Curs 1

POZIŢIA GEOGRAFICĂ

 România are o suprafaţă de 238.391 km², ocupând locul 13 în Europa cu cca. 4,8 % din
suprafaţa continentului şi al 80-lea pe Glob.
 Este un stat de mărime mijlocie la nivelul Europei și mică la nivel planetar
 România este situată în cadrul Europei Centrale (SE acesteia), respectiv la N de
Peninsula Balcanică.
 Este situată la interferenţa a două mari unităţi morfostructurale ale Europei, care ar
putea fi separate de o linie ce ar uni M. Neagră cu M. Baltică;
 La E de această linie se află unităţi predominant de platformă ce aparţin Europei Estice,
cu un relief relativ uniform, format din câmpii şi podişuri joase de eroziune.
 La V de acest aliniament se află teritoriul Europei Central -V, un teritoriu puternic
tectonizat şi bine compartimentat, alcătuit în mare din lanţuri orogenice hercinice şi
alpine (inclusiv orogenul carpatic).
 România este situată în plină zonă temperată;
 Este traversată de paralela de 45° latitudine nordică;
 Prin centrul ţării se desfăşoară meridianul de 25° longitudine estică, aflat la jumătatea
spaţiului european.
 Aceste coordonate matematice plasează România la jumătatea distanţei dintre Oc.
Atlantic şi M. Ural (2700 km) şi jumătatea distanţei dintre M. Baltică şi M. Mediterană
(900 km).
 Extremităţile teritoriului României sunt date de următoarele localităţi:
-Horodiştea (jud. Botoşani - pe malul Prutului) în N;
-Zimnicea pe Dunăre în S;
-Beba Veche (jud. Timiş) în V;
-Sulina (jud. Tulcea) în E.
 România se află în fusul 3 orar

Frontierele României
- Frontiera cu Ungaria – de la Halmeu la Beba Veche, 32 km în lungul Mureșului
- Frontiera cu Serbia – de la Beba Veche la Pristol, 32 km în lungul Nerei + în lungul
Dunării
- Frontiera cu Bulgaria – dominant pe Dunăre între Pristol și Călărași și terestră între
Ostrov și Vama Veche
- Frontiera cu Moldova – 1 km pe Dunăre și în lungul Prutului la sud de Darabani (Cuzlău)
- Frontiera cu Ucraina- are două sectoare: unul nordic între Halmeu și Cuzlău (cu sectoare
naturale pe Tisa- 60 km, Suceava și Prut) și un sector sudic de la vărsarea Prutului în
Dunăre până la primul Ceatal și apoi pe brațul Chilia

România – ţară carpatică

 Carpaţii reprezintă osatura principală a teritoriului României faţă de care sunt grupate
toate celelalte unităţi morfostructurale: dealuri, podişuri şi câmpii. Toate aceste unităţi
 intra şi extracarpatice sunt formate din sedimente care provin din erodarea orogenului
carpatic;
 Ocupă poziția centrală- Corona Montium (28 % din suprafața României)
 Cea mai mare parte a teritoriului României este situată în zona structurală a orogenului
carpatic, care deţine 60% din suprafaţa ţării;
 Carpaţii sunt cei care impun etajarea fizico-geografică şi dispunerea în trepte
concentrice a marilor unităţi fizico-geografice ale României.
 Din Carpaţi pornesc cursurile marilor râuri care străbat regiunile vecine ajungând la
Dunăre. Cantităţile mari de precipitaţii ce cad în Carpaţi asigură izvoare cu debite bogate
şi o scurgere cu debite ridicate primăvara şi vara.
 Înălţimile ridicate ale Carpaţilor au permis în Cuaternar, în condiţiile răcirii climei,
dezvoltarea gheţarilor la altitudini mai mari de 1800 m, de la care au rămas forme de
relief caracteristice (circuri, văi, morene glaciare)
 Carpaţii reprezintă o barieră pentru masele de aer ce vin din diferite părţi ale emisferei
nordice determinând nuanţări evidente ale climatului temperat (uscat în est, umed şi
răcoros în vest, umed şi mai cald în sud-vest) și frecvenţa ploilor orografice pe versanţii
şi culmile aflate pe direcţia maselor de aer vestice şi a efectelor foehnale pe cei estici
(adăpostiţi);
 Prin caracteristicile fizice (cca. 70% au înălţimi sub 1700 m, fragmentare mare dată de
numărul mare al depresiunilor, culoarelor de vale, pasurilor joase), Carpaţii au fost
favorabili locuirii şi statornicirii populaţiei încă din paleolitic şi neolitic
 Culmile şi crestele munţilor au reprezentat spaţiul unei tradiţionale activităţi pastorale
milenare
 Resursele de subsol şi sol variate alături de potenţialul hidroenergetic au contribuit la
dezvoltarea unei vieţi economice şi a unei reţele dense de aşezări ce urcă din culoarele
văilor până pe culmile situate la peste 1200 m

România – ţară dunăreană

 Dunărea – lungime totală: 2860 km din care României îi revin 38% (1075 km între Baziaş
şi vărsare) din aceasta;
 este al doilea fluviu ca mărime din Europa, după Volga (3690 km);
 izvorăşte din Munţii Pădurea Neagră şi se varsă în Marea Neagră;
 ia naştere prin unirea a trei izvoare: BREG, BRIGACH, DONAU QUELLE şi se uneşte cu
marea prin trei braţe: CHILIA, SULINA, SF. GHEORGHE. Traseul fluviului străbate: -10 ţări:
Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Serbia, România, Bulgaria, Republica
Moldova, Ucraina şi 4 capitale: Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad;
-aproape 98% din bazinele hidrografice din ţara noastră aparţin sistemului dunărean definitivat
în Cuaternar, prin formarea sectoarelor din câmpii.
Sectoarele Dunării:
1. Defileul Baziaş – Gura Văii (Porţile de Fier I) (144 km) – desparte Carpaţii de Balcani;
 prezintă sectoare de îngustare (fie elemente tectonice: Pescari - Alibeg – sinclinalul
Reşiţa - Moldova Nouă; sinclinoriul – Berzasca - Greben; falii – în aval de Iuţi; gnaise,
amfibolite – Cazane - Plavişeviţa; calcare - Cazane): Valea Nerei - Valea Rilii; Pescari -
Alibeg; Berzasca - Greben; Cazanele Mari şi Mici; Vârciorova - Gura Văii. şi sectoare de
 lărgire (bazinete – areale de sedimentare miocene formate din argile, marne,
conglomerate, gresii ce repauzează peste un fundament cristalin): Moldova Veche;
Liubcova; Greben - Plavişeviţa; Dubova (bazinet - golf semicircular) ce separă Cazanele;
Ogradena-Orşova.
Formarea defileului
 -Ipoteza tectonică (formarea cursului pe un sistem de falii preexistent) – susţinută de
geologi (B. Inkey, G. Ionescu, M. Drăghiceanu, Fr. Schatarzik); asemănătoare Grabenului
Rinului (M. Vosgi – M. Pădurea Neagră);
 -Ipoteza antecedenţei – susţinută de A. Penck, I. Kvijik, V Mihăilescu, N. Orghidan-
‘’Dunărea ar fi preluat traseul unui braţ marin miocen, în care s-a adâncit pe măsură ce
zona montană se ridica’’ (Valeria Velcea, 1982);
 -Ipoteza captării – susţinută de Emm. de Martonne – mişcările de la sf. pliocenului şi din
Cuaternar au condus la schimbări de drenaj şi la o eroziune regresivă diferenţiată; G.
Vâlsan – lipsa teraselor din zona Greben - Milanovac corespunde sectorului de veche
cumpănă de ape între bazinul Panonic şi bazinul Getic; R. Ficheux – o serie de captări
locale între bazinete şi sectoare de vale îngustă care ar fi condus la formarea actualului
traseu al Dunării (Valeria Velcea, 1982);
 Alţii consideră că Dunărea ar fi rezultat în urma revărsării Lacului Panonic în Lacul Getic
(Valeria Velcea, 1982);
 -Ipoteza mixtă
2. Sectorul Gura Văii – Călăraşi:
Caracteristici:
- Lunca Dunării este foarte largă (4 - 13 km), ceea ce face ca adâncimile să fie mici
(pescaj de 2 m, impropriu navelor maritime);
- Cuprinde sectoare cu lacuri şi bălţi desecate (Greaca, Ciuperceni, Maglavit) sau
amenajate (Bistreţ, Suhaia);
- Spre sud, pe malul bulgăresc, ţărmul este mai înalt, iar spre Câmpia Română este mai
jos, cu o largă dezvoltare a luncii, ceea ce-i conferă o pronunţată asimetrie; această
“împingere” spre sud a Dunării este datorată şi afluenţilor direcţi din Câmpia Română
(Drincea, Desnăţui, Jiu, Olt, Călmăţui, Vedea, Argeş, Mostiştea).
- - Predomină acumularea în albie de tip ostrov (Ostrovul Mare);
- Prezenţa Porţilor de Fier I la Gura Văii şi a Porţilor de Fier II la Ostrov;
3. Sectorul Călăraşi – Brăila:
- Dunărea formează cea mai mare despletire care cuprinde Balta Ialomiţei şi Balta
Brăilei. Braţele se unesc între Giurgeni - Vadul Oii.
- Balta Ialomiţei este delimitată de braţele: Borcea (V) şi Dunărea Veche (E);
- Balta Brăilei (Insula Mare a Brăilei) – transformată în mare parte în suprafaţă agricolă
este delimitată de braţele: Cremenea (Dunărea Nouă - V) şi Măcin (Dunărea Veche - E);
4. Sectorul Brăila – Marea Neagră (vărsare):
-Delta se formează la Ceatal Izmail: braţele Chilia (S) şi Tulcea (N);
-A doua bifurcare la Ceatal Sf. Gheorghe – braţul Tulcea se desparte în braţele Sulina şi
Sf. Gheorghe;
- Deltă de tip trilobat;
- Ca dimensiune pe Glob ocupă locul 21;
- Aceasta prezintă 2 delte secundare: Chilia (sf. sec. XVIII, supraf. de 400 km²) cu o mare
parte în Ucraina;
- Braţul Sf. Gheorghe se termină printr-o deltă secundară (sf. sec. XIX), cu o suprafaţă de
20 km², ritmul mediu anual de dezvoltare 0,07 km² /an; Această deltă secundară este
barată de Ins. Sahalin;
- Braţul Sulina avea 84 de km, era foarte meandrat, a început să fie amenajat prin dragare
pentru navigaţie în 1857, iar în 1868 prin tăierea meandrelor (Sulina forma marele M).
În anul 1902 braţul este scurtat cu 21 km;
- Delta Dunării – rezervaţie a Biosferei din 1990;
- Rolul său s-a amplificat în ultimele decenii prin realizarea canalelor Dunăre-Marea
Neagră şi Rin-Main-Dunăre, prin care s-a definitivat o însemnată axă de legătură directă
pe apă din estul în vestul Europei.
- Condiţiile naturale propice: poduri de terasă extinse, pânze freatice bogate cu grad de
potabilitate bun, soluri fertile, lemn din zăvoaie, resurse piscicole însemnate, au facilitat
dezvoltarea unui număr mare de aşezări
- Debit ridicat - potenţial hidroenergetic;
- Apa folosită pentru irigaţii, răcirea atomocentralei de la Cernavodă, asigurarea navigaţiei
pe canalul Dunăre-Marea Neagră.
România – ţară pontică
 Deschidere directă faţă de M. Neagră (245 km din litoralul său occidental);
 Ţărm dezvoltat prin ridicarea şi oscilaţiile nivelului mării în ultimii 3000-4000 ani;
 Valurile, curenţii - ţărm cu faleză în loess-uri ce acoperă placa calcaroasă de vârstă
sarmatică – retrageri diferite ca amploare de la un sector la altul şi acumulări sub formă
de cordoane litorale;
 Curenţii marini – îndreptarea liniei de ţărm prin închiderea gurilor de vărsare a râurilor
dobrogene, a golfurilor, a deltei, a lagunei şi a limanelor fluvio-maritime;
 Influenţa mării se resimte pe o fâşie de litoral (4 - 10 km lăţime în sudul şi centrul
Dobrogei şi pe cea mai mare parte a Deltei).
 producerea brizelor (circulaţia diurnă a aerului), temperaturi moderate, o umezeală mai
mare a aerului, durata de strălucire a Soarelui (2500 ore /an), 80 de zile cu cer senin/an;
 condiţiile naturale din sectorul de litoral au favorizat dezvoltarea de aşezări, activităţi
economice şi culturale milenare (pe ţărm sunt vestigii ale unor colonii şi oraşe – Histria,
Tomis, Callatis, etc. întemeiate de greci, romani, bizantini etc., ce-au constituit puncte în
care se realizau legături multiple între populaţia locală şi navigatori ai statelor din Marea
Mediterană.

Curs 2
Evoluția paleogeografică a teritoriului României
• Evoluţia paleogeografică a teritoriului României trebuie raportată la evoluţia plăcilor:
Placa Est-Europeană şi a microplăcilor: Moldavă (Placa E-Europeană pe terit. României),
Moesică, Transilvană/ Panonică (ambele cuprinse în microplaca Intraalpină desprinsă şi
ea din Placa Est-Europeană) şi a Mării Negre;
• Teoria geosinclinalului carpatic a fost intens contestată;
• Din marginea labilă a Microplăcii Moldave s-a desprins fâşia cristalinului central-est
carpatic (M. Maramureş, M. Rodnei, M. Bistriţei, M. Hăşmaş, M. Perşani şi unitatea de
Leaota-Bucegi-Piatra Mare); după închiderea riftului, fâşia cristalină se alipise, prin
sutura transilvană, la microplaca Transilvană.
• Carpaţii Orientali au rezultat prin coliziunea Plăcii E-Europene cu microplaca Transilvană;
coliziunea a început prin subducerea Plăcii E-Europene sub părţile cristaline rupte din
microplaca Transilvană, prin încălecarea flişului intern, apoi prin cutarea flişului extern şi
în final a molasei din avanfosa carpatică; în această ultimă etapă partea subdusă a plăcii
Moldave ajunsă la adâncimi mari începe să se topească şi expulzează lave acide pe
aliniamentul ruptural din spatele cristalinului (cristalinul carpatic) formând şirul vulcanic
din vestul Orientalilor.
• Marginile labile ale microplăcilor Moesică şi Transilvană s-au desprins şi ulterior au
format → Carpaţii Meridionali;
• Marginea labilă a microplăcii Moesice cuprinde Autohtonul Danubian; marginea labilă a
microplăcii Transilvane din care s-au format Pânza Getică şi Pânza Supragetică. A urmat
încălecarea Pânzei Getice peste Autohtonul Danubian în urma proceselor de şariaj
(alunecare, deplasare);
• Microplaca M. Negre este singura activă. Dinamica sa este determinată de alte plăci
tectonice (Egeană, Turcă). A generat în timp curbura Carpaţilor, astăzi este responsabilă
de cutremurele din Vrancea. Ea s-a desprins din microplaca Moesică.
• Munţii Banatului au rezultat din coliziunea microplăcii Panonice cu microplaca Moesică.
• Apusenii de N s-au format din marginea labilă a microplăcii Panonice; Apusenii de S s-au
format în zona de rift (riftul vest carpatic) între cele două microplăci (Panonică - ce s-a
deplasat către E, SE şi Transilvană ce a opus rezistenţă).
Evoluţia morfotectonică a teritoriului României
Epoca/Era precarpatică - Etape:
1. Etapa precambriană (Arhaic - Proterozoic):
-Consolidarea unităţilor de platformă (Platforma Moldovenească, Platforma
Moesică=Cp. Română+ S Piemontului Getic+ Dobrogea de Sud).
-Acestea vor suferi doar mişcări epirogenetice de ridicare şi coborâre, funcţionând ca
podişuri şi câmpii.
2. Etapa caledonică (Paleozoic inf.) – orogeneza caledonică – formarea Dobrogei
Centrale (Pod. Casimcei – cel mai vechi uscat la zi – şisturi verzi+E Carpaţilor Orientali).
3. Etapa hercinică (Paleozoic sup.) – se conturează primele nuclee cristaline în Carpaţi,
continuă modelarea unităţilor de platformă şi apar munţii hercinici – Măcin.
Etapa de tranziţie
 Etapa Kim(m)erică (Triasic-Jurasic):
 continuă formarea masivelor cristaline din Carpaţi;
 se formează Platoul Niculiţel (vulcanism de tip intrusiv) şi Dealurile Tulcei;
 se schiţează aria sedimentară (Trascău-Metaliferi);

