Structura primară se referǎ la numǎrul şi felul aminoacizilor componenţi şi la înlǎnţuirea lor

secvenţialǎ.
Are următoarele caracteristici:
1) constituie “coloana vertebrală” a oricărei molecule proteice;
2) conţine legături peptidice;
3) este alcătuită din secvenţe (succesiuni) bine definite ale aminoacizilor in catenele peptidice,
secvenţe aflate sub control genetic. Pe scurt, aceasta se explică astfel: secvenţa nucleotidelor din ADN
(molecula eredităţii) este transcrisă într-o secvenţă complementară de nucleotide din ARN. Secvenţa de
nucleotide din ARN este cea care determină succesiunea aminoacizilor din proteine, fiecare aminoacid
fiind codificat prin una sau mai multe secvenţe de trei nucleotide numite codoni.
4) determinǎ configuraţia specifică oricărei proteine. Structura tridimensională (conformaţia
spaţială) şi activitatea biologică a proteinei sunt dependente si controlate de secvenţa de aminoacizi
caracteristică structurii primare.
Proteinele sunt macromolecule naturale, majoritatea cu catenă liniară (neramificată). Legătura
peptidică este stabilizată prin rezonanţă şi are aproximativ 40% caracter de dublă legătură, prin urmare
atomii de carbon şi azot nu se pot roti liber, iar atomii de oxigen şi hidrogen se află în poziţie trans.

C .. H C H C + H
+
C N
C ' ._.O C N
C' 
_ C N
C'
O O
Atomii de carbon, oxigen, azot, hidrogen, împreună cu cei doi atomi de carbon C α şi Cα’ implicaţi
în legăturile peptidice sunt coplanari iar resturile de aminoacizi (radicalii organici ai aminoacizilor) sunt
dispuşi alternativ deasupra şi sub planurile legăturilor peptidice, într-un aranjament trans repetabil.
H O R H H O R H
C N C C N C C
C C N C C N C
O H R H O H R H O

Geometria trans a legaturilor peptidice

Aşa cum am menţionat anterior, natura chimica a radicalilor din aminoacizi (R1, R2 etc.) are o
importanta decisiva in organizarea globala a proteinelor, deoarece ei pot interactiona in cadrul catenelor
sau intre catenele polipeptidice ale moleculelor proteice.

Operatiile analitice necesare elucidarii structurii primare a proteinelor sunt extrem de complexe,
laborioase si de mare finete. Prima proteina cu structura complet elucidata a fost insulina, alcătuită din 51
aminoacizi grupaţi în două lanţuri peptidice (Friederich Sanger, 1954), urmata de mioglobina (153
aminoacizi), hemoglobina (protomerul α alcatuit din 141 aminoacizi, protomerul β din 146), ribonucleaza
(124 aminoacizi), γ-globulina (1320 aminoacizi) etc.
I. Prima etapa in studiul unei proteine o constituie izolarea (separarea) in stare pura a proteinei.
Acest lucru se realizeaza in special prin metode cromatografice (cromatografia pe hirtie, in strat subtire, pe
coloana, pe geluri, pe schimbatori de ioni, cromatografie de afinitate), prin electroforeza dar si prin tehnici
de cristalizare, precipitare, dizolvare selectiva etc.
II. A doua etapa o reprezinta analiza calitativa si cantitativa.
 1. dacă proteina conţine mai multe lanţuri polipeptidice, acestea se separă prin tratare cu un acid,
o bază sau o sare foarte concentrate ori cun agent de denaturare şi se purifică;
2. toate punţile de sulf sunt rupte (spre exemplu cu ajutorul acidului performic sau β-
mercaptoetanolului), iar grupele SH rezultate se alchilează (de obicei cu iodoacetat);
3. se efectuează hidroliza totală a fiecărui lanţ peptidic, în mediu puternic acid (HCl la fierbere),
urmată de dozarea cromatografică a amestecului de aminoacizi rezultaţi. Se obţine compoziţia
peptidei, dar nu este furnizată nicio informaţie cu privire la ordinea (succesiunea)
aminoacizilor în catena polipeptidică;
4. se identifică aminoacizii N- şi C-terminali;
5. se efectuează hidrolize parţiale, chimice sau enzimatice, obţinându-se peptide mai mici din
care se poate determina secvenţa de aminoacizi.
Pentru determinarea succesiunii aminoacizilor se apelează la următoarea strategie:
Determinarea aminoacidului N-terminal (metoda Friederich Sanger) cu ajutorul unui reactiv ce
“marcheaza” aminoacidul N-terminal. Reactivul poate fi:
► 2,4-dinitrofluorobenzenul (DNFB, reactivul lui Sanger)

