TEORII ȘI MODELE ALE

CONCURENȚEI

CURS 10
COMPETITIVITATEA
Competitivitatea
• Competitivitatea este un concept complex, îndelung dezbătut de
economiştii din întreaga lume.
• În condiţiile luptei concurenţiale internaţionale, rolul
competitivităţii naţionale devine tot mai important.
• Diferenţele dintre valorile naţionale, culturale, cele dintre
structurile economice, organizaţiile existente şi evoluţiile istorice
ale statelor contribuie la atingerea unei competitivităţi durabile.
• De remarcat este faptul că există mari diferenţe între elementele
structurale ale competitivităţii fiecărei ţări.
• În cazul competitivităţii (C) putem utiliza o funcţie în care sunt
utilizaţi factorii care o determină (fi). Astfel, putem scrie:
• C = f(f1,f2,...,fn).
 După cum susţine Kirsty Hugues, în
studiul conceptului de
competitivitate, putem distinge cel
puţin două abordări:

primă abordare priveşte a doua abordare arată

competitivitatea ca pe o chestiune de
eficienţă relativă, statică sau
dinamică. Aceasta se poate
cuantifica pe baza nivelurilor de
performanţă (nivelul productivităţii,
creşterea competitivităţii, etc.).
competitivitatea drept reflectare a
performanţelor în comerţul
internaţional (performanţe măsurate
sub forma cotelor deţinute pe pieţele
de export, fie sub forma gradului de
penetrare a importului).
 În definirea competitivităţii au existat de-a lungul timpului
mai multe puncte de vedere.

Conform OECD, competitivitatea se referă la „capacitatea firmelor, sectoarelor,

regiunilor, statelor sau organismelor supranaţionale, aflate în competiţie
internaţională, de a asigura în mod susţinut un venit relativ ridicat din
valorificarea factorilor de producţie, precum şi un venit superior din valorificarea
forţei de muncă.”

Direcţia Generală pentru Probleme Economice şi Financiare de pe lângă

Comisia Europeană defineşte conceptul astfel: „Competitivitatea este capacitatea
unei ţări de a realiza coordonarea creşterii economice cu echilibrul extern; la
baza performanţelor externe ale ţărilor industrializate stă importanţa
fundamentală pe care o are comerţul internaţional. Totuşi, accentuând rolul pe
care îl deţine diferenţierea produselor în strategia competitivă a firmelor,
economia industrială a limitat acest tip de abordare, considerând că el nu
constituie o bază adecvată pentru o evaluare cuprinzătoare a competitivităţii”
 Definirea competitivităţii

▫ În concepţia WEF (World Economic Forum) competitivitatea

este definită ca „un set de instituţii, politici şi factori care
determină nivelul productivităţii unei ţări”.
▫ La rândul său, nivelul productivităţii este văzut drept determinant
al nivelului sustenabil de prosperitate ce poate fi obţinută de o
naţiune.
▫ Cu alte cuvinte, cu cât este mai competitivă o economie, cu
atât ea va fi mai capabilă să asigure niveluri mai ridicate ale
veniturilor cetăţenilor proprii.
▫ Nivelul productivităţii, de asemenea, influenţează ratele profiturilor
rezultate din investiţiile făcute în economie. Conceptul de
competitivitate implică, la acest nivel, componente statice şi
dinamice, trimiţându-ne cu gândul până la potenţialul de creştere
al unei economii naţionale.
 Definirea competitivităţii

▫ În optica IMD (International Institute for Management

Development - IMD) competitivitatea constă în „abilitatea unei
ţări de a crea valoare adăugată, sporindu-şi astfel avuţia
naţională, prin administrarea eficientă a următoarelor relaţii
bivalente:
 procese şi produse;
 atractivitate şi agresivitate;
 globalitate şi proximitate;
 coeziune socială şi asumarea riscurilor”.
• În 1994, economistul american, laureat al Premiului Nobel pentru
economie, Paul Krugman a declarat că noţiunile „competitivitatea
economiei naţionale” şi „competitivitatea companiei” trebuie
tratate diferit, deoarece concurenţa ţărilor în esenţă nu poate fi egalată
cu concurenţa dintre companii.
 abundenţa factorilor de
producţie (capital, resurse
umane, infrastructură şi
tehnologie);