Epoca/era carpatică (Mezozoic - actual)

 Etapa Carpatică veche (Cretacic- Oligocen): au loc cele mai importante orogeneze pt.
Carpaţi- cutări, şariaj şi magmatism (de tip intrusiv);
 Faza austrică (Cr. inf) – se definitivează structurile de autohton şi pânze (prin şariaj):
 Danubian şi Pânza Getică pt. Carpaţii Meridionali;
 Autohtonul de Bihor şi Pânza de Codru pt. Munţii Apuseni;
 Autohtonul Bucovinic şi Pânza Transilvană pt. Carpaţii Orientali;
 încep să se schiţeze arealele depresionare pt. Carpaţi. Cele mai mari sunt depresiunile
(pe structuri de graben): Haţeg, Petroşani, Rucăr-Bran.
Faza laramică (Cr. sup.)
 formarea flişului Cretacic sau intern (C. Orientali);
 formarea Pod. Babadag într-o structură de sinclinoriu;
 definitivarea horsturilor şi a grabenelor în Apuseni şi Banat, rezultând un complex de
linii de falii ce a condiţionat: lăsarea fundamentului cristalin al actualei Depresiuni a
Transilvaniei, cât şi apariţia banatitelor (magmatitelor laramice); aceste mase
magmatice apar şi în Dobrogea la Altân-Tepe.
Magmatismul subsecvent banatitic/ asociat mişcărilor de cutare
• în timpul procesului de cutare se produc rupturi
(falii), astfel magma ajunge spre/la suprafaţă;
• are loc în Cretacicul mediu (Apuseni, Banat; se extinde din masivul Vlădeasa până la
Dunăre – râul Nera) şi în Cretacicul sup. în Orientali;
• reprezintă o fază de erupţii vulcanice (s-a manifestat atât intrusiv, cât şi efuziv);
• roci magmatice intrusive formate: granite, gronodiorite, diorite(răcirea lentă a magmei
determină cristale mari);
• roci vulcanice formate în urma erupţilor: andezite, dacite, riolite (răcirea rapidă a lavei
determină cristale mici, rocile vor avea o granulaţie fină - microcristalină); la răcirile
bruşte cristalele sunt absente – roca are aspectul sticlei (obsidianul).

 Etapa neocarpatică (Mio-Pliocen-Cuaternar): predomină mişcările de înălţare pt.

masivele montane, scufundările pt. depresioni şi apariţia erupţiilor vulcanice.
Faza savică (Miocen inf.)
 formarea flişului extern (Pg.) în Orientali, continuarea formării depresiunilor Haţeg,
Petroşani etc;
 După mişcările savice, unităţile carpatice de astăzi, cu excepţia celor vestice, încep să se
ridice, atingând 500-700 m, iar Meridionalii cca. 1000 m.
Faza Stirică (Miocen mediu) – uşoară înălţare a Carpaţilor şi unităţilor de platformă,
continuă lăsare a cristalinului transilvan, apare primul sector al Subcarpaţilor
(Subcarpaţii Moldovei) şi încep primele erupţii vulcanice în nordul Transilvaniei.
 Faza at(t)ică (Miocen sup.) – continuă formarea Subcarpaţilor, înălţarea Carpaţilor,
erupţii vulcanice în Carpaţii Orientali şi SV. M. Apuseni;
 Faza R(h)odano-Valahă (Pliocen – Pleistocen inf.) – definitivează Subcarpaţii; înalţă
Carpaţii cu 1000 m şi Subcarpaţii cu 500 m
 se înregistrează activitatea maximă a erupţiilor vulcanice – definitivarea lanţului vulcanic
d.p.d.v. morfologic;
 în Transilvania se formează structurile de tip dom şi cute diapire; ridicarea Carpaţilor şi
Subcarpaţilor, restul teritoriului suferă o exondare (retragere a apelor);
  în Pliocen, doar Cp. Română şi Cp. de Vest mai erau acoperite de ape. Se formează
depresiunile mari din C. Orientali (Maramureş, Giurgeu, Ciuc), iar la sfârşitul Pliocenului
se formează depres. Braşov.

Epoca Cuaternară
Tectonic: continuă înălţarea Carpaţilor, dealurilor şi platformelor vecine;
 Continuarea proceselor de subsidenţă activă în depresiunile: Braşov, Ciuc + sectoare din
Cp. Română şi Cp. de Vest.
 Dezvoltarea de cute diapire însoţite de bombări anticlinale în Subcarpaţii de Curbură
(Ielenicz şi Pătru, 2005);
 Ultimele erupţii vulcanice de care sunt legate bazaltele (ex. Racoş, Detunate);
Morfologic: adâncirea sacadată a râurilor → au creat văi cu 3-8 terase;
 colmatarea lacurilor existente la începutul cuaternarului în Cp. Română şi Cp. de Vest
(consolidarea ca uscaturi) şi în unele depresiuni;
 formarea reliefului glaciar în Carpaţi la altitudini mai mari de 1800 - 2000 m (instalarea
gheţarilor);
 stabilirea nivelului Mării Negre la poziţia actuală;
 definitivarea formării văii Dunării, formarea deltei, Piemontului Getic, formarea luncilor
pe râurile interioare; dezvoltarea societăţii omeneşti cu implicare în procesele de
modelare a versanţilor, albiilor etc. (Ielenicz şi Pătru, 2005);

 STRUCTURILE DE PLATFORMA
 II.1. PLATFORMA MOLDOVENEASCĂ
 II.2. PLATFORMA SCITICĂ
 II.2.1. SECTORUL BÂRLAD
 II.2.2. SECTORUL DELTEI DUNĂRII
 II.3. PLATFORMA MOESICĂ
 II.3.1. COMPARTIMENTUL VALAH
 II.3.2. COMPARTIMENTUL SUD-DOBROGEAN
 II.3.3. COMPARTIMENTUL CENTRAL-DOBROGEAN
 Cuprinde unităţile morfostructurale: Pod. Moldovei, Cp. Română, Pod. Dobrogei
 MORFOSTRUCTURILE DE OROGEN
 1. OROGENUL NORD-DOBROGEAN
 2. OROGENUL CARPATIC

 Unităţile de platformă deţin 40% din teritoriul României;

 Limita dintre domeniul de orogen şi cel de platformă o reprezintă falia pericarpatică,
care urmăreşte partea externă a Subc. Moldovei, Subc. Curburii până la Focşani, de unde
continuă pe aliniamentul Ploieşti – Găieşti – Drăgăşani – Filiaşi – Dr. Tr. Severin;
 unităţile de platformă prezintă un relief puţin accidentat, cu alt. de sub 600 m;
 spre deosebire de unit. de orogen, cele de platformă au o structură simplă, necutată;
 sunt unităţi rigide al căror fundament a devenit stabil, funcţionând în regim de
platformă încă din timpul Proterozoicului;
  Sub raport structural, toate unităţile de platformă sunt alcătuite din: fundament + o
cuvertură sedimentară.
-În interiorul cuverturii sedimentare pot apărea lacune stratigrafice şi discordanţe stratigrafice,
care separă principalele cicluri de sedimentare ale cuverturii.
- Unităţile de platformă au suferit doar mişcări epirogenetice (pozitive sau negative – fără
deranjarea structurii), motiv pentru care în cadrul formaţiunilor sedimentare ce acoperă
fundamentul apar lacune şi discordanţe stratigrafice;
• lacune stratigrafice - lipsa unor strate – întreruperea sedimentării;
• discordanţe stratigrafice - lacuna generează o discordanţă stratigrafică, formaţiunile
sedimentare se depun de la cele mai vechi la cele mai noi în domeniul marin, apoi regiunea este
exondată, acţionează agenţii externi, ulterior regiunea coboară, sedimentarea începe de la un
alt nivel stratigrafic; între ultimul nivel stratigrafic şi celelalte nu există legătură - se creează o
discordanţă stratigrafică (între sedimente nu există continuitate!!).

Curs 3
UNITĂȚILE DE PLATFORMĂ
Platforma Moldovenească (Podişul Moldovei)- terminaţia sud-vestică a Platformei Est-
Europeană= Podolică= Rusă.
• Fundamentul este alcătuit din roci metamorfice cu intruziuni granitice; înclină către S,
SE (depres. tectonică Bârlad- falia Fălciu), iar spre V (se afundă sub unitatea orogenului
carpatic);
• vârsta fundamentului – Proterozoică;
• Nu aflorează pe teritoriul României
• Cuvertura sedimentară – alc. din formaţiuni sedimentare care aparţin la trei cicluri de
sedimentare majore (Proterozoic sup. – sf. Pliocenului), separate între ele prin lacune
stratigrafice; cele mai vechi roci ce apar la zi sunt cretacice.
• grosimea cuverturii variază între 2500 m (N) şi 6000 m (S);
• Formaţiunile sedimentare ce apar la zi înclină NNV-SSE- relief monoclinal (văile ce
intersectează subsecvent aceste formaţiuni determină fronturi de cuestă orientate către
NE)
- La sf. Sarmaţianului este exondată partea de N a Pod. Moldovei;
- La sf. Moeţianului – este exondată partea centrală;
- La sf. Romanianului este exondată partea de sud.
► Soclul este afectat de două sisteme de falii:
► - un sistem orientat N – S: falia Siretului, falia Solca
► -un sistem orientat E – V: falia Vaslui
► Fundamentul cade în trepte de-a lungul faliilor- de la est la vest şi de la nord la sud.
Oolit – corp sferic, cu diametrul mai mic de 2 mm, format dintr-un nucleu central
(fragment fosil, granul de cuarţ) şi un înveliş calcitic/aragonitic, cu structură
concentrică;
Platforma Moesică -Câmpia Română
► Fundamentul Câmpiei Române este alcătuit din formaţiuni metamorfice cu intruziuni
granitice – vârstă - proterozoic sup. – cambrian;
 ► Fundamentul a fost interceptat în foraje la adâncimi de 2000 -3700 m (porţiunile mai
ridicate ale fundamentului);
► Datorită sectoarelor mai scufundate din fundament, în cadrul Cp. Române s-au format
sectoarele de subsidenţă – sineclize (între Argeş-Siret: câmpiile Titu, Gherghiţa, Buzău,
Siret. Inf.);
► După Cambrian se rigidizează şi intră în regim de platformă, suferind ulterior doar
mişcări epirogenetice pozitive sau negative;
► Cuvertura sedimentară ajunge la o grosime de 23 km în arealele de maximă scufundare
ale fundamentului;
► În intervalul Cambrian – Pleistocen, cât a durat sedimentarea, se diferenţiază 4 cicluri
de sedimentare, separate între ele prin lacune stratigrafice de lungă durată
► Câmpia Română este exondată treptat de la V-E, odată cu retragerea lacului cuaternar
către Bazinul Euxin; la zi apar depozite cuaternare (loess-uri, nisipuri).
Depozite cuaternare:
În Pleistocen inf. – este exondată partea de V a Cp. Române;
În Pleistocenul med. – este exondată partea centrală a Cp. Române;
În Pleistocenul sup.- este exondată partea de E a Cp. Române
- Pietrişurile de Cândeşti (depoz. fluvio-lacustre, villafranchiene) – aduse de râuri din
Carpaţi;
- Pietrişurile de Frăteşti (pleistocen inf. – Frăteşti – localitate sit. la N de Giurgiu) – aduse
din Balcani – în lungul Dunării;
- Nisipurile de Mostiştea (dezvoltare continuă între Argeş şi Mostiştea, la adâncimi de 20-
50 m);
- Pietrişurile de Colentina (sedimente cu caracter grosier depuse de Argeş - conul de
dejecţie al Argeşului; la adâncimi de 15-20 m) – în jurul Bucureştiului – în ele sunt
cantonate pânze freatice;
- Prezenţa loess-ului;
- Nisipurilor eoliene – în lungul Dunării, în Cp. Olteniei (stânga Jiului, Cp. Romanaţi), în
lungul Ialomiţei şi Călmăţuiului, zona de confluenţă a Siretului cu Bârladul – dunele de la
Hanul Conachi;
Dunărea a urmat progresiv retragerea spre E a Lacului Getic, motiv pentru care ea este
tot mai nouă dinspre V-E, în V are 5 terase, în centru 3-4 terase, în est are o singură
terasă (Terasa Brăilei).
Platforma Valahă -Podişul Dobrogei
► Mult mai complex sub raport structural, tectonic, morfologic- este alcătuit din unităţi
geostructurale, care s-au format şi au evoluat diferit unele de altele;
Platforma Dobrogei de Sud
► Delimitată în N de falia Capidava – Ovidiu;
► În S se continuă pe teritoriul Bulgariei;
► În V este delimitată de falia Dunării, prin care se separă de platforma Valahă;
► În E este delimitată de şelful M. Negre.
► Podişul este alcătuit din două unităţi structurale: soclul şi cuvertura sedimentară;
► Fundamentul este alcătuit din roci metamorfice, şisturi cristaline cu intruziuni
magmatice;
 ► S-a format în acelaşi timp cu fundamentul Cp. Române - (Platf. Moesică/Valahă) –
aceasta se prelungeşte şi în fundamentul Dobrogei de Sud;
► După Proterozoic, Dobrogea de Sud a funcţionat în regim de platformă, acoperită cu o
cuvertură sedimentară ce s-a format în 5 cicluri de sedimentare, separate între ele prin
discordanţe şi lacune stratigrafice (Paleozoic – sf. Pliocenului);
► Placa de calcare sarmaţiene lumaşelice sau oolitice (cu o faună bogată de fosile)
înclină de la S către N (ex. calcare sarmaţiene la zi în Canaraua Fetii, Canaraua lui
Olteanu);
► Calcarele sarmaţiene ajung la zi şi pe țărmul M. Negre – apar în faleză la S de Constanţa;
► Prezenţa stratului gros de loess şi a depozitelor loessoide pleistocene.
-Canion în loess şi în placa de calcare sarmatice;
Canara – vale îngustă şi adâncă, cu pereţi abrupţi, săpată în rocă (calcar, loess), seacă
(minicanion), specifică Dobrogei de Sud, adâncită datorită nivelului de bază scăzut al locului de
vărsare, de obicei într-o zonă cu scurgere interioară (endoreică).
Canara – kanapa (bulgară)=stâncă;
Masivul Dobrogei Centrale (Pod. Casimcei)
► Delimitat spre S de falia Capidava – Ovidiu;
► Delimitat spre N de falia Peceneaga – Camena;
► P.D.C. este alcătuit aproape în întregime dintr-o unitate de orogen intens peneplenizată,
ce a intrat în regim de platformă la începutul paleozoicului;
Fundamentul este alcătuit din două etaje structurale:
1. Inferior (Proterozoic sup. – Pz. Inf.) → şisturi cristaline cu intruziuni granitice (este de
aceeaşi vârstă cu fundamentul Dobrogei de S şi al Platformei Moesice);
2. Superior - peste acesta urmează al doilea etaj structural al fundamentului, alcătuit din
şisturi verzi metamorfozate în timpul Pz. inf. (orogeneza caledonică);
► Şisturile verzi apar la zi pe toată suprafaţa pod. Casimcei;
► De la începutul Pz., regiunea a rămas în cea mai mare parte exondată şi modelată de
agenţii externi până la stadiul de peneplenă (pe toată durata Pz., Mz, Nz.);
► Doar pe flancurile N şi S apar fragmente din cuvertura sedimentară care aparţine la
două cicluri de sedimentare:
1. Ciclul Triasic-Jurasic - se caracterizează prin prezenţa calcarelor - biohermelor (‘’colonii
de corali’’)– în Cheile Dobrogei apar la zi; la Hârşova (minicanioane);
2. Sfârşitul Cretacicului – Dobrogea Centrală este exondată în întregime şi intră în
domeniul modelării agenţilor externi;
 Prezenţa stratului gros de loess şi a depozitelor loessoide pleistocene.
Masivul N Dobrogean
► La N Pod. Dobrogei de N este delimitat de falia Sf. Gheorghe;
► La S este delimitat de falia Peceneaga- Camena;
Se disting 4 unităţi morfostructurale, care s-au format în condiţii/perioade diferite;
► Munţii Măcin;
► Podişul Niculiţel;
► Dealurile Tulcei (+depres. Nalbant);
► Podişul Babadag
Munţii Măcin
 ► geosinclinal intracratonic (între Platforma Moesică şi Platforma Est - Europeană);
► reprezintă un mare anticlinoriu; şisturi cristaline puternic metamorfozate, cutate,
faliate, străbătute de lacolite granitice descoperite de eroziune (‘’cupole’’);
► axa este formată de o bandă sinclinală cu strate de Carapelit (permo-carbonifere)
compusă din: conglomerate, gresii mărginită de cuarţite devoniene şi siluriene;
► pe acest sinclinal apar şi vârfuri de granit cu aspect de creste dinţate (Pricopan, Greci);
► Relief apalachian (roci dure - vârfuri; roci moi – culoare, depresiuni);
► Cuvertura sedimentară Pz. este cutată;
► Definitivarea structurală a Măcinului s-a produs la sf. Jurasicului, în urma mişcărilor
kimerice noi, după care a intrat în regim de platformă şi a suferit uşoare mişcări de
ridicare sau scufundare.
Granit (dyke = intruziune magmatică discordantă, de obicei orientată vertical, care
intersectează diferite structuri geologice în care a pătruns pe linii de falie; Eroziunea
diferenţială a scos în evidenţă forma sub aspect de zid sau creastă ascuţită).
Podişul Niculiţel
► Se delimitează de M. Măcin prin falia Luncaviţa – Consul, iar faţă de Dealurile Tulcei prin
falia Poşta – Nalbant;
► Acest podiş a luat naştere într-o zonă de rift; de-o parte şi alta a riftului s-au acumulat în
Mz. (triasic mediu – jurasic inferior) formaţiuni magmatice predominant bazice
(gabrouri, bazalte, diabaze, porfire);
► La sfârşitul jurasicului (mişcările kimerice noi), această unitate intră în regim de
platformă, nu este acoperită de o cuvertură sedimentară (izolat calcare, gresii);
Dealurile Tulcei
► Se delimitează spre N prin falia Sf. Gheorghe;
► Spre V, faţă de Pod. Niculiţel, prin falia Poşta-Nalbant;
► Fundamentul este asemănător cu cel al M. Măcin (şist. crist. metamorfozate în Ptz. sup.
cu intruziuni granitice în Pz. şi din şisturi metamorfozate la sf. Pz., în urma orogenezei
hercinice);
► De la sf. Pz., Dealurile Tulcei sunt exondate şi supuse modelării agenţilor externi până la
începutul triasicului;
► Ulterior, se depune o cuvertură sedimentară care aparţine triasicului şi jurasicului – alc.
din roci carbonatice (calcare);
► Relieful îmbracă aspectul unor dealuri izolate, cu aspect de inselberg (d. Huzum, d.
Beştepe). Din loc în loc apar formaţiuni eruptive legate de mişcările kimerice.
► Această cuvertură a fost uşor cutată în timpul orogenezelor kimerică veche şi nouă;
► La sf. Jurasicului intră în stadiu de platformă;
► De la sf. Jurasicului şi până în prezent, Dealurile Tulcei au fost supuse modelării
subaeriene – formându-se cele mai tipice pedimente din România;
Dealurile Tulcei – inselberg-uri (Inselberg – martor de eroziune rămas izolat dintr-un masiv
care a fost denudat, caracteristic zonelor aride şi semiaride; retragerea versantului paralel
cu el însuşi, menţinându-şi înclinarea iniţială).

