Carolina Ciugureanu-Mihailuță, dr., conf. univ.

MODULUL I
DREPTUL CONSTITUŢIONAL –
RAMURĂ FUNDAMENTALĂ A SISTEMULUI DE DREPT DIN REPUBLICA MOLDOVA

1. Noţiuni introductive
2. Conceptul ramurii de drept constituţional
3. Sistemul dreptului constituţional
4. Obiectul şi metodele dreptului constituţional
5. Raporturile de drept constituţional
6. Subiecții raporturilor de drept constituţional
7. Conceptul şi caracteristica izvoarelor de drept constituţional
8. Locul şi rolul dreptului constituţional în sistemul de drept al Republicii Moldova

1. Noţiuni introductive

Pentru o mai bună înţelegere a locului pe care îl ocupă dreptul constituţional în sistemul de drept al
republicii vom explica unele noţiuni elementare din teoria dreptului.
Statul şi dreptul sunt strâns legate, se sprijină şi se condiţionează reciproc. Au apărut deodată, din
aceleaşi cauze şi pot fi explicate mult mai bine împreună. Statul creează dreptul şi, paradoxal, dreptul delimi-
tează configuraţia şi acţiunile statului. Creând dreptul, statul impune reguli de conduită, norme obligatorii
pentru toţi. Prin drept statul îşi exprimă puterea de comandă, formulând exigenţe economice, umane, politice.
Creând dreptul, statul îi asigură în acelaşi timp eficienţa şi viabilitatea. El devine paznicul normelor juridice,
intervenind pentru a chema la ordine indivizii care ignoră sau încalcă prescripţiile normelor.

Categoria drept cunoaşte două accepţiuni: dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv.

Prin dreptul obiectiv înţelegem totalitatea regulilor de conduită (normelor juridice), instituite sau
sancţionate de stat, a căror aplicare este realizată de bunăvoie şi, în ultimă instanţă, prin forţa coercitivă a
statului.
Cât priveşte dreptul subiectiv el este puterea garantată de lege voinţei unei persoane, în temeiul căreia
aceasta este în măsură, în vederea valorificării unui interes personal direct, să desfăşoare o conduită
determinată sau să ceară unui terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită activitate.

După natura interesului protejat, normele juridice se divizează în norme de drept public şi norme de
drept privat.
1
Carolina Ciugureanu-Mihailuță, dr., conf. univ.

Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul, colectivităţile publice şi raporturile lor cu
persoanele particulare atunci când aceste raporturi privesc prerogativele subiecților de drept public. Dreptul
public este dominat de interesul general şi de aceea în raporturile juridice de drept public prevalează voinţa
statului, a colectivităţilor publice. Dreptul public cuprinde mai multe ramuri de drept şi anume: dreptul
internaţional public, dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, etc.
Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare, fizice sau juridice (morale)
şi raporturilor dintre ele. În dreptul privat cuprindem dreptul civil, dreptul comercial, etc.

Cel mai important element al sistemului de drept este norma juridică.

Norma juridică - regulă de conduită cu caracter general şi impersonal, adoptată ori acceptată de către
stat (prin intermediul autorităţilor publice), destinată reglementării normative a relaţiilor sociale, respectarea
căreia este asigurată prin aplicarea forţei de constrângere a statului.
Ramura de drept constituie un ansamblu distinct de norme juridice, legate organic între ele, şi care
reglementează relaţii sociale cu acelaşi specific, folosind aceeaşi metodă sau acelaşi complex de metode.
Unele ramuri de drept, formate dintr-un număr mai mare de norme juridice şi având drept obiect de
reglementare un cerc mai larg de relaţii sociale, pot cuprinde în sine subramuri de drept (dreptul locativ -
subramură a dreptului civil; dreptul parlamentar - subramura a dreptului constituţional).
În interiorul ramurii de drept normele juridice pot fi consolidate în instituţii juridice - totalitatea
normelor juridice, care reglementează o categorie separată de relaţii sociale şi fac parte din obiectul de
reglementare a unei ramuri de drept, cum ar fi: instituţia dreptului de proprietate din dreptul civil, instituţia
căsătoriei în dreptul familiei, instituţia cetăţeniei în dreptul constituţional.