O2 N F + H2N CH C NH CH CO O2 N NH CH C NH CH CO
R1 O R2 R1 O R2
NO2 NO2
H2 O
O2 N NH CH COOH + H2N CH CO + amestec de aminoacizi
H+
R1 R2 si oligopeptide
NO2
Se efectuează apoi hidroliza rezultând aminoacidul “marcat”, galben strălucitor, care se separă de
restul aminoacizilor formaţi prin extracţie cu eter de petrol. Prin această metoda catena polipeptidică este
distrusă.
► fenilizotiocianatul. Prin tratarea cu acest reactiv rezulta un derivat de tiouree care este scindat de
restul peptidei printr-o hidroliza blinda (cu HCl diluat sau acid trifluoroacetic).

pH=9 ..
Ph N C + H2N CH CO NH CH CO Ph NH
.. C NH CH R
S R R' S
CO NH CH CO
Fenilizotiocianat
F3CCOOH R'
anh.

R O R O
+ +
H H3N CH CO NH CH CO
+
HN N Ph N S
R' R''
S NH Ph

Feniltiohidantoina Derivat de tiazolinona

(se extrage intr-un solvent organic si
se transforma intr-un compus mai stabil)

In acest caz se separa un singur aminoacid (cel N-terminal), restul catenei polipeptidice ramânând
intact.Operaţia poate fi repetata, detaşându-se si analizându-se de fiecare dată un singur aminoacid
(procedeu pus la punct in 1950 de către Pehr Edman, care a reusit apoi automatizarea acestuia). Procedeul
este limitat la polipeptide cu cel mult 20 aminoacizi.
 ► alti reactivi pentru capatul N-terminal: clorura de 1-dimetilaminonaftalin-5-sulfonil (clorura de
dansil) si clorura de 4-dimetilaminoazobenzen-4’-sulfonil (clorura de dabsil), metodele respective fiind
foarte sensibile

H3C CH3
N
H3C
N N N SO2Cl
H3C

SO2Cl
Clorura de dansil Clorura de dabsil
(Clorura de 1-DimetilAminoNaftalin-5-Sulfonil) (Clorura de 4-DimetilAminoAzoBenzen-4'-Sulfonil)

In cazul utilizarii acestor reactivi, dar si in cazul folosirii reactivului Sanger, pentru peptide cu
numar mic de aminoacizi este utila efectuarea unei hidrolize partiale (folosind cantitati de apa si acid mai
mici decit cele necesare stoechiometric), hidroliza in urma careia rezulta un amestec de aminoacid marcat,
alti aminoacizi si di, tri, polipeptide. Polipeptidele se separa din amestec si sint supuse unei noi hidrolize,
obtinindu-se aminoacizii componenti. Restul se reduce la o problema de logica.
Determinarea aminoacidului C-terminal
Se realizeaza cel mai bine prin hidroliza enzimatica cu ajutorul peptidazelor (enzime hidrolitice
-hidrolaze- specializate in hidroliza unei anumite legaturi peptidice). In functie de pozitia legaturii
peptidice atacate de enzima se deosebesc: exopeptidaze (hidrolizeaza legaturile peptidice marginale) si
endopeptidaze (hidrolizeaza legaturi peptidice interioare). Spre exemplu, carboxipeptidaza (enzimă
extrasă din pancreas) este o exopeptidază care atacă legatura peptidică vecină cu COOH liber, realizându-
se astfel “descompunerea” lantului polipeptidic pornind de la capatul C-terminal. Aceasta metoda poate fi
si ea automatizata. Similar, aminoacid peptidazele (aminopeptidazele) realizează ruperea legăturii
peptidice formate de aminoacidul N-terminal.
Atât endo- cât şi exo-peptidazele au cerinţe specifice legate de natura resturilor de aminoacid ce
alcătuiesc legătura peptidică pe care o scindează (v. mai jos).
Dintre celelalte metode de identificare a aminoacidului C-terminal merită amintite:
► esterificarea cu metanol urmata de reducere cu LiBH4 si apoi de hidroliza totala, cind rezulta
aminoalcoolul corespunzator alaturi de ceilalti aminoacizi liberi;
+
H
H2N CH CO NH CH CO NH CH CO NH CH COOH + CH3OH
R1 R2 Rn-1 Rn
LiBH4
H2N CH CO NH CH CO NH CH CO NH CH COOCH3
R1 R2 Rn-1 Rn
LiBH4 H2O
H2N CH CO NH CH CO NH CH CO NH CH CH2OH
HCl
R1 R2 Rn-1 Rn
H2O + _ + _ + _ +
H3N CH COO + H3N CH COO + ............. + H3N CH COO + H3N CH CH2OH
HCl
R1 R2 Rn-1 Rn
 ►hidrazinoliza(reacţia cu hidrazina în mediu acid), prin care toate legaturile peptidice sunt
desfacute obtinindu-se aminoacidul C-terminal liber alături de aminoacil-hidrazidele respective.