În 1996 Forumul combinarea optimală a

Economic Mondial de la politicilor economice
Davos a prezentat trei (reducerea impozitelor,
condiţii necesare pentru interferenţa minimală a
existenţa competitivităţii: statului şi comerţul liber);

existenţa cadrului
instituţional pe piaţă
(supremaţia legii şi
protecţia dreptului de
proprietate)

Un factor cu impact semnificativ
asupra competitivităţii ţărilor este şi
sistemul de valori.
La începutul secolului al XX-lea,
germanul Max Weber a studiat
relaţia dintre cultură şi dezvoltarea
economică. Sistemul de valori
surprinde ca factori ce influenţează
competitivitatea:
munca stăruitoare (grea) – oamenii
sunt total dedicaţi obiectivelor
fundamentale naţionale şi lucrează din
greu mai multe ore pe zi (ex. Coreea,
Japonia)
abundenţa – deşi oamenii lucrează din
greu ei acordă o atenţie din ce în ce mai
mare creşterii veniturilor proprii (ex.
Singapore)
participarea socială – oamenii sunt mai
puţin interesaţi de o muncă stăruitoare şi
sunt implicaţi în special în formarea
societăţii din care fac parte
auto-satisfacţia – oamenii sunt mai
interesaţi de evoluţia vieţii lor
particulare, decât de modificările
apărute la nivel de societate (ex. SUA şi
UE în prezent).
 În timp, apelând la cunoştinţele dobândite de la cei care au
avut preocupări în domeniul competitivităţii, s-a ajuns la
stabilirea unui decalog care conţine reguli necesare obţinerii şi
menţinerii competitivităţii unei ţări:

Crearea unui mediu legislativ stabil şi predictibil;

Construcţia unei structuri economice flexibilă şi adaptabilă;

Investiţii masive atât în infrastructura tradiţională, cât şi în cea

informaţional-tehnologică;

Stimularea acumulării private şi a investiţiilor interne;

Dezvoltarea agresivităţii la nivelul pieţei globalele şi asigurarea

atractivităţii interne pentru investiţiile străine directe;

Orientarea atenţiei către calitatea, rapiditatea şi transparenţa

politicilor guvernamentale şi administrative;
Menţinerea unei corelaţii economice (sănătoase) între nivelul
salariilor, productivitatea muncii şi impozitare;

Prezervarea unei structuri sociale moderne, prin reducerea

disparităţilor salariale şi consolidarea clasei de mijloc;

Investiția masivă în educaţie, în special în învăţământul

universitar şi postuniversitar, ca şi în instruirea continuă a
forţei de muncă, a populaţiei în general;

Realizarea unui echilibru între economia de proximitate şi

cea bazată pe globalizare pentru a asigura crearea unui nivel
substanţial de bunăstare şi acumulare, concomitent cu
prezervarea sistemului de valori adecvat şi agreat de cetăţeni.
Indicatori (indici) folosiţi pentru măsurarea
competitivităţii ţărilor

• Măsurarea competitivităţii economice a ţărilor şi ierarhizarea lor în

funcţie de nivelul şi dinamica acesteia a devenit o preocupare cu
caracter general. Există două organizaţii (instituţii) internaţionale cu
preocupări în acest sens:
▫ Forumul Economic Mondial (World Economic Forum - WEF)
care publică începând din 1979 Raportul asupra Competitivităţii
Globale;
▫ Institutul pentru Management şi Dezvoltare (International
Institute for Management Development - IMD) care din 1989,
editează Anuarul Competitivităţii Mondiale.
 În timp, pentru măsurarea competitivităţii ţărilor şi
pentru ierarhizarea lor, au fost folosiţi câţiva
indicatori (indici):

Indicele de Creştere a Competitivităţii (Growth

Competitiveness Index – G.C.I.);

