1

PELVISUL

I. Alcătuirea pelvisului

Pelvisul se formează prin articularea oaselor coxale între ele, anterior, la nivelul simfizei pubiene şi cu
coloana vertebrală, posterior, la nivelul articulaţiei sacroiliace.
În structura pelvisului este inclus şi coccisul, sinostozat la sacrum.
Sacrumul are forma unei pene situată între cele două coxale, ceea ce îi limitează mişcările spre inferior şi
anterior.
Articulaţiile pelvisului sunt amfiartroze (articulaţia sacroiliacă este o diartroamfiartroză), ce tind să se
sinostozeze la adult, în special la sexul masculin.
Poziţia sacrului şi tipul articulaţiilor pelvisului, menţinute de ligamente solide, asigură mişcări extrem de
limitate în aceste articulaţii, condiţie necesară asigurării mersului, fără greutate sau oboseală.
Astfel alcătuit, pelvisul are forma unui trunchi de con turtit antero-posterior, cu baza mare, mult scobită
anterior, situată superior.
Pelvisului i se descriu:
- baza mare
- baza mică
- pereţi.

Baza mare
Este reprezentată de linia de contur ce porneşte de la promontoriu şi trece:
- pe baza sacrului
- prin spina iliacă postero-superioară
- de-a lungul crestei iliace
- prin spina iliacă antero-superioară
- pe marginea anterioară a coxalului
- prin tuberculul pubic
- pe creasta pubelui, până la simfiza pubiană, continuându-se simetric de partea opusă.

Baza mică
Pe schelet, este reprezentată de linia de contur ce porneşte de la vârful coccisului şi trece:
- pe marginea laterală a sacrului, până la articulaţia sacroiliacă
- pe marea incizură ischiatică
- pe spina ischiatică
- pe mica incizură ischiatică
- pe tuberozitatea ischiatică
- pe ramura ischio-pubiană, până la partea inferioară a simfizei pubiene, de unde continuă simetric de partea
opusă.
Din considerente anatomo-clinice, la descrierea bazei mici au fost luate în consi-derare ligamentele sacro-
tuberoase. Astfel, practic, baza mică este reprezentată de linia de contur ce porneşte de la vârful coccisului şi se
continuă pe:
- ligamentul sacro-tuberos
- tuberozitatea ischiatică
- ramura ischio-pubiană, până la partea inferioară a simfizei pubiene, de unde continuă simetric de
partea opusă, formând unghiul subpubian.

Pereţii pelvisului
Sunt reprezentaţi de sacrum, coccis şi cele două coxale, cu reperele anatomice descrise la nivelul feţelor lor.
Peretele anterior masoară 4,5 - 5 cm şi este reprezentat de:
- simfiza pubiană
- pube
- ramura ischionului.
Pe peretele anterior al pelvisului, între ramurile pubelui şi ramura ischionului, se delimitează gaura obturată.
Pereţii laterali sunt reprezantaţi de restul oaselor coxale.
Peretele posterior masoară 10 - 12 cm şi este reprezentat de sacrum, articulaţiile sacroiliace şi coccis.
La limita dintre peretele posterior şi lateral al pelvisului, între marginea laterală a sacrului şi marginea
posterioară a coxalului, pe care se găsesc marea incizură ischiatică, spina ischiatică şi mica incizură ischiatică,
ligamentele sacrospinos şi sacrotuberos delimitează marea şi mica gaură ischiatică.
 2

