1.

Istoriografia, bazele teoretico-conceptuale și metodologice ale serrviciului diplom si consular

*Primele izvoare şi menţiuni documentare diplomatice, tratatele şi acordurile încheiate şi monumentele
istorice. Unele dintre aceste documente cu valoare istorică sunt corespondenţa de la Tellel-Amarna, Legile lui
Hammurabi, Legile hitiţilor, Legile lui Manu şi multe altele.
*În Evul mediu se înregistrează noi forme de perfectare a actelor ca rezultat al evoluţiei sistemului de relaţii
interstatale, confirmând creşterea nivelului complexităţii relaţiilor diplomatice. Astfel, diplomaţia din secolele
XI-XV atestă acte publice la care se referă şi documentele, ordonanţele împăraţilor şi regilor, precum şi
reprezentanţilor clerului – papii, patriarhii, episcopii. Apar primele anale şi cronici. În această perioadă,
principalul arbitru al sistemului de relaţii diplomatice dintre state a fost Papa. Diplomaţia papală era implicată
activ în organizarea şi desfăşurarea evenimentelor cu caracter interstatal, printre care cele mai importante erau
considerate cruciadele, de către specialiştii în domeniu. În cea mai mare parte, diplomaţia medievală se limita
la relaţii politico-diplomatice interstatale, de multe ori având caracter separat şi secret, fiind o practică a vremii
caracteristică procesului de fragmentare feudală a statelor din Europa.
*Epoca modernă-evoluția este strâns legată de descoperirile geografice şi de cuceririle coloniale care au
favorizat expansiunea comerţului mondial şi consolidarea relaţiilor de marfă–bani. Rolul de lider în procesul
de reglementare a relaţiilor internaţionale în această perioadă era jucat de mai mulţi subiecţi cum ar fi Anglia,
Portugalia, Spania, Olanda şi Franţa.
*În secolul XVIII creşte preponderent rolul şi influenţa politicii externe şi diplomatice a Imperiului Rus.
Caracteristici ale activităţii diplomatice şi a structurilor diplomatice din secolele XVI-XVIII: - interesul de
stat devine principiul de bază al politicii externe; - funcţionarea mai eficientă a organelor de politică externă;
- înfiinţarea instituţiilor centrale şi locale specializate în domeniul activităţii diplomatice; - formarea şi
dezvoltarea unui stil specific de rapoarte şi expediere a documentelor diplomatice; - crearea unei ierarhii
pronunţate în interiorul reprezentanţelor diplomatice; - apariţia dreptului internaţional ca ştiinţă; - apariţia
fenomenului de tipologizare a diplomaţilor.
*La sfârşitul sec.XIX–începutul sec.XX, a devenit evidentă contopirea serviciului diplomatic cu cel consular,
în anii ‟20 ai secolului trecut acest proces în unele ţări a condus la crearea unui serviciu de politică externă
unificat.
*Un impuls semnificativ privind analiza serviciului diplomatic ca obiect aparte de studiu a servit Convenţia
de la Viena din 1961, organizată în scopul reglementării relaţiilor diplomatice dintre state, sub egida
Organizaţiei Naţiunilor Unite. Rezultatul Forumului Internaţional – ,,Convenţia de la Viena privind relaţiile
diplomatice” – a servit drept suport teoretico-practic pentru lucrările ştiinţifice specializare în domeniul
serviciului diplomatic.
2. Abordarea conceptuala a serviciului diplom si consular
*Ca parte componentă a serviciului de stat, serviciul diplomatic este activitatea profesională desfăşurată de
autorităţile unui stat prin reprezentanţii săi diplomatici în scopul promovării politicii externe în conformitate
cu prevederile Constituţiei, legilor interne şi tratatelor internaţionale, convenţiilor de la Viena privind relaţiile
diplomatice şi consulare.
*V. Popov (Современная дипломатия: теория и практика. М., 2000) defineşte diplomaţia ca ,,ştiinţă a
relaţiilor internaţionale şi arta negocierilor dintre şefii de stat şi de guvern, organism specializat în domeniul
relaţiilor externe – Ministerul Afacerilor Externe, misiuni diplomatice, participarea diplomaţilor în procesul
de planificare a politicii externe a statului şi promovarea ei în practică prin intermediul mijloacelor paşnice.
Scopul şi obiectivele sale principale sunt protejarea intereselor statului şi a cetăţenilor săi”.
*Diplomatul francez François de la Calle consideră diplomaţia un mecanism prin care se stabilesc relaţiile
politice, iar diplomatul ,,este un ghid şi nu un arhitect al politicii externe”, care are drept scop ,,prevenirea
escaladării unui conflict de interes în confruntarea militară”.
*H.Nicolson (Diplomația) defineşte diplomaţia ca „desfăşurarea relaţiilor internaţionale prin intermediul
negocierilor... Metodă prin care aceste relaţii sunt reglementate şi puse în aplicare de către ambasadori şi
trimişi...”.
*Experienţa vastă a diplomatului francez Jean Cambon inserată în monografia cu titlul Diplomatul. În această
lucrare autorul analizează diverse episoade din practica diplomatică şi istoria relaţiilor diplomatice, utilizând
cunoştinţele şi abilităţile practice proprii , de asemenea, acordând o atenţie deosebită diferitelor aspecte
privind organizarea serviciului diplomatic.
* Cunoscuta lucrare a lui J. Wood şi J. Serres Protocolul şi ceremonialul diplomatic (Moscova, 1976).
reprezintă un ghid clasic în domeniul protocolului şi ceremonialului diplomatic, studiul fiind considerat pe
bună dreptate un cod de curtoazie diplomatică unde sunt incluse toate legile, regulile, convenţiile şi atributele
etichetei internaţionale.
*O contribuţie importantă privind studiul relaţiilor diplomatice este opera lui H. Kissinger Diplomaţia, o
lucrare fundamentală în care pe deplin este reflectat aspectul practic al relaţiilor diplomatice dintre liderii
politici din toate timpurile – de la Richelieu până la contemporanii noştri. E. Satow Ghidul bunelor practici
diplomatice (Moscova, 1947), reprezentând o enciclopedie diplomatică care inserează o bogată descriere
factologică şi istoriografică a domeniului diplomatic. A. Torkunov Serviciul diplomatic; V. Popov Diplomaţia
contemporană: teorie şi practică; A. Kovaleva ABC. Diplomaţie (MA, 1993); D. Levina Diplomaţia: natura,
metodele şi formele (Moscova, 1962) şi multe altele. T. Zonova în monografia Modelul contemporan al
diplomaţiei: originile constituirii şi perspectivele dezvoltării (Moscova, 2003), utilizând modelul de analiză
comparativă şi sistematică. T. Zonova publică în 2004 lucrarea Diplomaţia statelor străine, pregătită de către
un colectiv de colaboratori ai Catedrei Diplomaţia şi de un şir de funcţionari de rang înalt din cadrul
Ministerului de Externe al Federaţiei Ruse. Monografia este o primă încercare de a rezuma experienţele
practice privind organizarea serviciului diplomatic atât a principalelor state din Vest şi din Est, cât şi a ţărilor
din lumea a treia.
*În Republica Moldova-Noţiunea şi conceptul de diplomaţie, serviciu diplomatic sunt bine analizate în
lucrările specialiştilor autohtoni ca, de exemplu, în dicţionarul lui V.Beniuc şi Gh.Rusnac Conceptele şi
noţiunile de bază ale diplomaţiei. Este de remarcat, de asemenea, importanţa monografiei lui V.Beniuc Istoria
diplomaţiei, această analiză presupune un mod de abordare teoretico-istoric a principalelor tendinţe
diplomatice, a concepţiei fundamentale de dezvoltare şi a structurii serviciului diplomatic, a specificului
principalelor şcoli diplomatice, rolului diplomaţiei în soluţionarea conflictelor interstatale şi internaţionale,
evoluţiei istorice a ceremonialului şi protocolului diplomatic etc. O.Tărîţă Protocolul, ceremonialul, eticheta.
Autorul analizează regulile de protocol, începând cu primele formaţiuni statale ale civilizaţiilor antice până în
prezent.
*La fel, sunt utile publicaţiile ştiinţifico-metodologice ale profesorilor de la Catedra Relaţii Internaţionale din
cadrul Universităţii de Stat din Moldova inserate în lucrarea Studii internaţionale: viziuni din Moldova editată
prin munca asiduă a prof. V.Teosa în perioada anilor 2006–2009, care înmănunchează peste 50 de articole
ştiinţifice ce abordează problema istoriei relaţiilor diplomatice (N.Ţîu, M.Bantuş) şi o serie de aspecte actuale
privind serviciul diplomatic contemporan ale autorilor O.Tărîţă, Gh.Căldare, N.Osmochescu, C. Martîniuc.
Un şir de lucrări dedicate aspectelor diplomatice au fost incluse în publicaţiile privind teoria relaţiilor
internaţionale (C.Eşanu, V.Teosa, E.Ciobu, A.Colaţchi, O.Serebrean, V.Varzari, N.Stercul), organizaţiile
internaţionale (N.Osmochescu, R.Gorincioi, S.Cebotari, V.Saca, V.Boian, I.Nicolaescu, I.Coropcean,
V.Berbeca), procesul de intregrare europeană (G.Vasilescu, V.Grosu, N.Stercul, V.Teosa, V.Saca, O.Casiadi,
N.Albu, L.Guţu, S.Bondarenco, V.Croitoru, V.Ceban, I.Nicolaescu, D.Manole, V.Conacu, C.Ungureanu,
S.Corlăteanu, V.Antonov, E.Burdelinîi), problemele globalizării (V.Saca, C.Ejova, N.Stercul, A.Ejov,
I.Malai), aspecte ale securităţii internaţionale (C.Eşanu, Gh.Căldare, D.Molodilo, G.Slobodeniuc, I.Bogatîi).
 3. Principii si reguli de activitate de sdc
Articolul 3. Principiile fundamentale
(1) În exercitarea atribuţiilor de funcţie, membrii personalului instituţiilor serviciului diplomatic urmează să
respecte supremaţia legii şi supremaţia interesului public, având obligaţia de a considera interesul public mai
presus decât interesul personal.
(2) Principiile care urmează să călăuzească conduita profesională a membrilor personalului instituţiilor
serviciului diplomatic sunt:
Profesionalismul – membrii personalului instituţiilor serviciului diplomatic au obligaţia să-şi îndeplinească
