Economia rurală, economia urbană în Romania in a II-a

jumatate a secolului XX
-ESEU-
In anul 1949, întreaga economie românească, inclusiv producția agricolă, a fost din ce în ce mai organizată
urmând modelul stalinist, în concordanță cu planificarea centralizată de stat. Mai exact, după finalizarea
procesului de colectivizare în 1962, partidul comunist a stabilit o serie de planuri pentru economie și
dezvoltarea socială după cum urmează: 1966-1970, 1971-1975, 1976-1980, 1981-1985, iar ultima, 1986-
1990, care a fost întreruptă de revoluția din 1989. Ceausescu a recunoscut de multe ori necesitatea
modernizarii întregii economii a țării, dar a crezut puternic într-o centralizare strictă, cu planificarea
detaliată a partidului comunist

Economia stalinistă necesită o planificare detaliată și o centralizare absolută a sistemului, fiecare aspect
al existenței, a creat o politică internă neo-stalinistă inevitabilă. Aceasta a fost inițiată de Partidul
Comunist Român (PCR) în martie 1974, când, prin numirea lui Ceaușescu ca președinte al României, tara
revine la scopurile și sistemele de valori ale anilor cincizeci. Mai puțin brutal decât originalul model, dar
cu metode selective de represiune. In perioada neo-stalinismului a fost atins nivelul cel mai înalt al cultului
personalității. Acest regim politic, compus dintr-un grup mic de elite insa mulți membri ai familiei lui
Ceaușescu sau rude apropiate, au controlat nu numai partidul dar și pozițiile-cheie ale guvernului, inclusiv
agricultura. Aceasta dinastie socialista, fără precedent în istoria României, s-a încheiat cu confiscarea
întregii instituții politice a țării. Triumful acestei personalizări extreme a puterii a pus capăt timidului
proces de descentralizare inițiat de Ion Gheorghe Maurer, cu catastrofale consecințe pentru întreaga
economie, în special pentru agricultura

Planul din anii 1966-1970 a pus accent pe dezvoltarea economică rapidă, concentrându-se asupra
industriei grele, în special asupra industriei petrochimice și asupra industriei constructoare de mașini. Ca
urmare, alocarea de fonduri pentru agricultură a fost mult sub cea pentru industrie, respectiv între 12,8%
și 16% din totalul investițiilor, în timp ce industria a reprezentat 49% in1965 si 47,5% în 1970.

Acest buget a fost mai mic decât proporția alocată în perioada 1960-1965 (19,5%), dar a fost totuși mai
bun decât ceea ce a fost alocat în timpul primelor planuri comuniste: 9% în 1949, 7% în 1950 și 7,5% în
1953. Aceste fonduri au fost folosite în primul rând pentru a consolida noile ferme create in faza finală a
colectivizării.

În plus, în timp ce exporturile de cereale și produse din carne au fost proiectate să se dubleze între 1970
și 1974, alocarea pentru agricultură a scăzut și mai mult, de la 16% la 13%, conform statisticilor inregistrate
in România anului 1986.

Structura investițiilor în economia românească în prima jumătate a anului 1980 a continuat să arate o
discrepanță semnificativă între industrie și agricultură. În timp ce dezvoltarea industriala continuă să
primească "cota leului de investiții", în jur de jumătate din investiția totală, în cursul anului 1980,
agricultura a primit o medie anuală de numai 16% . În ansamblu, agricultura nu a primit niciodată mai
mult de o cincime din bugetul de investiții al statului și, în plus, nivelurile de investiții au fluctuat foarte
mult de la plan la plan, sau chiar de la an la an, făcând o planificare pe termen lung dificila. Fără îndoială,
aceste cifre arată atitudinea generală față de agricultură, așteptând să primească profituri mari fără a
investi foarte mult în modernizarea acesteia.

Obiectivele ambițioase ale lui Ceaușescu pentru accelerarea dezvoltării industriei grele în timpul Planului
cincinal din 1971-1975 au afectat și mai mult agricultura. Mai exact, industrializarea rapidă, care a creat o
diversitate in piețele de desfacere pentru forța de muncă din România, precum și salariile scăzute din
agricultură, au încurajat o migratie masiva din spatiul rural in cel urban. Pe termen lung consecințele
negative au fost depopularea satului, pierderea traditilor, urmată de o lipsă acută de forta de muncă
agricolă. Problema se incerca a fi rezolvata de la an la an prin obligarea a milioane de oameni care nu
lucrau in sectorul agricol (studenți, elevi, soldați) să lucreze în agricultură. Acest fenomen s-a pronunțat
în lunile septembrie si octombrie, pe vremea recoltei de toamna, când peste două milioane de elevi,
împreună cu profesorii lor, au trebuit să-și abandoneze orele pentru a ajuta la muncile agricole, timp de
câteva săptămâni. Nu numai că nu au fost plătiți pentru munca lor, dar, în plus, orele lor de curs trebuiau
să fie recuperate in weekend-uri.