Subîmpărţirea bazinului
Suprafaţa internă a pelvisului este subîmpărţită de linia terminală în bazin mare, situat superior de linia
terminală şi bazin mic, situat inferior de linia terminală.
Linia terminală este o linie convenţională ce porneşte de la promontoriu şi trece:
- pe faţa anterioară a aripii sacrului
- de-a lungul liniei arcuate
- de-a lungul crestei pectinee
- prin tuberculul pubic
- prin creasta pubelui, până la simfiza pubiană şi continuă simetric de partea opusă.
Clinic, la bazinele de tip feminin, limita dintre bazinul mare şi bazinul mic este reprezentată de
strâmtoarea superioară, ce diferă de linia terminală prin faptul că nu trece prin tuberculul pubic şi creasta
pubelui, ci retropubian, prin punctul Crouzat, care este situat la 5 mm inferior de marginea superioară a simfizei
pubiene.
Bazinul mare, reprezentat de fosele iliace, este înglobat topografic, pereţilor cavităţii abdominale, ale cărei
viscere le sprijină.
Bazinul mic, denumit şi canal pelvin, adăposteşte:
- rectul
- vezica urinară
- porţiunea pelvină a ureterelor
- partea pelvină a căilor spermatice şi glandele anexe ale aparatului genital masculin, respectiv ovarele şi
căile genitale feminine
- nervii, arterele şi limfaticele ce deservesc aceste viscere.
În general, în clinică, termenul de pelvis se referă la micul bazin, iar viscerele pe care le adăposteşte se numesc
viscere pelvine.
Bazinul mic prezintă:
- perete anterior, care coincide cu peretele anterior al bazinului. Are înălţimea de 4,5 - 5 cm cm şi este
înclinat dinspre superior şi anterior spre inferior şi posterior.
- pereţi laterali, de formă patrulateră, cu înalţimea de 8 cm. Corespund fosei acetabulare, de pe suprafaţa
externă a pelvisului.
- perete posterior, cu înalţimea de 10- 12 cm. (13 cm la bărbaţi) Este reprezentat de faţa anterioară a
sacrului şi coccisului.
Pereţii micului bazin sunt incompleţi, prezentând o serie de deschideri: gaura obturată, marea gaură ischiatică,
mica gaură ischiatică, baza mică.
Aceste deschideri sunt completate de formaţiuni fibroase (membrana obturatorie) şi musculare (muşchii centurii
pelvine, ai diafragmei pelvine şi ai diafragmei urogenitale).

II. Tipologia pelvisului

Tipul bazinului ţine de vârstă, sex, talie şi de rasă.
La noul născut bazinul este cilindric, mic, astfel încât vezica urinară este viscer ab-dominal, nedobândindu-şi
poziţia pelvină, definitivă, decât odată cu creşterea pelvisului.
Bazinul creste lent până la pubertate, când, sub influenţa hormonilor gonadali, apar modificări semnificative
între cele două sexe, modificări ce ţin de rolul absolut distinct al pelvisului femin în procesul de reproducere.
Dintre toate oasele, la nivelul pelvisului, diferenţele între cele două sexe sunt cele mai evidente, ceea ce
permite o primă împărţire a bazinelor în bazine de tip feminin şi bazine de tip masculin ( clasificarea Caldwell şi
Moloy).
Bazinul masculin are următoarele caracteristici:
- oasele sunt mai groase, cu repere musculare mai evidente
- aripile iliace sunt mai verticalizate
- este mai înalt, peretele posterior (sacro-coccigian) având o înălţime de 13 cm
 3

- este turtit transversal, având diametrele transversale mai mici decât cele ale bazinului feminin
- are strâmtoarea superioară în formă de inimă
- are gaura obturată de formă ovalară
- are unghiul subpubian mai mic de 90o.

Pelvis masculin
Bazinul feminin are următoarele caracteristici:
- oasele sunt mai subţiri, în special la nivelul aripilor iliace, unde pot exista chiar şi orificii obturate de
periost, cu reliefuri musculare şterse
- aripile iliace sunt mai scobite, orizontalizate, proeminând lateral
- este mai scund, peretele posterior (sacro-coccigian) având o înălţime de 11 cm., ceea ce asigură progresia
normală a fătului prin canalul pelvin. Dacă sacrumul feminin este mai scurt decât cel masculin, lungimea
coloanei lombare este mai mare la femeie decât la bărbat, tot ca o consecinţă a funcţiei de reproducere,
această lungime permiţând dezvoltarea uterului în cursul sarcinii
- este turtit antero-posterior, având diametrele transversale mai mari decât cele antero-posterioare
- are strâmtoarea superioară reniformă
- are gaura obturată de formă triunghiulară
- are unghiul subpubian obtuz, cu valori de 90-130o.