Indicatorul Competitivităţii Afacerilor (Business

Competitiveness Index – B.C.I.);

Indicatorul Competitivităţii Globale (Global Competitiveness

Index – G.C.I.).
 I.C.C. - Indicele de Creştere a Competitivităţii
(Growth Competitiveness Index – G.C.I.)
• Institutul de Management de la Lausanne (IMD) întocmeşte anual, începând
cu 1989, un studiu având drept scop stabilirea unui clasament al celor mai
competitive ţări din lume. Utilizează teoria cubului competitivității.
Clasamentul realizat anual de IMD încă din 1989 s-a bazat pe
existenţa unui număr de patru criterii principale, care la
rândul lor cuprind o serie de subcriterii:

• performanţa economică este analizată pe baza unui număr de

80 de indici şi indicatori, ce presupun evidenţierea principalelor
aspecte ce vizează: economia naţională, comerţul internaţional,
investiţiile străine, şomajul, preţurile;

• eficienţa politicii guvernamentale este analizată pe baza unui

număr de 73 de indici şi indicatori, care urmăresc evoluţia
următoarelor domenii: finanţe publice, politică fiscală, cadru
instituţional, legislaţie comercială, mediu social;
• eficienţa mediului de afaceri este studiată pe baza unui număr
de 70 de indici şi indicatori, care urmăresc modul în care
afacerile sunt stimulate la nivel naţional. Sunt în acest caz
analizate: productivitatea, piaţa muncii, finanţele, practicile
manageriale, atitudinile şi sistemul de valori;

• infrastructura este analizată pe baza unui număr de 108 indici şi

indicatori, ce evidenţiază: infrastructura de bază, infrastructura
tehnologică, infrastructura ştiinţifică, sănătatea şi mediul,
educaţia.
 I.C.A. - Indicatorul Competitivităţii Afacerilor
(Business Competitiveness Index – B.C.I.)

• Anual, sub patronajul Forumului Economic Mondial se întocmeşte

Raportul Competitivităţii Globale (GCR), obiectivul fundamental al
acestui raport fiind acela de a evalua competitivitatea unui număr cât
mai mare de ţări.
• În mod tradiţional GCR îşi orientează atenţia asupra celor doi
indicatori compoziţi cu care măsoară nivelul de competitivitate al
economiilor contemporane:
 Primul indicator luat în considerare este Indicele Competitivităţii
Afacerilor (Business Competitiveness Index - BCI), creat de
Michael Porter de la Harward University şi introdus pentru prima
dată în cadrul GCR din 2000.
 Al doilea este GCI, care a fost formulat de Jeffrey Sachs de la
Columbia University şi John McArthur de la The Earth Institute,
fiind utilizat începând cu anul 2000.
• Scopul calculului BCI este acela de a identifica din perspectiva
competitivităţii punctele forte şi punctele slabe ale economiilor
analizate.
• Variabila dependentă folosită pentru a determina BCI este nivelul
PIB/locuitor ajustat la paritatea puterii de cumpărare, acesta
fiind considerat multă vreme drept cel mai bun indicator pentru a
măsura nivelul productivităţii naţionale, precum şi nivelul de trai.
• PIB/locuitor reflectă, în opinia specialiştilor WEF, fundamentele
structurale naţionale, necesare unei analize pe termen mediu şi lung.
• Totuşi, prosperitatea unei naţiuni, pe termen scurt poate fi influenţată
de o serie de factori, cum ar fi: dezastrele naturale, şocurile
macroeconomice, variaţia preţurilor mai ales în cazul ramurilor
exportatoare etc.
I.C.G. - Indicatorul Competitivităţii Globale
(Global Competitiveness Index – G.C.I.)

• Este realizat de WEF şi promovează o reprezentare

holistică a factorilor consideraţi critici pentru sporirea
productivităţii şi competitivităţii.

