140 de ani de la nașterea lui Tudor Arghezi, un scriitor uriaș, mărunțel ca om, cu voce plictisit-

pițigăiată. Un artist inclasabil, pentru toate anotimpurile; cu origine umilă, fiu al unei servitoare
germano-secuie, Rozalia, și al unui Nae Theodorescu de mahala, pupilul lui Macedonski va fi
înmormîntat, la 87 de ani, cu mai multă pompă decît orice șef de stat. Singurul Paradis al celui care a
fost, printre altele, nașul lui Urmuz avea să fie Mărțișorul - vecin cu Închisoarea Văcărești și Cimitirul
Bellu -, domeniul cu stupi, căței și pisici unde se odihnește și de unde au ieșit bijuteriile Cărții cu
jucării și ale poemelor înrudite. Altminteri, veninul de lux al (probabil) celui mai valoros, mai
„specific” și mai greu traductibil poet român a dat cea mai spectaculoasă proză autohtonă a
Infernului moral: „swiftiană” în Tablete din Țara de Kuty sau în Cimitirul Buna-Vestire, distopică în ce
are ea mai bun. Detenția din „procesul ziarișilor” (după ce amicul lui Bogdan-Pitești colaborase cu
ocupantul german, eliberat fiind de viitorul său dușman N. iorga) a dat, probabil, cele mai puternice
pagini ale literaturii de închisoare precomuniste în „Poarta neagră”; traumele călugărului răspopit s-
au răzbunat și ele în „Icoane de lemn” (pe care nu mă satur să le recitesc). Pamfletarul nostru nr. 1 a
făcut din publicistică o artă otrăvurilor. Disputat de toți, dar rămas independent împotriva tuturor,
fabulistul devenit personaj de bancuri a fost și întîi-stătătorul literaturii noastre „esopice” (scrisul „pe
dedesubt”), pe care a deprins-o la mănăstire. Dintre cei trei copii ai săi, doi (Domnica-Mițura și Iosiv-
Baruțiu) rămîn doar ca personaje, dar întîiul născut, Eli Lotar, e o vedetă a artei moderne mondiale.
Cinic din idealism renegat și versatil superior, cu un traseu politic la fel de alunecos ca scrisul său,
bătrînul ne-a dat clasă tuturor. Într-un jurnal, Mircea Cărtărescu (el însuși „ucenic” al meșterului TA)
spunea, definitiv, că „pe lîngă el toți sîntem niște puțoi obraznici.” Așa este. Uneori nici măcar
obraznici... 140 de ani de la nașterea lui Tudor Arghezi, un scriitor uriaș, mărunțel ca om, cu voce
plictisit-pițigăiată. Un artist inclasabil, pentru toate anotimpurile; cu origine umilă, fiu al unei
servitoare germano-secuie, Rozalia, și al unui Nae Theodorescu de mahala, pupilul lui Macedonski va
fi înmormîntat, la 87 de ani, cu mai multă pompă decît orice șef de stat. Singurul Paradis al celui care
a fost, printre altele, nașul lui Urmuz avea să fie Mărțișorul - vecin cu Închisoarea Văcărești și
Cimitirul Bellu -, domeniul cu stupi, căței și pisici unde se odihnește și de unde au ieșit bijuteriile
Cărții cu jucării și ale poemelor înrudite. Altminteri, veninul de lux al (probabil) celui mai valoros, mai
„specific” și mai greu traductibil poet român a dat cea mai spectaculoasă proză autohtonă a
Infernului moral: „swiftiană” în Tablete din Țara de Kuty sau în Cimitirul Buna-Vestire, distopică în ce
are ea mai bun. Detenția din „procesul ziarișilor” (după ce amicul lui Bogdan-Pitești colaborase cu
ocupantul german, eliberat fiind de viitorul său dușman N. iorga) a dat, probabil, cele mai puternice
pagini ale literaturii de închisoare precomuniste în „Poarta neagră”; traumele călugărului răspopit s-
au răzbunat și ele în „Icoane de lemn” (pe care nu mă satur să le recitesc). Pamfletarul nostru nr. 1 a
făcut din publicistică o artă otrăvurilor. Disputat de toți, dar rămas independent împotriva tuturor,
fabulistul devenit personaj de bancuri a fost și întîi-stătătorul literaturii noastre „esopice” (scrisul „pe
dedesubt”), pe care a deprins-o la mănăstire. Dintre cei trei copii ai săi, doi (Domnica-Mițura și Iosiv-
Baruțiu) rămîn doar ca personaje, dar întîiul născut, Eli Lotar, e o vedetă a artei moderne mondiale.