atribuţiile de funcţie cu responsabilitate, competenţă, eficienţă, corectitudine şi conştiinciozitate.
Legalitatea – membrii personalului instituţiilor serviciului diplomatic sunt obligaţi să-şi desfăşoare activitatea în
strictă conformitate cu Constituţia Republicii Moldova, legislaţia în vigoare şi tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte, fără a încălca normele legale, disciplina muncii şi obligaţiile de muncă.
Imparţialitatea – membrii personalului instituţiilor serviciului diplomatic sunt obligaţi să aibă o atitudine
obiectivă, neutră şi echitabilă faţă de orice interes politic, economic, religios sau de altă natură în exercitarea
atribuţiilor funcţiei fără a acorda prioritate unor persoane sau grupuri în funcţie de rasă, naţionalitate, origine
etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială. Membrii personalului serviciului
diplomatic nu trebuie să determine persoanele fizice sau juridice, inclusiv alţi funcţionari publici, să adopte
comportamente ilegale, folosindu-se de poziţia lor oficială.
Independenţa – membrii personalului instituţiilor serviciului diplomatic îşi vor exercita atribuţiile de funcţie cu
imparţialitate, vor manifesta independenţă faţă de orice influenţe şi alte grupuri de interese, nu se vor implica în
acele activităţi în care au interes personal direct, în activităţi sau în relaţii care ar putea afecta independenţa
decizională şi de acţiune, pe care o desfăşoară şi vor aduce la cunoştinţa conducerii orice fapt care i-ar putea
afecta activitatea.
Obiectivitatea – concluziile şi opiniile în activitatea desfăşurată trebuie să se bazeze exclusiv pe documentele
analizate, în temeiul principiilor şi reglementărilor legale în domeniu.
Confidenţialitatea – în activitatea pe care o desfăşoară, membrii personalului instituţiilor serviciului diplomatic
trebuie să nu dezvăluie datele, informaţiile şi documentele despre care iau cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor şi
obligaţiilor de muncă.
Integritatea morală – membrilor personalului instituţiilor serviciului diplomatic le este interzis să solicite sau să
accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, vreun avantaj ori beneficiu moral sau material.
Libertatea gândirii şi a exprimării – membrii personalului instituţiilor serviciului diplomatic pot să-şi exprime şi
să-şi fundamenteze opiniile, cu respectarea ordinii de drept şi a bunelor moravuri.
Onestitatea şi corectitudinea – principiu conform căruia în exercitarea funcţiei şi în îndeplinirea obligaţiilor de
muncă, membrii personalului instituţiilor serviciului diplomatic trebuie să fie de bună credinţă şi să acţioneze
pentru îndeplinirea conformă a obligaţiilor de muncă.
Capitolul V- DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE PERSOANELOR ANGAJATE ÎN FUNCŢII DIPLOMATICE
ŞI CONSULARE
Articolul 21. Obligaţiile personalului serviciului diplomatic
Persoana angajată în serviciul diplomatic este obligată:
a. să acţioneze cu devotament şi responsabilitate pentru promovarea politicii externe a Republicii Moldova;
b. să apere interesele naţionale ale Republicii Moldova şi ale cetăţenilor ei (persoane fizice şi juridice) în
cadrul relaţiilor externe;
c. să se abţină de la acţiuni şi declaraţii care ar putea prejudicia imaginea Republicii Moldova, relaţiile ei cu
alte state sau cu organizaţiile internaţionale;
d. să respecte legislaţia Republicii Moldova, să păstreze secretul de stat şi să asigure protecţia datelor şi
informaţiilor pe care le deţine;
e. să reprezinte cu onoare Republica Moldova, avînd în toate împrejurările un comportament demn, o ţinută
morală şi vestimentară ireproşabilă;
f. să respecte, fără a se aduce atingere privilegiilor, imunităţilor şi facilităţilor sale, legile statului acreditar
şi să nu se lase implicată în activităţi care ar reprezenta un amestec în treburile interne ale acestui stat; faţă
de organizaţiile internaţionale, la care participă Republica Moldova, să aibă un comportament conform cu
îndatoririle funcţiei ce rezultă din statutul său, recunoscut de Republica Moldova; să nu abuzeze de
privilegiile, imunităţile şi facilităţile de care beneficiază în virtutea calităţii ei de agent diplomatic sau de
funcţionar consular;
g. să informeze conducerea Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene în legătură cu orice
modificare intervenită în situaţia personală care ar putea afecta calitatea de agent diplomatic sau funcţionar
consular.
4. Constituirea si evolutia sd al RM
*La 2 decembrie 1917 Basarabia a fost proclamată de organul legislativ suprem al regiunii Sfatul Ţării
Republică Democratică Moldovenească. Iniţial, în componenţa Republicii Federative Ruse, iar din 24 ianuarie
1918 – ca stat independent. Ţinând cont de împrejurările dificile (primul război mondial), pericolele şi
ameninţările la adresa existenţei sale, RDM n-a fiinţat prea mult, la 27 martie 1918, Sfatul Ţării votând unirea
cu România. Intrând în componenţa României Mari la finele primului război mondial, Basarabia a fost iniţial
o formaţiune autonomă, dar la 27 noiembrie 1918 aceasta a devenit o simplă provincie românească, fără
dreptul de a fi reprezentată în relaţiile internaţionale. În urma reanexării de către URSS (succesoarea Rusiei
ţariste) a Basarabiei la 28 iunie 1940, aceasta din urmă a fost inclusă printre republicile unionale, numindu-se
RSSM şi cuprindea o suprafaţă de 33,7 mii km pătraţi şi o populaţie de 2,7 mln. oameni. La baza activităţii
statului stătea Constituţia adoptată în anul 1941, dar ea nu prevedea dreptul la activitatea diplomatică, la
promovarea unei politici externe proprii.
*Ca urmare a intrării României şi URSS în cel de-al doilea război mondial, Basarabia a revenit pentru o
perioadă de trei ani în componenţa României, dar începând din 29 august 1944 şi până la 23 iunie 1990, ea a
fost ocupată din nou de către armatele sovietice. După revenirea Basarabiei în componenţa URSS în 1944, de
asemenea, nu a existat vreun acces pentru RSSM la discursul internaţional în vederea soluţionării problemelor
sale. Abia între anii 1946-1947 au fost introduse schimbări în Constituţia RSSM prin care Moldova obţinea
dreptul să fie reprezentată în relaţiile internaţionale, să menţină relaţii directe cu statele străine, să încheie
înţelegeri şi să facă schimb de reprezentanţi diplomatici şi consulari.
*Moldova a participat într-un fel la constituirea şi menţinerea contactelor de ordin politic, economic, cultural
ale URSS cu alte state. Astfel, între 1956–1985, RSSM a fost vizitată de peste 200 de delegaţii ale partidelor
comuniste, democratice, ale organizaţiilor politice, sindicatelor, asociaţiilor de prietenie şi ale altor formaţiuni
politice şi obşteşti din diverse ţări ale lumii.
*Către a doua jumătate a anilor‟80 ai secolului XX se intensifică mişcarea pentru reforme şi de eliberare
naţională atât în cadrul URSS, cât şi în RSSM. La 23 iunie 1990, Parlamentul RSSM a adoptat Declaraţia cu
privire la suveranitatea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. În Declaraţie se menţiona că RSSM va
participa benevol la reuniuni de state şi va avea reprezentanţii săi în alte state. Prin Declaraţia din 23 iunie
1990 a fost pus începutul constituirii serviciului diplomatic naţional.
*Declaraţia de independenţă din 27 august 1991 a reprezentat o etapă importantă în constituirea serviciului
diplomatic naţional. Republica Moldova a devenit subiect al dreptului internaţional prin desfăşurarea
procesului de recunoaştere de către alte state şi stabilire a relaţiilor diplomatice. Ea a fost acceptată ca membru
al CSCE
la 30 ianuarie 1992, Europa luând astfel act de cunoştinţă despre existenţa sa. În aceeaşi zi, Republica
Moldova a devenit membru cu drepturi depline al ONU. În scurt timp, Moldova a fost recunoscută oficial de
112 state ale lumii. La 5 februarie 1993, Biroul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a acordat
Republicii Moldova statutul de invitat special la Consiliul Europei. Noua calitate de subiect al dreptului
internaţional, recunoscut de alte state, a permis Moldovei lansarea procesului de înfiinţare a misiunilor
diplomatice peste hotarele ţării, în scurt timp fiind stabilite relaţii diplomatice cu 60 de state. La Chişinău s-
au deschis rapid primele 8 ambasade – ale României, SUA, Chinei, Rusiei, Bulgariei, Ungariei, Israelului,
Turciei şi reprezentanţa Republicii Belarus. Au fost, de asemenea, acreditaţi prin cumul 5 ambasadori
reprezentând interesele Australiei, Canadei, Filipinelor, Danemarcei şi Mexicului. Concomitent, până la
1994 au fost deschise şi primele 8 ambasade ale Republicii Moldova în România, SUA, Rusia, Belarus,
Bulgaria, Ucraina, Austria, Belgia şi o reprezentanţă permanentă la ONU. Către 1997 funcţionau deja 14
misiuni diplomatice în statele cu care Republica Moldova întreţinea relaţii prieteneşti tradiţionale şi exista
un anumit nivel de colaborare în domeniile economico-comercial şi politic. La momentul actual, peste
hotarele ţării activează 25 ambasade, patru reprezentanţe permanente, trei consulate generale şi un consulat.
În acelaşi timp, cea mai mare parte a ambasadorilor moldoveni sunt acreditaţi prin cumul şi în alte state,
astfel, Republica Moldova are ambasade acreditate în 53 de state şi reprezentanţe permanente pe lângă 22
organizaţii internaţionale.
5. Modalitati de analiza comparata a sd din diferite state