Depresiunea Nalbant – situată în partea central-sudică a dealurilor Tulcei – alcătuită dintr-o

îmbinare de mai multe suprafeţe de pedimentaţie;
Podişul Babadag
► S-a format într-o zonă de scufundare la sf. Triasicului, situată la S de dealurile Tulcei;
► Este un sinclinoriu; relief structural- cueste și suprafețe structurale;
► Fundamentul este alcătuit din etajele structurale care alcătuiesc şi fundamentul
dealurilor Tulcei (şist.crist. Ptz., Pz.);
► Cuvertura sedimentară, de vârstă triasic-jurasic, a fost fosilizată de cuvertura
sedimentară alcătuită din conglomerate şi calcare în timpul Cr. mediu – Cr. sup.
- Fundament din roci dure - Proterozoic
Ciclul Cambrian – Carbonifer inf.
- în partea inferioară: calcare şi dolomite; la partea superioară: siltite, gresii feldspatice şi
litice, cu intercalaţii de tufuri.
Ciclul Permian - Triasic inferior
-în partea inferioară: depozite epiclastice de culoare roşie; la partea superioară calcare cenuşii,
gresii calcaroase, siltite, marne.
Ciclul Jurasic – Cretacic – Eocen
-Sedimentarea se încheie mai timpuriu, în Apţian.
Jurasicul: Formaţiunea inferioară calcaroasă, urmează Formaţiunea argiloasă și formaţiunea
superioară calcaroasă (calcare cenuşii şi gălbui în alternanţă cu marne).
Cretacicul: argile, siltite feruginoase, gresii fine cu ciment calcaros şi dolomite cu gips.
Badenianul superior: funcţionează ca uscat
Sarmaţian – Romanian: Calcare lumaşelice, nisipuri, argile, siltite roşcate şi rare lentile de
pietrişuri

Curs 4
III.Unităţile de orogen
Unitatea de orogen – ocupă cca. 60% din teritoriul ţării, se caracterizează prin
dominarea formaţiunilor cristaline, inclusiv în fundamentul unităţilor sedimentare.
Limita dintre unitatea de orogen şi cea de platformă se plasează la exteriorul Carpaţilor
(exteriorul Subc. Moldovei), iar în zona Curburii limita dintre aceste unităţi urmăreşte
aliniamentul: Focşani-Ploieşti-Drăgăşani-Filiaşi-Dr.Turnu Severin (Falia pericarpatică);
În sudul Carpaţilor, o parte din fundamentul Piemontului Getic, respectiv jumătatea sa
nordică, se suprapune unităţii de orogen, iar cea sudică aparţine unităţii de platformă;
Unitatea de orogen include 4 mari unităţi morfostructurale:
 1. Unitatea montană carpatică;
 2. Unitatea deluroasă precarpatică;
 3. Unitatea deluroasă intracarpatică;
 4. Unitatea de câmpie pericarpatică.
Unitatea montană carpatică – aparţine orogenului alpino-carpato-himalayan;
- se compune din unităţile morfostructurale:
Subunitatea cristalino-mezozoică (Posea et al, 1974);
Subunitatea flişului intern (Cr.) şi extern (Pg.);
Subunitatea vulcanică;
Subunitatea sedimentaro-vulcanică;
Subunitatea depresiunilor intracarpatice.
Subunitatea montană cristalino-mezozoică
Alcătuire:
 soclu cristalin + magmatite vechi prehercinice (granitoide) + înveliş sedimentar Mz.
 Masivele cristaline proterozoice au provenit din dezmembrarea pe aliniamente de rift şi
expansiune a unor părţii din Placa Euroasiatică.
 Acestea au fost ulterior reluate, regenerate, restructurate de ciclurile hercinic şi alpin.
 În prezent, ele alcătuiesc masivele cristaline din cele 3 segmente carpatice (Orientali,
Meridionali, Occidentali);
Carpaţii Orientali → au rezultat prin subducţia Plăcii Est-Europene (Moldovenească) sub
microplaca Transilvană;
 Se delimitează următoarele fâşii:
Unitatea cristalină;
Unitatea flişului;
Unitatea sedimentaro-vulcanică;
Unitatea vulcanică;
Depresiunile intramontane din C. Orientali.
 Zona cristalino-mezozoică din C. Orientali:
M. Maramureş, Rodna, Bistriţei, Giurgeu, Hăşmaşu Mare (în N); ea prezintă continuitate până la
V. Trotuşului, de acolo apare doar în fundamentul unităţilor montane, reapărând la suprafaţă în
M. Leaota, Perşani, Postăvaru, Piatra Mare (în S);
 Predomină cristalinul vechi, hercinic;
 Unitatea cristalină;
 Unitatea flişului;
 Unitatea sedimentaro-vulcanică;
 Unitatea vulcanică.

Unitatea flişului
 Caracteristica definitorie a flişului este ritmicitatea (pozitivă şi asimetrică); grosimea
este relativ mică 5-20 cm; componenţi: arenit (gresie, nisip) şi lutit (lut)
 flişurile grezoase (componenta arenitică a ritmului predomină larg asupra celei lutitice,
iar ritmurile sunt groase) (Săndulescu, M., 1984, p.38);
 flişurile şistoase (predomină lutitele) (Săndulescu, M., 1984, p.39);
 flişul calcaros (pe lângă cei doi componenţi se individualizează un al treilea - calcaros sau
marnocalcaros) (Săndulescu, M., 1984, p.39);
 flişul vărgat (lutitele au culori diferite în cadrul aceluiaşi ritm sau în ritmuri diferite);
(Săndulescu, M., 1984, p.39;
 Flişul silicios (arenitele sunt cuarţoase şi cu ciment silicios, iar lutitele adesea silicifiate)
(Săndulescu, M., 1984, p.39);
 flişul curbicortical (uşor ondulat)– predominarea stratificaţiei convolute
(convoluţie=întoarcere, răsucire) a arenitelor (ex. gresiile curbicorticale din flişul
carpatic) (Săndulescu, M., 1984, p.39);
 Caracterul marin al flişului – subliniat de trăsăturile microfaunelor ce se găsesc în
lutitele seriilor de fliş;
 Subsidenţa accentuată a ariei de depunere;
 Flişul din Carpaţii Orientali
 Cea mai întinsă arie structo-genetică a C. Orientali se întinde de la graniţa de N până la
V. Dâmboviţei
 Această unitate s-a format între blocul cristalin central carpatic, care a intrat în
constituţia unităţii cristalino-mezozoice, şi marginea continentală a plăcii Est-Europene.
- Zona internă a flişului s-a dezvoltat pe un fundament alcătuit din crustă oceanică;
- Formaţiunile sedimentare care s-au acumulat în acest bazin marin sunt de vârstă Cr., iar
faciesul litologic este predominant psefitopsamitic (granulometrie mai mare – pietrişuri şi
nisipuri); Sedimentele ce au alcătuit flişul intern (Cr.) au provenit din masivele cristaline Mz. ale
Carpaţilor;
- faza principală de cutare a flişului intern a fost sf. Cr. - începutul Pg. – corespunde fazei
orogenice alpine LARAMICE.
- În acest interval de cutare s-au format cute solzi (încălecate unele peste altele) şi pânze
de şariaj deversate către exterior;
- Lăţimea maximă a flişului intern se înregistrează la Curbura Carpaţilor (reprezentat cu
verde pe hărţile geologice!).
- Flişul extern – are în fundament marginea continentală instabilă a Platformei Est-
Europene;
- Spre deosebire de flişul intern, unde predomină rocile mai grosiere, în cadrul flişului
extern (Pg.) este preponderent un facies argilos (predomină culorile negricioase);
 Pentru flişul extern, sursa principală de aluviuni a constituit-o unitatea de platformă de
la exteriorul Carpaţilor, precum şi lanţul montan care se formase (flişul intern);
 Cutarea, falierea, deversarea cutelor dinspre interior spre exterior s-a produs în
miocenul inferior (sf. Pg. – începutul Neogenului), în urma mişcărilor savice şi stirice
vechi;
 Datorită împingerii exercitate de masivele cristalino-mezozoice, cât şi de platforma Est-
Europeană, flişul extern încalecă peste formaţiunile de molasă, de vârstă Mi., din care au
provenit ulterior unităţile subcarpatice;
Unitatea sedimentaro-vulcanică:
 Alcătuită din formaţiuni sedimentare, în majoritatea lor cu caracter flişoid, la care se
adaugă intruziuni şi efuziuni vulcanice ale căror vârste merg de la cele Mz. → Nz.
Sectorul Ţibleş – Bârgău:
 Alcătuit din formaţiuni sedimentare de tip flişoid, de vârstă Pg., străpunse de corpuri
magmatice, care s-au consolidat în interiorul formaţiunii sedimentare sub formă de
lacoliţi, neck-uri, dyke-uri, fără să ajungă la zi;
 Prin activitatea agenţilor externi, formaţiunile sedimentare acoperitoare au fost
înlăturate, iar intruziunile magmatice au rămas proeminente în relief sub forma unor
cupole, clăi, vf. conice
 M. Bârgăului – vf. Heniu Mare (1600 m – corp intrusiv – neck); Masivul Ţibleş – un
lacolit; M. Maramureşului - Vf. Toroiaga –însoţit de apofize (sill-uri, dyke-uri).

Wildfliş – formaţiune geologică cu structură haotică, alcătuită dintr-o masă predominant

argiloasă, de culoare închisă, cu aspect de curgere submarină, în care sunt incluse şi blocuri
‘’exotice’’ de mărimi şi origini diferite (olistolite). Stratele sunt adesea puternic cutate, îndoite,
rupte, gresiile sunt crăpate transversal;
Principalele caracteristici ale wildflişului:
- existenţa unei mase de bază preponderent pelitice (autigene=autohtone);
- existenţa unor elemente străine (alogene =alohtone) de dimensiuni variabile; ele sunt
de obicei mai vechi decât masa de bază şi provin din zone învecinate; intervenţia
alunecărilor submarine, ca factor determinant în aspectul actual al wildflişului
(Săndulescu, M., 1984, Geotectonica României, p.45).

