trebuie să aliniem
acestor măsuri pe cele de izolare a diferitelor grupe de bolnavi în spaliile de
spitalizare.
Există două categorii de bolnavi care trebuie izolaţi: a) bolnavi cu diagnostic
de infeclie la internare sau cu infeclii intraspitaliceşti; b) bolnavi cu mare
receptivitate. Pentru ambele grupe de bolnavi izolarea trebuie să fie
obligatorie. Pe de altă parte, există două tipuri de izolare: a) izolare prin
amplasare; b) izolare funclională. Dacă izolarea prin amplasare este de obicei
bine înIeleasă şi constă în izolarea prin amplasarea în camere sau
compartimente diferite, izolarea septicului de aseptic, izolarea diferitelor
grupe cu receptivitate mare, izolarea la seclia (spitalul) de boli contagioase a
oricărui caz de boală transmisibilă apărută în orice sector şi izolarea în secpa
de pediatrie a oricărui caz de infeclie apărut la nou-născuli, considerăm că
trebuie să insistăm asupra izolării funclionale. Bolnavul trebuie să respecte
izolarea care i s-a stability inclusiv utilizarea strict individuală a obiectelor
pentru igienă personală şi trebuie să se asigure dezinfeclia acestor obiecte.
Este necesar ca personalul să respecte o serie de măsuri care realizează
izolarea funclională, ca de exemplu, spălarea pe mâini după examenul sau
îngriţirea acordată fiecărui bolnav septic, spălarea pe mâini înainte de
îngriţirea oricărui bolnav cu mare receptivitate, schimbarea echipamentului
curat, în unele cazuri chiar steril, la intrarea în salonul în care există un
bolnav cu mare receptivitate. Pentru personalul mediu şi de îngriţire,
repartizarea pe compartiment septic şi aseptic se poate controla uşor prin
echipament sau banderole controlate, pentru fiecare sector. Pentru
personalul superior şi mai ales în gardă, respectarea măsurilor de izolare
funclională rămâne o problemă de autocontrol care trebuie să aibă motivaee
completă. Printre măsurile de izolare funcţională se înscrie şi programarea
circulaliei bolnavilor pentru efectuarea investigaeilor complementare şi
programarea circulaliei personalului care desfăşoară activităţi şi în afara
secliei.
PROFILACTICE
Schiţarea de mai sus a principalelor măsuri de prevenire a infeceilor
intraspitaliceşti trebuie privită ca orientare a gândirii personalului sanitar care
lucrează în spitale. Regulile de igienă concrete se stabilesc în fiecare spital,
pe baza reglementărilor existente. Pe lângă regulile generale de igienă
pentru prevenirea infecliilor intraspitaliceşti este necesar ca în fiecare
secţie, pentru fiecare procedură de îngriţire să fie stabilite reguli care să
reducă riscurile de vehiculare a germenilor de la un bolnav la altul şi de
contaminare a mediului. De asemenea, trebuie să fie respectate regulile de
tehnică aseptică în orice intervenlie parenterală sau cateterizare. Acestea se
urmăresc de către şeful de seclie, atât ca pregătire a personalului, cât şi în
ceea ce priveşte controlul aplicării. Tot şeful de sectie răspunde de aplicarea
unei atitudini ţudicioase în folosirea antibioticelor, păstrarea antibioticelor de
rezervă şi alternarea lor pentru a limita seleclia tulpinilor de germeni de spital
şi a menline posibilităŢile de tratament, în cazul apariliei unei astfel de tulpini.
El stabileşte, de asemenea, utilizarea imunoprofilaxiei şi imunoterapiei
specifice active (vaccinări) sau pasive (utilizarea imunoglobulinelor).
: In trecut, infectiile intraspitaliceşti erau frecvente şi grave. După Semelweis
şi Lister şi o dată cu dezvoltarea microbiologiei, frecvenla şi gravitatea
infecliilor intraspitaliceşti au scăzut dar continuă să existe în special
infectiile datorate germenilor condilionat patogeni, datorită unor factori care
au fost enumerali la începutul acestui capitol. Se consideră că ele evoluează
endemoepidemic.
Pentru a putea conduce măsurile de prevenire, una din căile importante este
supravegherea epidemiologică a infecIiilor intraspitaliceşti. Aceasta trebuie
să se efectueze în fiecare spital şi constă în înregistrarea cazurilor cu
diagnosticul de infeclie şi diagnosticul etiologic, precum şi a unor date minime
privind locul apariliei, data apariliei şi analiza permanentă a acestor cazuri.
Supravegherea epidemiologică poate pune în evidenţă factori din mediul
spitalicesc sau tehnici de îngriţire care trebuie cercetate. Formularea
ipotezelor privind cauzele infecliilor înregistrate şi verificarea prin
observalie sau examen de laborator poate permite eliminarea cauzelor
unor infeciii intraspitaliceşti şi reducerea frecvenlei acestora. Rolul
laboratorului de microbiologie trebuie să fie complementar supravegherii
epidemiologice şi de igienă pentru verificarea eficieniei măsurilor şi
procedurilor aplicate, trebuind să se evite efectuarea determinărilor la
întâmplare, de volum şi cost mare şi eficienţă redusă. În izbucniri epidemice,
anunţarea autorităţilor sanitare de la primele cazuri permite intervenlia cu
personal de specialitate şi miţloace care să asigure controlul focarului.
În aplicarea unui sistem coerent de supraveghere de igienă şi epidemiologic
al spitalului şi stabilirea măsurilor de prevenire a infeciiilor intraspitaliceşti
PROFILACTICE
ţintite pe factorii determinanţi şi favorizanţi, un rol esenţial îl au măsurile de
formare şi educaţie profesională a personalului sanitar şi asigurarea
documentării acestuia în problematica infeciiilor intraspitaliceşti. De
asemenea, rezultatele vor depinde de participarea întregului personal potrivit
funcliei şi atribuţiilor fiecăruia şi o conducere a activitălii la fiecare nivel de
către personalul cu funclie de conducere care trebuie săşi utilizeze
capacitatea colectivelor, să colaboreze cu celelalte seclii şi compartimente şi
în special cu laboratorul de microbiologie şi să apeleze la nevoie la
autorităţile administrative şi profesionale de specialitate pentru a rezolva la
timp şi cu competenţă problemele complexe ale prevenirii infecţiilor
intraspitaliceşti.