III. Clasificarea bazinelor de tip feminin

Bazinele feminine se clasifică în:
- bazine eutocice, care permit o naştere normală (eutocică), admiţând acomodarea diametrelor fetale cu cele
materne
- bazine distocice sau viciate, care, datorită unor modificări de dimensiuni, înclinaţie, simetrie sau
configuraţie, nu permit trecerea, la termen, a unui făt normal, cu prezentaţie normală (naştere distocică, prin
distocie osoasă).
A. Bazinele eutocice se clasifică în:
- bazin ginecoid
- bazin android
- bazin platipeloid
- bazin antropoid
 4

1. Bazinul ginecoid (50% din cazuri) este tipul reprezentativ al bazinelor feminine. Numele său provine din
limba greacă, în care, gineceum semnifică camera femeilor.
Prezintă trei strâmtori: superioară, mijlocie şi inferioară.
Axa care uneşte centrul strâmtorii superioare cu centrul strâmtorii inferioare se numeşte axa pelvisului şi este
reprezentată de o linie curbă, cu concavitatea spre anterior (paralelă cu faţa anterioară a sacrului).
Strâmtoarea superioară:
- are formă reniformă
- planul său face cu orizontala un unghi de 60 o, deschis spre posterior
- prezintă următoarele diametre:
o diametre antero-posterioare, numite şi“conjugate”:
 promonto-suprapubian (conjugata anatomica), întins de la promontoriu la marginea
superioară a simfizei pubiene, cu lungimea de 11,5 cm
 promonto-retropubian (conjugata vera), întins de la promontoriu la punctul Crouzat
(situat pe faţa posterioară a simfizei pubiene, la 5 mm inferior de marginea superioară
a simfizei), cu lungimea de 10,5 cm
 promonto-subpubian (conjugata diagonalis), întins de la promontoriu la unghiul
subpubian, cu lungimea de 12 cm. Practic, acest diametru nu aparţine planului
strâmtorii superioare (ca de altfel nici cel promonto-suprapubian), dar este diametrul ce
poate fi măsurat, prin tuşeu vaginal, iar din valoarea sa, scăzându-se 1,5 cm (grosimea
simfizei), se deduce diametrul promonto-retropubian.
o diametre transverse
 maxim, de 13,5 cm. Se întinde între punctele cele mai îndepărtate de pe strâmtoarea
superioară. Intersectează diametrele antero-posterioare la unirea celor 2/3 anterioare
cu 1/3 posterioară
 mediu, de 13 cm. Intersectează, la jumătatea lor, diametrele antero-posterioare şi
împarte strâmtoarea superioară într-un arc anterior, cu raza de 6,5 cm şi un arc
posterior, cu raza mai mare.
o diametre oblice, care unesc eminenţa iliopectinee de o parte cu articulaţia sacro-iliacă opusă.
Datorită neconcordanţei de denumire, unii numindu-le după eminenţa de la care pleacă, alţii,
după articulaţia la care ajung, ceea ce pretează la confuzii, s-a decis notarea lor cu I, cel care
pleacă de la eminenţa ileopectinee dreaptă, şi II, cel care pleacă de la eminenţa ileopectinee
stângă.
De regulă, se consideră că ambele au 12 cm. De fapt, datorită utilizării preponderente a
piciorului drept ca picior de sprijin şi, consecutiv, dezvoltării mai accentuate a eminenţei
iliopectinee drepte, diametrul II este mai mare, având 12,5 cm. Acest fapt are mare importanţă
clinică. Astfel, 85 % din feţi se prezintă pe acest diametru (prezentaţie occipito-iliacă stg sau,
mai rar, sacro-iliacă stg)
Axul strâmtorii superioare se suprapune axului care trece prin planul ombilic-coccis şi care se numeste axul
ombilico-coccigian. În directia acestui ax se face angajarea şi coborârea fătului în timpul naşterii