Unitatea vulcanică
1. Sectorul Oaş-Gutâi:
 Au avut loc primele erupţii vulcanice; Nu păstrează aparate vulcanice- resturi:
 neck-uri vulcanice (lavă consolidată pe coşurile vechilor aparate vulcanice);
 platouri vulcanice alcătuite din lavă andezitică (vâscoasă, acidă) – Platoul Ignişului (M.
Gutâi);
 Predomină andezitul de Mara, de Firiza; Tufurile vulcanice;
 Creasta Cocoşului, Caldeira Mara, Caldeira Săpânţa – resturi vulcanice;
2. Sectorul Călimani-Gurghiu-Harghita:
- Aici au predominat erupţiile mixte (curgeri+explozii), aparatele vulcanice au fost de mari
dimensiuni şi multe din craterele vulcanice au fost de tip caldeiră;
- În acest sector neovulcanic, relieful este reprezentat prin:
 cupole vulcanice – ce formează partea centrală a masivelor;
 platouri vulcanice - la periferie (către Transilvania); ex. platoul vulcanic al Harghitei, din
apropierea Vlăhiţei.
- Prezenţa strato-vulcanilor – erupţii repetate (lave alternante cu cenuşi vulcanice);
- În Călimani se păstrează caldeira Călimani (diametru 10 km) deschisă spre N de râul
Neagra.
- În Gurghiu: caldeira Fâncel-Lăpuşna (în N) şi Saca-Tătarca (S).
- În Harghita: craterul adventiv (secundar – Ciomatu Mare), caldeira Harghita-Mădăraş
(Lacul Sf. Ana şi turbăria Mohoş);
Prin eroziune diferenţială au luat naştere stânci uriaşe: „Pietrele Roşii”, ”12 Apostoli”,
Munţii Călimani – ‘’12 Apostoli’’. Martori de eroziune în depozite vulcanice; Stâncile sunt
constituite din aglomerate vulcanice (material vulcanic rulat şi cimentat cu cenuşă sau cimet
sedimentar);
Aglomeratele vulcanice au format în trecut o placă continuă, dar eroziunea diferenţială a
îndepărtat părţile mai puţin cimentate, lăsându-le în loc pe cele mai dure. Martorii rămaşi au
forme bizare.

Bazaltele cuaternare
 Ultimele erupţii au avut loc în Cuaternar – apar bazaltele cuaternare în M. Perşani
(Racoş, Hoghiz, Veneţia)
 Coloanele de bazalt sunt situate în localitatea Racoşul de Jos, pe dreapta Văii Oltului, la
ieşirea din defileul tăiat de acesta în Munţii Perşani.
  Coloanele de bazalt de la Racoş au luat naştere ca urmare a răcirii rapide a lavei
vulcanice.
 Scurgerile lavei au format trei orizonturi distincte: baza (coloane scurte până în 2 m, cu
secţiuni hexagonale de 40-60 m), mijlocul (coloane lungi şi groase) şi zona de deasupra
ce prezintă scorii bazaltice şi piroclastite.

Depresiunile intramontane din Orientali:

- Sunt cele mai recente;
- Sunt depresiuni tectono-erozive şi de baraj vulcanic: Maramureş, Dornelor, Giurgeu,
Ciuc (pliocen);
- Depres. tectonice: Comăneşti (fliş extern în fundament, exondată la sf. Miocenului);
Braşov (cea mai nouă depresiune intramontană definitivată în Pliocen);

Zona cristalino-mezozoică din Carpaţii Meridionali:

 Cuprinde în întregime masivele muntoase ale Meridionalilor, Banatului şi M. Poiana
Ruscă.
 Au rezultat în urma coliziunii microplăcii Moesice cu microplaca Transilvană şi
microplaca Panonică (Mutihac et al., 2004);
 Reprezintă blocuri cristaline cu orientare V-E;
 Autohtonul Danubian s-a rupt din microplaca Moesică, iar Pânza Getică din microplaca
Transilvană;
 În timp, ele au suferit fenomene de cutare şi şariaj (alunecare, încălecare);
Autohtonul Danubian:
- Apare la zi în masivele Parâng, Retezat, Vâlcan, Cernei, Almăj şi în Pod. Mehedinţi
- -În SV Meridionalilor, între Olteţ şi Dunăre, autohtonul apare la zi sub forma ferestrelor
tectonice;
- S-a desăvârşit în urma tectogenezei laramice.
Alcătuire:
- Şisturi cristaline (prehercinice, hercinice) + corpuri magmatice (prealpine);
- Corpuri magmatice laramice (granitoizi);
- Înveliş sedimentar păstrat doar în anumite zone (ex. M. Almăjului – între Dunăre şi Vf.
Svinecea Mare).
Pânza Getică
(mai puternic metamorfozată), reprezentată cu roz pe harta geologică!
 Apare între Olt şi Dunăre; acolo unde Pânza Getică acoperă autohtonul, aceasta
reprezintă un petec de acoperire;
 De la valea Oltului spre E, aceasta este acoperită de Pânza Supragetică a Făgăraşului,
însă reapare în masivul Iezer-Păpuşa (Mutihac et al., 2004);
 Acoperă complet aria dintre Olt şi Olteţ (Mutihac et al., 2004);
Include:
 Măgura Codlei, Iezer-Păpuşa, M. Căpăţânii, M. Lotrului, M. Cândrel, Sebeş (Şureanu),
sudul M. Poiana Ruscă, Muntele Mic, V M. Almăj şi Semenic, M. Godeanu (apare sub
forma unor petice de acoperire);
  Este alcătuită din cristalin vechi prehercinic (lipsesc şisturile cristaline hercinice) Este
străbătută de corpuri magmatice prealpine – granitoide
 Învelişul sedimentar, ca şi în domeniul danubian, aparţine Pz. sup. şi Mz.
Exemple:
- zona Reşiţa – Moldova Nouă;
- zona Vânturariţa (Masivul Vânturariţa-Buila).
Depresiunile intramontane-Petroşani, Brezoi-Titeşti (Loviştei), Haţeg (cele mai vechi din Carpaţi
- oligocen), Almăj (Bozovici);
 Reprezintă regiuni scufundate care au funcţionat un timp ca bazine de sedimentare,
ulterior au fost exondate;
 prezintă două etaje structurale: un fundament alcătuit din formaţiuni cristaline
metamorfozate şi o cuvertură sedimentară, uneori cutată sau faliată;

Formarea Apusenilor de N
 divizarea Microplăcii Transilvano-Panonice la sf. Jurasicului prin apariţia riftului vest
carpatic (sud-apusean);
 S-a produs o fragmentare a marginii ambelor blocuri, dar mai ales a blocului panonic;
ulterior, prin procesele de scurtare a scoarţei care au urmat etapei de extensie,
compartimente ale marginii labile continentale au suferit deplasări, încălecându-se
unele peste altele
 Acestea, la rândul lor, au încălecat peste marginea microplăcii Panonice rămasă mai
rigidă (neafectată sensibil de procese de deformare) (Mutihac, 2004, p. 208);
 A rezultat un aranjament arhitectural în pânze de şariaj, în care se deosebeşte
Autohtonul de Bihor şi două unităţi cu rol de pânze deformate (P. de Codru şi de
Biharia).
Zona sedimentaro-vulcanică din Apuseni
Apusenii de Sud
 S-au format într-o arie de rift continental, care a despărţit microplăcile Panonică şi
Transilvană;
 în urma proceselor de scurtare a scoarţei, produse în fazele austrică şi laramică, au luat
naştere Apusenii Sudici;
 Localizare: M. Metaliferi, M. Trascău, M. Vinţului (situaţi între văile Geoagiu şi Ampoi),
Masivul Drocea, M. Abrudului sau Auriferi);
 Crearea unei zone depresionare de tip rift a declanşat şi favorizat o activitate magmatică
generând:
 Ofiolite (vulcanism mezozoic iniţial) – Drocea, Metaliferi, Trascău; în Triasic încep
primele revărsări ale complexului bazic; se adaugă şi manifestările intrusive (corpuri de
gabrouri);
 magmatite laramice – banatite – Cr. sup. (s-au pus în loc doar corpuri intrusive în
Apusenii Sudici);
 vulcanite neogene - structuri intrusive şi efuzive (curgeri de lavă se întâlnesc în jurul
vulcanilor – Săcărâmb, Măgura Băii); formaţiuni sedimentar-vulcanogene (Depresiunea
Brad-Săcărâmb, depres. Zlatna, depres. Roşia Montană; sudul Apusenilor – în lungul
Mureşului între Deva şi Căpâlnaş);
  predomină depozitele sedimentare Cr. în facies de fliş, se regăsesc şi formaţiuni
sedimentare de vârstă Jurasic sup. (calcare)
 eroziunea diferenţială a pus în evidenţă intrusiunile vulcanice sub formă de vf. conice;
 vulcanismul neogen a fost puternic erodat şi apare în relief sub forma unor ‘’clăi’’
risipite, situate peste sedimentar sau erupţii mai vechi (Posea, 2002, p.213).
Bazaltele cuaternare
 Detunate (Goală = Golaşă) şi Flocoasă – M. Metaliferi, la Lucareţ pe malul râului Bega
(Sudul Dealurilor Lipovei);
-Detunata Golaşă (1168 m) e parţial lipsită de vegetaţie
-Detunata Flocoasă (1265 m) - rezervaţie geologică cu caracter de unicat; prezenţa coloanelor
de bazalt columnar, de formă hexagonală. Îşi datorează numele pădurii de molid ce o acoperă.
-ambele sunt situate în apropierea localităţii Bucium Şasa (Munţii Abrudului – Ţara Moţilor).

Cristalinul Apusenilor se continuă spre N prin Munţii ascunşi ai Transilvaniei (Jugul

Intracarpatic), din care apar la zi: Măgura Şimleului; Culmea Codrului; Măgura
Prisaca;Masivul Preluca.
Depresiunile intramontane – pe grabene: Zarand, Beiuş, Vad-Borod (badenian - miocen);
Acestea prezintă două etaje structurale:
 un fundament alcătuit din formaţiuni cristaline metamorfozate;
 o cuvertură sedimentară, uneori cutată sau faliată;

Unitatea colinară precarpatică (pericarpatică) – avanfosa carpatică

Subcarpaţii s-au format în Depresiunea Precarpatică – formată la contactul cu
platformele periferice Carpaţilor (Posea, 2005);
Aici s-au depus formaţiuni de fliş, iar din Miocen, când depresiunea devine avanfosă,
sedimentele capătă caracter de molasă.
 Avanfosă – depres. alungită în faţa geosinclinalului, la contactul cu platformele, atunci
când acesta intră în faza de orogen;
 Molasă – formaţiuni sedimentare provenite din erodarea catenei muntoase în ridicare
(conglomerate, gresii, marne, argile, ghips, sare) depuse într-o mare puţin adâncă.
Subcarpaţii Moldovei (V. Moldovei - V. Trotuşului)
 Reprezintă cea mai veche regiune subcarpatică;
 Sunt alcătuiţi în întregime din formaţiuni miocene;
Prezintă un aliniament sinclinal ce urmăreşte marginea Carpaţilor;
 acesta corespunde sub raport morfologic unui şir de depresiuni subcarpatice (Neamţ,
Cracău-Bistriţa, Tazlău-Caşin);
 Spre exterior urmează un aliniament anticlinal, care corespunde sub raport morfologic
unor dealuri subcarpatice (Pleşu, Pietricica); acestea închid către Pod. Moldovei
depresiunile subcarpatice;

Subcarpaţii Curburii (Trotuş - Dâmboviţa)

Reprezintă cea mai complexă unitate subcarpatică;
 cutele sunt foarte strânse, faliate, dislocate;
  complexitatea este accentuată prin prezenţa cutelor diapire, cât şi prin pătrunderea în
domeniul subcarpatic a pintenilor de fliş (Pg.) – Homorâciu şi Ivăneţu;
 depresiunile submontane s-au format prin eroziune diferenţială, în detrimentul rocilor
mai moi (Miocene); excepţie - Depres. Vrancei – depres. tectonică; depres. intracolinare
s-au format prin eroziune diferenţială;
 Subcarpaţii interni – formaţiuni miocene;
 Subcarpaţii externi – formaţiuni pliocene, cuaternare (pleistocen inf.);
Subcarpaţii Curburii cuprind trei sectoare:
1. Trotuş – Slănicul de Buzău – (Subcarpaţii Vrancei):
- la contactul cu muntele se dezvoltă o structură puternic cutată (miocenă);
- la exterior structură monoclinală (pliocenă);
- depozitele pleistocen inf. sunt aproape redresate la verticală (Măgura Odobeştilor – 996 m -
între râurile Putna şi Milcov);
2. Slănicul de Buzău – Teleajen (doar în SV limita trece pe Cricovul Sărat)
- Miocenul apare sub formă de coame înguste şi faliate, iar Pliocenul ca sinclinale largi;
- structura este complicată de apariţia pintenilor paleogeni Homorâciu şi Ivăneţu
(grezoşi), care, au o structură similară muntelui, au înălţimi şi fizionomie subcarpatică;
- între aceştia se află două arii sedimentare mai noi (miocene), care se lărgesc de la est la
vest - două depresiuni: depres. Slănic la contactul cu muntele şi depres. Drajna între
pinteni;
-Sâmburii de sare – în ascensiunea lor către suprafaţă au dus la boltiri diapire, cu dimensiuni
diferite; în multe locuri eroziunea a secţionat aceste boltiri ajungând până la blocurile de sare,
părţi din acestea apărând în versanţii văilor Lacul Meledic – lac cu apă dulce format într-un
masiv de sare datorită dezvoltării pe fundul lacului a unui strat de argilă ce a condus la izolarea
de blocurile de sare (ca urmare apa şi-a modificat conţinutul de săruri devenind dulce).
-Prezenţa vulcanilor noroioşi relevă activitatea neotectonică; în cadrul dealului Pâclelor se află
depresiunea pe anticlinal Berca-Arbănaşi (sau Policiori), în vatra acesteia apar vulcanii noroioşi:
Pâclele Mici, Pâclele Mari
3. Cricovul Sărat - Dâmboviţa – (Subcarpaţii Prahovei: Teleajenului şi Ialomiţei)
-structuri cutate, apar şi cutele diapire (Slănic-Prahova, Telega);

Subcarpaţii Getici
 S-au definitivat în Pliocen;
 Prezintă resturi din pietrişurile de Cândeşti;
 Pietrişurile de Cândeşti – reprezintă umplutura fluvio-lacustră pliocen-pleistocenă,
rezultată din transportul masiv din regiunile carpatice.
Cuprind două sectoare:
1. Muscelele Argeşului – (V. Dâmboviţei – Bistriţa Vâlcii):
- predomină depozitele paleogene şi miocene, mai rar pliocene, dispuse în structură
monoclinală;
- prezintă culmi paralele, separate de văi paralele orientate N-S;
- interfluviile – suprafeţe structurale uşor înclinate N-S;
- cueste orientate cu fruntea către N;
- două şiruri de depresiuni: submontane (ex. Arefu, Jiblea, Călimăneşti);
  structuri sinclinale şi anticlinale – Dep. Câmpulung Muscel – Măgura Măţău);
2. Subcarpaţii Olteniei – (Bistriţa Vâlcii – Tismana - Motru) - depozite mio-pliocene cutate în
anticlinale şi sinclinale;