Cinic din idealism renegat și versatil superior, cu un traseu politic la fel de alunecos ca scrisul său,
bătrînul ne-a dat clasă tuturor. Într-un jurnal, Mircea Cărtărescu (el însuși „ucenic” al meșterului TA)
spunea, definitiv, că „pe lîngă el toți sîntem niște puțoi obraznici.” Așa este. Uneori nici măcar
obraznici... 140 de ani de la nașterea lui Tudor Arghezi, un scriitor uriaș, mărunțel ca om, cu voce
plictisit-pițigăiată. Un artist inclasabil, pentru toate anotimpurile; cu origine umilă, fiu al unei
servitoare germano-secuie, Rozalia, și al unui Nae Theodorescu de mahala, pupilul lui Macedonski va
fi înmormîntat, la 87 de ani, cu mai multă pompă decît orice șef de stat. Singurul Paradis al celui care
a fost, printre altele, nașul lui Urmuz avea să fie Mărțișorul - vecin cu Închisoarea Văcărești și
Cimitirul Bellu -, domeniul cu stupi, căței și pisici unde se odihnește și de unde au ieșit bijuteriile
Cărții cu jucării și ale poemelor înrudite. Altminteri, veninul de lux al (probabil) celui mai valoros, mai
„specific” și mai greu traductibil poet român a dat cea mai spectaculoasă proză autohtonă a
Infernului moral: „swiftiană” în Tablete din Țara de Kuty sau în Cimitirul Buna-Vestire, distopică în ce
are ea mai bun. Detenția din „procesul ziarișilor” (după ce amicul lui Bogdan-Pitești colaborase cu
ocupantul german, eliberat fiind de viitorul său dușman N. iorga) a dat, probabil, cele mai puternice
pagini ale literaturii de închisoare precomuniste în „Poarta neagră”; traumele călugărului răspopit s-
au răzbunat și ele în „Icoane de lemn” (pe care nu mă satur să le recitesc). Pamfletarul nostru nr. 1 a
făcut din publicistică o artă otrăvurilor. Disputat de toți, dar rămas independent împotriva tuturor,
fabulistul devenit personaj de bancuri a fost și întîi-stătătorul literaturii noastre „esopice” (scrisul „pe
dedesubt”), pe care a deprins-o la mănăstire. Dintre cei trei copii ai săi, doi (Domnica-Mițura și Iosiv-
Baruțiu) rămîn doar ca personaje, dar întîiul născut, Eli Lotar, e o vedetă a artei moderne mondiale.
Cinic din idealism renegat și versatil superior, cu un traseu politic la fel de alunecos ca scrisul său,
bătrînul ne-a dat clasă tuturor. Într-un jurnal, Mircea Cărtărescu (el însuși „ucenic” al meșterului TA)
spunea, definitiv, că „pe lîngă el toți sîntem niște puțoi obraznici.” Așa este. Uneori nici măcar
obraznici... 140 de ani de la nașterea lui Tudor Arghezi, un scriitor uriaș, mărunțel ca om, cu voce
plictisit-pițigăiată. Un artist inclasabil, pentru toate anotimpurile; cu origine umilă, fiu al unei
servitoare germano-secuie, Rozalia, și al unui Nae Theodorescu de mahala, pupilul lui Macedonski va
fi înmormîntat, la 87 de ani, cu mai multă pompă decît orice șef de stat. Singurul Paradis al celui care
a fost, printre altele, nașul lui Urmuz avea să fie Mărțișorul - vecin cu Închisoarea Văcărești și
Cimitirul Bellu -, domeniul cu stupi, căței și pisici unde se odihnește și de unde au ieșit bijuteriile
Cărții cu jucării și ale poemelor înrudite. Altminteri, veninul de lux al (probabil) celui mai valoros, mai
„specific” și mai greu traductibil poet român a dat cea mai spectaculoasă proză autohtonă a
Infernului moral: „swiftiană” în Tablete din Țara de Kuty sau în Cimitirul Buna-Vestire, distopică în ce
are ea mai bun. Detenția din „procesul ziarișilor” (după ce amicul lui Bogdan-Pitești colaborase cu
ocupantul german, eliberat fiind de viitorul său dușman N. iorga) a dat, probabil, cele mai puternice
pagini ale literaturii de închisoare precomuniste în „Poarta neagră”; traumele călugărului răspopit s-
au răzbunat și ele în „Icoane de lemn” (pe care nu mă satur să le recitesc). Pamfletarul nostru nr. 1 a
făcut din publicistică o artă otrăvurilor. Disputat de toți, dar rămas independent împotriva tuturor,
fabulistul devenit personaj de bancuri a fost și întîi-stătătorul literaturii noastre „esopice” (scrisul „pe
dedesubt”), pe care a deprins-o la mănăstire. Dintre cei trei copii ai săi, doi (Domnica-Mițura și Iosiv-
Baruțiu) rămîn doar ca personaje, dar întîiul născut, Eli Lotar, e o vedetă a artei moderne mondiale.