Scopul urmărit de normele juridice constă în reglementarea normativă a relaţiilor sociale în conformitate
cu voinţa deţinătorilor puterii de stat, cu valorile sociale promovate de societatea respectivă, realizându-se prin
intermediul raporturilor juridice.
Raporturile juridice sunt o categorie de raporturi sociale, reglementate de norme juridice, în cadrul
cărora participanţii apar ca titulari de drepturi şi obligaţii reciproce.

2. Conceptul ramurii de drept constituţional

Dreptul nu reprezintă o sumă aritmetică a normelor juridice, ci un ansamblu al acestora, ele fiind
organizate într-un sistem.
Ramura principală a sistemului de drept din Republica Moldova este ramura dreptului constituţional,
obiectul de reglementare al căreia include cele mai importante relaţii economice, sociale şi politice
reglementate de normele juridice.
2
Carolina Ciugureanu-Mihailuță, dr., conf. univ.

Sintetizând părerile exprimate în literatura juridică, vom defini dreptul constituţional ca acea ramură a
dreptului unitar formată din normele juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în
procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.
Trebuie să adăugăm că noţiunea dreptului constituţional nu trebuie confundată cu noţiunea de constituţie.
Constituţia este o parte a dreptului constituţional, e drept cea mai importantă, dar drept constituţional există
chiar şi acolo unde nu există o constituţie, sfera sa normativă fiind firesc mult mai largă decât cea a constituţiei.
În procesul apariţiei şi dezvoltării dreptului, ca unul din principalele mijloace de realizare a intereselor
şi voinţei guvernanţilor, ramura dreptului constituţional se cristalizează mult mai târziu şi anume odată cu
apariţia primelor constituţii scrise din lume.
Până la sfârşitul sec. al XVIII-lea nu existau constituţii, iar guvernanţii se supuneau foarte rar unor reguli
de drept. Dreptul constituţional este o prezenţă mult mai târzie în sistemul de drept, neavând vechimea de ex.
a dreptului civil.
Şi conceptul clasic de drept constituţional se formează mult mai târziu, el fiind de origine italiană, dar
format sub impulsul ideilor franceze.
Prima catedră expres denumită "drept constituţional" s-a creat la Ferrara în 1797, fiind încredinţată lui
Giuseppe Campagnoni di Luzo. În Franţa, prima catedră de drept constituţional s-a creat în 1834, la Paris, iar
cel care preda dreptul constituţional era Pellegrino Rossi, tot un italian.
Noţiunea de drept constituţional se răspândeşte cu timpul şi în alte ţări. În unele state precum Austria,
Germania şi Rusia această disciplină (şi implicit ramura de drept) este răspândită şi cunoscută sub denumirea
de drept de stat. În Republica Moldova, aflată la etapa incipientă de realizare a conceptului statului de drept şi
reieşind din principiile formulate în Legea fundamentală, este utilizată pe larg noţiunea de "drept
constituţional".
În sens restrâns, prin instituţie se înţelege un grup de norme juridice, unite pe criteriul unui obiect comun
de reglementare, obiect care îi asigură unitatea şi permanenţa. Astfel, instituţia denumită şi juridică, este o
parte a unei ramuri de drept şi vorbim, de exemplu, de instituţia căsătoriei, instituţia proprietăţii etc.
Pentru disciplina noastră prezintă interes instituţiile relative la putere. Astfel determinate, instituţiile
politice cuprind organele însărcinate să realizeze puterea politică şi normele privitoare la această realizare,
precum Preşedintele, primul ministru, Parlamentul etc.
Dacă expresia instituţii politice are la început un conţinut juridic, care rămâne esenţial, ei i se adaugă un
conţinut politic, care apropie sensibil semnificaţia sa de cea de "regimuri politice". Iar regimul politic este,
într-un stat anumit, rezultanta jocului forţelor politice, în principal al partidelor, într-un anumit cadru
instituţional şi juridic, ţinând cont de determinările istorice, ideologice, economice.
Studiul simultan al dreptului constituţional şi al instituţiilor politice permite plasarea dreptului în
contextul sociologic şi determinarea adevăratei sale semnificaţii.