Din punct de vedere general și particular, serviciile diplomatice ale Marii Britanii și ale SUA sunt orientative. Comună
pentru ei este că:
- sunt desemnați într-un tip special de serviciu public, cu propriile reguli de recrutare, clasare, promovare și alte
caracteristici personale;
- Admiterea la serviciu se efectuează aproape exclusiv printr-o competiție deschisă cu solicitarea obligatorie a
examenelor speciale de calificare;
- în ciuda proclamării egalității de șanse de a intra în slujba tuturor cetățenilor, serviciile diplomatice ale Angliei și ale
Statelor Unite își păstrează caracterul istoric specific corporativ, de elită;
- activitatea oficialilor diplomatici este organizată pe o bază profesională, adică pe baza încheierii unor contracte cu
angajatorul (statul) de-a lungul vieții (în unele cazuri pe termen lung), selectarea personalului instruit profesional pe
principiul serviciului competitiv. Din acest motiv, serviciul diplomatic, spre deosebire de componentele politice din
departamentele diplomatice, este numit adesea profesional;
- diplomaților de carieră i se interzice să participe la activități publice.
Împreună cu caracteristicile și trăsăturile comune de mai sus din organizație, formele și stilul de activitate, serviciile
diplomatice britanice, pe de o parte, și Statele Unite, pe de altă parte, au destul de multe diferențe semnificative.
Rețineți cele mai semnificative.
Serviciul diplomatic britanic sau, în calitate de "Serviciu diplomatic" al Maiestății Sale, se ocupă și de poziții
monopoliste în implementarea cursului diplomatic, în pregătirea recomandărilor de politică externă pentru guvern.
Acesta din urmă nu ia o singură decizie importantă de politică externă, nu desfășoară nicio acțiune internațională
semnificativă fără a lua în considerare opiniile personalului diplomatic permanent și inamovibil.
În SUA, situația este diferită: personalul diplomației profesionale ("Serviciul Extern al SUA") este doar unul din multele
instrumente pentru implementarea liniei de politică externă. Președintele Statelor Unite poate lua în considerare sau
poate ignora opinia diplomaților profesioniști, inclusiv punctul de vedere al șefului departamentului diplomatic central
(departamentul de stat) și al ambasadorilor americani din străinătate. Pe lângă diferențele în influența, rolul și locul
diplomației profesionale în procesul de politică externă, există și alte trăsături care permit să se ia în considerare
formele organizatorice ale activității diplomatice. Marea Britanie și Statele Unite pot fi în mare măsură considerate
modele antipode. Astfel, de exemplu, este procesul de pregătire și de luare a deciziilor de politică externă în care
participă serviciul diplomatic. Stilul britanic sugerează:
a) o discuție aprofundată a problemei de către toate părțile interesate ale aparatului diplomatic, precum și de
specialiști din alte departamente;
b) până la o anumită perioadă de timp au fost închise probleme din partea publicului și a mass-mediei;
c) dorința de a rezolva problemele prin căutarea unui compromis și de a formula avizul final pe baza unui consens.
Stilul american, dimpotrivă, nu exclude o ciocnire publică a opiniilor, implicarea Congresului, a grupurilor de lobby, a
 cercurilor de afaceri, a oamenilor de știință, a publicului larg și a mass-mediei în discuții. În același timp, alegerea
soluției finale este prerogativa exclusivă a președintelui țării.
6. Suportul juridic de sd si activitatii corpului diplomatic
Este predispus într-un șir de legi- LEGE Nr. 761 din 27.12.2001 cu privire la serviciul diplomatic-în capitolul
dispoziții generale.
Articolul 2. Serviciul diplomatic. În sensul prezentei legi, prin serviciu diplomatic se înţelege totalitatea
instituţiilor diplomatice şi consulare ale Republicii Moldova şi activitatea acestora în vederea realizării
obiectivelor ce le sînt atribuite în baza prezentei legi.
Articolul 3. Obiectivele serviciului diplomatic
Serviciul diplomatic are următoarele obiective generale:
a. realizarea politicii externe a Republicii Moldova şi participarea la promovarea intereselor economice ale
acesteia;
b. apărarea şi promovarea pe plan extern a intereselor naţionale ale Republicii Moldova;
c. realizarea drepturilor suverane ale Republicii Moldova în relaţiile internaţionale;
d. protejarea drepturilor şi intereselor Republicii Moldova, ale cetăţenilor acesteia şi ale persoanelor juridice
din Republica Moldova potrivit practicii internaţionale şi în limitele admise de normele şi principiile
dreptului internaţional;
e. promovarea relaţiilor bilaterale şi multilaterale politice, comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice ale
Republicii Moldova cu statele lumii, şi organizaţiile internaţionale, reglementarea unor eventuale
probleme politico-juridice cu acestea;
f. formarea capacităţilor diplomatice necesare pentru a anticipa, a acţiona şi a reacţiona la evenimentele
internaţionale care ar fi în măsură să afecteze interesele Republicii Moldova;
g. asigurarea coerenţei şi unităţii activităţilor Republicii Moldova pe plan extern;
h. promovarea unei imagini favorabile a Republicii Moldova peste hotare;
i. promovarea în continuare a dreptului internaţional;
j. promovarea drepturilor şi libertăţilor omului;
k. realizarea, prin metode şi mijloace diplomatice, a activităţilor specifice privind asigurarea păcii şi
securităţii mondiale şi regionale.
Capitolul II PERSONALUL INSTITUŢIILOR SERVICIULUI DIPLOMATIC
Articolul 9. Structura personalului instituţiilor serviciului diplomatic
(1) Personalul instituţiilor serviciului diplomatic este format:
1) în cadrul Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene:
a. din funcţionari publici în funcţii diplomatice;
b. din persoane cu funcţii de demnitate publică în funcţii diplomatice;
c. din personalul cabinetului ministrului;
d. din funcţionari publici care nu deţin funcţii diplomatice;
e. din personal administrativ-tehnic şi de serviciu;
2) în cadrul misiunilor diplomatice şi al oficiilor consulare:
a. din funcţionari publici în funcţii diplomatice şi consulare, denumiţi în continuare agenţi diplomatici şi,
respectiv, funcţionari consulari;
b. din funcţionari publici care nu deţin funcţii diplomatice şi consulare;
c. din personal administrativ-tehnic şi de serviciu;
(2) Membrii personalului instituţiilor serviciului diplomatic angajaţi în funcţii diplomatice şi consulare sînt
funcţionari publici cu statut special, cu excepţia persoanelor cu funcţii de demnitate publică şi a personalului din
cabinetul ministrului.
(3) În cadrul instituţiilor serviciului diplomatic activează:
 a. diplomaţi de carieră – funcţionari publici cu statut special, care sînt incluşi în statul de personal al
instituţiilor serviciului diplomatic al Republicii Moldova, au ranguri diplomatice şi sînt autorizaţi să
reprezinte Republica Moldova în relaţiile internaţionale;
b. diplomaţi specializaţi – funcţionari publici cu statut special, care sînt delegaţi de către autorităţile sau
instituţiile naţionale pentru a activa în cadrul misiunilor diplomatice sau al oficiilor consulare ale
Republicii Moldova şi sînt autorizaţi să reprezinte Republica Moldova în relaţiile internaţionale, avînd
competenţe limitate la un anumit domeniu de activitate.
(4) Funcţiile din cadrul instituţiilor serviciului diplomatic sînt stabilite în conformitate cu statul de personal,
aprobat în ordinea stabilită de Guvern. Funcţiile diplomatice şi consulare din cadrul instituţiilor serviciului
diplomatic implică realizarea atribuţiilor menţionate la art. 4. Clasificatorul funcţiilor diplomatice şi consulare
este prevăzut în anexă.
(5) În cadrul Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene se instituie următoarele funcţii diplomatice:
a. ministru; f. şef adjunct de k. şef de secţie în
b. secretar general direcţie generală; cadrul direcţiei;
de stat; g. şef de direcţie; l. şef de serviciu;
c. secretar de stat; h. şef adjunct de m. consilier;
d. ambasador cu direcţie; n. secretar I;
misiuni speciale; i. şef de direcţie în o. secretar II;
e. şef de direcţie cadrul direcţiei p. secretar III;
generală; generale; q. ataşat.
j. şef de secţie;