Piemontul Getic
– este format din depozite pliocene şi villafranchiene, cu dispunere monoclinală;
- formaţiunile piemontane villafranchiene se extind în sud şi peste fundamentul de platformă
(Posea, 2002).
 Falia Pericarpatică face ca acest piemont să aibă două tipuri de fundament: carpatic (N)
şi de platformă (S);
 Alcătuit din formaţiuni fluvio-lacustre – la suprafaţă prezintă o cuvertură groasă de
pietrişuri – pietrişurile de Cândeşti (pleistocen inf.);
 Platouri piemontane, unele mai înguste – doaburi (gruiuri), separate de culoare
fluviatile: Argeş, Olt, Olteţ, Jiu, Motru.
 Piemonturi: Cândeşti, Argeş (gruiuri), Cotmeana, Olteţ, Jiu (gruiuri) şi Strehaia.
Podişul Mehedinţi
– unitate carpatică d.p.d.v. geologic, pentru că în alcătuirea sa intră Autohtonul Danubian şi
Pânza Getică;

Depresiunea Colinară a Transilvaniei

 Majoritatea cercetătorilor apreciază că D.C.T. a luat naştere prin scufundarea
neuniformă a unui relief cristalin carpatic.
 Unitate de orogen, fundament carpatic (masivul cristalin hercinic Transilvan);
 Primele scufundări pe aliniamente de falie au avut loc în Eocen, când Carpaţii se ridicau,
ulterior apar alte sisteme de falie (fundament din horsturi şi grabene);
 D.C.T. devine bazin de sedimentare, este inundată prin NV (Pod. Someşan) de Marea
Panonică;
Molasa neogenă provenea din eroziunea ramei montane înconjurătoare;
 faciesurile sunt variate, din acestea nu lipsesc intercalaţiile de nisipuri şi gresii, care
reflectă mişcarea de subsidenţă a Baz. Transilvaniei;
 În repartiţia faciesurilor, în cadrul fosei se observă o trecere gradată de la materialele
conglomeratice marginale, la cele mai fine, marnoase, argiloase de fund;
 predominante sunt nisipurile, care se asociază cu faciesurile grosiere şi cu cele fine.
 Stiluri tectonice diferite: Prebadenian și Badenian;
Prebadenian:
 se produce o scufundare neuniformă (horsturi şi grabene);
 alura generală era aceea a unui sinclinal fragmentat tectonic;
 subsidenţă foarte activă în zona someşană; pe aici au pătruns apele Mării Panonice în
Bazinul Transilvan;
 procese active de sedimentare;
După Badenian:
 subsidenţa în SE depresiunii este accentuată de ridicarea Carpaţilor;
 acumularea tufurilor de Dej (activitate vulcanică în Carpaţi - Miocen);
 peste acestea s-au depus evaporitele (ex. sarea);
  sarea a influenţat tectonica depozitelor mai noi de deasupra (marne, argile, nisipuri,
tufuri, conglomerate) şi implicit aspectul reliefului actual;
Depunea sării în D.C.T.
 Sarea este datată ca fiind de vârstă Badeniană (Miocen mediu), respectiv de circa 20-22
mil. de ani.
 Marea din Bazinul Transilvaniei, de mică adâncime şi cu specific lagunar, s-a separat prin
praguri de Marea Tethys, care era întinsă în mijlocul Europei.
 Din cauza evaporării puternice a apei de mare, straturile de sare precipitate au constituit
depozite pe fundul bazinului marin, aflat în continuă subsidenţă.
 În timpul erelor geologice următoare prin procese de sedimentare, s-au depus straturi
groase de argile, marne, gresii, care prin greutatea lor au apăsat depozitele de sare.
 Sarea, fiind un zăcământ plastic, a migrat spre marginile Bazinului Transilvaniei, unde s-a
ridicat sub formă de cute diapire și apare la suprafață.
 Aceste zăcăminte de sare sunt prezente mai ales în partea axială a anticlinalelor sau de-
a lungul faliilor tectonice existente la marginea Bazinului Transilvaniei.

Tufurile vulcanice – au fost aduse de vânt şi împrăştiate de curenţii marini, ele indică
ritmicitatea sedimentării marine, reflectă de asemenea şi dinamica erupţiilor vulcanice din
centrele din jur; tuf – cenuşă vulcanică consolidată în mediul marin; cinerit – cenuşă vulcanică
consolidată în mediul terestru (uscat).

 Nu toate zăcămintele diapire apar la suprafaţă; ex. în cazul masivului Praid, cutele
diapire au ridicat terasele văii Corundului şi au format “brecia sării”.
 Depozitele de sare apar în toată zona centrală a bazinului în profunzime.
 Formaţiunile sedimentare au fost boltite în domuri şi brahianticlinale, ca urmare a
deformării şi migrării spre suprafaţă a sâmburilor de sare badenieni.
 Aceste strate au fost supuse unor presiuni venite de la periferia bazinului transilvan, de
acolo de unde sarea se ridica spre suprafaţă;
 În centrul depresiunii s-a individualizat o unitate de boltiri sub formă de domuri, cu
pungi de gaz metan în boltă, iar pe margini s-a diferenţiat o centură de cute diapire.
Cuvertura sedimentară:
 Pod. Someşan (depozite paleogene – calcare, gipsuri, argile - dispuse monoclinal);
 Câmpia Transilvaniei (dep. miocene → badenian-sarmaţian – gresii, tufuri vulcanice,
nisipuri, pietrişuri, marne, argile); prezenţa domurilor gazeifere;
 În badenian se depune sarea, care, uneori, străpunge sub formă de cute diapire
sedimentele mai noi (Ocna Sibiului, Praid, Turda) pe rama de SV şi NE.
 Podişul Târnavelor – dep. pliocene: nisipuri, marne, argile; domuri gazeifere;
 Unele aliniamente de sinclinale şi anticlinale în partea E – similitudini cu Subcarpaţii
(Subcarpații Transilvaniei
 Cutele diapire - strate de roci sedimentare străpunse de sâmburi de sare;
Diapir - structură cutată anticlinală, rezultată din deplasarea către suprafaţă a sării; sâmburele
de sare traversează rocile mai moi de deasupra atunci când acţionează o presiune litostatică şi
laterală mare; fenomenul este condiţionat şi de tectonică, deoarece sâmburele de sare accede
spre suprafaţă pe linii de falie, rezultând astfel fenomenul de diapirism; în urma diapirismului
pot apărea cute diapire, dar şi domuri. Diapir – termen introdus de Mrazec, L. (1900).
• Brahianticlinal – anticlinal scurt, cu axul scufundat la ambele capete; în centrul său
există formaţiunile cele mai vechi.
• Domurile gazeifere – strate uşor cutate în anticlinale largi; gazele naturale, datorită
densităţii şi greutăţii specifice mici, tind să urce spre suprafaţă; se strecoară prin porii
rocilor (nisipuri, gresii), acumulându-se când întâlnesc straturi impermeabile (argile,
marne); Gazul metan s-a acumulat în pliocen; are origine vegetalo-animală;

Câmpia şi Dealurile de Vest

Structural, fac parte din Depres. Panonică ce s-a scufundat aproximativ în acelaşi timp cu cea
transilvană (Eocen), tot pe locul unui vechi masiv (Masivul Panonic).
Sedimentarul: Paleogen, Miocen, Pliocen, Cuaternar;
Exondarea s-a produs dinspre E-V deci formaţiunile sunt din ce în ce mai noi dinspre E-V;
Zona de subsidenţă: Timiş, Crişuri, Someş – se datorează blocurilor din fundament, care sunt
mai coborâte în aceste sectoare (structură de horsturi şi grabene).

Curs 5
1.Date generale despre Relieful României
2.Trepte de relief
- Suprafețe de nivelare
- Piemonturi și glacisuri
- Hipsometric teritoriul României se desfășoară între nivelul Mării Negre și vârfurile din
Carpați care depășesc 2500m (Moldoveanu- 2544m, Negoiu-2535m)
- Treptele hipsometrice se înscriu într-un sistem relativ concetric în jurul Carpaților, și
prezintă pătrunderi adânci prin culoarele văilor
- Desimea fragmentării are valori maxime cuprinse între 3,5- 4,5 km/kmp (dacă se ține
cont inclusiv de torenți) și sub 1,5 km/ kmp dacă se iau în considerare numai
organismele cu scurgere permanentă. În regiunile de deal și podiș, densitatea variază
între 0,5 km/kmp și 3 km/kmp. În câmpie valorile sunt foarte reduse- sub 0,5 km/ kmp
(văile sunt largi, afluenți puțini)
- Energia de relief – peste 1000m / kmp în munte și sub 100 m/ kmp în câmpie.
- Pantele: în Carpați – pante și peste 60 gr (marea majoritate 25-45 gr), în dealuri și
podișuri- în medie- 10- 15 gr, în câmpie- pe podurile interfluviale- sub 3 gr, pe versanții
văilor și frunțile de terasă pot ajuge la 20 gr.
• Unităţile morfostructurale au fost aduse la zi în diferite perioade geologice, ulterior au
intrat sub incidenţa agenţilor modelatori externi;
• Relieful rezultat este un produs al relaţiilor dintre mişcările tectonice, mişcările
epirogenetice (+; -) şi activitatea agenţilor exogeni;
• Modelarea reliefului României a început la sf. Proterozoicului;
• În acest interval de timp (Ptz. - prezent), teritoriul României a cunoscut condiţii climatice
diferite, care au impus predominarea unor agenţi de modelare şi crearea unor forme de
relief ce caracterizează un anumit regim climatic;
• Au existat etape în care au predominat:
 1. procesele de eroziune;
2. procesele de acumulare (formarea piemonturilor, câmpiilor piemontane, etc.);
Fizionomia reliefului a fost impusă, în afara agenţilor modelatori, şi de litologie şi structură;
Relieful creat de agenţii externi – principalele sisteme de modelare:
- denudaţional (a denuda = a goli);
- fluvio-lacustru;
- fluviatil;
- glaciar;
- periglaciar;
- eolian;
- marin.

SISTEMUL DE MODELARE DENUDAŢIONAL

‘’totalitatea proceselor exogene ce determină îndepărtarea materialului de la nou la vechi’’
• Formele de relief denudaţional sunt reprezentate în România prin suprafeţele de
nivelare existente în regiunile carpatice, subcarpatice şi în cele de podiş;
• Suprafeţele de nivelare / eroziune sunt rezultatul unor îndelungate şi intense procese
de eroziune, în urma cărora denivelările au fost înlăturate, ajungându-se la suprafeţe
relativ netede sau uşor ondulate, care în timpul formării lor reprezentau adevărate
câmpii de eroziune (sau trepte extinse de eroziune);
• ’pediplenă’’ – suprafaţă uşor înclinată (‘’aproape câmpie’’); relief format din unirea mai
multor pedimente, deasupra cărora se înalţă martori insulari ‘’inselberguri’’; este
formată într-un climat arid sau semi-arid;
• peneplena- se formeză în climat umed prin unirea unor glacisuri de acumulare.
• În spaţiul carpatic, suprafeţele de nivelare sunt puse în evidenţă prin prezenţa unor
fragmente de platouri sau interfluvii aproape orizontale sau uşor înclinate;
• Cele mai vechi reliefuri de denudaţie se păstrează în regiunile carpatice, respectiv în
masivele cristalino-mezozoice;

1. PEDIPLENA CARPATICĂ
(SUPRAFAŢA CULMILOR ÎNALTE CARPATICE)
• PEDIPLENA CARPATICĂ este cel mai vechi relief carpatic, modelarea ei a început după
definitivarea structurală a masivelor cristalino-Mz., după mişcările laramice (sf. Cr.);
• Relieful de pediplenă este un relief relict, ce se păstrează pe cele mai înalte culmi ale
Carpaţilor (zona cristalino-Mz.);
• Altitudinile diferite la care se află această suprafaţă de nivelare în Carpaţi pun în
evidenţă înălţările diferenţiate pe care le-au suferit unităţile cristalino-Mz.
• În C. Meridionali are cea mai uniformă şi cea mai extinsă dezvoltare;
• A fost identificată de E. Martonne şi numită Platforma BORĂSCU (după muntele Borăscu
din masivul Godeanu);
• Caracterul de pediplenă al acestei suprafeţe de nivelare apare clar evidenţiat în M.
Făgăraş (pe flancurile N şi S se păstrează culmile bine nivelate ale acesteia, separate în
partea centrală de creste şi vârfuri reziduale);
• Este situată la altitudini cuprinse între 1900-2000 m;
 • În M. Banat, aceasta a fost identificată de E. Martonne;
• M. Semenic, Peneplena Semenicului, situată la 1200-1400 m;
• M. Almăjului, Suprafaţa Almăjului, situată la 800-1100 m;
• În C. Orientali: se întâlneşte în masivele cristalino-Mz.;
• M. Rodna – 1800-2000 m (a fost numită de T. Morar, 1937 – Suprafaţa Nedeilor);
• M. Maramureş (apare sporadic);
• În M. Apuseni: este cunoscută sub numele de Suprafaţa Fărcaş-Cârligata (după numele
unui sat şi a unui vârf din M. Bihor);
• M. Bihor (1100-1600 m);
• În V Apusenilor apare la altitudini de 1000-1100 m (Gh. Pop);
• În C. Meridionali: cea mai extinsă, se păstrează sub forma unor poduri netede, cu
suprafeţe de câţiva km², situate spre partea superioară a muntelui, suprafeţele în cauză
fiind limitate de văi glaciare în Godeanu, Ţarcu, Cândrel, Iezer, în timp ce în Retezat,
Parâng şi Făgăraş suprafeţele sunt dominate de existenţa crestelor şi a reliefului
piramidal, mai înalt cu 200-300 m făţă de suprafaţa de nivelare.
• Timpul de modelare a fost cuprins între mişcările laramice şi mişcările savice, care au
produs primele deformări ale Carpaţilor denudaţi la nivelul acestei platforme;
• Vârsta pediplenei carpatice – PALEOGENĂ;
• Caracterul de pediplenă al acestei suprafeţe s-a realizat sub un climat tropical-
subtropical cu două anotimpuri (secetos, ploios);
• Condiţiile climatice au permis alterări puternice (sez. ploios) și au favorizat retragerea
versanţilor prin procese de pedimentaţie (sez. secetos);
• Ploile rare, torenţiale, spălau materialele alterate în sezonul secetos;
• În urma acestor procese de nivelare, Carpaţii se prezentau sub forma unor culmi netede,
întinse, a căror altitudine era cuprinsă între 400-800 m;
• După formarea pediplenei carpatice, Carpaţii au fost afectaţi de mişcările savice, stirice,
at(t)ice, şi r(h)odano-valahe (sf. Pliocen-Q);
• Aceasta a fost înălţată, datorită mişcărilor tectonice, de la altitudini de câmpie la
altitudini de munte
• Primele înălţări care au afectat pediplena carpatică au fost mişcările savice, acestea au
creat un potenţial eroziv râurilor, începând, fragmentarea prin eroziune a pediplenei;
• Faţă de aceste noi nivele de bază create, a început modelarea celei de-a doua suprafeţe
carpatice;
2. SUPRAFAŢA CULMILOR MEDII CARPATICE
S-a numit aşa datorită poziţiei intermediare:
deasupra – Pediplena carpatică;
dedesubt – Suprafaţa carpatică de bordură (periferia Carpaţilor);
• Suprafaţa culmilor medii carpatice s-a format în detrimentul pediplenei carpatice;
• Este prima suprafaţă de nivelare care se extinde şi în aria flişului;
• În C. Meridionali: Râu-Şes (alt. 1400-1700 m);
• În C. Orientali: apare ca a doua suprafaţă de eroziune în zona cristalino-Mz., dar ca
primă suprafaţă de eroziune în unitatea flişului, unde ocupă cele mai înalte culmi ale
acestuia (Platforma Bătrâna (Rodnei) – Plaiurile I, II ... în restul Orientalilor;
• M. Banat: Cârja-Tomnacica (700-1000 m – M. Semenic); 550-800 în M. Almăj;
 • M. Apuseni: Măguri-Mărişel (Platforma Ţara Moţilor) (800-1200 m în centru; 700-800 în
culmile periferice);
• S-a format în condiţiile unui climat mediteranean (vara – uscat; iarna - umed), alternarea
sezoanelor a favorizat dezagregarea pe versanţi şi nivelarea masivelor muntoase dinspre
exteriorul spre interirul acestora (glacisuri-pedimente);
• Modelarea ei a început după mişcările savice (sf. Paleogen-început Miocen) şi până la
mişcările r(h)odanice (începutul Pliocenului), în condiţii de linişte tectonică;
• De la nivelul culmilor periferice, aceasta se prelungeşte sub forma unor culmi secundare
de vale în lungul văilor, apărând ca un nivel de vale situat sub Pediplena Carpatică;
• Vârsta – MIOCENĂ;
• Mişcările r(h)odanice au înălţat unitatea carpatică cu cele două suprafeţe care se
formaseră; adâncirea râurilor a fost din nou impulsionată şi s-au creat condiţii pentru
formarea celei de-a treia suprafeţe de nivelare din Carpaţi;