3
Carolina Ciugureanu-Mihailuță, dr., conf. univ.

3. Sistemul dreptului constituţional

Sistem - orice set de elemente ce există într-o anume relaţie modelată unul faţă de celălalt.
Sistemul dreptului constituţional cuprinde un ansamblu de norme juridice şi reprezintă o unitate
închegată şi ierarhizată de norme instituite de către stat prin Constituţie şi alte acte normative, care
reglementează modul de organizare a societăţii în stat, esenţa, forma şi mecanismul statului, atribuţiile şi
responsabilitatea guvernanţilor, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale omului şi cetăţeanului, asigurând
înfăptuirea puterii depline şi suverane a poporului.
Dreptul constituţional reprezintă un sistem complicat care cuprinde un set de elemente interdependente:
- principiile fundamentale ale dreptului constituţional,
- instituţiile juridice ale ramurii de drept constituţional,
- normele de drept constituţional.

Principiile fundamentale ale ramurii de drept constituţional idei cu caracter de mare generalitate sau
postulate directoare, cuprinse în conţinutul unor norme juridice, care se bucură de forţă juridică superioară
faţă de alte norme juridice şi care, trecând ca un fir roşu prin întregul sistem de drept, orientează procesul de
reglementare normativă a relaţiilor sociale în conformitate cu voinţa deţinătorilor puterii de stat.

Principiile fundamentale ale dreptului constituţional pot fi divizate în două categorii:

I. Principii consacrate de norme de drept constituţional, care nu generează drepturi şi îndatoriri pentru
participanţii la relaţiile de drept constituţional şi nu sunt asigurate întotdeauna cu sancţiuni, dar au în acelaşi
timp o importanţă determinantă pentru restul normelor de drept constituţional:
- suveranitatea naţională (art.2 din Constituţia Republicii Moldova (CRM));
- separaţia puterilor (art.6 CRM);
- pluralismul politic (art.5 CRM);
- principiile fundamentale privind proprietatea (art.9 CRM);
- unitatea poporului şi dreptul la identitate (art. 10 CRM);
- universalitatea (art. 15 CRM);
- egalitatea (art. 16 CRM);

II. Principii care reglementează nemijlocit relaţiile sociale de importanţă primordială:

- independenţa deputaţilor faţă de alegători (art. 68 CRM);
- inviolabilitatea deputatului (art.70 CRM);
- imunitatea şefului de stat (art. 81 CRM);
- înfăptuirea justiţiei (art. l 14 CRM);
4
Carolina Ciugureanu-Mihailuță, dr., conf. univ.

- publicitatea dezbaterilor judiciare (art. 117 CRM);

- independenţa judecătorilor Curţii Constituţionale (art. 137 CRM).

Instituţia juridică de drept constituţional - cadru distinct de norme de drept constituţional, care
reglementează relaţii fundamentale cu acelaşi specific.

În cadrul instituţiilor de drept constituţional pot fi incluse:

- Statutul juridic al persoanei şi cetăţeanului,
- Forma de guvernământ,
- Regimul politic,
- Sistemul electoral,
- Controlul constituţionalităţii legilor ş. a.

Norma de drept constituţional este considerată acea normă juridică, care reglementează modul de
organizare a societăţii în stat, esenţa, forma şi mecanismul statului, atribuţiile şi responsabilitatea
guvernanţilor, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale omului şi cetăţeanului.
Normele de drept constituţional au un caracter general şi impersonal, sunt instituite de puterea publică
şi sunt obligatorii.
Unii autori de drept constituţional susţin că normele de drept constituţional nu se conformează structurii
logico-juridice a normei juridice, deoarece unora le lipseşte sancţiunea.
Dacă în concepţia teoriei generale a dreptului, norma juridică este o regulă de conduită generală,
impersonală şi obligatorie instituită ori sancţionată de puterea de stat, respectarea căreia este impusă în caz de
necesitate prin forţa de constrângere a statului, atunci susţinerea acestei teze ar duce în mod inevitabil la
concluzia, că dreptul constituţional nu este un drept în sensul deplin al cuvântului, deoarece normele sale,
neavând sancţiuni, nu pot fi aplicate şi rămân nerespectate, ceea ce nu e altceva decât o absurditate.
În dreptul constituţional sancţiunea există, dar ea nu este expres evidenţiată. Această stare a lucrurilor
este condiţionată de câteva împrejurări:
- pentru mai multe dispoziţii este prevăzută o singură sancţiune;
- sancţiunile în dreptul constituţional sunt sancţiuni specifice, precum revocarea mandatului parlamentar,
revocarea unui organ de stat, declararea unui act normativ ca fiind neconstituţional etc.;
- pentru reglementările de principiu, de largă generalitate, cuprinse în Constituţie, unele sancţiuni se
regăsesc în alte ramuri de drept, cum ar fi dreptul administrativ, penal, civil.