• Indicatorii calitativi din raport sunt obţinuţi pe baza

unui sondaj în rândul managerilor, în timp ce indicatorii
cantitativi se bazează pe date statistice oficiale.
GCI este bazat ca structură pe doisprezece piloni analitici:
• 1) Instituţiile publice şi private – importanţa instituţiilor nu este
limitată doar la cadrul legal.
• Atitudinea guvernului faţă de libertatea pieţelor şi eficienţa
operaţiunilor întreprinse de acesta au o mare însemnătate: birocraţia
excesivă, corupţia, lipsa onestităţii în cazul contractelor publice,
dependenţa justiţiei de politic, toate acestea sunt elemente care conduc
la creşterea costurilor iniţierii şi derulării afacerilor, încetinind ritmul de
creştere economică.
• 2) Infrastructura – dacă este de calitate, are un puternic impact
asupra competitivităţii. Mijloacele şi căile folosite (cum ar fi:
aeroporturile, calea ferată, porturile, şoselele etc.) pentru realizarea
transportului de bunuri, servicii şi persoane facilitează accesul
întreprinzătorilor la piaţă într-un interval de timp scurt, precum şi
deplasarea forţei de muncă. Economiile de asemenea depind şi de
resursele energetice, reţelele de telecomunicaţii etc.
• 3) Macroeconomia – stabilitatea mediului macroeconomic are o mare
importanţă pentru desfăşurarea normală a afacerilor şi pentru
competitivitatea unei ţări, implicit. Elementele care aparţin de sfera
macroeconomică influenţează felul în care se iau deciziile la nivel de firmă.
Spre exemplu, o firmă nu poate lua decizii pe baza unor considerente solide
atunci când rata inflaţiei este de 300%. Sectorul financiar nu poate funcţiona
bine dacă guvernul se confruntă cu deficite enorme. Prin urmare, o economie
nu poate înregistra creşteri decât dacă mediul macroeconomic este stabil sau
favorabil.
• 4) Sănătatea şi educaţia primară – forţa de muncă sănătoasă este vitală
pentru creşterea productivităţii. Este recunoscut faptul că investiţiile în
sistemul de sănătate sunt vitale, atât din considerente economice, cât şi
morale. Pe lângă sănătate, acest pilon ia în calcul şi cantitatea şi calitatea
elementelor educaţionale de bază care influenţează atât mediul economic, cât
şi societatea per ansamblu. Educaţia primară are şi rolul de formare a
individului din perspectiva eficienţei acţiunilor pe care acesta le întreprinde.
Este general acceptat faptul că lipsa de educaţie primară reprezintă o piedică
în calea dezvoltării mediului de afaceri.
• 5) Educaţia superioară şi training-ul – sunt elemente fără de care nu se
poate trece de la procesele simple de producţie mai sus pe scara lanţului
valoric. Importanţa pregătirii continue neglijată de multe economii nu mai
poate fi lăsată de-o parte, întrucât este un factor care asigură o
permanentă informare a forţei de muncă astfel încât aceasta să fie capabilă
să se adapteze rapid la schimbările pieţei.
•
• 6) Eficienţa pieţelor – concurenţa liberă pe piaţa internă şi externă, care
asigură supravieţuirea firmelor capabile să răspundă cerinţelor
consumatorilor în detrimentul celor lipsite de eficienţă, este determinantă
pentru menţinerea eficienţei pieţelor. În vederea asigurării eficienţei,
raportul elaborat de WEF arată că numărul barierelor existente la
intrarea/ieşirea pe/de pe piaţă impuse de guvern ar trebui să fie foarte
mic, dacă nu cumva chiar zero. Pe lângă alţi factori, eficienţa pieţei
depinde şi de orientarea clientului, respectiv preferinţele consumatorului:
acolo unde cumpărătorul acceptă un tratament inadecvat din partea
firmelor participante la tranzacţii, nu se va impune disciplina necesară
companiilor în vederea atingerii eficienţei pieţei.
• 7) Eficienţa pieţei muncii – este generată de un conglomerat de factori.
Un rol important revine în acest sens flexibilităţii forţei de muncă. De
