1.

Convenţiile şi tratatele internaţionale privind relaţiile diplomatice

Activitatea diplomatică este reglementată de normele dreptului internaţional care iniţial erau norme
cutumiare recunoscute ca obligatorii, devenite apoi norme juridice internaţionale în baza procesului
de codificare a cutumelor existente. Prima convenţie care a reglementat aspectele activităţii
diplomatice a fost Regulamentul de la Viena cu privire la rangurile agenţilor diplomatici din 19 martie
1815, completat cu un Protocol de la Aix-laChapelle cu privire la clasificarea agenţilor diplomatici din
21 noiembrie 1818. În Regulamentul de la Viena din 1815, şefii misiunilor diplomatice sunt împărţiţi
în trei clase (art.1): a) clasa ambasadorilor, legaţilor şi nunţiilor; b) clasa trimişilor, indiferent de faptul
dacă se numesc miniştri sau în alt mod, acreditaţi pe lângă suveran; c) însărcinaţi cu afaceri, acreditaţi
pe lângă miniştrii afacerilor externe. Regulamentul stabileşte preeminenţa diplomatică în raport de
rang, indicând că în fiecare clasă rangul agenţilor diplomatici este în funcţie de data sosirii la post şi
intrării oficiale în funcţie (art.4). Articolul 5 obligă statele acreditare a stabili reguli uniforme de primire
a agenţilor diplomatici din clasele respective. Protocolul de la Aix-la-Chapelle a stabilit încă o clasă
intermediară a şefilor misiunilor diplomatici, clasa miniştrilor rezidenţi, care, în ierarhia precăderii
diplomatice, este plasată înaintea însărcinatului cu afaceri. Conferinţa internaţională panamericană
de la Havana din 20 februarie 1928, la care au participat 14 state latino-americane, a adoptat
Convenţia de la Havana cu privire la agenţii diplomatici. Convenţia se referă la agenţii diplomatici
ordinari, care reprezintă guvernele lor în mod permanent, şi la agenţii diplomatici extraordinari, care
sunt însărcinaţi cu o misiune specială sau care reprezintă guvernele lor la conferinţele şi congresele
internaţionale sau în organizaţiile internaţionale (art.2). Convenţia reglementează aspectele cu privire
la imunităţile, privilegiile şi prerogativele agenţilor diplomatici, indicând că toţi agenţii diplomatici,
indiferent de clasă, cu excepţia problemelor privind aspectele precăderii şi etichetei, sunt egali în
drepturi (art.3). În Convenţie se precizează ca agenţii diplomatici, în afară de funcţiile care sunt
indicate în scrisorile de acreditare, au dreptul de a îndeplini funcţii permise de statul acreditant prin
legislaţia internă. Concomitent, agenţii diplomatici se pot folosi de acest drept fără a intra în conflict
cu legislaţia statului acreditar (art.4). Articolul 9 prevede că agenţii diplomatici extraordinari se bucură
de aceleaşi imunităţi şi au aceleaşi prerogative ca şi agenţii diplomatici ordinari. Comisia de Drept
Internaţional a ONU a iniţiat în 1949 procesul de codificare şi reglementare a imunităţilor şi
privilegiilor diplomatice, începând în 1954 să lucreze asupra Convenţiei privind relaţiile diplomatice.
La şedinţa Adunării Generale a ONU din 1958 prin Rezoluţia nr.1450 s-a decis ca proiectul Convenţiei
să fie discutat într-o conferinţă separată, care a fost convocată la Viena, între 21 martie-14 aprilie
1961. La conferinţă au participat 81 de state care au adoptat Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile
diplomatice din 18 aprilie 1961, ce a intrat în vigoare în aprilie 1964. Convenţia de la Viena din 1961
constituie un pas important în procesul de codificare a normelor de drept internaţional care fuseseră
anterior general acceptate de state. Concomitent, Convenţia a codificat şi a formulat norme şi reguli
noi, care nu erau până atunci acceptate universal, contribuind prin aceasta la dezvoltarea progresivă
a dreptului internaţional. Cu toate acestea, vom menţiona, Convenţia de la Viena nu cuprinde întreaga
sferă de probleme ale dreptului diplomatic, ci doar regulile aplicabile diplomaţiei bilaterale, fără a
reglementa relaţiile interstatale în domeniul diplomaţiei ad-hoc şi reprezentării statelor în
organizaţiile internaţionale, ceea ce a impus necesitatea adoptării mai târziu a Convenţiei cu privire
la misiunile speciale (1969) şi Convenţiei de la Viena din 1975 cu privire la reprezentarea statelor în
relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal. Convenţia de la Viena din 1961 a
specificat relaţiile diplomatice într-o anumită ordine, clasificând pe prim-plan misiunea diplomatică,
ca organ complex, căruia îi revin anumite funcţii şi care se bucură de anumite imunităţi. Plasând
misiunea diplomatică în centrul dreptului diplomatic, Convenţia a extins prin aceasta acordarea