Clasificarea normelor de drept constituţional

Ramura dreptului constituţional al Republicii Moldova cuprinde un număr considerabil de norme de
5
Carolina Ciugureanu-Mihailuță, dr., conf. univ.

drept constituţional care pot fi clasificate conform diferitelor criterii.

 În dependenţă de sfera funcţională deosebim:

- norme constituţionale de reglementare;
- norme constituţionale de protecţie.
Marea majoritate a normelor constituţionale sunt norme de drept care reglementează nemijlocit relaţiile
sociale fundamentale. Normele constituţionale de protecţie prezintă, în cea mai mare parte a lor, interdicţii
("Nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului", consacră art.5 CRM).

 În funcţie de natura conduitei pe care o prescriu:

- norme constituţionale de împuternicire sau de competenţă ("Preşedintele Republicii Moldova
primeşte scrisorile de acreditare şi de rechemare ale reprezentanţilor diplomatici ai altor state în Republica
Moldova", art.86(3) CRM);
- norme constituţionale onerative (imperative sau categorice), ("Legile organice se adoptă cu votul
majorităţii deputaţilor aleşi, după cel puţin două lecturi" - art.74(1) CRM).

 După caracterul relaţiilor sociale reglementate:

- norme constituţionale materiale ("Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică,
printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină
recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei" - art.53 CRM).
- norme constituţionale procesuale ("Preşedintele Republicii Moldova este ales prin vot universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat." - art. 78(1) CRM).

 După durata acţiunii în timp:

- permanente,
- temporare,
- excepţionale.

 După natura aplicaţiei:

- norme cu aplicaţie mijlocită - care consacră reglementări de principii şi pentru aplicarea nemijlocită a
cărora sunt necesare norme juridice din alte ramuri de drept;
- norme cu aplicaţie nemijlocită - care reglementează în mod direct şi nemijlocit relaţiile sociale.

4. Obiectul şi metodele dreptului constituţional

6
Carolina Ciugureanu-Mihailuță, dr., conf. univ.

Independenţa dreptului constituţional în orice sistem de drept este determinată de specificul relaţiilor
sociale reglementate şi care formează obiectul de reglementare a acestei ramuri.
Obiectul raporturilor de drept constituţional, îl constituie relaţiile sociale ce apar în cadrul activităţii
de organizare a societăţii în stat şi de exercitare a puterii de stat, relaţii cu privire la baza economică şi
structura socială, cu privire la forma şi funcţiile statului, organizarea şi funcţionarea mecanismului de stat,
organizarea administrativă a teritoriului, stabilirea şi garantarea drepturilor fundamentale ale omului şi
cetăţeanului.
Obiectul dreptului constituţional cuprinde două categorii de relaţii:
1. Relaţii cu o dublă natură juridică, adică relaţiile care, fiind reglementate şi de alte ramuri de drept,
sunt reglementate în acelaşi timp şi de Constituţii, devenind implicit şi raporturi de drept constituţional.
2. Relaţiile specifice de drept constituţional, care formează obiectul de reglementare numai pentru
normele de drept constituţional.
Astfel, obiectul dreptului constituţional cuprinde relaţiile sociale care iau naştere în cadrul activităţii de
instituire şi organizare a puterii de stat şi care privesc bazele organizării şi exercitării acestuia.