(6) Pentru agenţii diplomatici şi funcţionarii consulari se stabilesc următoarele funcţii, în corespundere cu rangul
misiunii diplomatice sau clasa oficiului consular:
a. ambasador m. ataşat;
extraordinar şi n. agent consular.
plenipotenţiar;
b. reprezentant
permanent sau
delegat pe lîngă o
organizaţie
internaţională;
c. trimis;
d. însărcinat cu
afaceri en titre
sau ad-interim;
e. consul general;
f. ministru
consilier;
g. consilier;
h. secretar I;
i. consul;
j. secretar II;
k. viceconsul;
l. secretar III;
 (7) Pentru a asigura repartizarea eficientă a personalului în condiţiile speciale ale serviciului
diplomatic, Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene dispune de o rezervă de personal.
Regulamentul cu privire la rezerva de personal se aprobă de către ministrul afacerilor externe şi
integrării europene.
Articolul 10. Angajarea şi rechemarea dintr-o funcţie diplomatică sau consulară
(1) Într-o funcţie diplomatică sau consulară poate fi angajată doar persoana care întruneşte
următoarele condiţii:
a. deţine cetăţenia Republicii Moldova;
b. se bucură de toate drepturile politice şi civile prevăzute de Constituţia Republicii
Moldova;
c. deţine o diplomă de studii universitare (licenţă);
d. cunoaşte limba de stat şi cel puţin o limbă de circulaţie internaţională;
e. este aptă, din punct de vedere al stării sănătăţii, pentru exercitarea funcţiei, conform
certificatului eliberat de instituţia medicală abilitată;
f. nu are antecedente penale rezultate din infracţiuni intenţionate; (f1) nu are în ultimii
5 ani, în cazierul privind integritatea profesională, înscrieri cu privire la rezultatul
negativ al testului de integritate profesională pentru încălcarea obligaţiei prevăzute
la art. 7 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 325 din 23 decembrie 2013 privind evaluarea
integrităţii instituţionale;
g. a promovat concursul de angajare în serviciul diplomatic;
h. nu are interdicția de a ocupa o funcție publică sau de demnitate publică, ce derivă
dintr-un act de constatare al Autorității Naționale de Integritate.
(2) Prevederile prezentului articol nu se aplică persoanelor numite în funcţii de demnitate
publică şi personalului din cabinetul ministrului.
(3) Angajarea în funcţii diplomatice şi consulare se efectuează prin ordin al ministrului
afacerilor externe şi integrării europene, la propunerea Comisiei de evaluare şi concurs a
Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene (denumită în continuare Comisie de
evaluare şi concurs), care activează în baza regulamentului aprobat de ministrul afacerilor externe
şi integrării europene.
(4) Persoanelor care sînt angajate pentru prima dată în funcţie diplomatică li se stabileşte o
perioadă de probă de 6 luni.
7. Sd francez si traditiile politico-diplomatice euripene in context evolutiv
Diplomaţia franceză a stat la baza diplomaţiei mondiale contemporane. Astăzi Franţa este a doua
ţară din lume după numărul de Misiuni Diplomatice acreditate peste hotare. Astăzi serviciul
diplomatic francez activează în baza Constituţiei Franţei din 1958. Decizia în politica externă a
Franţei îi aparţine preşedintelui. Şeful Guvernului informează legislativul despre activitatea
politică externă a Guvernului. Tot el este responsabil de corespondenţa Ministerului Afacerilor
Externe.
Adunarea Naţională controlează activitatea guvernului. Legislativul este în drept să discute
probleme legate de politica externă. Deputaţii şi senatorii au dreptul să ceară explicaţii şi dări de
seamă ale MAE. Anual legislativul aprobă bugetul MAE. În legislativ sunt discutate întrebările
ratificării celor mai importante tratate. La şedinţele legislativului, Guvernul înaintează diverse
cereri pe problemele politicii externe. Ministrul afacerilor externe este consultantul principal al
Preşedintelui în problemele stabilirii politicii externe, săptămînal ministrul înformează guvernul
despre problemele internaţionale la şedinţele acestuia. Ministrul Afacerilor Externe este membrul
Comitetului Apărării Franţei, în fruntea căruia se află preşedintele Franţei. Acest Comitet se ocupă
cu problemele politicii externe şi militare. Cabinetul ministrului (secretariatul) se ocupă de:
 – selectarea informaţiei pentru ministru
– menţinerea legăturii permanente cu secretariatul preşedintelui şi a guvernului
– organizarea şi controlul pregătirii de către serviciile ministerului a proiectelor de
documente
– pregătirea răspunsurilor la scrisorile adresate ministrului
În cadrul ministerului există un Inspectorat General în frunte cu Inspectorul General al Afacerilor
Externe. Centrul de analiză şi prognozare în frunte cu directorul, Comisia interministerială pentru
colaborarea germano-franceză, consilier pe probleme religioase.
Există deasemenea şi funcţia de ministru-delegat pentru relaţii externe. Actualmente sunt doi
miniştri-delegaţi (pe problemele integrării europene, pentru promovarea culturii şi a limbii
franceze), care sunt membri ai aparatului central al Guvernului. În Franţa nu există funcţia de
viceministru. A doua persoană în minister după ministru este secretarul general care se ocupă de
francofonie şi acţiuni umanitare. Acesta este responsabil de problemele administrative ale
serviciului diplomatic.
În cadrul MAE există 3 direcţii generale:
– politică şi securitate
– întrebări administrative
– dezvoltare internaţională şi colaborare
Prima direcţie include (politică şi securitate):
 Departamentul ONU şi Organizaţii Internaţionale
 Departamentul pe probleme strategice şi securitate
 Departamentul pe probleme de colaborare militară şi apărare
 Secţia pentru relaţii cu Organizaţiile Nonguvernamentale
A doua direcţie generală (întrebări administrative) include:
 Departamentul pentru resurse de cadre
 Departamentul bugetar şi financiar
 Serviciul material-tehnic
 Serviciul informaţie
 Serviciul întreţinerii diplomatice
 Secţia modernizare
Direcţia generală (dezvoltare internaţională şi colaborare) include:
 Departamentul strategii de planificare şi aprecieri
 Departamentul dezvoltării şi colaborării tehnice
 Departamentul colaborării culturale şi a limbii franceze
 Departamentul colaborării ştiinţifice şi a cercetărilor ştiinţifice
 Departamentul informaţiei externe a audiovizualului şi a tehnicii comunicaţionale
Mai există departamente teritoriale şi serviciul protocolar. Departamentul economic şi financiar se
ocopă cu exportul tehnologiilor, negocieri pentru semnarea acordurilor, inclusiv acorduri
referitoare la protecţia mediului ambiant, menţine şi coordoneazărelaţiile Ministerului cu diverse
întreprinderi.
– Departamentul pe problemele francezilor peste hotare şi a străinilor înFranţa
– Departamentul juridic
– Departamentul informaţii şi relaţii
Principalele reprezentanţe diplomatice ale Franţei peste hotare sunt ambasadele şi reprezentanţele
pe lîngă Organizaţiile Internaţionale.
Principala activitate în cadrul reprezentanţelor de peste hotare are un caracter informaţional-
analitic.
În anul 2004 în serviciul diplomatic francez activau 9475 de persoane:
 aparatul central – 3806 colaboratori
 misiuni diplomatice şi consulate acreditate peste hotare – 4366 de colaboratori
 instituţii culturale – 1303 colaboratori
Reprezentanţii serviciului diplomatic sunt divizaţi în 3 categorii: A, B, C.
 A – trimişi, consilieri, secretari ai ministerului, translatori
 B – secretari administrativi, asistenţi pe probleme sociale
 C – aparatul tehnic, economişti-contabili
Colaboratorii acestor categorii pot lucra atît în aparatul central cît şi peste hotare. Condiţiile pentru
reprezentanţii serviciului diplomatic sunt: cetăţenia franceză, drepturi politice, respectarea legilor,
pregătirea fizică.
Pe lîngă Guvern există Şcoala Naţională a Administraţiei. Vîrsta maximă pentru colaboratori este:
– consilierii pe problemele Orientului – 30 ani
– consilieri cu profil general – 35 ani
– secretari pe problemele Orientului – 35 ani
– translatori – 40 ani
– vîrsta maximă în serviciul diplomatic ca şi în cel de stat este de – 65 ani
Tradiții politico-diplomatice europene
*Ceremonialul şi protocolul garantează egalitatea în drepturi a naţiunilor, permiţând fiecăreia din
ele să-şi exercite aceste drepturi în mod nestingherit. Ceremonialul şi protocolul impun curtoazia,
care guvernează raporturile dintre oameni, ca persoane fizice, şi raporturile dintre reprezentanţii
statelor, ca persoane oficiale. Protocolul şi ceremonialul au o incidenţă zilnică asupra vieţii şi
activităţii organelor statale interne ale ţării de reşedinţă (guvernului, parlamentului, organelor
administrării publice) şi reprezentanţilor statelor străine şi organizaţiilor internaţionale, aflaţi în
misiune permanentă sau temporară pe teritoriul statului respectiv (diplomaţilor, consulilor,
funcţionarilor internaţionali). Protocolul asigură reprezentanţilor permanenţi şi temporari ai
statelor străine imunităţile care le permit să-şi îndeplinească, fără obstacole, misiunea, precum şi
prerogativele care le garantează respectul autorităţilor şi al populaţiei ţărilor de reşedinţă.
Ceremonialul şi protocolul diplomatic sunt strâns legate de viaţa internaţională şi influenţează în
mod direct dezvoltarea ei liberă şi armonioasă.
*I. Precăderea şefilor de misiuni diplomatice
Ordinea de precădere între şefii misiunilor diplomatice179 este influenţată de clasa din care fac
parte:
1. Ambasador sau Nunţiu Apostolic
2. Trimis extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar sau Internunţiu
3. Însărcinat cu afaceri en titre (titular)
În unele state reprezentantul diplomatic al Vaticanului are întâietate faţă de ceilalţi şefi de misiune
de aceiaşi categorie (Italia, Spania, Germania, Franţa, Statele Americei Latine, etc.).
*Precăderea diplomatică a membrilor personalului diplomatic al misiunii este următoarea:
1. Ministru plenipotenţiar
2. Ministru-consilier
3. Consilier
4. Secretar I
5. Secretar II
6. Secretar III
*Precăderea diplomatică INTER SE a diplomaţilor aflaţi în funcţii oficiale şi diplomatice
*Precăderea diplomatică a şefilor de misiune în cadrul ordinii naţionale de prioritate. În Marea
Britanie, şefii misiunilor de rang ambasodarial sânt situaţi în al optulea rând după Suveran şi
membrii apropiaţi ai familiei regale în ordinea naţionala de prioritate (după Lordul Sigiliului
Privat), iar însărcinaţii cu afaceri en titre conform normelor de protocol. Soţiile ambasadorilor au
aceleaşi privilegii şi aceiaşi ordine de precădere ca şi soţii. Trimişii extraordinari şi Miniştrii
plenipotenţiari sânt situaţi în listă după Duci, însă înaintea Marchizilor. Soţiile lor au aceiaşi ordine
de precădere ca şi soţii. Şefii organizaţiilor internaţionale şi reprezentanţii acestor organizaţii la
Londra nu se întroduc în lista de precădere diplomatică.
În Franţa, şefii misiunilor diplomatice de rang ambasadorial sânt situaţi îndată după Şeful Statului,
Prim-ministru şi Preşedinţii Senatului şi Adunării Naţionale. La ceremoniile oficiale petrecute pe
teritoriul Franţei, ambasadorii prezenţi urmează îndată după Şeful Statului, înaintea
reprezentanţilor Legislativului şi Executivului. La ceremoniile organizate în incinta reşedinţei unui
diplomat străin ambasadorii sânt situaţi după Prim-ministru, Şefii Senatului şi Adunării Naţionale
şi Ministrului de Externe. Trimişii extraordinari şi Miniştrii plenipotenţiari - şefi de misiuni
diplomatice sânt situaţi, conform listei de precădere, mai sus decât membrii cabinetului.
Fiecare misiune diplomatică decide poziţia ataşaţilor de serviciu în precăderea diplomatică internă.
8. Starea structurilor diplomatice rusesti de la confluenta sec XX-XXI
La începutul secolului XX, serviciul diplomatic a fost extrem de conștient de necesitatea reformei.
Diplomația țaristă a căutat să adapteze mecanismul de luare a deciziilor de stat la provocările
politicii internaționale, având în vedere tensiunea tot mai mare dintre cele două blocuri -
"Entente" și "Triple Alliance". Cu toate acestea, sistemul de management administrativ-birocratic
al Imperiului Rus, inclusiv în sfera relațiilor externe, la începutul secolului XX. nu sa schimbat
semnificativ. Caracteristicile istorice ale dezvoltării Rusiei au dat mecanismului politicii externe
câteva trăsături "naționale": rolul hipertrofic al autocrației; uniformitatea socială a personalului
serviciului diplomatic; limitată la o influență minimă a opiniei publice asupra deciziilor de politică
externă. Lipsa și încetinirea procedurilor birocratice și lipsa de inițiativă a oficialilor au creat
dificultăți semnificative. Sistemul birocratic a limitat inițiativa, nu a oferit ocazia de a răspunde în