Cinic din idealism renegat și versatil superior, cu un traseu politic la fel de alunecos ca scrisul său,
bătrînul ne-a dat clasă tuturor. Într-un jurnal, Mircea Cărtărescu (el însuși „ucenic” al meșterului TA)
spunea, definitiv, că „pe lîngă el toți sîntem niște puțoi obraznici.” Așa este. Uneori nici măcar
obraznici... 140 de ani de la nașterea lui Tudor Arghezi, un scriitor uriaș, mărunțel ca om, cu voce
plictisit-pițigăiată. Un artist inclasabil, pentru toate anotimpurile; cu origine umilă, fiu al unei
servitoare germano-secuie, Rozalia, și al unui Nae Theodorescu de mahala, pupilul lui Macedonski va
fi înmormîntat, la 87 de ani, cu mai multă pompă decît orice șef de stat. Singurul Paradis al celui care
a fost, printre altele, nașul lui Urmuz avea să fie Mărțișorul - vecin cu Închisoarea Văcărești și
Cimitirul Bellu -, domeniul cu stupi, căței și pisici unde se odihnește și de unde au ieșit bijuteriile
Cărții cu jucării și ale poemelor înrudite. Altminteri, veninul de lux al (probabil) celui mai valoros, mai
„specific” și mai greu traductibil poet român a dat cea mai spectaculoasă proză autohtonă a
Infernului moral: „swiftiană” în Tablete din Țara de Kuty sau în Cimitirul Buna-Vestire, distopică în ce
are ea mai bun. Detenția din „procesul ziarișilor” (după ce amicul lui Bogdan-Pitești colaborase cu
ocupantul german, eliberat fiind de viitorul său dușman N. iorga) a dat, probabil, cele mai puternice
pagini ale literaturii de închisoare precomuniste în „Poarta neagră”; traumele călugărului răspopit s-
au răzbunat și ele în „Icoane de lemn” (pe care nu mă satur să le recitesc). Pamfletarul nostru nr. 1 a
făcut din publicistică o artă otrăvurilor. Disputat de toți, dar rămas independent împotriva tuturor,
fabulistul devenit personaj de bancuri a fost și întîi-stătătorul literaturii noastre „esopice” (scrisul „pe
dedesubt”), pe care a deprins-o la mănăstire. Dintre cei trei copii ai săi, doi (Domnica-Mițura și Iosiv-
Baruțiu) rămîn doar ca personaje, dar întîiul născut, Eli Lotar, e o vedetă a artei moderne mondiale.
Cinic din idealism renegat și versatil superior, cu un traseu politic la fel de alunecos ca scrisul său,
bătrînul ne-a dat clasă tuturor. Într-un jurnal, Mircea Cărtărescu (el însuși „ucenic” al meșterului TA)
spunea, definitiv, că „pe lîngă el toți sîntem niște puțoi obraznici.” Așa este. Uneori nici măcar
obraznici... 140 de ani de la nașterea lui Tudor Arghezi, un scriitor uriaș, mărunțel ca om, cu voce
plictisit-pițigăiată. Un artist inclasabil, pentru toate anotimpurile; cu origine umilă, fiu al unei
servitoare germano-secuie, Rozalia, și al unui Nae Theodorescu de mahala, pupilul lui Macedonski va
fi înmormîntat, la 87 de ani, cu mai multă pompă decît orice șef de stat. Singurul Paradis al celui care
a fost, printre altele, nașul lui Urmuz avea să fie Mărțișorul - vecin cu Închisoarea Văcărești și
Cimitirul Bellu -, domeniul cu stupi, căței și pisici unde se odihnește și de unde au ieșit bijuteriile
Cărții cu jucării și ale poemelor înrudite. Altminteri, veninul de lux al (probabil) celui mai valoros, mai
„specific” și mai greu traductibil poet român a dat cea mai spectaculoasă proză autohtonă a
Infernului moral: „swiftiană” în Tablete din Țara de Kuty sau în Cimitirul Buna-Vestire, distopică în ce
are ea mai bun. Detenția din „procesul ziarișilor” (după ce amicul lui Bogdan-Pitești colaborase cu
ocupantul german, eliberat fiind de viitorul său dușman N. iorga) a dat, probabil, cele mai puternice
pagini ale literaturii de închisoare precomuniste în „Poarta neagră”; traumele călugărului răspopit s-
au răzbunat și ele în „Icoane de lemn” (pe care nu mă satur să le recitesc). Pamfletarul nostru nr. 1 a
făcut din publicistică o artă otrăvurilor. Disputat de toți, dar rămas independent împotriva tuturor,
fabulistul devenit personaj de bancuri a fost și întîi-stătătorul literaturii noastre „esopice” (scrisul „pe
dedesubt”), pe care a deprins-o la mănăstire. Dintre cei trei copii ai săi, doi (Domnica-Mițura și Iosiv-
Baruțiu) rămîn doar ca personaje, dar întîiul născut, Eli Lotar, e o vedetă a artei moderne mondiale.
Cinic din idealism renegat și versatil superior, cu un traseu politic la fel de alunecos ca scrisul său,
bătrînul ne-a dat clasă tuturor. Într-un jurnal, Mircea Cărtărescu (el însuși „ucenic” al meșterului TA)
spunea, definitiv, că „pe lîngă el toți sîntem niște puțoi obraznici.” Așa este. Uneori nici măcar
obraznici...