Pe lângă obiectul de reglementare, ramurile de drept se disting între ele şi după metoda de reglementare
a relaţiilor sociale.
Ca ramură a dreptului public, dreptul constituţional, în marea majoritate a cazurilor, foloseşte metoda
imperativă în reglementarea relaţiilor sociale, care-i constituie obiectul său şi care nu permite nici o abatere
de la dispoziţiile normelor de drept constituţional.
In unele cazuri dreptul constituţional reglementează relaţiile sociale fundamentale prin metoda
dispozitivă. Esenţa acestei metode de reglementare constă în acordarea drepturilor subiectelor de drept
constituţional de a săvârşi acţiuni concrete, determinate de coordonarea manifestărilor de voinţă ale acestor
subiecte.

5. Raporturile de drept constituţional

Raport juridic - acea legătură socială reglementată de norma juridică, conţinând un sistem de
interacţiune reciprocă între participanţi şi determinaţi, legătură ce este susceptibilă a fi apărată pe calea
coerciţiunii statale.
Dat fiind faptul că normele de drept constituţional, ca şi celelalte norme juridice, nu reprezintă un scop
în sine, ci sunt destinate să reglementeze relaţii sociale fundamentale, ele contactează cu realitatea socială prin
intermediul raporturilor juridice constituţionale.
Raporturile de drept constituţional sunt o categorie a raporturilor juridice voliţionale, reglementate de
normele de drept constituţional care se nasc, se desfăşoară, se sting în domeniul relaţiilor sociale ce ţin de
7
Carolina Ciugureanu-Mihailuță, dr., conf. univ.

organizarea societăţii în stat şi în cadrul cărora participanţii se manifestă ca titulari de drepturi şi obligaţii,
care le determină conduita şi comportamentul social.

Trăsăturile definitorii ale raporturilor de drept constituţional:

- Raportul de drept constituţional este raport social, care se naşte, se desfăşoară şi se stinge numai între
oameni - persoane fizice luate individual sau grupate în colective, pe de o parte, şi o autoritate publică, pe de
altă parte.
- Raportul de drept constituţional este un raport de voinţă. Caracterul voliţional al raportului de drept
constituţional este condiţionat de faptul că aici intervine, pe de o parte, atât voinţa autorităţii statale, exprimată
în conţinutul normei de drept constituţional, cât şi voinţa subiecților participanți la raportul de drept
constituţional.
- Raporturile de drept constituţional iau naştere, se desfăşoară şi se sting în cadrul unor relaţii sociale
de o importanţă deosebită.
Conţinutul raporturilor de drept constituţional îl constituie comportamentul social al subiecților de drept
constituţional, care este determinat de stat prin intermediul drepturilor şi obligaţiilor atribuite acestor subiecți.

6. Subiecţii raporturilor de drept constituţional

Subiecţi ai raporturilor de drept constituţional sunt oamenii luaţi individual sau grupaţi în colective.
Unul din subiecţii raporturilor este totdeauna fie deţinătorul puterii de stat, fie statul, fie un organ de stat
şi acești subiecți acţionează în mod necesar într-un raport juridic, apărut în activitatea de instituire, menţinere
şi exercitare a puterii de stat.
Totalitatea drepturilor care determină capacitatea juridică, drepturile şi îndatoririle subiectelor de
drept constituţional, determină statutul juridic al acestor subiecţi.

Distingem următoarele categorii de subiecţi de drept constituţional:

Poporul. Afirmaţia că poporul este subiect de drept constituţional este întemeiată chiar în dispoziţiile
Constituţiei, potrivit cărora puterea aparţine poporului, care încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin
vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Statul. Apare ca subiect al raporturilor de drept constituţional fie direct, fie reprezentat prin organele
sale.
Organele statului. Organele legislative apar întotdeauna ca subiect al raporturilor de drept
constituţional, pe când celelalte organe (executive, judecătoreşti, etc.) pot fi subiecți de drept constituţional
numai dacă participă la un raport juridic în care celălalt subiect este poporul, statul sau organele legislative, şi
dacă raportul se naşte în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Organele interne ale
8
Carolina Ciugureanu-Mihailuță, dr., conf. univ.