H2N CH CO NH CH CO NH CH CO NH CH COOH + H2N NH2 H2N CH C NH NH2 +

R1 R2 Rn-1 Rn R1 O

+ H 2N CH C NH NH2 + ............. + H2N CH C NH NH2 + H 2N CH COOH

R2 O Rn-1 O Rn

Cu ajutorul endopeptidazelor pot fi efectuate scindari selective in interiorul lantului peptidic,

existind enzime care hidrolizeaza legatura peptidica din imediata vecinatate a anumitor aminoacizi.
- pepsina (acţionează în mediu puternic acid, pH≈2) hidrolizează în principal legăturile peptidice
formate de grupele NH2 ale fenilalanainei, triptofanului, tirosinei şi leucinei (dar şi ale altor aminoacizi);
- tripsina (enzimă secretată de pancreas în intestinul subţire; acţionează în mediu slab bazic, pH≈8)
hidrolizeaza legaturile peptidice formate de grupele COOH ale lizinei si argininei (aminoacizi cu catene
laterale încărcate pozitiv);
- chimotripsina (de asemenea secretată de pancreas în intestinul subţire şi acţionând în mediu slab
bazic), mai putin selectiva, hidrolizeaza legaturile peptidice formate de grupele COOH ale tirosinei,
fenilalaninei, triptofanului (aminoacizi cu grupe hidrofobe voluminoase) si, mai lent, ale metioninei,
asparaginei, histidinei, leucinei şi acidului glutamic.
Cele trei enzime nu acţionează în cazul în care celălalt aminoacid implicat în legăturile peptidice
scindate este prolina.
Exista si reactivi chimici specifici anumitor aminoacizi. Spre exemplu: bromcianul (Br-CN)
realizeaza ruperea legaturii peptidice formate de grupa COOH a metioninei (aceasta este un aminoacid
mai puţin răspândit în proteine, de aceea scidarea legăturilor peptidice formate de metionină permite, în
practică, fragmentarea polipeptidelor în oligopeptide); N-bromosuccinimida scindeaza legaturi peptidice
vecine cu tirosina.

H2N CH CO NH CH CO NH CH CO NH CH CO NH CH CO NH CH COOH
R1 R2 Rx Ry Rn-1 Rn

- exo-aminopeptidaze - exocarboxipeptidaze
- metoda Sanger - esterificare si reducere cu LiBH4
- metoda Edman - bromcian pt. Rx = Met - hidrazinoliza
- clorura de dansil/dabsil - endo-peptidaze:
COOH NH2
* pepsina pt. Ry = Phe, Tyr, Trp SH
NH2
* tripsina pt. Rx = Lys, Arg COOH
= activare = dezactivare
* chimotripsina pt. Rx = Phe, Tyr, Trp COOH
(Leu, Met, Asn, Glu etc.)
 Structura secundară
Reprezintă organizarea spatiala a catenei polipeptidice principale (a “coloanei vertebrale” a
moleculei polipeptidice, alcătuite din atomii participanţi la legăturile amidice, fără considerarea catenelor
laterale). Este realizată şi stabilizată prin legăturile de hidrogen intra- şi intercatenare dintre grupele amino
si carbonil ale legăturilor peptidice.
Este reprezentată prin doua conformaţii caracteristice proteinelor fibrilare: elice α (α- helix) si “foi
pliate” sau conformatie β (β-pleated sheet). O conformatie speciala o reprezinta conformaţia tip colagen.

Conformatia elice α. La baza descoperirii ei au stat cercetarile cu raze X efectuate de W. Astbury,