Strâmtoarea superioară

Strâmtoarea mijlocie (Budin)

Este delimitată de o linie ce trece prin:
- vârful sacrului
- lig. sacrospinos
- linia care uneşte spina ischiatică cu 1/3 inferioară a simfizei pubiene
 5

Are diametrul antero-posterior = transvers = 11 cm.

Elementele definitorii ale acestei strâmtori sunt spinele ischiatice, ale căror mărime şi orientare au o importanţă
practică deosebită. Astfel, spinele ischiatice ce proemină în pelvis mai mult de 2-3 mm (şi micşorează astfel diametrele
strâmtorii mijlocii) pot bloca progresia fătului prin bazinul mic şi, în cazul unor manevre brutale de extragere a fătului,
pot produce leziuni severe.
Aprecierea dimensiunilor strâmtorii medii (practic, mărimea spinelor ischiadice) se realizează prin tuşeu
vaginal.

Strâmtoarea inferioară
- are formă romboidă
- planul său face un unghi de 10o, deschis spre anterior, cu planul orizontal
- este delimitată de o linie ce trece prin:
o coccis
o lig sacrotuberos
o tuberozitatea ischiatică
o ramura ischio-pubiană
o unghiul subpubian
- prezintă următoarele diametre:
o diametrul antero-posterior, cocci-subpubian, întins de la vârful coccisului la unghiul
subpubian, cu lungime de 9 cm. Practic, acest diametru nu ar permite trecerea capului
fetal, al cărui diametru minim (biparietal) este de 9,5 cm. În cursul naşterii, acest
diametru se modifică prin mişcările de basculare a sacrului în jurul unui ax transversal.
Astfel:
 în nutaţie, baza sacrului se înclină anterior iar vârful, împreună cu coccisul, spre
posterior, astfel încât diametrul antero-posterior se măreşte la 11,5 cm
 în contranutaţie, mişcarea inversă, se revine la poziţia de bază.
Aceste mişcări sunt posibile datorită imbibiţiei conjunctivului şi relaxării ligamentelor
prin acţiunea combinată a nivelului crescut de steroizi placentari, relaxinei, hormon secretat
de celulele K din medulara ovarului şi greutăţii uterului gravid.
În cursul naşterii, partea fetală prezentată (craniu sau pelvis) se angajează în strâmtoarea
superioară, astfel încât să-şi potrivească diametrele în concordanţă cu cele ale pelvisului
mamei şi coboară prin canalul pelvin, descriind un şurub (legea Pollison).
Ajuns la strâmtoarea inferioară, capul fătului împinge vârful coccisului spre posterior
(nutaţie). Consecutiv, baza sacrului se deplasează anterior, micşorând diametrul antero-
posterior al strâmtorii superioare, dar în acest moment, în strâmtoarea superioară se află o
porţiune fetală mai mică (dacă lungimea sacrului matern este normală)
După degajarea capului fetal, complexul sacro-coccigian execută mişcarea de
contranutaţie, mărind diametrul antero-posterior al strâmtorii superioare, permiţând trecerea
unei alte părţi fetale mari, umerii. Procesul se reia şi pentru trecerea bazinului fetal prin
canalul pelvin.
o diametru transvers, bituberos, cu lungime de 11-12 cm
o diametre oblice, care unesc ½ lig sacrotuberos de o parte cu ½ ramurii ischiopubiene opuse.
Au lungimea de 11 cm.

Axul strâmtorii inferioare este aproape perpendicular pe axul ombilico-coccigian.