3. SUPRAFAŢA CARPATICĂ DE BORDURĂ

• Nivelul culmilor de la periferia Carpaţilor, culmi prin care Carpaţii domină regiunile
pericarpatice şi intracarpatice;
• Vârsta – PLIOCENĂ
• Modelarea: în condiţiile unui climat subtropical (mediteranean);
• Este singura suprafaţă care păstrează în componenţa ei şi resturi ale unor suprafeţe de
abraziune (prezenţa bazinelor marine – Transilvan, Panonic, Getic);
• În Meridionali apare la 1000 – 1100 m (Platforma Gornoviţa);
• Este prezentă în toate masivele carpatice, constituind culmile periferice ale acestora,
pătrunde şi în interiorul văilor sub forma unor culmi secundare bine nivelate; ex.
Suprafaţa Mestecăniş pentru Orientali (1000-1200 m); Suprafaţa Feneş-Deva pt. Apuseni
(600 m); Platforma Caraşului sau Teregova în M. Banatului (600-900 m);
• În C. de Curbură la periferie are o alt. de 950 m, iar în lungul văii Buzăului (în interiorul
munţilor) ajunge la 1400-1450 m; acest fapt pune în evidenţă înălţarea mai puternică a
axului central al C. de Curbură;
• A. Norton – a dovedit caracterul antecedent al văii Buzăului (munţii se înălţau în timp ce
Buzăul se adâncea).
 • Nivelele de eroziune cu extindere mai mică – ‘’umeri de vale’’ s-au format după
definitivarea ultimei suprafeţe de nivelare;
• Umerii de vale se păstrează pe flancurile văilor din aria flişului, deasupra teraselor
râurilor, fiind practic vorba despre o primă fază de evoluţie a reţelei hidrografice.
• Pasurile carpatice au fost modelate prin acţiunea combinată a unor perechi de râuri care
aveau cursuri opuse, astfel, râurile au evoluat prin eroziune regresivă, modelând
obârşia- suprafeţe slab înclinate de tipul pasurilor – ex. prezenţa Pasului Predeal.

Sistemul fluvio-lacustru-PIEMONTURILE
Sistemul fluvio-lacustru este caracterizat de o modelare mixtă:
• râurile reprezintă agenţii de eroziune şi de transport ai sedimentelor;
• lacurile reprezintă mediile de sedimentare;
Piemonturile s-au format în intervalul Cretacic - Villafranchian;
• După fiecare fază de cutare şi înălţare se crea un important potenţial eroziv, astfel
râurile transportau din zonele montane mari cantităţi de materiale detritice pe care le
depuneau în zonele de ţărm (ex. ţărmurile Lacului Getic), sub forma conurilor aluviale
submerse şi emerse sau chiar a deltelor propiu-zise.
• Climatul era unul cu două sezoane contrastante (unul umed şi altul uscat);
• Predominau procesele de eroziune (zonele montane), transport şi acumulare în mediile
marine.
• Ulterior, în urma retragerii liniilor de ţărm, reţeaua hidrografică a fragmentat depozitele
cu caracter piemontan, aceste formaţiuni fiind remaniate pe suprafeţe mari.
I.Prima etapă de formare a piemonturilor în România (etapa posthercinică)
• se păstrează conglomeratele cretacice de Bucegi (Ciucaş, Ceahlău, Trascău).
• piemonturile depuse la baza unor masive hercinice (masivul transilvan);
• pietrişurile apţiene din Dobrogea de Sud (proveneau din M. Măcinului).
II. A doua etapă de formare a piemonturilor în România (după formarea Pediplenei Carpatice)
-Piemonturile formate în Miocenul inferior (impuse de ridicările savice şi stirice);
Localizare:
• nord de Perşani-Făgăraş-Cândrel;
• aliniamentul Cluj-Jibou-Culmea Breaza;
• în culmile Pietricica şi Pleşu (Subc. Moldovei);
-Piemonturile formate în Miocenul superior (declanşate de mişcările moldave şi attice);
Localizare:
• în estul şi vestul C. Orientali, rămase azi ca şi urme (Dealul Ciungi, Dealul Mare sau
fosilizate de vulcanism în vestul Transilvaniei).
Piemonturile din pliocenul superior – cuaternarul inferior (villafranchiene) determinate de
mişcările valahe;
Localizare:
• aliniamentul Lăpuş–Baia Mare–Crişuri (dacian-romanian);
• sudul Carpaţilor Meridionali şi de Curbură (villafranchian);
• Piemontul Getic cuprindea o parte din Subcarpaţii Curburii şi aproape toată Câmpia
Română.
 • în Cp. Burnasului şi sud-estul Bărăganului se depuneau Stratele de Frăteşti (St. Prestien)
- Piemontul Prebalcanic.
• Piemontul Braşovean (Râşnoava-Sohodol-Zărneşti – nord de Codlea);
• Piemonturile sibiene (Sadu, Cibin, Bercu Roşu);
• Piemontul Ampoiului (Bilag);
• Piemonturile din depresiunile nordice şi vestice (Lăpuş, Baia Mare, Maramureş, Oaş,
Şimleu, Beiuş).
Formarea Piemontului Getic
• A fost determinată de două categorii de factori: tectonici şi climatici;
• Cauzele tectonice – înălţarea lanţului carpatic, în urma mişcărilor valahe (sf.
Pliocenului), a condus la apariţia unui front montan cu potenţial mare de eroziune;
• Mişcările tectonice au fost cele care au derminat migrarea zonei de subsidenţă a
avanfosei precarpatice → propice acumulărilor;
• Cauzele climatice – impuse de existenţa unui climat cu două sezoane; aceste condiţii au
favorizat eroziunea, transportul fluvio-torenţial al materialelor din regiunile înalte;
• Încetarea subsidenţei de la începutul Cuaternarului a permis formarea unei întinse
câmpii piemontane pericarpatice, aceasta avea o dezvoltare continuă de la Dunăre până
la Trotuş (E).
• Falia pericarpatică – separă unităţile de orogen de unităţile de platformă (aliniamentul
Găeşti –Drăgăşani-Filiaşi-Severin);
• Piemontul se suprapune peste două tipuri de fundament: carpatic (N); de platformă (S).
- Este alcătuit din formaţiuni fluvio-lacustre.
- La suprafaţă acestea sunt reprezentate prin Strate de Cândeşti (Pleistocen inf – cele mai
vechi depozite cuaternare);
Grui – interfluviu rotunjit, adesea terasat, format la confluenţa unor râuri;
Doab – denumire de origine indiană ‘’între două ape’’, termen folosit pentru a desemna o limbă
de pământ dintre două râuri care confluează (la noi=grui).
• Denumirea de grui a fost atribuită de V. Mihăilescu, reprezintă unitatea geografică a
Piemotului Getic puternic fragmentată de către afluenţii Argeşului şi ai Jiului.
• Are forma unui triunghi cu vârful în jos, confluenţa râurilor constituind vârful
triunghiului. Gruiurile au aspectul de culmi netede, cu altitudini de 400-600 m, alungite
pe direcţia N-S şi care se termină sub formă de culmi ascuţite în dreptul punctelor de
confluenţă.
• Platourile piemontane sunt separate de culoare fluviatile cu lunci şi terase (ex. Argeş,
Olt, Olteţ, Jiul, Motrul.
• Principalele subdiviziuni:
-Piemonturile/ Platourile: Cotmeana, Cândeşti, Olteţului, Motrului; -Gruiurile: Argeşului,
Jiului;
-Stratele de Cândeşti (villafranchiene = Pleistocen inf.) sunt alcătuite dintr-o alternanţă de
orizonturi de pietrişuri, nisipuri şi argile; apele subterane sunt cantonate în orizonturile
inferioare;
 • Glacisurile reprezintă fâşii alungite de teren, netede şi uşor înclinate, dar cu pantă
crescândă în partea superioară, care fac racordul între un abrupt sau un versant şi o
suprafaţă relativ orizontală (câmpie, depresiune, terasă, luncă) (Posea, 2006).
• Pedimentele reprezintă suprafeţe similare dispuse, însă, circular sau elipsoidal în jurul
unor înălţimi izolate (inselberguri, cupole sau coline mici şi rotunde);
• Pedimentele apar în faza când fenomenul de glacisare (în detrimentul versanţilor) a
pătruns adânc în cadrul unui podiş, inclusiv pe văile secundare, erodând interfluviile în
inselberguri.
• Pedimentele se păstrează pe roci dure, iar glacisurile evoluează pe roci moi.
• Glacisurile cuaternare au suprafeţe moderat înclinate, iar datorită acestui aspect au fost
despădurite şi cultivate cu:viţă-de-vie; pomi fructiferi; utilizate ca păşuni şi fâneţe; luate
în cultură; instalarea aşezărilor
• Sunt dispuse sub majoritatea abrupturilor montane sau deluroase, la contactul muntelui
cu depresiunile sau cu unităţile colinare, la contactul câmpiilor cu unităţile deluroase
(câmpii de glacis), contactul frunte de terasă-luncă, iar în podişuri la contactul luncilor cu
versanţii.
Vârsta glacisurilor
1. În timpul formării suprafeţelor medii carpatice, a celor de bordură şi a nivelurilor de
umeri, toate acestea şi-au început evoluţia ca şi glacisuri;
2. În Villafranchian, la contactul piemont-munte s-au format glacisuri înguste sau prispe de
eroziune, inclusiv în depresiunile intramontane sau sub abruptul Dobrogei de Sud către
Câmpia Română.
3. 3. În Pleistocen- în fazele glaciare (când versanţii abrupţi erau atacaţi puternic de
dezagregare, inclusiv cei de deasupra limbilor glaciare), dar şi în fazele interglaciare mai
uscate şi calde (la poala versanţilor formaţi din roci mai moi, chiar şi prin alunecări); în
acest timp s-au format şi glacisurile din câmpiile Română şi de Vest (glacisuri-câmpii), ca
şi glacisurile rezultate din retragerea frunţilor de terase.
4. 4. În Holocen a continuat, dar mai lent, dezvoltarea glacisurilor, mai ales sub versanţii
despăduriţi de către om, formându-se şi glacisurile de luncă.