in Anglia, la inceputul anilor’30. Spectrele de difractie de raze X au indicat o periodicitate sau o unitate
(lungime) ce se repeta de aprox. 0,5 – 0,55 nm de-a lungul axei longitudinale. Continuând studiul cu raze
X al aminoacizilor, al di- şi tri-peptidelor, Linus Pauling propune (1951) conformaţia de elice α a
lanţurilor proteice: conformatie elicoidala rezultata prin spiralarea catre dreapta a catenei polipeptidice;
pasul elicei (distanta dintre doua puncte identice din spire consecutive)= 5,4Ǻ, fiecare pas este alcatuit din
3,6 aminoacizi iar o spira este alcatuita din 4,6 aminoacizi. Conformaţia de elice α este posibilă datorită
configuraţiei L a aminoacizilor componenţi ai proteinelor.
Este o conformaţie contractată menţinută prin legături de hidrogen intracatenare stabilite între
grupa carbonil a unei legături amidice şi grupa amino a altei legături amidice separate de prima prin 3
aminoacizi (altfel spus, între grupa carbonil a aminoacidului n şi grupa NH2 a aminoacidului n+4).
 Radicalii aminoacizilor componenti sunt asezati alternativ deasupra si sub planurile legaturilor
peptidice si orientati spre exteriorul elicei, astfel încât interacţiunile sterice între ei şi de asemenea cu
catena principală sunt minime. Aminoacizii predominanţi sunt cei cu catene nepolare: alanină, leucină,
izoleucină, fenilalanină, metionină.
Exemplul clasic de proteine cu conformaţie de elice α il constituie α-keratinele. Aceste keratine
sunt bogate în resturi de cisteină, ceea ce perimite formarea unui număr mai mare sau mai mic de punţi de
sulf. Cu cât acest număr este mai mare cu atât fibra este mai dură (rigidă). α-Keratina se întinde la
incalzire, astfel ca firul de par creţ umed, supus la incalzire isi dubleaza lungimea, prin ruperea legaturilor
de hidrogen şi a punţilor disulfurice intracatenare (ceea ce duce la distrugerea elicei si rearanjarea
catenelor intr-o conformatie β). Alungirea nu este permanenta, parul revenindu-si, în timp, prin racire, la
lungimea normală.
Conformatia β sau “foi pliate” (β-pleated sheet) a fost propusă tot în anul 1951, de către Linus
Pauling şi Robert Corey. Reprezinta o conformatie ordonata si relaxata, stabilizata prin legaturi de
hidrogen intercatenare, in care catenele polipeptidice au conformatie in zig-zag, fiind paralele intre ele.
Legaturile de hidrogen se formeaza in numar maxim, intre grupe carbonil si amino apartinind la catene
diferite. Radicalii aminoacizilor se afla dispusi alternativ deasupra si sub planul legaturilor peptidice, iar
atomii de carbon purtatori ai acestor radicali sint amplasati pe muchia dintre doua planuri.
Orientarea catenelor polipeptidice poate fi paralelă (ambele catene evoluează de la capătul N-
terminal spre cel C-terminal) sau antiparalelă (un lanţ se desfăşoară de la capătul N-terminal spre cel C-
terminal, iar celălalt în sens invers). Conformaţia β cu catene paralele este mai puţin stabilă decât cea cu
catenele orientate antiparalel, cel mai probabil din cauza distorsionării legăturilor de hidrogen
intercatenare.
 Aminoacizii cel mai frecvent întâlniţi sunt cei puţin voluminoşi, în special glicocolul şi alanina.
Prototipurile acestui model sunt β-keratinele - acestea se gasesc in firul produs de viermii de
matase, in solzii, ghearele si ciocurile reptilelor si pasarilor. Spre deosebire de α-keratine, β-keratinele nu
se pot întinde deoarece lanţurile polipeptidice sunt deja aproape complet întinse.
Conformaţia tip colagen este specifică, în mod evident, colagenului.
Reprezintă o conformatie foarte rigida, de elice tripla sau super-elice (triplu helix): trei catene
polipeptidice rasucite spre stinga, fiecare catena fiind înfăşurată slab, spre dreapta, una în jurul celeilate. O
spira din oricare elice este alcatuita din 3 aminoacizi. Aceasta conformatie este favorizata de prezenta in
proportie mare a prolinei, hidroxiprolinei si glicocolului care nu permit adoptarea uneia dintre
conformatiile mentionate anterior. Numeroasele resturi de prolina determina aranjamentul elicoidal,
caracteristic, al lanturilor, in timp ce radicalii de glicocol, mai mici, plasati in fiecare a treia pozitie, permit
incolacirea lanturilor unul in jurul celuilalt (atomul de hidrogen din catena laterală a glicocolului fiind
singurul care se potriveşte (are loc) în interiorul atât de aglomerat al super-elicei.
Stabilitatea super-elicei este asigurata de legaturi de hidrogen din interiorul fiecarei elice si intre
elicele componente, realizate in special de catre prolina. Se formeaza insa si legaturi de hidrogen
suplimentare de către grupele OH din 4-hidroxiprolina (mai rar şi din 3-hidroxiprolină) si 5-hidroxilisina,
acesti doi aminoacizi formându-se prin hidroxilare enzimatica în cursul biosintezei colagenului. Grupa
OH din 4-hidroxiprolina este indispensabila pentru formarea legaturilor de hidrogen intercatenare,
lanturile polipeptidice ale tropocolagenului nerasucindu-se in super-elice in absenta lor; de asemenea nici
asamblarea şirurilor de tropocolagen în fibrile nu se poate realiza în absenţa legăturilor de hidrogen ale 4-
hidroxiprolinei.
Hidroxilarea prolinei şi lizinei are loc in prezenta enzimelor prolinhidroxilază, respectiv
