Istorie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Istoria Ucrainei.

Preistorie și istorie antică[modificare | modificare sursă]

Cele mai vechi așezări umane de pe teritoriul Ucrainei datează din preajma anului 4500 î.e.n.,
perioada de înflorire a culturii Cucuteni, din neolitic, într-o arie largă ce acoperă părți din Ucraina de
astăzi, precum și întreaga regiune Nipru-Nistru. În timpul epocii fierului, teritoriul a fost locuit
de cimerieni, sciți și sarmați.[4] Între 700 î.e.n. și 200 î.e.n. a făcut parte din Sciția. Mai târziu, au fost
fondate colonii grecești, romane, și bizantine, cum ar fi Tyras, Olbia și Hermonassa, începând cu
secolul al VI-lea î.e.n., pe malul nord-estic al Mării Negre, și care au înflorit până în secolul al VI-lea
e.n.. În secolul al VII-lea, estul Ucrainei a făcut parte din statul bulgarilor. La sfârșitul acelui secol,
majoritatea triburilor bulgare au migrat în diferite direcții, iar teritoriul locuit de ele a căzut în
mâinile hazarilor.

Epoca de Aur a Kievului[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Rusia Kieveană.

Hartă a Rusiei Kievene în secolul al XI-lea. În timpul Epocii de Aur a Kievului, teritoriul Rusiei Kieveneocupa
mare parte din Ucraina de astăzi, precum și vestul Rusiei și Belarusului.

În secolul al IX-lea, mare parte din Ucraina de astăzi era populată de rusi, care formaseră statul
numit astăzi Rusia Kieveană. În secolele al X-lea și al XI-lea, acest stat a devenit cel mai mare și
mai puternic din Europa.[5] În secolele care au urmat, acesta a pus bazele identității naționale a
ucrainenilor, precum și ale identităților altor popoare slave răsăritene.[6] Kiev, capitala Ucrainei
moderne, a devenit cel mai important oraș al Rusiei. Conform Cronicii lui Nestor, elita rusă era
constituită, inițial, din varegii din Scandinavia. Varegii au fost, ulterior, asimilați de populația slavă
locală și au devenit parte din prima dinastie rusă, dinastia Rurik.[6] Rusia Kieveană era compusă din
câteva cnezate (principate) guvernate de cnejii înrudiți din dinastia Rurik. Cnezatul Kievului, cel mai
prestigios și influent din toate principatele, a devenit subiectul rivalităților între rurikizi, fiind premiul
cel mai de preț în lupta lor pentru putere.
Epoca de Aur a Rusiei Kievene a început cu domnia lui Vladimir cel Mare(Volodîmîr, 980–1015),
care a îndreptat Rusia spre creștinismul bizantin. În timpul domniei fiului acestuia, Iaroslav cel
Înțelept (1019–1054), Rusia Kieveană a atins apogeul dezvoltării culturale și al forței
militare.[6] Aceasta a fost urmată de fragmentarea progresivă a statului, importanța puterilor
regionale crescând din nou. După o ultimă revigorare, în timpul domniilor lui Vladimir
Monomah (1113–1125) și a fiului său Mstislav (1125–1132), Rusia Kieveană s-a divizat în principate
separate. Invazia mongolă din secolul al XIII-lea a devastat Rusia Kieveană, Kievul fiind complet
distrus în 1240.[7] Pe teritoriul Ucrainei de azi, Rusia Kieveană a fost urmată de
principatele Halici și Volînia, care au fost unite, ulterior, sub numele de Halici-Volînia.

Dominația străină[modificare | modificare sursă]

Vezi și: Marele Ducat al Lituaniei, Uniunea statală polono-lituaniană și Imperiul Rus.
În secolele ce au urmat invaziei mongole, mare parte din Ucraina a fost controlată de Lituania (din secolul al
XIV-lea) și, după Uniunea de la Lublin(1569), de Polonia, după cum se vede în această hartă a Uniunii Polono-
Lituaniene din 1619.

"Răspunsul Cazacilor Zaporojeni către Sultanul Mehmed al IV-lea al Imperiului Otoman." Pictură de Ilia
Repin din 1880-1891.

La jumătatea secolului al XIV-lea, Halici-Volînia a fost supusă regelui polon Casimir cel Mare, iar
centrul fostei Rusii Kievene, inclusiv Kievul, a fost preluat de Marele Ducat al Lituaniei, după Bătălia
de pe Râul Irpen. În urma Uniunii de la Krevo din 1386, o uniune dinastică între Polonia și Lituania,
mare parte din teritoriul Ucrainei de azi a fost controlat de nobilii lituanieni rutenizați, în contextul
apartenenței de Marele Ducat al Lituaniei. În acest moment, termenii de Rutenia și ruteni au devenit
folosiți pe scară mai largă pentru a denumi regiunile marginei (ocraina în limba slavă) de Est a
Poloniei (Ucraina nu exista ca stat) și oamenii ce le locuiau, ca versiuni latinizate ale cuvântului
"rus'" (ex. "rusini").[8]
După 1569, Uniunea de la Lublin a format Uniunea statală polono-lituaniană. Mulți membri ai
claselor superioare rutene s-au convertit la catolicism, devenind confundabili cu nobilii
poloni.[9] Astfel, mulți dintre țăranii de rând, lipsiți de protectorii lor din rândurile nobilimii rutene, au
recurs la protecția cazacilor, care rămăseseră permanent ortodocși și aveau tendința de a recurge la
violență împotriva celor percepuți de ei ca dușmani, în particular, împotriva statului polon și
reprezentanților acestuia.[10]