Curs 6
Terase și lunci
Relief petrografic (sare, gips)
Sistemul fluviatil
 Include procesele de eroziune şi acumulare desfăşurate de apele curgătoare;
 Se manifestă cu intensităţi deosebite în zonele temperate;
 Ritmicitatea şi alternanţa proceselor de adâncire
 şi acumulare depind de oscilaţiilor climatice din Cuaternar, mişcărilor neotectonice,
oscilaţiilor eustatice ale M. Negre;
LUNCILE
 Prezintă relieful cel mai coborât şi de vârstă recentă (Holocenă), dezvoltat în lungul
văilor, de-o parte şi alta a albiei minore;
 Extinderea luncilor este în strânsă corelaţie cu unităţile de relief pe care le străbat
râurile şi în raport de volumul de apă şi aluviunile transportate de acestea;
  Cele mai dezvoltate lunci se întâlnesc la arterele hidrografice: Dunăre, Jiu, Olt, Someş,
Mureş, Siret, Prut, precum şi în lungul râurilor ce traversează regiunile joase ale Cp.
Române şi Cp. de V;
 Sectoare largi de luncă se întâlnesc în regiunile de deal şi podiş, alcătuite din roci puţin
rezistente la eroziune (ex. Jijia, Bahlui, Hârtibaci, Târnave);
 Extindere mare au şi în depresiunile intracarpatice: Braşov, Giurgeu, Ciuc;
 În depresiunile subcarpatice/ afectate de subsidență: Tg. Jiu - Câmpu Mare;
 Ponderea luncilor în cadrul văilor (>60%, 80-90%) – lunci largi;
 Cele mai înguste lunci sunt în spațiile montane şi ale dealurilor subcarpatice (nu
depăşesc câteva zeci sau sute de metri), mail ales în regiunile formate din roci dure;
 Pot deveni mai largi în zonele de confluenţă;
 În sectoarele cu chei – zonele înguste alternează cu bazinete depresionare, luncile au
extindere diferită;
Structura luncilor
 Lunca este alcătuită din două orizonturi aluviale;
1. Unul bazal – cu o grosime de până la 5 m, format din aluviuni grosiere (bolovani, nisip,
pietriş grosier);
2. Un orizont superior, mai subţire, format din depozite mai fine (nisip);
 În profil longitudinal, se constată sortarea aluviunilor dinspre regiunile carpatice cu
pante mai mari (bolovani, pietriş), către regiunile de deal şi podiş (pietrişuri, nisipuri),
depresionare, piemontane şi de câmpie (grosimea depozitelor poate depăşi 20 m;
transport în suspensie - particule foarte fine: nisip, nisip argilos, mâl);
 În mod frecvent, în regiunile subcarpatice, puternic fragmentate de torenţi, în structura
luncilor se identifică şi al treilea orizont structural alcătuit din materiale alohtone (conuri
de dejecţie, coluvii); panta luncii înclină dinspre versant spre albia minoră (contactul
dintre versant-luncă).
Terasele
 Trepte de relief situate pe versanţi;
 Provin din foste lunci, în urma proceselor de adâncire prin eroziune a râurilor;
 În general, acestea păstrează structura luncilor;
 Formarea lor este atribuită atât eroziunii laterale asociată cu acumulări aluviale, cât şi
eroziunii lineare (când are loc detaşarea terasei);
 Sunt procese succesive determinate de oscilaţiile climatice cuaternare, de oscilaţiile
eustatice ale lacurilor din Cp. Română, Cp. de V, M. Neagră şi de mişcările neotectonice;
Numărul şi altitudinea teraselor:
 Diferă de la o regiune la alta, remarcându-se totuşi diminuarea numărului lor către
regiunile mai noi şi mai joase ale Cp. Române şi Cp. de V;
 Întâlnim 6-8 terase la râurile principale din Pod. Moldovei, Transilvania, Carpaţi şi
Subcarpaţi, cu altitudini cuprinse între 8-10 m şi 140-150 m;
 În lungul văilor ce traversează Piemontul Getic şi Dealurile de V există 5 nivele de terasă,
cu altitudini cuprinse între 8-10 m şi 90-110 m;
 În lungul văilor principale din Cp. Română şi Cp. de Vest au fost identificate 3 nivele de
terasă, cu altitudini cuprinse între 5-7 m şi 20-35 m;
  Lipsa sau diminuarea numărului şi altitudinii teraselor în regiunile de subsidenţă
(depresiuni intracarpatice: Braşov, Ciuc, Giurgeu; depresiuni subcarpatice: Tg. Jiu-Câmpu
Mare; arealele subsidente din Cp. Română şi Cp. de V);
 Afluenţii văilor principale au un număr mai redus de terase, evidenţiind formarea mai
recentă a acestora (ex. în Piemontul Getic, Oltul prezintă 5 nivele de terasă; Olteţul 4
nivele de terasă);
 Terasele Dunării scad ca şi număr de la V la E (conform retragerii lacului din C. Română):
 7-8 terase în Defileu
 5 terase, la intrarea Dunării în Piemontul Getic (E de Drobeta Tr. Severin);
 3 terase, la confluenţa Olt-Dunăre;
 1 terasă, între confluenţa Argeş-Dunăre; terasa Brăilei;
Vârsta teraselor
 Terasele râurilor din România au, în general, vârstă cuaternară;
 Unele terase sunt mai vechi şi mai înalte (T7, T8) → Pliocen sup. – Romanian;
 T 90-115m – prima terasă formată în Piemontul Getic – vârsta – Pleistocen mediu;
 T 30-35 m – prima terasă formată în regiunea de câmpie (Cp. de V – cu excepţia zonelor de
subsidenţă; Cp. Română – sectorul Olt -Argeş) - vârstă Pleistocen superior;
 Extinderea teraselor din România este similară extinderii luncilor. Cele mai extinse
terase se află în regiunile de câmpie şi în cele colinare, mai restrânse în regiunile
montane, unde se dezvoltă terase în depresiunile intramontane lipsite de subsidenţă;
 În profil longitudinal, există terase convergente către aval, situate în amonte de zonele
de subsidenţă; către zona de subsidenţă îşi micşorează altitudinea, în acele zone se
afundă şi apar ca depozite; Depozitele terasei fiind mai noi, apar deasupra depozitului
terasei anterioare;
 Asemenea terase întâlnim în zonele de subsidenţă din Cp. Română şi Cp. de V.
 Situaţie similară – Depresiunea Tg. Jiu-Câmpu Mare, marcată de subsidenţă şi unde
terasele se afundă spre partea centrală a depresiunii (câmpie aluvială);
 Terasele divergente către aval, apar datorită tectonicii locale, care a determinat o
deformare a terasei pe măsură ce râul continua să se adâncească;
 Ex. Depres. Câmpulung Muscel – Râul Târgului – are o terasă pe dreapta care mergând
către aval, podul terasei începe să urce, după care revine. Această divergenţă este
impusă de anticlinalul Măţău-Runcu intersectat de Râul Târgului;
 Ex. Valea Teleajenului – o terasă pe dreapta care are altitudini mai reduse în
depresiunile Câmpina, Mislea, Podeni, iar în aval prezintă o boltire impusă de înălţarea
ei la traversarea unui anticlinal (Dealul Degeraţi);
 Terasele din Pod. Moldovei, Pod. Transilvaniei sunt, în general, paralele în profil
longitudinal, nu sunt deformate tectonic;
 Majoritatea râurilor din România au terase dispuse bilateral, cu diferenţieri pe sectoare;
există situaţii în care terasele se dispun diferit: monolateral sau în evantai;
 Terasele dispuse monolateral (ex. terasele Dunării, Jiului, Oltului)
 terasele Jiului şi Oltului la traversarea Cp. Olteniei (Jiul are terase numai pe stânga, iar
Oltul are terase numai pe dreapta, între ele se afla Câmpul Romanaţi); acest lucru se
datorează prezenţei unei anteclize (bombări) a fundamentului pe direcţie N-S, ce a
impus deplasarea Oltului către E şi a Jiului către V;
 Relieful petrografic
Relieful dezvoltat pe sare
 Carstul pe sare (halocarstul) este localizat acolo unde sarea apare la zi;
 Roca se dizolvă foarte uşor şi de aceea formele evoluează rapid (lapiezuri, doline, uvale,
peşteri, poduri);
 Carstul pe sare antropic – a evoluat din golurile de exploatare a sării de om (puţuri,
galerii, gropi de prăbuşire – lacuri sărate);
 Avenele se dezvoltă atât în lungul fisurilor din sare, cât şi pe contactul dintre acestea şi
argila sărată;
 Peşterile se formează la contactul dintre blocurile de sare şi argila saliferă, prezintă
forme de precipitare şi cristalizare (stalactite, stalagmite, coloane, cristale de sare).
 Plasticitatea sării: ridicată (comparabilă cu a gheţii); supusă la presiuni determinate de
încărcarea cu stive groase de alte roci sau datorită efortului tectonic manifestat în timp
geologic, sarea se cutează, se bolteşte şi se reorganizează succesiv spaţial prin procesul
de diapirism.
 Prin această mişcare ascensională, stratele acoperitoare sunt puternic afectate şi se
formează „brecia sării”, reprezentând un amestec haotic de roci, amplasate la partea
superioară a sării.
Localizare:
 Lopătari-Mânzăleşti (pe Slănicul de Buzău) – platoul și lacul Meledic; Slănic Prahova,
Telega, Ocnele Mari, Tg. Ocna, Sovata-Praid, Ocna Sibiului, Ocna Mureşului, Turda,
Cojocna, Ocna Dejului; Coştiui, Ocna Şugatag (Depres. Maramureş).

Structura vărgată a sării: strate de sare pură (albă) – depuse în perioadele secetoase; strate
de sare cu impurităţi (negre) – depuse în perioadele ploioase; Datorită eforturilor tectonice la
care a fost supusă masa de sare, printr-un proces de curgere plastică, se formează alternanţe
de benzi de sare cenuşie, negricioasă, albă

Relieful dezvoltat pe gipsuri şi tufuri vulcanice

 Prezintă un areal redus pe teritoriul României;
 Pe gips se formează mici doline uneori de sufoziune, lapiezuri şi alveole;
Localizare: lângă Cheile Turzii, M. Meseş, Nucşoara-Argeş, Depresiunea Tazlău, Subcarpaţii de
Curbură;

Curs 7
Relieful dezvoltat pe argile şi marne
• roci plastice cu mare putere de absorţie a apei şi duritate redusă;
Procese geomorfologice:
• alunecări, modelare fluvio-torenţială pe dealuri (torenţi, rigole, ravene, ogaşe);
• pământuri rele (badlands) – Subcarpaţii Buzăului, Vrancei în combinaţie cu argile
sărăturoase;
Alunecările de teren:
• Factori potenţiali: roca, structura, panta, lipsa vegetaţiei;
 • Factori declanşatori: intensitatea ploilor şi oscilaţiile de temperatură, cutremurele,
secţionarea antropică a versanţilor, păşunatul excesiv, despăduririle, variaţiile de
umiditate ale masei argiloase impuse de oscilaţile de nivel ale pânzei freatice;
• Vârsta alunecărilor: vechi (Pleistocene); actuale (în desfăşurare);
Regiuni cu frecvenţă mare a alunecărilor de teren:
• Regiunile în care alunecările afectează peste 50% din suprafaţa versanţilor – modelarea
prin ravenare;
• În Pod. Moldovei alunecările se produc pe roci sedimentare miocene şi pliocene,
reprezentate prin: conglomerate, marne, nisipuri, ce alternează cu pachete groase de
argile şi marne prinse în strate monoclinale;
Pod. Sucevei: alunecări în cuiburi; alunecări superficiale - datorită suprapunerii perioadelor de
îngheţ-dezgheţ cu ploi; alunecări în brazde – afectează depozitele de pe versant (deluviale);
Câmpia Moldovei
• alunecări de mare amploare; alunecări de versant – pe suprafeţe mari corpul alunecat
are forma unor movile, întâlnite în faţa unor linii de cuestă;
• alunecări de tip clăi, dezvoltate pe versanţii râurilor: Jijia, Bahlui, Bahlueţ, Sitna;
Podişul Central Moldovenesc
• alunecări în trepte;
• în sud apar şi curgeri noroioase întâlnite pe bazinele torenţiale;
• alunecări de tip hârtop;
Pod. Transilvaniei
• Dezvoltate pe depozite de vârstă miocenă (argile, marne, conglomerate, tufuri);
• Sunt alunecări vechi de tip glimee, dezvoltate pe flancurile domurilor şi pe structura
monoclinală. Ex. Saschiz (615 ha); Movile (825 ha); Saeş (1550 ha);
• Masa alunecată se depune în şiruri paralele - grueţi, ce cantonează lacuri în partea
superioară a versanţilor, uneori până în albia râurilor; ex. Câmpia Transilvaniei, Pod.
Târnavelor; în rest se întâlnesc alunecări superficiale;
Subcarpaţii
• alunecări dezvoltate pe pachete groase de gresii, tufuri, conglomerate, argile, marne,
nisipuri; au apărut datorită despăduririlor masive din sec. XIX-XX;
• Alunecări liniare cu caracter de torent noroios canalizat pe un culoar;
• Alunecări în brazde;
• Alunecări de tip cuib;
• Alunecările din bazinele torenţiale;
• Prăbuşiri - alunecări din cadrul cutelor diapire exploatate antropic (Ocnele Mari – prăbuşiri şi
alunecări ale terenurilor de deasupra şi din jur; Ocna Mureş, Ocna Sibiului, Telega, Slănic-
Prahova, Tg. Ocna).
• În aria flişului se produc alunecări legate de defrişări, nu au amploarea celorlalte; în etajul alpin
şi subalpin – alunecări de tip solifluxiune;
Regiunile cu frecvenţă medie a alunecărilor de teren
• Piemontul Getic – alunecări pe depozite de nisipuri, pietrişuri ce conţin lentile de argilă;
reprezentative sunt cele din partea de nord, unde declivitatea şi fragmentarea sunt accentuate;
• Alunecări în maluri: Platforma Cotmeana, Piemontul Cândeşti;
• Dealurile de Vest: alunecări superficile (Dealurile Silvaniei);
Regiunile cu frecvenţă mică a alunecărilor de teren
 • Pod. Mehedinţi, Cp. Română, Dobrogea, Cp. de Vest; alunecările se produc când reţeaua
hidrografică intersectează lentile de argilă; apar asociate cu procesele de sufoziune şi afectează
malurile râurilor (ex. terasele Dunării).

Relieful dezvoltat pe gresii

• Gresii cuarţitice (foarte dure), gresii mai slab cimentate, gresii în amestec cu marne sau calcare;
• Ele apar în strate compacte şi foarte groase (Gresiile de Tracău, Fusaru, Siriu, Kliwa) sau în strate
subţiri în alternanţă cu conglomerate, argile, marne, calcare.
• Gresii dure, formate în strate masive, se întâlnesc în munţii flişului (flişul paleogen – C.
Orientali); apar şi în M. Banatului, M. Apuseni, Carp. Meridionali, Pod. Someşan, Târnavelor şi
Moldovei, în depresiunile intracarpatice şi în Subcarpaţi.
• În C. Orientali – masive, culmi, creste, cueste, hogback-uri (gresiile sunt verticale sau
monoclinale), vf. ascuţite, piramidale, abrupturi şi grohotişuri la baza lor;
• Chei şi defilee: Bâsca Mare şi Bâsca Mică, Buzău (Harţagu), Dâmboviţa (Cetăţeni);
• Turnuri, coloane – când gresiile sunt orizontale;
• În restul Carpaţilor, gresiile sunt întâlnite în strate subţiri şi depind de rocile cu care se asociază;
• În Subcarpaţi apar în strate subţiri în alternanţă cu argile, marne, calcare, conglomerate – ziduri
ciclopice (abrupturi cu structură de zid, în care elementele constitutive sunt blocuri enorme,
rezultate prin alterare şi dezagregare, în roci masive dar eterogene), ulucuri în marnele
intercalate între gresii verticale.
• În podişuri, gresiile formează spinări de cueste, iar la baza frunţilor se remarcă blocuri prăbuşite
sau alunecate în masa de argile.
• Pe gresiile calcaroase se pot forma mici lapiezuri, doline, pe cele argiloase mici alunecări,
împreună cu microconglomeratele determină ciuperci, babe sau piramide coafate.

Stog (căpiţă) – Rezervaţia Rădiţa – Mânzu situată în Munceii Olăneştilor (M. Căpăţânii). Relief
ruiniform generat de alternaţa gresiilor cu conglomeratele cretacice.
Vf. Ţurţudanu (593 m) – M. Lotrului. Datorită durităţii diferite și stratificaţiei în care stratele de
conglomerate alternează cu gresie de duritate diferită, relieful are aspect ruiniform, fiind alcătuit din
vârfuri foarte ascuţite denumite „ţurţudane”, hornuri.

