Despre temperamente şi influenţa lor

asupra caracterului – Arsenie Boca

11 octombrie 2010 13 comentarii

8 Votes

În fiecare tem perament se află avantaje care trebuiesc

dezvoltate şi defecte care trebuiesc corijate. Trebuie să menţionăm că nu se găseşte nici un tip
exclusiv, nici pur sangvinic, nici pur nervos şi că nimeni nu se regăseşte şi nu se recunoaşte în
mod absolut în nici unul din portretele date de naturalişti.

1. Temperamentul sangvinic este constituit prin predominarea sângelui, care dă un plus de

viaţă, circulând cu rapiditate în întreg organismul, răsândind voiciunea şi dispoziţia. De aceea,
în general, sanguinul este superficial şi schimbător. Imaginaţia lui puţin vagaboandă îşi
formează visuri încântătoare care dispar pentru a face loc altora. Sensibilitatea este vie însă
neconstatată, căci sanguinul trece repede de la râs la plâns. De la bucuria delirantă la neagra
întristare. Este foarte sensibil la încercări şi suferă la cele mai mici indelicateţi, însă uită uşor.
Foarte impresionabil dar schimbător, i se potriveşte proverbul „depărtarea ochilor, depărtarea
inimii”. Spiritul sanguinului este scăpător, sesizează repede, dar nu aprofundează, adică cu
mai multă lucire decât soliditate. Aceste calităţi de suprafaţă îi aduc totuşi succese: aprins cum
este, mişcă suflete şi se lansează în acţiune. Sanguinul este vesel şi amabil, e fericit să
trăiască, e bucuria societăţilor. Manifestă mai ales pietate sentimentală, suspină după cer,
după eroism, însă cu condiţia să le obţină fără prea mari eforturi.
Ceea ce-i lipseşte sanguinului este voinţa statornică în hotărârile sale. El trebuie să ajungă să-
şi stăpânească voinţa, are nevoie de o regulă care să-i susţină voinţa sa pe calea cea bună în
mod constant. Sfaturile unui bun prieten îi sunt foarte utile, el are trebuintă să simtă că este
iubit, că se interesează de el şi la atenţii răspunde cu multă afecţiune. Dacă cineva îl tratează
cu multă duritate sau numai cu indiferenţă îi inchide inima pentru totdeauna.
Sanguinului dacă i se prezintă virtutea în aspectele ei atrăgătoare, repede va înţelege că
trebuie să-şi purifice viaţa şi să iubească pe Dumnezeu până la eroism.

2. Temperamentul bilios sau coleric se caracterizează prin voinţa de a lucra şi a se consuma

în lucru. Bilioşii sunt impulsivi, pasionaţi şi oameni de voinţă. Sângele lor bogat şi abundent
traversează puternic muşchii şi ajunge în vine înnegrit de produsurile arderilor organice.
Acete rămăşiţe se depun în straturile pigmentare ale pielii şi de aceea colericii au în general
culoarea puţin galbenă. Cum aceste persoane cheltuiesc multă energie, ele sunt de obicei
slabe, au trăsăturile ascuţite – trăsături care dau figurii un aspect aspru şi o expresie severă.
Caracterele influenţate de acest aspect sunt orgolioase, ambiţioase, independente, geloase,
neîncrezătoare, tăinuite şi gata să trateze pe alţii cu trufie, până la cruzime. Ei sunt de o
apropiere seacă şi bruscă, de o realţiune dificilă şi dură. Foarte grăbiţi să mustre pe alţii însă ei
nu suportă să fie mustraţi. La aceşti mari activi, sensibilitatea nu este deloc delicată. În
trebuinţa ce simt de a acţiona, ei nu au timp să asculte suferinţele altora şi nici pe ale lor. Când
întâlnesc obstacole devin violenţi şi mânia lor este teribilă şi de temut. Când sunt învinşi
păstrează ura în inima lor până ce se răzbună. Avantajele acestui temperament: activitate,
energie, voinţă şi iubire de tot ce este frumos şi măreţ. Dacă pot studia, bilioşii acumulează
multe cunoştinţe datorită obişnuinţei de a lucra până la oboseală. Asemenea persoane ar fi
nepreţuite dacă ele ar şti să-şi stăpânească şi canalizeze energiile. Persoanele bilioase trebuie
conduse cu blândeţe şi bunătate căci un procedeu graţios le calmează şi împiedică inflamaţia
bilei lor.