Această situație pare greu de înțeles, ținând cont de procentul ridicat al pulației rurale și al angajaților din
agricultură. De exemplu, potrivit anuarului statistic al României (2006, 2007), procentul populației din
România care a trăit în mediul rural a scăzut continuu în perioada comunistă, de la 78,6% în 1930 la 61,8%
în 1966 și de 56,4% în 1977. Cu toate acestea, la apusul comunismului, aproape jumătate din populația
României încă locuia în mediul rural. Deși ocuparea forței de muncă în agricultură a înregistrat schimbări
dramatice similare, de la 74,1% în 1950 la 27,5% în 1989, față de alte țări europene.

Până în 1977 majoritatea românilor au găsit regula lui Ceaușescu ca fiind relativ tolerabilă. Cu toate
acestea, consecințele negative din afacerile externe ale țării au fost accentuate de obiectivele inalte
nerealiste ale lui Ceaușescu pentru perioada 1976-1980 și 1981-1985.

Planul cincinal privind producția agricolă și comerțul extins cu Occidentul a fost revizuit de mai multe ori,
de fiecare data a crescut bugetul pentru dezvoltarea industrială și producția de cereale, în ciuda unei
economii deja puternice dezechilibrul și semnele clare ale unei crize economice au aparut la sfârșitul anilor
'70. Chiar mai rău, Ceaușescu a încercat sa asigure o mare parte din valutele necesare prin exportul masiv
de produse agricole, în special in Europa de Vest. Aceasta, la rândul său, a implicat adoptarea unei serii de
măsuri menite să sporească nivelul agricol fără însă a oferi țărănimii niciun fel de stimulente. Acești pași
scurți pentru a crea stimulente pentru producătorii privați de pământ și non-colectivizați, propuși la
sfârșitul anilor 1960, au fost abandonați la începutul anilor 1970.

Anul 1980, a sugerat că cele cinci decrete privind agricultura emise în 1983 au tratat-o drept "o problemă
morală și politică" mai degrabă decât "o funcție a pieței".

Un exemplu de vizualizare a agriculturii ca o problemă morală este aceea a creșterii vitelor, care a fost
văzută de comuniști ca "o onoare și o datorie" pentru țăranii români. Țăranii au fost obligați sa-si
înregistreze toate animalele domestice la oficiile guvernului local, riscand sa faca inchisoare daca
sacrificau animalele in particular. Tăranii trebuiau să vândă produsele lor numai, la prețuri foarte mici
stabilite de stat. În plus, parcelele au fost diminuate prin decret, iar plafoanele de preț, inclusiv limitele
severe, au descurajat în continuare producătorii privati care alimentau piețele agricole cu hrană.

Drept urmare, țăranii preferau să-și hrănească porcii cu laptele de la vacile lor în loc să o vândă pentru
un preț umilitor de scăzut impus de stat. Tăranii au solicitat, în general, prețuri decente. Aceste și multe
alte exemple arată că agricultura și țăranii au continuat să fie tratați cu o lipsă totală de înțelegere,
impunandu-se reglementări "fanariote".

Exporturile agricole, împreună cu ineficiența metodelor de producție și o centralizare excesiv de rigidă de

planificare, a adus lipsuri de hrană forțând partidul în 1981 să reintroducă raționalizarea alimentelor de
bază(carne, lapte, ulei, zahar).

Această decizie paradoxală a fost făcută în contextul înregistrării celei mai mari culturi de cereale din
istoria României (peste 20 milioane de tone în 1980). În acei ani, era obișnuit să vezi oameni în linie la ora
2:00 dimineata, sau chiar mai devreme, în fața magazinului alimentar, pe străzile întunecate, așteptând
pe scaunele mici pentru ca magazinul să se deschidă la 6:00 dimineata, pentru a fi siguri că ar fi destul de
norocoși să cumpere niște mâncare.