imunităţilor şi privilegiilor la o nouă categorie de persoane – membrii misiunii diplomatice, care până
atunci se bucurau de o situaţie privilegiată doar graţie apartenenţei lor la suita şefului misiunii
diplomatice. În acest context, personalul diplomatic al misiunii a obţinut privilegii şi imunităţi
importante şi în anumite limite a fost acceptată acordarea imunităţilor şi privilegiilor personalului
administrativ şi tehnic al misiunii. În Convenţie au fost soluţionate problemele echilibrului de interese
dintre statul acreditant şi statul acreditar, statului acreditar fiindu-i impus un ansamblu de prerogative
speciale, care pot împiedica mărirea excesivă a efectivului misiunii diplomatice străine. Important a
fost şi faptul că Convenţia a transformat în norme de drept simplele reguli de curtoazie privind
procedura de cerere a agrementului, scutirea vamală etc. Statutul misiunilor speciale a fost
reglementat prin Convenţia cu privire la misiunile speciale din 16 decembrie 1969, în care misiunea
specială este definită ca o „misiune temporară, având un caracter reprezentativ de stat, trimisă de un
stat în alt stat cu consimţământul acestuia din urmă pentru a trata chestiuni determinate sau pentru
a îndeplini în acest stat o sarcină determinată” (art.1). Orice persoană căreia statul trimiţător îi
atribuie această calitate poate fi considerat „reprezentant al statului trimiţător în misiunea specială”.
Convenţia din 1969 reglementează statutul juridic al misiunii speciale şi al membrilor ei, condiţiile de
trimitere, sarcinile, organizarea şi personalul, însă, indiferent de acestea, Convenţia a fost şi este
criticată pentru „asimilarea aproape completă a misiunilor speciale cu cele permanente”, ce a condus
în mod inevitabil la conceperea existenţei acestor misiuni doar în cadrul raporturilor bilaterale. Un alt
subiect al criticii îl constituie faptul că, conform Convenţiei, misiuni speciale pot trimite doar statele,
pe când alte subiecte de drept internaţional (mişcările de eliberare naţională, părţile beligerante,
mişcările de rezistenţă, guvernele în exil, organizaţiile internaţionale) nu beneficiază de această
posibilitate. La etapa actuală parte la Convenţia din 1969 cu privire la misiunile speciale sunt doar 29
de state. Republica Moldova nu a aderat la această Convenţie. Activitatea diplomatică este
reglementată şi de prevederile Convenţiei cu privire la prevenirea şi reprimarea ofenselor şi protecţia
internaţională a persoanelor, inclusiv a diplomaţilor din 14 decembrie 1973, care a intrat în vigoare în
1977. În 1975 a fost făcută tentativa de a adopta Convenţia de la Viena cu privire la reprezentarea
statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal, care însă nu a intrat în
vigoare până în prezent din cauza opunerii exercitate de statele-gazdă faţă de organizaţiile
internaţionale. Relaţiile dintre state şi organizaţiile internaţionale şi relaţiile dintre înseşi organizaţiile
internaţionale sunt reglementate de tratate internaţionale multilaterale şi bilaterale. Astfel, la 13
februarie 1946 a fost adoptată Convenţia cu privire la imunităţile şi privilegiile Naţiunilor Unite, care
a conferit ONU calitatea de persoană juridică internaţională şi a recunoscut imunitatea ei de jurisdicţie
pentru bunurile şi activele sale, inviolabilitatea sediului şi a arhivelor, imunitatea de jurisdicţie penală
şi civilă pentru reprezentanţii statelor-membre ale organizaţiei şi pentru funcţionarii şi experţii ONU.
La 21 noiembrie 1947 a fost adoptată Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţile instituţiilor
specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, care prevede, în esenţă, aceleaşi drepturi, imunităţi şi
privilegii ca şi cele acordate ONU. Statutul organizaţiilor internaţionale în statul-gazdă se
reglementează prin acorduri bilaterale cu aceste state. În aceste acorduri sunt prevăzute imunităţi şi
privilegii pe care statul de reşedinţă le acordă atât organizaţiei, cât şi funcţionarilor săi. Drept exemple
de acorduri bilaterale de acest fel pot servi acordul ONU cu SUA din 26 iunie 1947 referitor la sediul
organizaţiei, aranjamentul cu privire la imunităţile şi privilegiile ONU încheiat la 19 aprilie 1946 între
Consiliul Federal al Elveţiei şi Secretarul General al ONU, Acordul Comisiei Dunării cu Guvernul
Ungariei din 27 mai 1964 cu privire la sediul Comisiei etc. Imunităţile şi privilegiile organizaţiilor
internaţionale uneori sunt asigurate şi prin intermediul legislaţiei interne a statului-gazdă (de
exemplu, Franţa, Marea Britanie, Elveţia, SUA).