mod adecvat și rapid situației de politică externă în schimbare. Caracterul arhaic al structurilor
de stat și inconsecvența sistemului de guvernare în schimbările care au loc în țară și pe arena
internațională au adus simptomele unei alte crize. Prima revoluție rusă din 1905 a făcut schimbări
semnificative în structura statului din țară. Manifestul din 17 octombrie 1905 "Cu privire la
îmbunătățirea ordinii de stat" a sugerat o liberalizare substanțială a sistemului politic (alegerile
pentru Duma de Stat, crearea Consiliului de Miniștri). Prezența parlamentului a dus la politizarea
și parlamentarizarea diplomației. Când a fost necesar, ministrul Afacerilor Externe a fost obligat
să vorbească cu deputații din Duma de Stat, în care să prezinte opiniile guvernului cu privire la
anumite probleme de politică externă. Duma, la rândul său, ar putea influența acțiunile
internaționale ale guvernului prin acordarea unui buget. Activitatea Ministerului Afacerilor
Externe a continuat să se bazeze pe principiile unei centralizări rigide și a unei ierarhii birocratice
stricte. Ministrul Afacerilor Externe era înzestrat cu o autoritate larg răspândită și subordonat
numai împăratului.
La începutul anilor '90, în stadiul celor mai complicate transformări interne și schimbări cardinale
pe arena internațională, Rusia a trebuit să-și redefinească în mare măsură obiectivele și
prioritățile politicii externe. Acest lucru a fost realizat ținând cont de experiența istorică a
diplomației noastre, a legăturilor sale vechi de secole și a tradițiilor de comunicare internațională.
 Începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, unul dintre primii istorici ai diplomației ruse,
Tatishchev, a remarcat: "Politica externă a unui mare popor nu este construită arbitrar, ci de
secole, în virtutea nevoilor și beneficiilor acestui popor". Adică politica externă nu este creată
de ordinele cuiva, ci sub influența particularităților situației geopolitice, istoriei, economiei,
culturii și religiei unei anumite țări. Acești factori obiectivi determină interesele naționale
fundamentale ale statului, care pot fi formulate în moduri diferite, dar rămân în mare parte
neschimbate pe perioade istorice lungi. Rusia modernă a făcut o alegere în favoarea unei
politici externe orientate în primul rând spre realizarea intereselor naționale. Acest lucru îi
conferă trăsăturile continuității istorice. Politica externă în forma în care a fost formată până
la începutul secolului XXI este o fuziune a patrimoniului Imperiului Rus, a Uniunii Sovietice și,
bineînțeles, acele noi abordări care au fost cauzate de schimbările fundamentale din ultimul
deceniu. În primul rând, poziția geopolitică unică a țării noastre a determinat o gamă
neobișnuit de largă de interese de politică externă. Rusia nu și-a putut permite, în niciun caz,
să urmeze o politică externă pasivă sau izolată. Dimpotrivă, interesele țării i-au forțat în mod
constant să joace nu numai un rol activ, ci și, în multe privințe, un sistem de formare a
sistemelor în afacerile internaționale.
9. Evolutia sd din Rusia si URSS in context comparativ
*Deteriorarea relațiilor sovieto-germane în vara anului 1933 a fost primul semn al unei schimbări
în orientarea politicii externe a conducerii sovietice. Cu toate acestea, schimbarea atitudinii față
de fascism a fost înceată. Stalin a arătat o atitudine destul de calmă față de venirea lui Hitler la
putere. El a subliniat că, deoarece în Germania noua linie politică "asemănătoare cu politica
fostului Kaiser german" nu a câștigat încă, URSS nu avea nici un motiv să schimbe în mod
fundamental relațiile cu Germania.
*La 2
9 decembrie 1933, într-un discurs la sesiunea IV a URSS CEC, Litvinov a expus noi direcții pentru
politica externă sovietică în următorii ani. Esența lor era după cum urmează:
 neagresiunea și neutralitatea în orice conflict.
 o politică de atenuare față de Germania și Japonia, în ciuda cursului ;
 participarea, fără iluzii, la eforturile de creare a unui sistem colectiv de securitate cu speranța
că Liga Națiunilor "să poată juca mai eficient decât în anii precedenți rolul său în prevenirea
sau localizarea conflictelor";
 deschiderea față de democrațiile occidentale
*Politica externă a URSS este activitatea URSS desfășurată de Comisariatul Popular (mai târziu
ministerul) în domeniul afacerilor externe. La baza ideologiei oficiale a politicii externe la început
a fost ideea unei revoluții mondiale, apoi a unei coexistențe pașnice.
* Până în momentul înființării URSS, au fost încheiate Tratatul de la Moscova (1921) și Tratatul
Rapal (1922) - o descoperire a izolației diplomatice, operațiunile militare fiind încheiate cu vecinii
occidentali care au obținut independență: Polonia, Lituania, Letonia, Estonia și Finlanda. O dispută
teritorială cu România asupra Basarabiei a persistat. În februarie 1922, guvernul sovietic a
menținut relații oficiale cu 11 state - Germania, Marea Britanie, Turcia, Iran, Afganistan,
Mongolia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania și Polonia.
 1923 - este creat Comitetul general de concesiune.
 1924 - relații diplomatice cu Marea Britanie. Scrisoarea lui Zinoviev
 1929 - Protocolul Khabarovsk
 1932 - Pactul de neagresiune dintre Polonia și Uniunea Sovietică, pactul de neagresiune
sovieto-francez
  1933 - relațiile diplomatice cu Statele Unite.
 1934 - aderarea la Societatea Națiunilor.
 1935 - aderarea la Tratatul de la Spitsbergen, acordul franco-sovietic privind asistența
reciprocă
 1936 - Convenția de la Montreux privind statutul strâmtorilor; Pactul anti-Comintern
încheiat împotriva URSS
 Hasan lupte (1938)
 1939 - Luptă împotriva Khalkhin Gol, tratatele sovieto-germane din 1939, campania
poloneză a Armatei Roșii
 1939-1940 - Război sovieto-finlandez, expulzare din partea Societății Națiunilor
 1940 - Aderarea statelor baltice la URSS, aderarea Basarabiei și Bucovinei de Nord la
URSS
 1941 - Tratatul de prietenie și neagresiune dintre URSS și Regatul Iugoslaviei, Pactul de
neutralitate dintre URSS și Japonia (1941)
*În primii ani ai lui Perestroika, nu au existat schimbări majore în politica externă a URSS.
Moscova a continuat să lupte în Afganistan (deși a început să se gândească să se retragă de
acolo), să sprijine regimurile socialiste din întreaga lume și să-și apere ferm poziția în
negocierile cu Statele Unite privind reducerea armelor. Politica externă sovietică a început să
se schimbe dramatic doar în 1987-88. Se bazează pe un concept filosofic-politic, numit noua
gândire politică. Acest concept a proclamat o respingere a confruntării ideologice de clasă,
pornind de la teza unei lumi diverse, dar interdependente și integrate.
Federația Rusă
Cele mai principale
*Statele Unite au recunoscut URSS în 1933. Începând cu sfârșitul anilor 1980, între SUA și URSS
s-au stabilit parteneriate și relații de prietenie, iar începând cu 1991, Rusia, care a început să se
deterioreze considerabil începând cu primăvara lui 1999 ca urmare a campaniei militare a NATO
împotriva Iugoslaviei. Noul stadiu al tensiunilor între țări a fost cauzat de evenimentele din Ucraina
și de anexarea Crimeei la Federația Rusă în 2014.
*Marea Britanie a devenit prima țară europeană influentă, relațiile cu care au călătorit de la
"aproape prietenie" la începutul primului mandat prezidențial al lui Vladimir Putin pentru a
deschide confruntarea în perioada 2006-2007, mai ales după refuzul britanic de a exporta mai
multe persoane la Oficiul Procurorului General al Rusiei a condus la prima în istoria post-sovietică
a confruntării diplomatice deschise cu o putere mondială. După ce Marea Britanie, alături de alte
țări din UE, a sprijinit impunerea de sancțiuni împotriva Rusiei din cauza evenimentelor din
Ucraina, în 2014, cele mai multe zone ale dialogului politic ruso-britanic au fost înghețate.
*Germania. După prăbușirea URSS, Rusia a menținut relații constructive de bună vecinătate cu
Germania. În 2014, aceste relații s-au deteriorat semnificativ datorită anexării Crimeei la Federația
Rusă și a conflictului din estul Ucrainei. Cancelarul german Angela Merkel a acuzat în repetate
rânduri Rusia că a intervenit în afacerile interne ale Ucrainei și că a sprijinit autoproclamatele
republici populare Donețk și Lugansk.
*Italia. tadiul actual al politicii externe italiene se caracterizează prin relații constructive cu Rusia
- menținând în același timp obligațiile Italiei față de NATO și Uniunea Europeană. Un eveniment
de referință a fost semnarea, în iunie 2004, a unui acord interguvernamental privind facilitarea
eliberării vizelor cetățenilor Federației Ruse și Republicii Italiene, care a facilitat contactele
reciproce ale tinerilor, oamenilor de știință, lucrătorilor culturali, antreprenorilor și funcționarilor
publici. În 2016, Italia a fost a treia ca mărime din Europa și al patrulea cel mai mare partener
economic al Rusiei.
10. Geneza, instituirea si evolutia sd din sua
 Istoria diplomaţiei Statelor Unite ale Americii cuprinde o perioadă relativ scurtă (în
noiembrie 2010 Serviciul Diplomatic al SUA a împlinit 235 de ani). Primii diplomaţi din
coloniile nord americane, în ciuda lipsei de experienţă şi cunoştinţe diplomatice, negociau,
nu fără succes, cu reprezentanţii cu mult mai experimentaţi ai şcolii diplomatice deja
existente la momentul respectiv în Europa. Diplomaţii din coloniile nord - americane au adus
o contribuţie semnificativă la cauza de eliberare şi de apărare a tinerei republici pe arena
internaţională. În condiţiile unei slăbiciuni militare, în care se aflau pe atunci Statele Unite ale
Americii, arta diplomatică constituia un instrument esenţial în lupta ţării pentru
recunoaşterea internaţională.
În Statele Unite ale Americii, primele instituții diplomatice au fost create direct de
organisme reprezentative (care disting radical modelul creării lor de Anglia și majoritatea
țărilor din Europa de Vest). În plus, de câțiva ani, aceștia s-au supus chiar direct structurilor
de putere legislative, nu executive. În ianuarie 1781, Congresul (adunarea legislativă a
reprezentanților tuturor coloniilor care și-au declarat independența față de Anglia) a creat un
departament pentru afacerile externe. Această dată este sărbătorită în Statele Unite ca ziua
de naștere a departamentului diplomatic central. În următorii opt ani, departamentul,
compus din legislatori înșiși, a condus afacerile externe ale tânărului stat. În 1789, în
conformitate cu Constituția Statelor Unite adoptată în 1787, departamentul a fost
transformat în Departamentul de Stat și a fost repartizat președintelui țării. Constituția, care
rezumă cadrul juridic general pentru serviciul de relații externe, vorbește despre organizarea
sa într-o formă foarte vagă: nu sunt definite limitele competenței ramurilor executive și
legislative, rolul departamentului de stat în sistemul agențiilor de afaceri externe. Secretarul
de stat este însărcinat să conducă afacerile departamentului, așa cum președintele va indica
din când în când. O serie de prerogative prezidențiale înregistrate în textul constituției au fost
ulterior interpretate într-un mod expansiv. Astfel, dreptul președintelui de a numi
ambasadori (cu avizul și consimțământul Senatului), trimiși și consuli a fost transformat în
dreptul de a face orice numire în instituțiile de politică externă, de a crea noi posturi și
structuri și de a controla activitatea aparatului. Constituția nu spune nimic despre serviciul
diplomatic profesionist. Această lacună juridică va afecta negativ activitățile instituțiilor
diplomatice americane din secolul al XX-lea, când va fi creat un astfel de serviciu. În anii
formării noului stat (din anii 1775 până în anii 30 ai secolului al XIX-lea), eforturile
politicienilor talentați B. Franklin, T. Jefferson, J. Adams și mulți alții - America își rezolvă
sarcinile internaționale. Apoi, talentul a fost înlocuit de mediocritate, însă politicienii
americani încă nu au considerat necesar să-și creeze propriul serviciu diplomatic de carieră.
Ei și-au motivat poziția, în primul rând, prin faptul că instituțiile diplomatice monarhiste și
tradițiile lumii vechi sunt inacceptabile pentru Statele Unite republicane. Un alt argument
împotriva profesionalizării a fost judecata populară a președintelui E. Jackson din anii 1930:
"Datoriile funcționarilor publici sunt atât de simple încât ele pot fi îndeplinite de orice
persoană rezonabilă" .
11. Traditiile politico-diplomatice europene si valorificarea lor creativa