3. Temperamentul nervos şi melancolic

Nervoşii sau melancolicii, numiţi atro-biliari (bilă neagră) din cauza tendinţelor spre
melancolie, se disting prin predominarea sistemului nervos asupra celorlalte părţi ale
organismului. Ei par a avea puţin sânge şi destui nervi – mai multă sensibilitate decât
activitate. Culoarea lor este pală, se resimt de cele mai vibraţii ale temperaturii şi mai ales la
toate emoţiile sufletului.
Melancolicii sunt de o sensibilitate extremă, vorbesc sub impresiunea momentului şi spun
cuvinte pe care le regretă imediat – căci ei nu se mai posedă în aceste momente de exatalţiune.
Iubirea şi ura îşi împart viaţa acestor persoane. Din propria lor iniţiativă nervoşii fac puţin,
însă când sunt exaltaţi acţiunea lor devine febrilă, chiar violentă, dar ei se uzează repede prin
aceste eforturi nervoase.
Sensibilitateaeste mai puţin iute decât la sangvinici, însă mult mai profundă. În timp ce la cea
mai mică dificultate sanguinul se agită, nervosul pare calm şi insensibil deşi resimte
impresiunea dureroasă până la inimă. În timp ce sanguinul respinge injuria ca pe un cărbune
aprins, nervosul o lasă să-l impresioneze.
Nervosul (melancolicul) nu se încrede în sine însuşi. El iubeşte binele, însă se crede
neputincios să-l realizeze şi suferă de bolile pe care i le provoacă imaginaţia lui. Nu este lipsit
de inimă şi o oferă delicat şi fidel, însă el suferă mai mult decât se bucură: căci sau simte că
nu i se răspunde cu aceeaşi dragoste, sau timid şi stângaci, el nu ştie sau nu poate să-şi
exprime durerea ce o încearcă.
Într-adevăr nervosul nu este deschis, expresiv ca sangvinul. Neîncrederea sa faţă de alţii
măreşte şi mai mult melancolia sa. El atribuie uneori uitărilor aparente, vorbelor banale,
procedurilor indiferente, o gravitate pe care nu o au şi vede în cei ce-l supără involuntar,
persecutori şi călăi. Dacă-l stăpâneşte vreo antipatie, nu mai poate suporta acea persoană şi
obsesia îl duce până la nebunie. Pentru nervos lucrul intelectual este obositor şi nu poate dura
la el mult timp.
Cum tot răul la nervos vine de la voinţă, care e supusă la eclipse, nervosul trebuie să se
convingă că supărările şi depresiunile vin de la slăbiciunea lui organică. Aceste persoane sunt
potrivite pentru activităţile contemplative, căci nefiind aşa de răspândite cu sufletul ca
sanguinii, se fixează mai mult şi aprofundează mai bine.

4. Temperamentul flegmatic sau limfatic

Aceste temperament este determinat de predominarea limfei în sânge. Persoanele cu acest
temperament au o aparenţă moleşită, un aer de neînsemnătate. Nu trebuiesc confundaţi
limfaticii cu apaticii, care sunt leneşi potenţi, şi nici cu amorfii, ci ei sunt persoane de valoare.
Sensibilitatea flegmaticilor nu este nici iute, nici fină, ci profundă.
Inteligenţa lor poate să fie deschisă şi chiar judicioasă, însă ea nu este îmbogăţită de
imaginaţie. Limbajul lor este just, clar şi pozitiv – mai mult decât este colorat şi antrenat. Ei
pot deveni de o mânie şi o ambiţie îndărătnică, care nu dă înapoi dinaintea nici unui exces.
Flegmaticii sunt prudenţi, rezervaţi, nu merg decât la sigur şi ajung la scop fără să jignească
pe cineva. Totuşi ei lasă să le scape ocaziuni favorabile – sunt din acei care nu sting fitilul
până fumegă încă şi ocolesc obstacolele în loc de a le sfărâma. În timp ce biliosul trebuie
înfrânat, flegmaticul trebuie stimulat. Este bine să li se impună o ocupaţie intelectuală sau
corporală care să-i absoarbă fără însă a-i copleşi. Judecata flegmaticilor este dreaptă şi
înţelege utilitatea observaţiilor şi chiar a reproşurilor adresate lor cu bunătate şi fermitate.

Dacă cineva nu-şi dă seama de ceea ce este, nu înţelege nici trebuinţa de a se corija, de a
se îmbunătăţi ca fire.

Pentru a realiza calităţile cele mai de dorit ale caracterelor, să facem un împrumut de la cele 4
tipuri: de la sanguin vom lua buna dispoziţie, de la nervos, profunzimea şi delicateţea
sentimentală, de la bilios, activitea şi tenacitatea, de la flegmatic, stăpânirea de sine, prudenţa
şi spiritul de continuitate.

Arsenie Boca – Tinerii Familia Şi Copiii Născuţi în Lanţuri