lizinhidroxilază, a oxigenului, α-cetoglutaratului şi a vitaminei C. Lipsa vitaminei C impiedica deci
hidroxilarea prolinei si lisinei, conducind la slabirea rezistentei pielii si a vaselor de singe, la singerarea
gingiilor, la dermatoza si la aparitia scorbutului.
_
COO _
COO
N CH C NH CH2 N CH C NH
prolilhidroxilaza CH2
O + O2 + CH2 O
C vitamina C + CH2
C
C O _
H H - CO2 H OH COO
_
COO
prolina -cetoglutarat 4-hidroxiprolina succinat
 Colagenul este cea mai abundentă proteină prezentă în vertebrate; reprezinta cca 1/3 din totalul
proteinelor din organismul animal, fiind prezent in piele, oase, cartilagii, tendoane, cornee, dinti, vase de
singe etc. Conferă formă şi rezistenţă ţesuturilor în care se găseşte. Există mai multe tipuri de colagen,
majoritatea conţinând in proporţie mare glicocol (~30-35%) şi în cantităţi semnificative prolină (~12%),
4-hidroxiprolină (~9%, acest aminoacid fiind rar întâlnit în alte proteine) şi de asemenea alanină (~11%).
Astfel, secvenţele de aminoacizi cele mai frecvent întâlnite sunt Gly-Pro-X sau Gly-X-Hyp (X poate fi
orice alt aminoacid).
Colagenul nu este o proteină simplă ci, de fapt, este o glicoproteină, întrucât acesta leagă prin
grupa OH a 5-hidroxilizinei carbohidraţi (oligozaharide) printr-o legătură O-glicozidică.
Prin încălzirea îndelungată a colagenului cu apă, acesta întâi se îmbibă cu apă, apoi, prin ruperea
unor legături de hidrogen se transformă în gelatină. Aceasta este uşor solubilă în apă (la uşoară încălzire),
formând soluţii vâscoase care la răcire se transformă în geluri elastice (piftii) ce conţin 2-3% gelatină,
restul apă.
Oasele şi dinţii sunt alcătuite în principal din colagen şi hidroxiapatită de calciu [Ca 5(PO4)3OH].
Hidroxiapatita cristalizează în spaţiile libere dintre unităţile de tropocolagen rezultând un material dur dar
cu o oarecare elasticitate datorată colagenului. partea interioară a dintelui este alcătuită în principal din
dentină ce are un procent mare de substanţă anorganică (75%); partea exterioară are un conţinut şi mai
mare (95%) de substanţă anorganică, ceea ce determină o duritate foarte mare. Oasele au un conţinut de
substanţă anorganică mai mic decât dintele fiind deci mai puţin dure (rezistente).
 Alte proteine fibrilare
Elastina
Se gaseste in tesutul conjunctiv si participa la realizarea structurii arterelor si ligamentelor, fiind
flexibila si extensibila dupa toate directiile datorita prezentei dezmozinei care realizează încrucişarea
lanturilor polipeptidice.
Contine in proportie mare glicina, prolina, lisina si alanina.
Fibrinogenul este proteina cu molecula de dimensiunea cea mai mare prezenta in serul sanguin,
având structura asemanatoare α-keratinei.
Are rol esential in procesul de coagulare a singelui, proces in care fibrinogenul se transforma
ireversibil in fibrina, insolubila. Procesul de coagulare are loc în prezenţa trombinei, fibrinazei şi a ionilor
Ca2+.
Structura terţiarǎ (determinarea acesteia a fost posibila tot cu ajutorul razelor X) se referă la
aranjamentul spaţial al întregii catene polipeptidice, incluzând şi catenele laterale. Ea indică şi poziţia
fiecărui atom în proteină. Este caracteristica proteinelor globulare şi reprezinta un stadiu avansat de
organizare spatiala rezultând în urma replierii catenelor polipeptidice ale proteinelor având conformaţiile
descrise mai sus (stucturile terţiare ale multor proteine globulare sunt combinaţii ale tipurilor de structuri
secundare). Conformaţia obţinută este mai compactă fiind caracterizată de alternanţa unor porţiuni
regulate şi rigide cu porţiuni neorganizate si flexibile.
Aproximativ jumătate din resturile de aminoacizi ale unei proteine globulare se află ca elice α şi
“foi pliate”, restul sunt incluşi în segmente cu diverse conformaţii: coturi, bucle, îndoituri etc. Coturile şi
îndoiturile sunt mici segmente de aminoacizi (de obicei în număr de patru, în care glicina şi prolina se
întâlnesc frecvent) care unesc două unităţi ale unei structuri secundare (spre exemplu 2 conformaţii β
antiparalele). Sunt realizate în mare parte prin legături de hidrogen (între primul şi al patrulea aminoacid).
Buclele au de regulă conformaţii neregulate dar au roluri biologice importante (spre exemplu în enzime).
Aceste conformaţii neregulate sunt însă specifice fiind stabilizate prin legături de hidrogen, punţi de sare
şi interacţii hidrofobe cu alte porţiuni din molecula proteică.
Legăturile intercatenare ce stabilizeaza structurile tertiare sunt:
- “interactiuni hidrofobe” intre radicalii nepolari din leucina, izoleucina, valina, alanina,
fenilalanina. Aşa cum a fost precizat anterior, acestea nu sunt interacţiuni propriu-zise ci reprezintă
tendinţa de atractie mutuala a gruparilor nepolare ce are ca efect direcţionarea radicalilor hidrofobi din
catenele laterale către interiorul moleculei, excluzând moleculele de apă din regiunea internă hidrofoba
astfel formata;
- legaturi de hidrogen ne-peptidice intre grupe OH si COOH şi peptidice intre diferite segmente
pliate ale moleculei;
- interactii ionice sau punţi de sare intre gruparile polare NH 3+ din aminoacizi
diaminomonocarboxilici si COO- din aminoacizi monoaminodicarboxilici;
- legaturi covalente: punti de sulf intre radicalii de cisteina;