Parlamentului (Comisiile permanente) sunt subiecți ale dreptului constituţional atunci, când îndeplinesc
atribuţiile de avizare şi control.
Partidele şi organizaţiile social-politice. După natura sa, partidele şi organizaţiile social-politice
reprezintă asociaţii de cetăţeni cu o imagine comună asupra modului în care trebuie organizat statul şi
reglementată convieţuirea socială. Scopul acestor formaţiuni este de a avea deputaţi în parlament şi
reprezentanţi în guvern, realizând astfel, un rol în legislaţie şi în general, de a participa la formarea voinţei
politice. De aceea, ca forme organizatorice, prin care cetăţenii participă la guvernare, partidele şi organizaţiile
social-politice pot fi considerate subiecți ale raporturilor de drept constituţional. Drept dovadă, Constituţia
Republicii Moldova în art.41 stabileşte expres posibilitatea partidelor şi organizaţiilor politice de a participa
la raporturile din domeniul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat prin realizarea dreptului de
participare la alegeri.
Cetăţenii Republicii Moldova. Se pot manifesta în calitate de subiecţi de drept constituţional în trei
cazuri: ca persoane fizice, ca persoane investite cu anumite funcţii într-un organ de stat, organizaţi pe
circumscripţii electorale într-un corp electoral.
Străinii şi apatrizii. Pot apărea ca subiecţi de drept constituţional în raporturile iscate la acordarea
cetăţeniei Republicii Moldova sau a azilului politic.
În literatura de specialitate se menţine în discuţie problema dacă şi unităţile administrativ - teritoriale
sunt subiecţi ai raporturilor de drept constituţional. Unii autori răspund afirmativ. Alţii insistă că unităţile
administrativ-teritoriale pot apărea ca subiecţi în raporturile de drept constituţional, dacă prin noţiunea de
unitate administrativ-teritorială se înţelege colectivul de oameni care populează o anumită parte a teritoriului
ţării, cu condiţia de a li se recunoaşte anumite drepturi şi obligaţii în cadrul raporturilor de drept constituţional.
Majoritatea raporturilor de drept constituţional nu individualizează subiecţii de drept şi, în consecinţă,
participanţi la aceste raporturi pot fi toţi subiecţii de drept constituţional, sau o categorie strict determinată a
acestora (art.39,41,42,43 CRM).

7. Conceptul şi caracteristica izvoarelor de drept constituţional

În literatura juridică termenul "izvor de drept" poartă două sensuri - izvor material şi izvor formal.
Izvoarele de drept în sens material constituie factorii de configurare a dreptului (cadrul natural, cadrul
social - politic şi economic şi factorul uman).
Izvoarele formale de drept sunt formele de exprimare a normelor juridice, care fac parte din sistemul
de drept în cadrul unui stat, determinate de modul de adoptare ori sancţionare a lor de către autorităţile
competente ale statului.

În cele ce urmează, vom analiza izvoarele dreptului constituţional ca parte componentă a izvoarelor
9
Carolina Ciugureanu-Mihailuță, dr., conf. univ.

formale de drept.
1. Actele normative. Ca izvoare ale dreptului constituţional se divizează în legi, acte normative adoptate
de organele executive, acte normative adoptate de autorităţile administraţiei publice locale, acte normative
adoptate de organele de supraveghere a constituţionalităţii legilor.

Legile - izvoare de drept constituţional sunt adoptate de organele legislative, de popor în cadrul
referendumurilor, de monarh, în condiţiile monarhiei absolute şi de alte organe.
După forţa juridică şi specificul relaţiilor sociale reglementate legile se împart în legi constituţionale,
legi organice şi legi ordinare.
De aceeaşi forţă juridică, ca şi legile, se bucură actele normative adoptate în condiţiile legislaţiei delegate
altui organ decât cel legislativ. Asemenea acte normative poartă denumirea de decrete - legi şi sunt necesare
în condiţiile de criză politică, când activitatea organului reprezentativ legislativ este împiedicată sau acesta
este dizolvat. În atare condiţii, în scopul evitării vacuumului de putere legislativă, puterea executivă (şeful de
stat sau guvernul) adoptă decrete - legi, decrete cu putere de lege ce reglementează relaţii sociale care, în
condiţii obişnuite, ţin de domeniul legii. Deseori decretele - legi necesită aprobarea parlamentului şi pot fi
considerate izvoare de drept constituţional, dacă ele sunt destinate să reglementeze relaţiile sociale, care
constituie obiectul dreptului constituţional.