Strâmtoarea inferioară

2. Bazinul android (andros=bărbat) este asemănător celui masculin. Se întâlneste în 15% din cazuri şi este
turtit transversal, cu sacrul lung şi îngust, etc. Este bazinul sportivelor şi începe să fie bazinul predominent în perioada
actuală.
 6

3. Bazinul platipeloid se întâlneste în 5% din cazuri, este mult turtit antero-posterior, astfel încât strâmtoarea
superioara este în forma de elipsă cu axul mare orientat transversal. Diametrele sale transversale mari, dar cele antero-
posterioare mai mici decât cele ale bazinului ginecoid. Este mai frecvent întâlnit în Asia.
4. Bazinul antropoid este asemănător cu cel al maimuţelor antropoide şi se întâlneste în 30% din cazuri. Este
un bazin cilindric, mult turtit transversal, astfel încât strâmtoarea superioară, ovalară, are axul mare antero-posterior,
iar strâmtoarea inferioară este foarte mică.

B. Bazinele distocice (viciate) se clasifică în:

1. Congenitale
- a. simetrice:
o bazin nanic
o bazin bioblic ovalar Robert (agenezia bilaterală a aripii sacrului)
o bazin de asimilaţie (sacralizarea vertebrei L 5)
o bazin de dezasimilaţie (lombalizarea vertebrei S 1)
o bazin despicat anterior Litzmann (lipsa simfizei pubiene)
- b. asimetrice: ex. bazin unioblic ovalar Robert (agenezia unilaterală a aripii sacrului)
2. Dobândite:
- a. prin modificări ale ţesutului osos (ex. rahitic)
- b. prin afecţiuni ale coloanei vertebrale, în:
o cifoză
o lordoză
o scolioză
o combinaţii ale acestora
- c. prin afecţiuni ale membrelor inferioare, bazinele de şchiopătare

Cele mai frecvente bazine distocice, responsabile de distocia osoasă, sunt reprezentate de bazinele
androide şi platipeloide.

III. Simetria pelvisului

Se apreciază cu ajutorul studiului rombului lui Michaelis (Gustav Adolf Michaelis).
Trebuie precizat că rombul lui Michaelis există doar la sexul feminin, constituind un semn caracteristic,
fapt observat de artişti încă din antichitate şi reluat în operele Renaşterii, dar ignorat complet de medici până în 1865,
când este pentru prima oară descris de Michaelis, în lucrarea sa “Das Enge Becken”.
A mai trebuit să treacă încă jumătate de secol până când rombul lui Michaelis a fost inclus de Charpy în
“Anatomia descriptivă” (1907).
Rombul lui Michaelis se obţine unind, cu un creion dermatograf, cele 4 fosete situate în regiunea
lombară, evidenţiate prin luminat lateral (efect de umbrire a fosetelor):
- foseta mediană superioară, corespunzătoare procesului spinos L 5
- fosetele lombare inferioare, corespunzătoare celor două SIPS
- foseta mediană inferioară, corespunzătoare procesului spinos S 5, situată la originea pliului interfesier.
Rombul astfel obţinut are o diagonală verticală de 11 cm., subîmpărţită de diagonala orizontală, de 10
cm., în două segmente inegale:
- superior, de 4 cm
- inferior, de 7 cm
Un romb Michaelis simetric şi cu diametre ale căror valori sunt apropiate de valorile standard semnifică un
bazin eutocic ginecoid.
 7

Modificarea diametrelor sau a simetriei orientează clinicianul spre stabilirea unei varietăţi de bazin eutocic sau
diagnosticarea unui bazin distocic.