12. Caracteristica generala a sdc in Ro

Potrivit organizarii, misiunile diplomatice, oficiile consulare si centrele culturale ale tarii noastre sunt
incadrate cu personal diplomatic si consular, precum si cu personal tehnico-administrativ si de serviciu
necesar. In categoria personalului diplomatic sunt inclusi, de asemenea, atasatii militari si adjunctii
acestora, precum si referentii de specialitate. Desi intr-o compozitie variata, personalul serviciului exterior
proiecteaza imaginea unui corpus unitar. Diferitelor sale componente le revin atributii, indatoriri si
responsabilitati specifice, dar, totodata, si o serie de obligatii comune, valabile pentru intregul personal.
Pozitia sefului misiunii diplomatice. Sefii oficiilor diplomatice ale Romaniei detin un loc aparte si au un rol
primordial in cadrul serviciului exterior al tarii. Definind acest statut distinct, reglementarile privind
organizarea, atributiile si modul de functionare ale Ministerului Afacerilor Externe stipuleaza ca seful
misiunii diplomatice este 'reprezentantul unic' al Romaniei in statul acreditar. Conduita si activitatea
personalului din serviciul diplomatic trebuie sa fie conforme cu normele stabilite de Statutul Corpului
Diplomatic si Consular al Romaniei, precum si de Conventiile privind relatiile diplomatice (Viena 1961) si
consulare (Viena 1963). In conformitate cu prevederile din Statut, personalul din serviciul diplomatic are
obligatia de a actiona pentru promovarea politicii externe a tarii 'astfel cum este stabilita de guvernul
roman', iar comportarea sa nu trebuie sa vina in conflict cu indatoririle si calitatea ce ii revin. Nici un
angajat din serviciul diplomatic nu are dreptul sa critice in public politica guvernului. Responsabilitatea
pentru orientarea politicii revine guvernului - confirmat in mod democratic, iar personalul serviciului
diplomatic are obligatia sa o aplice in mod riguros. Eventualele divergente de convingeri sau opinii
personale ce pot aparea se discuta cu ministrul afacerilor externe, membru al guvernului. In cazul
persistentei lor, solutia consta in demisia din corpul diplomatic.
13. Valorificarea traditiilor diplomataiei md in procesul crearii si functionarii serviciului
diplomatic al RM
tradiţia şcolilor diplomatice include continuitatea diplomaţiei, unde un rol important îl joacă factori
cum ar fi istoria statului, interesul naţional, poziţia geopolitică, cultura, identitatea, stilul diplomatic
şi formarea personalului diplomatic. Cu toate acestea, pe parcursul dezvoltării sale independente au
fost stabilite elemente ale stilului diplomatic moldovenesc, care încearcă să depăşească moştenirea
şcolii sovietice şi să construiască o şcoală nouă în baza diplomaţiei clasice, însuşind experienţa şcolii
europene şi reflectând specificul culturii şi tradiţiilor naţionale. Stilul diplomatic moldovenesc şi
alegerea metodelor de activitate diplomatică la diferite etape au fost influenţate de caracterul şi
specificul organizării aparatului naţional şi, într-o oarecare măsură, de abordările ideologice ale elitei
de conducere. Ca urmare, în cadrul negocierilor diplomatice privind soluţionarea problemelor
existente apar interesele politice, abordările ideologice, scade libertatea de a manevra, flexibilitatea
şi capacitatea de a se ajusta la schimbările situaţiei. Dezvoltarea lentă a şcolii diplomatice
moldoveneşti este cauzată de lipsa de stabilitate a raportului dintre teorie şi practică, dar şi de criteriul
subiectiv atât în alegerea cadrelor diplomatice, cât şi a metodelor de activitate. De aici rezultă şi
incapacitatea unor diplomaţi de a promova interesul naţional pe deplin, a face o legătură logică între
evenimentele locale şi procesele şi tendinţele relaţiilor internaţionale. Totodată, stilului diplomatic
moldovenesc îi este caracteristică tendinţa de a evita discuţiile aprinse, eschivarea de a lua o decizie
finală în cazul în care aceasta nu convine părţii moldoveneşti. Deseori diplomaţii încearcă să acţioneze
cu prudenţă, alegând soluţiile cele mai sigure. O astfel de activitate de evitare a riscului şi teama de
eşec limitează iniţiativa reprezentanţilor Republicii Moldova. Ei înţeleg compromisul ca apropierea
poziţiilor în baza concesiilor reciproce, dar compromisul cel mai des este o poziţie forţată şi temporară
de satisfacere maximă a necesităţilor lor. Diplomaţii, de regulă, sunt atenţi, toleranţi, dar le lipseşte
iniţiativa proprie, caracterul decisiv, judecata asertorică, care îmbină un nivel ridicat de pregătire
culturală cu cunoştinţele speciale. Examinând stilul diplomatic moldovenesc, ar trebui remarcat faptul
că diplomaţii ţării noastre au demonstrat în mod repetat abordări inovatoare privind soluţionarea
multor probleme, competenţă profesională şi capacitatea de a dezvolta rapid activităţi necunoscute
anterior în corelaţie cu disciplina, reţinerea şi calmul. Serviciul diplomatic al Republicii Moldova nu
impune diplomaţilor un standard comun de conduită, dar preferă ca ei să dea dovadă de flexibilitate
şi agilitate, singuri să aleagă în cadrul sarcinilor puse în faţa lor cea mai bună modalitate de lucru, în
conformitate cu circumstanţele. Astfel, tradiţia şcolii diplomatice a Republicii Moldova trebuie să
 reflecte particularităţile caracterului naţional, cultura şi identitatea în organizarea activităţii
diplomatice. Cheia succesului în afacerile internaţionale pentru ţara noastră este continuarea
procesului de adaptare treptată la necesităţile în schimbare ale politicii externe, de menţinere a
relaţiilor bilaterale şi multilaterale de prietenie, cooperarea diplomatică cu parteneri strategici. Şcoala
diplomatică moldovenească în formare este chemată să determine, în mare măsură, succesul
soluţionării obiectivelor politicii externe a ţării.