Biostatistica MG - Cursul IV

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Biostatistica MG - Cursul IV

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE MEDICINĂ ŞI MEDICINĂ DENTARĂ

I. NOTIUNI INTRODUCTIVE ........................................................................... 9

Cuvântul igienă derivă de la Hygeia, care în mitologia greacă era zeiţa

1.1 Definiţia igienei

Igiena este ştiinţa sau ramura ştiinţelor medicale care se ocupă cu

1.2 Notiunea de sănătate şi conţinutul igienei

Pentru a aprecia importanţa teoretică şi practică a igienei, este necesar să

1.3 Metode de cercetare folosite în igienă

a). Metode pentru investigarea factorilor de mediu, sunt metode

II. IGIENA AERULUI

Învelişul gazos al pământului care poartă numele de atmosfera se împarte

2.1 Proprietăţile fizico-chimice ale aerului

Temperatura aerului influenţează procesul de termoreglare prin

2.2 Compoziţia chimică a aerului şi influenta sa asupra

Prin poluare se înţelege prezenţa în atmosfera a unor substante care

2.4 Sursele de poluare a aerului

Sursele de poluare se pot clasifica in surse naturale (erupţii vulcanice,

2.5 Factorii care condiţionează poluarea şi autopurificarea aerului

Produşii eliminati în atmosferă de către diferite surse de poluare suferă

2.6 Acţiunea poluării aerului asupra sănătăţii

În cadrul acestei acţiuni se disting efecte acute şi efecte cronice:

2.7 Prevenirea şi combaterea poluării aerului

Măsurile de prevenire şi combatere a poluării aerului sunt o necesitate

Aerul joacă rol epidemiologic important, constituind cale de transmitere

Măsuri de combatere şi profilaxie a contaminării aerului.

Măsurile principale pentru prevenirea şi combaterea contaminării aerului

III. IGIENA APEI

Apa constituie elementul esential al materiei vii, având rol important în

3.1 Necesarul de apă

Nevoile de apă ale individului. Există un echilibru permanent între aportul

3.2 Apa în natură

În natură, apa se găseşte sub fonnă de apă atmosferică, apă meteorică,

3.3 Apa ca factor de răspândire a bolilor infectioase

Cantităţile mari de apă folosite în colectivităţi prezintă riscul ca în condiţii

3.4 Patologia neinfecţioasă produsă prin apă

În compozitia apei intră un număr mare de substante minerale care în

3.5 Bolile cardiovasculare şi relaţia cu gradul de

Bolile cardiovasculare sunt afectiunile cele mai răspândite la ora actuală,

3.6 Substantele toxice din apă

Apa este o cale de transmitere a diferitelor substanţe chimice cu actiune

3.7 Condiţiile de potabilitate a apei

Condiţii organoleptice de potabilitate

Gradul Intensitatea Gustul şi mirosul

3.8 Igiena aprovizionării cu apă

Solul este acea parte a scoarţei pământului în care se petrec procesele

4.1 Proprietăţile fzice ale solului

Permeabilitatea pentru aer depinde de mărimea porilor. Solurile

4.2 Compoziţia chimică a solului

Macroelementele, în ordinea predominenţei sunt: siliciul, aluminiul, calciul,

4.3 Poluarea solului şi influenta asupra sănătăţii

Poluarea se datorează îndepărtării şi depozitării neigienice a reziduurilor

4.4 Asanarea solului

În prezent se cunoaşte mai putin despre nivelul de poluare al solului

Indicatori ai poluării chimice.

Radiatiile sunt un factor permanent al mediului înconjurator ce actioneaza

Radiatiile ionizante sunt radiatiile care au proprietatea de a ioniza materia

6.1. Igiena localităţilor şi relaţia cu sănătatea

În cadrul raporturilor dintre organismul uman şi mediul său înconjurător,

Felul vehiculului Intensitatea dB

ACŢIUNEA ASUPRA URECHII

6.2.Igiena locuinţei şi relaţia sa cu sănătatea

Ambianţa termică sau microclimatul locuinţei -reprezintă un factor esenţial

N = numărul persoanelor din încăpere,