Situaţii:
Mărirea diametrului vertical poate semnifica:
- bazin de tip android
- sacralizarea L5
Micşorarea diametrului vertical poate semnifica lombalizarea S1
Mărirea diametrului orizontal poate semnifica bazin platipeloid
Micşorarea diametrului orizontal poate semnifica:
- bazin antropoid
- bazin bioblic ovalar
Micşorarea ambelor diametre poate semnifica bazin nanic
Strâmbarea rombului, semnifică bazin asimetric prin:
- viciu de bazin
- patologie de coloană vertebrală
- patologie de membre inferioare (bazin de şchiopătare).

IV. Aprecierea clinică a tipologiei şi simetriei pelvisului

Se realizează prin pelvimetrie şi studiul rombului lui Michaelis.

Pelvimetria externă se realizează cu compasul Baudeloque (cu ramuri curbe boante) şi constă în măsurarea
următoarelor diametre:
B bispinos posterior, între cele două spine iliace postero-superioare, cu lungimea de 10 cm
C antero-posterior (conjugata externă Baudeloque), între procesul spinos L5 şi simfiza pubiană, cu
lungimea de 20 cm (19)
D bispinos anterior, între cele două spine iliace antero-superioare, cu lungimea de 24 cm
E bicrest, între punctele cele mai îndepărtate de pe cele două creste iliace, cu lungimea de 28 cm
F bitrohanterian, între cele două trohantere mari reperate prin palpare, cu lungimea de 32 cm
 8

Compas Baudeloque

Pelvimetria internă se referă la măsurare, prin tuşeu vaginal, a diametrelor strâmtorii inferioare, a diametrului
promonto-subpubian şi deducerea celui promonto-retropubian.
Restul diametrelor nu sun accesibile măsurării directe pe viu, dar prin tuşeu vaginal se obţin date indirecte,
extrem de importante pentru aprecierea lor.
Conturul strâmtorii superioare poate fi aproape în totalitate identificat prin examenul vaginal. Prin acest examen
se obţin informaţii asupra promontoriului, formei şi înclinaţiei lui, asupra aripioarelor sacrate, spinelor ischiatice,
articulatiilor sacro-iliace, asupra liniei nenumite, asupra ramului orizontal al pubisului şi asupra simfizei pubiene.
Este important de ştiut care este deschiderea unghiului pubian deoarece ea diferă dupa forma strâmtorii
superioare.
La bazinele ginecoide, unghiul subpubian are valori de 120 0. La valori sub 900 este indicată operaţia cezariană
(semnifică o strâmtoare inferioară îngustată transversal, incompatibilă cu o naştere eutocică).

La tuşeul vaginal:
- promontoriul se atinge, în mod normal, cu dificultate. Dacă:
o se atinge uşor, sacrumul este scurt, semnificând bazin de dezasimilaţie sau platipeloid
o nu se atinge, sacrumul este lung, semnificând bazin de asimilaţie sau android
- fără schimbarea poziţiei mâinii, se palpează 2/3 anterioare ale strâmtorii superioare. Dacă:
o se palpează mai mult, baziul este strâmtorat
o se palpează mai puţin: bazinul este turtit transversal
- spinele iliace proemină în pelvis cu maxim 2-3 mm. Dacă proemină mai mult (micşorarea strâmtorii
medii Budin), ele blochează înaintarea fătului prin canalul pelvin sau pot produce leziuni fetale în cazul
executării unor manevre brutale de extragere a fătului (cu forcepsul sau vidextractorul)

Se consideră că la diametre externe normale, bazin simetric şi relaţii normale la tuşeul vaginal, diametrele
interne sunt normale, conforme valorilor standard.

Determinarea dimensiunilor si formei bazinului osos se poate realiza şi prin ecografie, prin care se poate
determina distanţa dintre anumite puncte de pe faţa internă a bazinului osos şi, prenatal, compatibilitatea dintre
diametrele materne şi cele fetale.
La ora actuală, se pot realiza şi examene RMN prenatale (deoarece nu mai există riscul inducerii unor
anomalii congenitale prin iradiere) pentru aprecierii compatibilitaţii dintre diametrele materne şi cele fetale.
9