14. Principalele forme de activitati diplomatice ale structurilor specializate britanice si

fanceze in context comparativ

Serviciul diplomatic britanic sau, în calitate de "Serviciu diplomatic" al Maiestății Sale,

se ocupă și de poziții monopoliste în implementarea cursului diplomatic, în pregătirea
recomandărilor de politică externă pentru guvern. Acesta din urmă nu ia o singură decizie
importantă de politică externă, nu desfășoară nicio acțiune internațională semnificativă
fără a lua în considerare opiniile personalului diplomatic permanent și inamovibil.
Stilul britanic sugerează:
a) o discuție aprofundată a problemei de către toate părțile interesate ale aparatului
diplomatic, precum și de specialiști din alte departamente;
b) până la o anumită perioadă de timp au fost închise probleme din partea publicului și a
mass-mediei;
c) dorința de a rezolva problemele prin căutarea unui compromis și de a formula avizul
final pe baza unui consens.
Marea Britanie are una dintre cele mai mari rețele globale de misiuni diplomatice.
Misiunile diplomatice ale Regatului Unit la capitalele altor state membre ale Comunității
Națiunilor Unite sunt cunoscute sub denumirea de "Înalte Comisii" (conduse de "Înalți
Comisari").
În calitate de membru al Commonwealth-ului britanic, Regatul Unit în alte țări din care
face parte, numește "cel mai înalt comisar" cu rang de ambasador acolo pentru a-și
conduce misiunile.
Obiectivele principale și principale ale politicii Ministerului de Externe ale Angliei sunt:
1. pentru a asigura siguranța și prosperitatea Regatului Unit și a teritoriilor dependente.
2. pentru a asigura protecția și dezvoltarea intereselor britanice și a sferelor de influență în
străinătate.
3. În plus față de principalele obiective de politică externă, există pe termen lung:
4. să dezvolte Uniunea Europeană în direcția care va coincide cu interesele și obiectivele Regatului
Unit.
5. să mențină o relație specială cu partenerii britanici în Commonwealth.
6. joacă un rol pozitiv și creativ în calitate de membru permanent al Consiliului de Securitate al
ONU.
7. să mențină regulile legii privind relațiile internaționale.
8. promovarea transformării pieței economice din Europa de Est și CSI
9. să promoveze dezvoltarea economică și socială în țările în curs de dezvoltare etc.
15. Rolul sd in promovarea politicii externe oficiale a statului pe arena internationala
Serviciul diplomatic are următoarele obiective generale:
realizarea politicii externe a Republicii Moldova şi participarea la promovarea intereselor
economice ale acesteia; Apărarea şi promovarea pe plan extern a intereselor naţionale ale statului ;
Realizarea drepturilor suverane ale Republicii Moldova în relaţiile internaţionale; protejarea drepturilor şi
intereselor Republicii Moldova, ale cetăţenilor acesteia şi ale persoanelor juridice din Republica
Moldovapotrivit practicii internaţionale şi în limitele admise de normele şi principiile dreptului
internaţional; promovarea relaţiilor bilaterale şi multilaterale politice, comerciale, economice, culturale şi
ştiinţifice ale Republicii Moldova cu statele lumii, şi organizaţiile internaţionale, reglementarea unor
eventuale probleme politico-juridice cu acestea; formarea capacităţilor diplomatice necesare pentru a
anticipa, a acţiona şi a reacţiona la evenimentele internaţionale care ar fi în măsură să afecteze interesele
Republicii Moldova; asigurarea coerenţei şi unităţii activităţilor Republicii Moldova pe plan extern;
promovarea unei imagini favorabile a Republicii Moldova peste hotare; promovarea în continuare a
dreptului internaţional; realizarea, prin metode şi mijloace diplomatice, a activităţilor specifice privind
asigurarea păcii şi securităţii mondiale şi regionale. Instituţiile serviciului diplomatic au următoarele funcţii
de bază: elaborarea şi realizarea concepţiilor, strategiilor şi direcţiilor de bază ale politicii externe a
Republicii Moldova; coordonarea în exclusivitate a activităţii autorităţilor centrale de specialitate şi a altor
autorităţi publice ale Republicii Moldova pentru asigurarea realizării unei politici unice în domeniul
relaţiilor internaţionale; analiza situaţiei politice şi economice din lume, a politicii externe şi interne a
statelor străine, a activităţii organizaţiilor internaţionale; informarea autorităţilor publice ale Republicii
Moldova, în funcţie de competenţa lor, despre evenimentele internaţionale relevante pentru ţară; acordarea
de asistenţă şi protecţie cetăţenilor Republicii Moldova, persoane fizice şi juridice, aflaţi peste hotare, în
limitele prevăzute de dreptul internaţional; reprezentarea Republicii Moldova în relaţiile ei cu alte state şi
cu organizaţiile internaţionale; organizarea şi participarea la negocieri în vederea încheierii tratatelor
internaţionale cu alte state şi cu organizaţiile internaţionale; contribuirea la funcţionarea liberă a misiunilor
diplomatice şi consulare străine pe teritoriul Republicii Moldova, precum şi asigurarea controlului asupra
respectării privilegiilor şi imunităţilor diplomatice şi consulare ale acestora; asigurarea depozitării,
înregistrării, evidenţei şi păstrării tratatelor internaţionale ale Republicii Moldova;
Sistemul instituţiilor serviciului diplomatic este format din următoarele structuri:
a) Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene, cu statut de instituţie centrală;
b) misiunile diplomatice, inclusiv reprezentanţele permanente de pe lîngă organizaţiile
internaţionale, delegaţiile şi misiunile ad-hoc;
c) oficiile consulare;
d) alte unităţi, create în scopul asigurării activităţii instituţiilor serviciului diplomatic, inclusiv
pentru instruirea şi reciclarea personalului acestora.
16. Caracteristica generala a organelor statale ale politicii externe si diplomatiei in sua,
rusiia si marea britanie
Organele de stat a Federatiei RUSE ale relațiilor externe la locul și activitățile lor pot fi împărțite în două
grupe:

1. organele centrale ale relațiilor externe ale statului;