Actele normative adoptate de organele executive. În această categorie de acte se înscriu decretele
prezidenţiale (instituirea stării de urgenţă, declararea mobilizării totale sau parţiale, declararea războiului,
dizolvarea parlamentului, acordarea şi retragerea cetăţeniei, etc.), hotărârile şi ordonanţele guvernului, uneori
ordinele, instrucţiunile ministerelor, departamentelor şi altor organe centrale ale administraţiei de stat.
Această categorie de acte normative este inclusă în categoria izvoarelor de drept constituţional numai în
cazurile când conţin norme constituţionale. Ele trebuie să respecte ierarhia forţei juridice a actelor normative
în stat şi alte condiţii, pentru a produce efecte juridice.
De menţionat, că din această categorie de acte normative, decretele şefului de stat şi hotărârile guvernului
capătă în cele mai dese cazuri, valoare de izvoare de drept constituţional.

Actele organelor de supraveghere a constituţionalităţii legilor. Sunt izvoare de drept constituţional

hotărârile şi deciziile acestor organe, referitor la constituţionalitatea legilor şi altor acte normative, rezultatul
sufragiului, competenţa unor autorităţi publice, interpretarea constituţiei ş. a.

Regulamentele parlamentelor (a camerelor în cazul parlamentelor bicamerale sau multicamerale).

Reglementează activitatea parlamentelor (camerelor) şi organizarea internă a acestora.

10
Carolina Ciugureanu-Mihailuță, dr., conf. univ.

Hotărârile autorităţilor administraţiei publice locale. Sunt considerate izvoare de drept constituţional
în cazurile în care acestea reglementează relaţii sociale, ce ţin de organizarea şi realizarea puterii publice (de
ex. statutele locale).

2. Precedentul judiciar şi practica judiciară. Este recunoscut ca izvor de drept constituţional în sistemul
de drept anglo-saxon, fiind aplicat pe larg în Anglia, S.U.A, Canada etc. În statele care fac parte din acest
sistem de drept, instanţele judecătoreşti sunt creatoare de drept, care formează aşa-numitul drept comun
(împreună cu dreptul statutar constituit din actele parlamentului, alcătuiesc sistemul de drept englez).
Normele de drept constituţional, care fac parte din dreptul comun (norme constituţionale de precedent)
sunt numeroase şi diverse după conţinut. Aceste norme determină într-o mare măsură statutul juridic al
cetăţenilor şi al unor organisme nonguvernamentale, iar în unele cazuri reglementează relaţiile dintre diferite
autorităţi publice.

3. Obiceiul juridic (cutuma) este o practică generală, relativ îndelungată şi repetată a statelor,
considerată de ele ca dând expresie unei reguli de conduită cu forţă juridică obligatorie (o normă de drept).
Este considerat izvor de drept şi, respectiv, izvor al dreptului constituţional doar în unele sisteme
constituţionale, cu toate că în orice sistem constituţional există, practic, obiceiuri şi tradiţii de natură
constituţională.

4. Contractul normativ. Este recunoscut izvor important al dreptului constituţional în cazul formării
federaţiilor, confederaţiilor, uniunilor de state, deoarece prin ele se stabilesc principiile generale privitoare la
asociaţia respectivă de state.
La analiza contractului normativ, ca izvor de drept constituţional, trebuie să pornim de la realitatea că
acestea pot fi internaţionale şi interne.
Contractele (tratatele) internaţionale sunt recunoscute ca izvoare de drept constituţional, dacă
îndeplinesc următoarele condiţii:
- este de aplicaţie directă;
- este ratificat conform dispoziţiilor constituţionale;
- reglementează relaţii care fac parte din obiectul de reglementare a dreptului constituţional.
Contractele normative interne capătă valoare de izvoare de drept constituţional dacă sunt încheiate de
subiecți de drept constituţional şi dacă reglementează relaţii specifice dreptului constituţional. Drept exemplu
de contracte normative interne, cu titlul de izvoare de drept constituţional, pot servi contractele încheiate între
unităţile administrativ - teritoriale sau între acestea şi autorităţile publice centrale cu respectarea condiţiilor
menţionate.