Ca și cum situația nu ar fi fost destul de proastă, a fost promulgat un program rațional de alimentație pe
inițiativa lui Ceaușescu, susținând că românii au mâncat prea mult și stabilind limite ale consumului
alimentar pe cap de locuitor pentru perioada 1982-1985. În consecință, nivelul de trai al românilor a fost
mai rău în anii optzeci decat în anii șaizeci, România trăind cea mai dramatică situație economică de după
cel de-al Doilea Război Mondial.

Problemele-cheie cu care se confruntă Ceaușescu la începutul anilor 1980 au fost economice: prețuri
ridicate pentru importuri, în special petrol și minereu de fier pentru industria extinsă de petrochimie și
oțel și, în ansamblu, datorii externe enorme, peste 10 miliarde de dolari.

În consecință, în anii 1980, Ceaușescu a impus un regim de conservare draconic (tăierea spectacolului
emisiunilor de televiziune seara la numai două-trei ore pe noapte, reducerea orelor de noapte pentru
sistemul centralizat de încălzire, restricțiile privind utilizarea aparatelor de uz casnic, a impus un program
de conducere a autoturismelor, în zile egale sau neuniforme, și întreruperea sistematică a puterii, fără un
program stabilit).

În cele din urmă, Ceaușescu a ordonat elaborarea unui plan de "modernizare" a satelor, numit
sistematizare rurală, prin care satele tradiționale ar fi înlocuite cu așa-numitele agro-alimentare sau
"centre agro-alimentare".

În acest plan, țăranii trebuiau să-și părăsească casele și au fost forțați să se mute în apartamente de beton
ce urmau sa fie construite, de multe ori fără facilități. Scopul acestui program a fost de a introduce mai
multe terenuri în circuitul agricol și eliminarea independenței și spiritului țăranilor, precum și înlocuirea
acestor elemente tradiționale ale societății rurale românești cu cele socialiste ale noului om.

În concluzie, poziția României în sistemul mondial a fost profund schimbată de guvernarea comunistă.
Scopul partidului comunist a fost să se asigure că până în 1990 România atinge nivelul economic al unei
"țări dezvoltate și că, până în anul 2000, aceasta ar avansa ca o " țara socialista dezvoltata multilateral".
Obiectivul pe termen lung a fost astfel unul ideologic.

În efortul său de a atinge acest obiectiv, politica agricolă a funcționat timp de 40 de ani ca artilerie grea a
unui partid communist împotriva țăranilor români. În plus, sistematizarea sub Ceaușescu ar putea fi
considerată chiar mai mult decât un proces de planificare. A amenințat că va distruge un mod tradițional
de viață legat de pământ și identitatea satului și a locuitorilor săi. După cum s-a dovedit, paradisul
comunist roman a fost destinat esecului, care s-a întâmplat la 22 decembrie 1989, accelerat atât de
impactul intern cat și de apariția glasnostului sovietic și perestroika.

După 1989, economia României a fost eclipsată de un declin continuu s-a revenit la economia de piaţă,
fapt ce a presupus privatizarea marilor întreprinderi de stat.

Următoarele cauze ale declinului economic sunt:

• Existența și persistența structurilor economice socialiste centralizate (nivel scăzut al

proprietatilor private, neglijarea legilor economice ale pieței și, de asemenea, a nevoilor sociale)

• Apariția unei puternice crize legislative și instituționale

• Procesul lent al privatizării care nu a fost văzut ca un scop important;

Procesul de tranziție spre economia deschisă nu poate fi analizat fără a lua în considerare procesul de
privatizare care a început imediat după căderea comunismului.

Prima etapa de privatizare a României a fost stabilită prin Legea nr. 15/1990 care a sprijinit transformarea
întreprinderilor de stat în întreprinderi sau agenții.

Procesul a continuat cu adoptarea Legii nr. 58/1991 prin care s-au privatizat companiile de stat sarcina
unei noi instituții create sub denumirea de Fondul Proprietății de Stat. În 2001 aceasta a fost transformată
în Autoritatea pentru Privatizare și Managementul Proprietății de Stat și în 2004 poarta numele de
Autoritatea pentru Recuperarea Activelor Statului.

Procesul de tranziție, alături de privatizare, a asigurat o economie mai stabila, mediu care a atras
investitorii străini. Mai mult, integrarea României în Uniunea Europeana nu ar fi putut fi posibilă fără o
economie deschisă, care sa asigure proprietatea privată.