Important de mentionat este faptul ca structura tertiara este foarte sensibila la actiunea factorilor
fizici si chimici care produc ruperea legaturilor implicate in organizarea tertiara. Aceasta determina
denaturarea proteinelor, insotita de obicei de pierderea proprietatilor biologice.

Structura cuaternară este caracteristicǎ unor proteine cu mase moleculare mai mari de 100
kDa, constituite din mai multe catene polipeptidice (subunităţi) şi se referă la aranjamentul spaţial al
subunităţilor componente. Aceste proteine se gasesc ca agregate moleculare numite oligomeri (dimeri,
trimeri, tetrameri), alcatuiti din mai multi protomeri (2, 3, 4).
 Interactiunile prin care se asambleaza subunitatile agregatului molecular (protomerii) sunt de
natura fizică: interacţiuni electrostatice si legaturi de hidrogen localizate la suprafata fiecarei catene
polipeptidice.
Exemplul tipic este hemoglobina: tetramer alcatuit din 2 catene α si 2 catene β, iar alt exemplu il
reprezinta enzimele alosterice (v. mai departe) ale căror subunităti sunt asamblate în molecula proteică
prin interacţii necovalente. Spre deosebire de acestea, mioglobina, alcătuită dintr-un singur lanţ
polipeptidic, sau chimotripsina, ce conţine trei lanţuri polipeptidice menţinute împreună prin legături
covalente (punţi de sulf intercatenare), nu prezintă structuri cuaternare.
 PROTEINE GLOBULARE
Caracteristici generale:
• au forma sferica sau ovala;
• conformatia este mult mai complexa decit a proteinelor fibroase;
• au activitate biologica (spre deosebire de proteinele fibroase care au functie structurala si
mecanica): majoritatea sint enzime; unele au rol in apararea organismelor impotriva bolilor
(imunoglobuline), altele transporta diverse substante ca oxigen, acizi grasi, lipide, hormoni etc.
• exemple: albumine, globuline