11
Carolina Ciugureanu-Mihailuță, dr., conf. univ.

5. Normele religioase. Sunt recunoscute izvoare de drept şi, implicit, izvoare de drept constituţional în
statele în care normele religioase ocupă o poziţie determinantă în cadrul normelor sociale. Astfel, (în ţările
care fac parte din sistemul islamic de drept) norme de drept constituţional pot fi întâlnite în Coran, Sunnă,
Kiias şi Fetvă.
Izvoarele de drept, enunţate anterior nu sunt obligatorii pentru fiecare sistem de drept naţional, deoarece
este bine cunoscut faptul că dreptul poartă amprenta epocilor istorice particularităţilor spirituale ale popoarelor
şi a altor factori de configurare a dreptului.

8. Locul şi rolul dreptului constituţional în sistemul de drept al Republicii Moldova

Normele juridice, deşi deosebite prin conţinut, sunt foarte strâns legate între ele, alcătuind un ansamblu
unitar, concret şi logic, constituindu-se într-un sistem organic. Din aceste considerente, dreptul unui stat ni se
înfăţişează nu ca o sumă aritmetică dată de totalitatea normelor juridice, dar ca un ansamblu al acestora,
organizate şi structurate într-un sistem pe baza anumitor principii, urmărind o anumită finalitate.
Sistemul dreptului contemporan al Republicii Moldova cunoaşte o grupare a normelor sale pe ramuri de
drept. Orice sistem presupune o ierarhizare a elementelor sale componente, respectiv şi sistemul de drept al
Republicii Moldova cunoaşte o ierarhizare a ramurilor sale.
În literatura de specialitate se consideră că pentru a determina locul pe care-l ocupă ramura de drept
constituţional în sistemul dreptului, este necesară studierea a două aspecte şi anume:
1. Importanţa relaţiilor sociale reglementate de normele dreptului constituţional: normele de drept
constituţional reglementează relaţiile sociale fundamentale, care apar în procesul organizării şi exercitării
puterii de stat. Este incontestabil faptul că relaţiile sociale, ce apar în domeniul instaurării, menţinerii şi
exercitării puterii de stat prezintă importanţa majoră pentru popor, căci, cucerind puterea, cei ce se află la
cârmă pot să organizeze întreaga viaţă economică, socială şi politică.
2. Valoarea formelor juridice, prin care voinţa deţinătorilor puterii de stat devine drept: valoarea
deosebită a relaţiilor sociale, reglementate prin normele ramurii de drept constituţional, necesită exprimarea
voinţei guvernanţilor prin intermediul celor mai importante forme de exprimare a normelor juridice, şi anume
prin acte normative de reglementare primară a relaţiilor sociale. De aceea, aceste relaţii sociale se
reglementează în primul rând prin constituţie - legea fundamentală a statului, care se plasează în fruntea actelor
normative.

Generalizare:
 Dreptul constituţional conţine norme elaborate în cadrul activităţii de realizare a puterii de stat prin
conducerea la cel mai înalt nivel.
 Constituţia, ca izvor fundamental al dreptului constituţional, este în acelaşi timp şi izvor principal
12
Carolina Ciugureanu-Mihailuță, dr., conf. univ.

pentru întregul drept, conţinând, printre alte reglementări, şi cele privind proprietatea, organele executive,
organele judecătoreşti. Relaţiile sociale din aceste domenii sunt apoi reglementate detaliat prin normele
dreptului civil, dreptului administrativ, organizării judecătoreşti.
 Analizând minuţios corelaţia dintre Constituţie şi ramurile sistemului de drept al Republicii Moldova,
vom constata faptul că orice ramură de drept îşi găseşte fundamentul juridic în normele din Constituţie. De
aici şi rezultă principiul conformităţii normelor celorlalte ramuri de drept cu normele cuprinse în Constituţie.
 O modificare intervenită în dreptul constituţional impune modificări corespunzătoare ale normelor
din celelalte ramuri de drept, care conţin reglementări ale aceloraşi relaţii sociale.
 Normele acestei ramuri consacră şi garantează instituţiile fundamentale ale democraţiei (pluralismul
politic, egalitatea în drepturi, reprezentarea naţională, votul universal, egal, direct, secret, liber exprimat ş. a.).
Concluzie: dreptul constituţional este ramura fundamentală a sistemului de drept.

13