asemenea, în ultima perioadă se pune din ce în ce mai mult accent pe
necesitatea de a renunţa la discriminare în cazul nivelului de salarizare a
femeilor şi bărbaţilor.
• 8) Complexitatea pieţei financiare – un sector financiar modern
presupune dezvoltarea de produse care să ajute firmele de dimensiuni mici
să-şi implementeze ideile de afaceri, care să aloce sumele temporar
disponibile ale populaţiei în cel mai productiv mod cu putinţă, care să
prevadă riscul asociat operaţiunilor financiare etc. şi care să fie transparent
şi de încredere. Între modul în care evoluează pieţele financiare în lume,
sfera investiţiilor, evoluţia cursului de schimb există o corelaţie puternică.
• 9) Tehnologia – acest pilon urmăreşte rapiditatea cu care economiile
studiate adoptă noile tehnologii în vederea creşterii productivităţii.
Importanţa adoptării noilor tehnici şi tehnologii în creşterea competitivităţii
a devenit evidentă, mai ales în ultimii ani, ca urmare a progresului realizat în
diseminarea informaţiilor legate de noile descoperiri, în mod special în
sectorul ICT.
• 10) Dimensiunea pieţelor – în era globalizării pieţele internaţionale au
devenit un substitut pentru cele naţionale, mai ales în cazul ţărilor de
dimensiuni mici. Problema dimensiunii pieţelor apare şi ca urmare a
faptului că acestea nu sunt atât de clar delimitate precum teritoriile
naţionale, întrucât nu discutăm doar despre pieţele văzute doar din
perspectiva spaţiului fizic, ci şi despre pieţele ce depăşesc dimensiunea
fizică şi trec în cea virtuală.
• 11) Complexitatea afacerilor – se referă la calitatea reţelelor de afaceri
dintr-o ţară, precum şi la calitatea operaţiunilor şi strategiilor firmelor
individuale.
• 12) Inovaţiile –Dacă în cazul ţărilor cu economii în curs de dezvoltare,
încă se mai poate vorbi despre creşterea productivităţii prin adoptarea
tehnicilor şi tehnologiilor existente, pentru ţările care au ajuns într-un
stadiu de dezvoltare bazată pe inovaţii, nu mai este suficientă doar
majorarea productivităţii. În astfel de ţări, pentru a-şi menţine nivelul de
competitivitate şi pentru a putea face faţă acerbei concurenţe, firmele
trebuie să proiecteze şi producă bunuri de generaţie nouă, sofisticate.
Pilonii competitivităţii
Competitivitatea României
• World Economic Forum in Raportul Competitivității Globale 2017-2018,
plasează România pe locul 68 între cele 138 de state care au făcut obiectul
cercetărilor.
• Față de precedentul raport, România a căzut 6 locuri în Indexul
competitivității globale, păstrând totuși un scor identic ca cel înregistrat în
2016 (4,28 din maximum 7).
• Scorul României din cercetările World Economic Forum este aproximativ
același din 2014, asta semnificând faptul că fluctuațile înregistrate în
clasament de-a lungul ultimilor ani sunt direct legate de ce și cât se
schimbă în alte state, nu de performanțele economice și administrative
naționale.
• Marile probleme ale României sunt aceleași, fiind cunoscute și în mare parte
imputabile statului: birocrație, infrastructură proastă, accesul dificil la
finanțare, fiscalitate incoerentă etc.
• Indicii conținuți de profilul economic al României arată că inclusiv mediul de
afaceri are probleme importante:

▫ Capacitatea de a păstra talente – locul 132/137

▫ Capacitatea de a atrage talente – locul 131/137
▫ Dorința de delegare a autorității – locul 129/137
▫ Gradul de pregătire al staff-ului – locul 123/137
▫ Calitatea furnizorilor locali – locul 122/137
▫ Cheltuielile companiilor cu cercetare/dezvoltare – locul 110/137
▫ Capacitatea de inovare a companiilor- locul 109/137
▫ Comportament etic al companiilor – locul 100/137
▫ Capacitatea companiei de asimilare a noilor tehnologii – locul 95/137
▫ Gradul de sofisticare al proceselor de producție – locul 94/137