Albuminele
• pot fi atit de origine vegetala cit si animala; cele de origine animala sint raspindite in citoplasma si in
lichidele biologice (spre ex. plasma sanguina)
• in compozitia lor intra toti aminoacizii cu exceptia glicocolului
• albuminele plasmatice (serumalbuminele) reprezinta cca 60% din proteinele plasmatice; sint
sintetizate in ficat, având printre altele, rol în:
* mentinerea presiunii osmotice a singelui, controlul presiunii singelui si implicit al tensiunii;
* menţinerea echilibrului acido-bazic (moleculele au sarcină negativa şi alături de ionii fofat şi de
hemoglobină constituie principalii ioni negativi care se alătură anionului Cl - pentru compensarea
sarcinilor pozitive constituite din Na+ şi K+);
* legarea şi transportul unor molecule endogene (acizii grasi, bilirubina) şi exogene (xenobiotice –
medicamente, toxice);
* captarea radicalilor liberi (cu efect oxidant nociv pentru organism) datorită numeroaselor grupe
SH reducătoare pe care le conţin;
• constituie o rezerva de proteine in unele plante, seminţe, ouă;
• sint insotite de globuline – spre exemplu: serumalbuminele sint insotite in plasma sanguina de
serumglobuline; lactoalbuminele din lapte sint insotite de lactoglobuline; ovalbuminele din albusul de ou
de ovoglobuline; mioalbuminele din muschi de mioglobuline (anume de miozina; aceasta este proteina
contractila din tesutul muscular care este alcatuita din trei catene elicoidale avind un segment terminal cu
aspect globular – prezinta deci proprietati caracteristice atit proteinelor fibroase cit si celor globulare)
Globulinele
• serumglobulinele reprezinta cca 36% din proteinele plasmatice si sint de mai multe tipuri: α, β, γ.
Valorile cantitative ale acestor fractiuni variaza in functie de specie si de anumite stari patologice
• α si β globulinele sint sintetizate in ficat si ajuta la transportul lipidelor si al vitaminelor liposolubile;
γ sint produse in tesuturile limfatice si functioneaza ca anticorpi de imunitate
• pot fi separate de albumine (cu care coexista) prin precipitare in solutii de sulfat de amoniu:
albuminele precipita din solutii saturate, iar globulinele precipita la concentratii mai mici (50%) de sulfat
de amoniu
 Mioglobina si hemoglobina sunt heteroproteine, mai exact cromoproteine porfirinice dar si
metaloproteine. Cromoproteinele contin ca si componenta prostetica o substanta colorata care confera
culoare intregii molecule. Se clasifica in cromoproteine porfirinice si cromoproteine neporfirinice.
In cromoproteinele porfirinice componenta prostetica este o combinatie tetrapirolica diferit
substituita numita porfirina
Mioglobina este cromoproteina de culoare rosie existenta in muschi.
Are rol de a stoca si difuza oxigenul in tesutul muscular si se gaseste in cantitate mare in tesuturile
musculare ale animalelor acvatice (balena, foca, morsa etc.) care trebuie sa stocheze mari cantitati de
oxigen pentru a putea supravietui sub apa timp indelungat.
Componenta proteica este formata dintr-un singur lant polipeptidic alcatuit din 153 aminoacizi;
75% din catena este α-helix (cei 153 aminoacizi sint grupati in 8 segmente de elice α unite prin portiuni
neelicoidale constituite din prolina, serina si izoleucina). Contine o singura grupare hem.
Reprezinta prima proteina a carei structura tridimensionala a fost studiata in detaliu cu ajutorul
razelor X (rezultatele publicate in 1960 de catre John Kendrew). Cercetarile au evidentiat o structura
compacta, in care catenele laterale nepolare ale aminoacizilor sint orientate spre interior, iar hemul este
plasat intr-un “buzunar” captusit cu resturi de aminoacizi nepolari fiind fixat prin forte hidrofobe.
Singurele resturi polare din interiorul moleculei sint doua resturi de histidina legate coordinativ de ionul
de fier din centrul hemului.
Afinitatea mioglobinei pentru oxigen este de cca 6 ori mai mare decit cea a hemoglobinei, formând
cu acesta un complex disociabil.
MbO2 Mb + O2

Hemoglobina reprezinta cromoproteina de culoare rosie

existenta in hematiile din singele vertebratelor.
Are rolul de a transporta oxigenul molecular de la plamini la
tesuturi, pe baza capacitatii hemoglobinei de a foma cu O 2 un
complex disociabil numit oxihemoglobina.
Componenta proteica (globina) este formata din patru
lanturi polipeptidice (4 protomeri): 2 unitati α (fiecare alcatuita din
141 aminoacizi) si 2 unitati β (alcatuite din 146 aminoacizi).
Fiecare protomer are atasat un hem.

Hemul este alcatuit dintr-o molecula de protoporfirina avind

ca substituenti radicali metil, vinil, propionil, in centrul careia se
afla un ion de fier bivalent. Fierul este legat de atomii de azot pirolici prin doua legaturi covalente si doua
coordinative (coplanare si perpendiculare doua pe celelalte doua).
H2C CH CH3
H3C CH CH2
N 2+ N
Fe
N HN N N
NH H3C CH3
N
H2C CH2
_ _
Porfina OOC H2C CH2 COO
Hem

Asamblarea hemului cu globina se realizeaza prin mai multe tipuri de legaturi:

 H O
 atomul de fier se leaga direct de un radical N C
C CH N
de histidina din molecula globinei printr-o
O H2C H
legatura coordinativa si indirect de un alt
NH
rest de histidina prin intermediul unei
molecule de apa care formeaza o legatura H2C N
coordinativa cu fierul si o legatura de CH CH3
hidrogen cu histidina. H3C CH CH2
 intre gruparile carboxilat (COO- ) ale N 2+ N
substituentilor din hem si grupele amino N
Fe
N
(NH3+) din aminoacizii bazici (lisina) ai
H3C CH3
globinei se stabilesc legaturi ionice;
 intre radicalii vinil si metil ai hemului si H2C H H CH2
O
radicalii nepolari din catenele unor CH2
H2C
aminoacizi ai globinei (triptofan, H
 
fenilalanina) se stabilesc forte van der +
OOC
N
COO
+
Waals. NH3 NH3
N
CH2 4 CH2 4
Combinatii ale hemoglobinei CH2
CH CH CH
Combinatia hemoglobinei cu oxigenul - N C N C N C
oxihemoglobina H O H O H O
Rolul hemoglobinei in organism este de a
transporta oxigenul de la plamini la tesuturi si dioxidul de carbon de la tesuturi la plamini. Transportul
oxigenului se realizeaza pe baza capacitatii hemoglobinei de a forma cu acesta un compus disociabil numit
oxihemoglobina.
[Hb]4 + 4 O2 [HbO2]4

Volumul maxim de oxigen pe care pot sa-l lege 100 ml singe (ce contine ~15g hemoglobina) este
de cca 20 ml si se numeste putere oxiforica a hemoglobinei.
H O Factorul esential care influenteaza echilibrul oxigenare -
C
N C
N
deoxigenare este presiunea partiala a oxigenului: la nivelul alveolelor
CH
O H pulmonare, unde presiunea partiala a oxigenului este mare (~100
H 2C
NH mmHg) se formeaza HbO2, iar la nivelul vaselor capilare din tesuturi,
unde presiunea partiala a oxigenului este mica (~30 mmHg), are loc
H 2C N
CH CH3 disocierea HbO2 cu eliberarea oxigenului necesar oxigenarii
H 3C CH CH2
tesuturilor si deci reactiilor biochimice celulare ce necesita oxigen.
N 2+ N Fixarea reversibila a oxigenului la hemoglobina are loc prin legatura
Fe
N N coordinativa cu ionul Fe2+, prin indepartarea moleculei de apa prin
H 3C CH3 intermediul careia Fe2+ era legat de al doilea rest de histidina din
H2 C O CH2
molecula globinei prin legatura coordinativa (are loc de fapt
_ O _ eliberarea unui rest de histidina si inlocuirea moleculei de apa cu
OOC H 2C CH2 COO molecula de oxigen).
Oxihemoglobina

Combinatia hemoglobinei cu dioxidul de carbon – carbohemoglobina

Fixarea dioxidului de carbon la hemoglobina are loc covalent, la o grupa amino libera a globinei,
formindu-se un compus disociabil de tip carbamat:
_
Hb NH2 + CO2 Hb NH COO + H +
 In acest mod, hemolobina transporta dioxidul de carbon de la tesuturi, unde presiunea partiala a
dioxidului de carbon este mare, spre plamini, unde acesta se desoarbe, presiunea sa partiala fiind mica; are
loc astfel eliminarea dioxidului de carbon prin procesul de expiratie.
Combinatia hemoglobinei cu monoxidul de carbon – carboxihemoglobina
Carboxihemoglobina rezulta prin legarea coordinativa a monoxidului de carbon de catre
hemoglobina, aceasta avind o afinitate mult mai mare pentru monoxidul de carbon decit pentru oxigen.
Este un compus toxic, putin disociabil, care blocheaza functia respiratorie a hemoglobinei, provocind
intoxicatii sau asfixie - în cazul în care 50% din hemoglobina este blocata sub forma de
carboxihemoglobina (50% din hemoglobina din singe se transforma in carboxihemoglobina intr-o ora la
o concentratie volumetrica de numai 0,07% CO in aer; constanta de echilibru a reactiei de formare a
carboxihemoglobinei este de 300 ori mai mare decit constanta de echilibru a reactiei de oxigenare).
Derivatii hemului în care acesta contine ionul Fe3+ (in loc de Fe2+) se numesc hemine; acestia isi
pierd capacitatea de a lega oxigenul. In acesti compusi apare si un anion de compensare: Cl - (in
clorhemina sau hemina), OH- (in hematina)
Prin tratarea hemoglobinei, la cald, cu acid acetic si clorura de sodiu are loc separarea hemului de
globina simultan cu oxidarea Fe2+ la Fe3+ si formarea heminei (clorheminei), cristale caracteristice rosii.
Reactia este foarte sensibila, fiind utilizata la identificarea urmelor de singe (spre ex. in criminalistica).
Combinatia hematinei cu globina se numeste methemoglobina. Aceasta se formeaza prin oxidarea
Fe2+ din hemoglobina cu MnO4- , ClO4-, nitrobenzen. Apare in urina si singe in intoxicatiile cu nitrobenzen
sau alti oxidanti.