Organele politice constituționale centrale și oficiali ai relațiilor externe includ:
organele supreme legislative, alese de obicei de populația țării; șeful statului - unic sau colegial;
guvern, în special șeful guvernului; ministrul de externe și biroul central al ministerului de
externe.
2. organele străine ale relațiilor externe ale statului.
Acum ne îndreptăm spre al doilea grup de organe de stat de relații externe - către organisme
străine. Ele pot fi împărțite în două categorii:
Organismele permanente sunt organismele care lucrează zi de zi în străinătate, reprezentând
interesele statului lor. Vorbim despre ambasade și misiuni, reprezentanțe în organizații
internaționale etc. Organismele temporare sunt diverse delegații, reprezentanți individuali
expediați în străinătate, precum și așa-numiți observatori la conferințe internaționale, congrese,
comisii internaționale și, în final, reprezentanți individuali. cu ocazia aniversărilor de stat, a
coronărilor etc. Uneori, atunci când un reprezentant special nu este trimis în astfel de cazuri,
ambasadorul, care este permanent în țara gazdă, este autorizat să participe la ceremonie în
calitate de ambasador extraordinar.
Grupul organelor centrale (interne) ale relațiilor externe ale statului, la rândul său, este împărțit în
două grupe, în funcție de natura funcțiilor lor și de temeiul juridic al existenței lor:
a) organele conducerii politice generale, stabilite și definite, de regulă, de constituțiile statelor;
aceste organe exercită funcții politice generale;
b) organele de relații speciale (economice, industriale, departamentale) cu alte țări.
Conform Constituției, Congresul are competențe importante în domeniul politicii externe. El are
dreptul să declare război, să emită dispoziții privind mineritul militar pe uscat și pe mare, să
reglementeze comerțul cu națiunile străine și între statele individuale. Dacă analizăm practica
existentă, putem concluziona că rolul principal în domeniul relațiilor externe în Statele Unite este jucat
de două persoane: președintele Statelor Unite și secretarul de stat. Președintele SUA nu este doar
șeful statului, ci și șeful statului, adică are două funcții: într-o oarecare măsură, funcțiile reprezentării
în numele statului și judecătorul final în adoptarea anumitor legi, pe de o parte; pe de altă parte, este
șeful executivului, care exercită conducerea practică, de zi cu zi, a Guvernului. Ca o astfel de persoană,
Președintele Statelor Unite îndeplinește diverse funcții în domeniul afacerilor externe. El semnează
toate legile, toate tratatele aprobate de Senat, primesc ambasadori, negociază cu reprezentanți ai
altor state, vorbește în numele Statelor Unite în toate întâlnirile internaționale importante și, fără
știrea sa, nu poate fi pus în aplicare niciun pas important în politica externă a SUA. Secretarul de Stat
al SUA este a doua persoană care desfășoară activități operaționale directe în domeniul relațiilor
externe și este a doua persoană în stat după președinte în conformitate cu obiceiurile existente.
Președintele este șeful statului și șeful guvernului, iar secretarul de stat este persoana principală din
cadrul guvernului responsabil cu afacerile externe, care acordă o mare importanță tuturor activităților
guvernului SUA (echivalentă cu ministrul de externe). Departamentul de Stat al SUA este unitatea
principală a aparatului de politică externă a acestei țări. Componentele sale principale se aseamănă
cu birourile ministerului de externe din alte țări, dar există unele caracteristici care sunt asociate cu
anumite domenii de activitate caracteristice politicii expansioniste a Statelor Unite. De exemplu, acele
părți ale aparatului care sunt proiectate să influențeze în mod activ alte țări, să intervină în mod activ
în afacerile altor țări sunt foarte dezvoltate. În plus față de Departamentul de Stat, asemenea agenții
puternice și influente din SUA, precum Pentagonul (centrul tuturor departamentelor militare
americane) și Agenția Centrală de Informații (CIA), sunt implicate în dezvoltarea și implementarea
activităților de politică externă.
MAREA BRITANIE. Formal, șeful statului britanic și reprezentantul său în arena internațională, precum
și persoana care acreditează ambasadorii și trimișii în țări străine și care primește ambasadori și trimiși
străini, este regele (astăzi regina).
Un rol major în conducerea politicii externe îl reprezintă Parlamentul. El are, de fapt, toate puterile ca
parlamentele altor țări (declară război și face pace, ratifică tratatele)
Cel mai important organ operațional al relațiilor externe din Regatul Unit este Oficiul Afacerilor
Externe. Șeful Biroului de Externe al Marii Britanii este Secretarul de Stat pentru Afaceri Externe al
Maiestății Sale, care în practica diplomatică modernă este numit Secretar de Externe. Ministrul este
membru al Parlamentului și al Cabinetului.
Oficiul de Externe include un ministru, cei doi asistenți, un ministru adjunct (el este inamovibil chiar
și în timpul alegerilor, neparticipant). Are 6 deputați (fiecare are propriul departament) și 8 asistenți.
Biroul de Externe este subordonat conducerii serviciilor de informații. Se compune din 10
departamente operaționale - teritoriale, 19 - departamente funcționale și 10 departamente
organizatorice și administrative.
Biroul de Externe include deseori aristocrați și diplomați ereditari, dintre care unii sunt chiar rude
îndepărtate ale familiei regale. Acest lucru asigură continuitatea cursului politicii externe a Regatului
Unit, chiar și cu schimbarea forțelor politice din Parlament și guvern.
17. Analiza structurilor sd din RO evolutiei si consolidare
Din 1862, când are loc constituirea şi, ulterior, reorganizarea succesivă a Ministerului Afacerilor Străine
din România, a fost vizată în principal realizarea unui aparat diplomatic mai bine organizat, prin reunirea
departamentului muntenesc cu cel moldovenesc şi crearea unei singure structuri care să asigure
promovarea în mod unitar şi eficient a intereselor noastre în planul relaţiilor internaţionale. Este o etapă
intermediară a organizării aparatului diplomatic românesc, când desfăşurarea de activităţi privind
„ameliorarea relaţiunilor nostre politice şi economice internaţionale " le va realiza în continuare
domnitorul Al. I. Cuza, însă şi cu ajutorul celor trei oficii diplomatice româneşti constituite la
Constantinopol, Paris şi Belgrad. Permanenta lărgire a relaţiilor diplomatice ale României după 1866 a dus
la necesitatea unor modificări structurale în organizarea Ministerului de Externe al ţării, organul de stat
care înfăptuia politica externă împreună cu şeful statului - aşa cum prevedea Constituţia de la 1866 - a
cărei organizare nu mai corespundea noii situaţii existente. Noii factori de decizie de la Bucureşti au dus
o luptă tenace pentru afirmarea ţării pe plan extern, pentru înlăturarea piedicilor impuse de suzeranitatea
otomană şi au acţionat pentru organizarea modernă a acestui minister, ţinându-se cont de sarcinile pe
care acest organ le avea pe plan extern. Este momentul când va fi creat cadrul instituţional modern privind
funcţionarea şi organizarea aparatului diplomatic românesc. Legea organică din 1873 privind atribuţiile
Ministerului Afacerilor Străine (M.A.S.) fusese astfel întocmită încât includea în competenţele M.A.S. pe
acelea ale unui stat suveran, astfel încât după proclamarea independenţei ţării noastre nu a mai fost
nevoie de înlocuirea imediată a legii, ci de introducerea unor modificări care să permită României
independente să se afirme ca stat suveran şi să stabilească relaţii diplomatice oficiale şi egale cu statele
străine. Recunoaşterea independenţei şi stabilirea legăturilor diplomatice cu majoritatea ţărilor europene
au necesitat şi stabilirea ierarhiei şi atribuţiilor personalului din misiunile diplomatice ale României în
străinătate. Acestea sunt stabilite în legea din iunie 1880, conform căreia personalul legaţiilor române
este organizat conform uzanţelor internaţionale de la acea vreme. Cu această structură Ministerul
Afacerilor Străine a făcut faţă unor sarcini importante a politicii externe în intervalul 1878-1914, reuşind
ca pe lângă dezvoltarea relaţiilor internaţionale să facă faţă şi unor probleme majore ale relaţiilor
internaţionale care au apărut în perioada supusă analizei. Aactivitatea consulară, dar care a jucat un rol
extrem de important în închegarea aparatului extern românesc în perioada de referinţă, fiind chiar, după
1900, în anumite situaţii mai activă decât activitatea diplomatică în sine. Desigur acest aspect a avut şi
unele consecinţe negative, în sensul că după retragerea „părinţilor fondatori" ai diplomaţiei româneşti -
aceiaşi uneori cu fondatorii statului românesc modern - activitatea diplomatică a intrat într-o anumită
rutină, similară specificului activităţii consulare, ceea ce a condus la anumită lipsă de viziune diplomatică
a personalului ce compunea Ministerul Afacerilor Străine. Au existat păreri conform căroră după
cristalizarea aparatului diplomatic românesc, din 1885, rolul ministrului de externe român era unul redus,
deoarece „diplomaţia era aproape exclusiv făcută de regele Carol şi de către Brătianu...Nu se făcea
diplomaţie şi de multe ori miniştrii noştri şi unii din cei mai distinşi erau ţinuţi în situaţia de cel mult a
semna şi a da viza pe paşapoarte" Această stare de lucruri a condus la imposibilitatea creării unei tradiţii
diplomatice româneşti care să permită ulterior transformarea aparatului diplomatic românesc într-un
mecanism capabil să promoveze în mod activ valorile şi interesele româneşti în străinătate.

18. Specificul evolutiei si dezvoltarii sd din Franta

Nașterea diplomației franceze este asociată cu începutul procesului de creare a unui stat centralizat și
implicarea Franței în afacerile internaționale. Odată cu alegerea lui Hugo Capet la sfârșitul secolului al X-
lea, regele Capeților a domnit în țară. Ea este atrasă într-o luptă prelungită cu domnii feudali, încercând
să unească terenurile franceze. Regele Ludovic al XI-lea (1461-1483) transformă diplomația într-o pârghie
importantă a politicii de stat. Atunci când domnii feudali sunt lipsiți de dreptul de a vorbi independent în
arena internațională; și menținerea relațiilor Franței cu alte țări devine preregenta exclusivă a regilor.
Ludovic al XI-lea a practicat pe scară largă trimiterea plenipotențiarilor săi în străinătate și a considerat
important să transforme misiunile temporare în permanente. De mult timp, regii francezi supravegheau
direct afacerile externe. În mediul lor, nu a existat ombudsman responsabil pentru punerea în aplicare a
politicii externe. O astfel de persoană apare sub Henric al III-lea, care, prin decretul din 1589, la însărcinat
pe secretarul de stat Louis Revolution să efectueze afaceri externe în Franța. În acest scop, se creează un
departament special. În prima jumătate a secolului al XVII-lea, Cardinalul Richelieu - un om de stat
remarcabil al Franței, prim-ministru al regelui Ludovic al XIII-lea - de mult timp (1624-1642) a condus de
fapt țara, a adus o contribuție atât de importantă la teoria și practica diplomației pe care le-a permis lui
G. Nicholson vorbim despre "sistemul francez" al organizării și implementării activităților diplomatice ca
școală diplomatică de vârf din lume în secolele XVII-XVIII. Richelieu a fost primul care a ajuns la concluzia
că diplomația ar trebui să fie obiectul unei activități constante și nu al efortului depus de la caz la caz. El a
crezut că scopul diplomației nu ar trebui să fie acorduri accidentale sau pe termen scurt, ci crearea unor
relații puternice între state. În același timp, Richelieu a pornit de la principiul potrivit căruia interesele
statului ar trebui să vină mereu pe primul loc și să rămână neclintit. Nu trebuie sacrificate prejudecăților
și obiceiurilor sentimentale, ideologice și doctrinare. Timp de secole, francezii s-au dovedit a fi stăpâni ai
artei diplomatice, folosirea cu abilitate a posibilităților de diplomație de a spori ponderea și influența țării
lor pe arena internațională. În secolele XVII-XVIII, francezii în diplomație "au dat un exemplu urmat de
toate celelalte state europene".
La vremea Republicii III (1871-1940), guvernul a jucat rolul decisiv în determinarea politicii externe.
Președintele Republicii, cu excepția Președinției, Poincare a îndeplinit funcții mai reprezentative. Rolul
ministrului de externe ca ministru de externe de zi cu zi a fost foarte important. În același timp, aparatul
Ke d'Orsay a dobândit o influență semnificativă asupra formării și implementării politicii externe.
Particularitatea vieții de stat a Republicii III au fost schimbări frecvente ale guvernării. Deci, pentru
perioada 1871-1932 în Franța, mai mult de 50 de prim-miniștri și 50 de miniștri de externe s-au schimbat.
În aceste condiții, aparatul diplomatic, rămânând în cea mai mare parte stabil, a primit ocazii semnificative
de a influența. La vreamea Republicii IV Diplomația franceză își recapătă puterea pe baza rezistenței
poporului francez al Germaniei fasciste, creată de generalul de Gaulle al mișcării și formată pe baza acestei
mișcări de către guvernul provizoriu al Republicii Franceze. De diplomația lui De Gaulle a dus Franța nu
numai la încheierea războiului în lagărul de victorii, ci și la poziționarea sa printre cele cinci mari puteri -
membri permanenți ai Consiliului de Securitate.
19. Valorificarea traditiilor diplomatiei moldovenesti in procesul functionarii sd al RM

20. Notiunea si tipurile organelor statale ale relatiilor diplomatice si politicii externe

21. Constituirea si consolidarea serviciului diplomatic si consular din urss/rusia pina la

finele sec XX

22. Profesia diplomatului in cadrul serviciului diplomatic si consular

23. Funcitiile si structura aparatului central al MAEIE al RM

24. Misunile diplomatice ale RM si activitatea lor

25. Misiunnile diplomatice acreditate in RM

26. Rolul sd in promovarea diplomatiei multilaterale

27. Asigurarea protocolara a activitaii diplomatice in cadrul ONU