Relieful dezvoltat pe conglomerate

• Conglomeratele se impun în relief funcţie de: natura liantului (calcaros sau silicios), gradul de
cimentare şi granulometrie;
• Cele mai cimentate conglomerate (din Permian) – Bihor, Codru Moma, Almăj;
• Cele din Triasic, Cretacic – Ceahlău, Ciucaş, Bucegi, Piatra Craiului, Perşani, Metaliferi – au
grosimi foarte mari – pe ele se dezvoltă turnuri, coloane, sfincşi, ace, tigăi, moşi, apostoli, relief
antropomorf, suprafeţe structurale, poliţe, abrupturi;
• Mai apar în Culoarul Rucăr-Bran, M. Trascău şi M. Hăşmaş;
• Pot apărea în alternanţă cu gresii şi calcare;
• În cazul cimentului calcaros pot apare: doline, lapiezuri, alveole, mici canioane seci;
• Conglomeratele cu o granulometrie mai mică şi mai puţin cimentate (Paleogene, Miocene) –
apar în dealuri şi podişuri;
• Subcarpaţi (Culmea Pleşu, Culmea Pietricica, conglomeratele de Brebu - Cheile Doftanei),
Transilvania (Culmea Breaza – conglomeratele de Hida), Depres. Petroşani, Depres. Brezoi-
Titeşti, Culoarul Mehadia-Cerna;
• Aici întâlnim pe lângă abrupturile marginale şi coloane, piramide, ogaşe, etc.
Relieful dezvoltat pe pietrişuri şi nisipuri (slab cimentate)
• Pietrişurile sunt intercalate, de obicei, cu nisipuri şi aparţin Miocenului şi Villafranchianului; ele
au format piemonturi (Piemontul Getic, resturi în cuvetele dintre Teleajen şi Buzău; dealurile
externe dintre Slănic şi Trotuş – ex. Măgura Odobeştilor – un hogback cu pante mari);
• Pietrişuri sarmaţiene (Subcarpaţi, Pod. Moldovei, Pod. Transilvaniei);
• Pietrişuri acvitanian-burdigalian-helveţian – Muscelele Argeşului, Muscelele Năsăudului, Culmea
Breaza, depres. Brezoi-Titeşti;
• Nisipurile: strate compacte (marine, lacustre) şi eoliene;
• Cele compacte sunt coezive, uneori argiloase (Pliocenul din Moldova, Transilvania, Subcarpaţi);
• Pe nisipuri se formează interfluvii netede, văi largi (Pod. Getic), rotunjite (Moldova,
Transilvania);
• Procese: ravenare, torenţialitate, surpări;
• În asociere cu marne şi argile – şiroirea determină piramide coafate, turnuri, ace, creste ascuţite,
ravene;
• Ex. Râpa Roşie (Sebeş), piramidele sunt şi uşor cimentate; Valea Stăncioiului (E de Râmnicu
Vâlcea), Mehadia;
• Prăbuşiri sufozionale – Pod. Getic (aval de Curtea de Argeş); Subcarpaţii Curburii (Câlnău,
Râmnicu Sărat);
• Alunecări de teren când apar în asociere cu argila; Alunecări de tip glimee;

Spălarea în suprafaţă şi şiroirea au creat un relief specific, porţiuni de versant cu şanţuri şi şănţuleţe
de şiroire, separate de creste şi turnuri – piramide coafate; (Muscelele Argeșului)

Trovanţii
• Localizare: Dealul Feleacului (Cluj), Costeşti (Vâlcea), Vărbilău (Teleajen), Olăneşti, Doftana,
Bâsca Chiojdului;
Trovanţii de la Costeşti, Jud. Vâlcea
• Termenul de ‘’trovant’’ a fost introdus în literatura geologică de Murgoci, în lucrarea sa Terţiarul
din Oltenia (1907);
• În cadrul unor strate de nisip compacte există sfere cimentate – scoase la zi prin procese de
eroziune – trovanţi sau bălătruci (vălătruci);
• În Miocen (Sarmaţian), aici era un bazin de sedimentare (o deltă), în cadrul Bazinului Getic.
• Depozitul de nisip s-a format prin depunerea succesivă a materialului transportat de râuri de pe
uscat (4-5 mm/an);
• Aceste concreţiuni grezoase reprezintă cimentări locale în masa nisipurilor ce le conţin; odată cu
aceste sedimente, se depun şi produşi chimici în exces (carbonaţi).
• Peste primele nisipuri depuse se aşează alte sedimente, nisipul fiind presat sub stiva de
deasupra. Apa este eliminată prin golurile rămase între particulele de nisip, iar acestea se
tasează.
• Dacă în pachetul de nisipuri se acumulează o cantitate suficientă de soluţie, prin cimentare ia
naştere o gresie.
• În cazul de faţă, cantitatea de soluţie cu carbonaţi dizolvaţi a fost insuficientă, iar cimentarea s-a
făcut doar în jurul unor centre, generând aspectul concreţionar.
Condiţii esenţiale de formare a trovanţilor:
1. Existenţa unor sedimente nisipoase şi conservarea unei largi porozităţi în ciuda
compactării normale cauzate de presiune;
2. Prezenţa concentraţiilor locale (cu distribuire neuniformă) – ‘’segregaţii’’ de minerale specifice
de componenţi secundari dispersaţi în roca gazdă (fluide carbonatice în nisipuri);
Nisipurile eoliene din Câmpia Olteniei (existenţa barcanelor); Bărăgan (dreapta Ialomiţei, dreapta
Călmăţuiului, Buzău), stânga Bârladului (Hanu Conachi), Câmpia Carei (Valea lui MIhai), Reci
(Covasna), Lunca Dunării, grindurile Deltei Dunării, litoralul Mării Negre.

Relieful dezvoltat pe loess

• Loessul şi depozitele loessoide ocupă 18% din suprafaţa ţării;
• Localizare: Cp. Română, Cp. De Vest, Dobrogea inclusiv faleza, sudul Moldovei;
• Solurile fosile sunt dispuse în benzi negre, maronii sau roşcate – apar în legătură directă cu
loess-ul (benzi intercalate);
• Prin tasare și sufoziune se formează crovurile, găvanele, padinile;
• Crovuri: Bărăgan, Burnas, Găvanu-Burdea; în crovuri pot fi cantonate lacuri;
• Altele au fost preluate de reţeaua hidrografică – văi de tip furcitură (descrise de Vâlsan);
prezintă coturi bruşte (Câmpia Mostiştei, Cp. Snagov);
• Procesele de sufoziune sunt mai active în apropierea malurilor sau a versanţilor și pe suprafeţele
uşor înclinate care facilitează circulaţia subterană a apei de ploaie;
• La suprafaţă apar pâlnii de sufoziune, hrube de prăbuşire, stâlpi, ace, arcade, în interior se
formează tuneluri subterane;
• Se remarcă prezenţa formelor concreţionare (când conţine calcar) de tipul păpuşilor de loess;
• Atunci când loess-ul nu conţine calcar se numeşte lehm.

Curs 8
Relieful carstic
• Se dezvoltă în roci solubile: calcare, sare şi gips precum şi alte roci cu conţinut calcaros cum sunt
gresiile calcaroase şi conglomeratele cu ciment calcaros.
• Calcarele ocupă cca. 2% din teritoriul României. Relieful carstic nu apare însă pe suprafeţe mari,
ci este foarte fragmentat.
• Datorită acestui fapt, şi condiţiile locale de carstificare, în special modul de circulaţiei al apei,
sunt foarte diferite de la un loc la altul;
• Este localizat cu precădere în Carpaţi şi în unele podişuri. Cea mai mare suprafaţă este întâlnită
în Banat (peste 780 kmp).
• Sunt mai multe categorii de calcare, cele mai răspândite şi cu grosimile cele mai mari – calcarele
Mz. se întâlnesc în Carpaţi, Pod. Mehedinţi şi Dobrogea.
• La acestea se adaugă şi calcarele cristaline, dolomitele, calcarele eocene (S M. Rodnei, M.
Bârgău, Pod. Someşan) şi cele sarmaţiene (Dobrogea de S). Ultimele două categorii cuprind
pachete de roci subţiri.
• Ca structură toate sunt monocline, uneori aproape de orizontală sau verticală şi mai rar apar
uşor ondulate
Formele de relief rezultate: exogene şi endogene;
• Exogene: câmpuri de lapiezuri, doline, uvale, polii, chei, carstoplene.
• Endogene: peşteri şi avene, cu sau fără concreţiuni
M. Apuseni
• localizare: Bihor, Pădurea Craiului, Codru Moma, Trascău-Metaliferi;
• Cel mai mare nr. de peşteri;
• Cea mai lungă peşteră: Peştera Vântului (32 km) din M. Pădurea Craiului.
• M. Codru Moma: Vaşcău, Moneasa, Dumbrăviţa de Codru; cunoscut este izbucul de la Călugări;
poliile de la Ponor, Ponoraş;
• M. Trascău: Culmea Bedeleu-Ciumerna şi Colţii Trascăului; chei: Tureni, Turzi, Vălişoara,
Râmeţilor, Intregalde; clipele calcaroase (Ampoiţa);
 • M. Bihor: Padiş, Poiana Ponor, Cetăţile Ponorului, Cheile Galbenii;
• câmpurile carstice: Padiş, Scărişoara, Lumea Pierdută, Zece Hotare, bazinul Răşia, bazinul Gârda;
• depresiuni carstice: Ponor, Poiana Mare (polii), Padiş, Albioara, Cetăţile Ponorului (groapa uriaşă
de prăbuşire a tavanului unui gol de peşteră);
• peşteri: Meziad, Cetăţile Ponorului, Scărişoara;
Gheţarii de peşteră:
• Scărişoara – bazinul Gârda;
• Vârtop – bazinul Gârda Seacă;
• Focul Viu şi Barsa – bazinul Crişul Pietros;
• Gheţarul din avenul Borţig.
Munţii Banatului
• Cea mai mare suprafaţă carstică; locul doi în ceea ce priveşte varietatea formelor;
• Sinclinoriul Reşiţa-Moldova Nouă – M. Aninei şi Podişul Cărbunari;
• chei: Caraş, Miniş, Nera;
• peşteri: Popovăţ; Comarnic
• izbucuri: Caraşului, Bigăr (pe Miniş)
• Sinclinoriul Şviniţa-Svinecea Mare (M. Almăj);
• Cazanele Dunării – trepte antitetice – pe valea Ponicova, Peştera Ponicova;
Carpaţii Meridionali
• Creste calcaroase: Făgăraş (calcare cristaline- Râiosu Mușeteica); Godeanu, Mehedinţi, Cernei,
Iorgovanu-Piule (Retezat), Vâlcan, Şureanu, Vânturariţa-Buila (Căpăţânii);
• Cel mai dezvoltat carst se găseşte în sudul Meridionalilor: V de Bistriţa Vâlcii – M. Cernei; SV M.
Şureanu – Platoul Dacic.
• Chei: Cerna, Motru (între M. Mehedinţi şi Vâlcan), Tismana, Sohodol (în S M. Vâlcan), Galbenul,
Olteţului, Bistriţei (în S M. Buila); Șureanu (Roşia, Taia, Cheiul)
• Peşteri: Cloşani (Motru), Muierilor (pârâul Galben), Polovragi (pe Olteţ); Cioclovina, Ponorici,
Şura Mare, Tecuri, Bolii (Șureanu)
• M. Cernei – Ciucevele şi Geanţurile (interfluvii și versanți abrupți);
• Sub M. Vâlcan – izvoare vocluziene (ex. Izverna);
• Piatra Craiului – creste, abrupturi, vârfuri piramidale – modelare periglaciară; avene, doline,
lapiezuri, peşteri;
• Culoarul Rucăr-Bran – carst vechi exhumat pe alocuri – cu cornete (gâlme, dâlme), clipe
calcaroase (Castelul Bran);
-Podul Dâmboviţei – depresiune – polie tectonică exhumată;
-chei: Dâmboviţei, Dâmboviciarei, Cheiţii, Orăţii;
• Bucegi – bazinul Ialomiţei; chei: Urşilor, Tătarului, Zănoagei, Orzei; peştera Ialomiţei şi Ursului;
• În peștera Ialomiței două nivele de cruste de concreționare- arată etapele glaciare

Surplombele apar în lungul planurilor de stratificaţie orizontale. Apa circula prin aceste goluri
subterane şi apoi debuşau în galeria principală subterană. Acestea s-au lărgit treptat, iar prin unirea
lor au rezultat unele şi mai mari.

Carpaţii Orientali
• Este restrâns, foarte fragmentat;
Localizare:
• Obcina Lucina - creste şi vârfuri piramidale (bâtcă); chei: Lucinei, Tatarcei, Pojorâtei, Moldovei;
• Rarău – clipe (vf. piramidale Pietrele Doamnei), peşteri – Liliecilor;
 • Hăşmaş – cel mai extins areal carstic din Orientali: cheile Bicazului; o culme orientată N-S (Bicaz-
Trotuş); clipe către Bicaz.
• Perşanii de N (bazinul Vârghiş);
• calcare eocene în S M. Rodnei şi în Bârgău; calcare subţiri, fisurate; peştera Izvorul Tăuşoarelor
(cea mai mare diferenţă de nivel – 350 m)
• Areale carstice suprapuse fragmentar peste fâşia cristalino-mezozoică (flancuri de mici sinclinale
suspendate formate din calcare);
• Vulcanocarst: M. Călimani, M. Harghita, Depres. Ciuc.
Carpaţii de Curbură
Postăvaru – Cheile Râşnoavei;
Piatra Mare – Cheile Taminei;
• Cheile au fost formate de râul Bicaz și fac legătura între Transilvania și Moldova (DN12C leagă
orașele Gheorgheni și Bicaz). Au o lungime de 6 km, între Lacul Roșu în amonte și localitatea
Bicaz-Chei în aval.
• Sunt incluse în Parcul Național Cheile Bicazului - Hășmaș (6.575 ha).

-Alte regiuni cu relief carstic

• Carstul din Pod. Someşan – calcare eocene (Pod. Huedin-Păniceni, Pod. Boiu – doline, peşteri,
picturi rupestre, cheile Babei).
• Carstul din Pod. Mehedinţi – fâşie lungă de calcare Mz, dispusă între cele două benzi de
cristalin; relief de cornete: Cerbonia, Babele, Bălţii; poduri naturale: Ponoare, Casa de Piatră;
peşteri: Topolniţa, Epuran.
• Carstul din Dobrogea – calcare mezozoice (la zi în N şi centru şi în adâcime în S); eocene (în
adâncime - S); sarmaţiene (S);
• Dobrogea de N: calcare în Dealurile Tulcei (inselberguri), Pod. Babadag; chei pe Teliţa şi Taiţa;
peşteri: tunel, Călugărul; izvoare carstice – Babadag.
• Dobrogea Centrală: calcare mezozoice în bazinul Casimcei; calcarele de la Hârşova; Chei: Cheile
Dobrogei, doline, peşteri (La Adam, Gura Dobrogei), resturi de atoli fosili;
• Dobrogea de S – calcare peste care repauzează loess; polii drenate (Amzacea, Mereni) sau
semiendoreice (Negru Vodă); doline, izvoare carstice, avene, peşteri; chei: Mangalia, văi de tip
canarale (seci) – Vederoasa, Oltina; carst incipient (merocarst).
Relieful dezvoltat pe roci cristaline
• Include rocile metamorfice și vulcanice vechi. Este specific masivelor cristaline din Carpaţi
(Meridionali, Orientali, Apuseni, măgurile din Jugul Intracarpatic, M. Măcin, Dobrogea Centrală,
Pod. Mehedinţi);
Caracteristici:
• Forme de relief rezultate: masive şi/sau culmi netede (cupole-Poiana Ruscă, Gilău-Muntele
Mare, Bihor), obcine(Obcina Mestecăniş);
• Văile au profil transversal în formă de V ascuţit, cu versanţi înclinaţi; formează defilee (Lăpuş,
Jiu, Olt) sau chei (Morlaca-Huedin, Marca-Barcău);
• Abrupturile marginale (iniţial de falie – la contactul cu unităţile de relief mai joase);
• Păstrează reliefuri vechi (suprafeţe de nivelare, umeri de eroziune, pedimente, inselberguri);
conservă reliefurile glaciar şi periglaciar;
• Procese: alterare, dezagregare (pe planurile de şistozitate sau pe fisurile rocilor vulcanice);
• Rezultate: scoarţă de alterare, grohotişuri, nişe nivale la baza versanţilor, arene granitice,
blocuri sferoidale (poalele M. Măcin);
Peisaje regionale:
 • masivele cu etaj alpin (Meridionali, Orientali - Rodna): rel. glaciar, periglaciar cu creste (custuri),
circuri, văi glaciare, grohotişuri; resturi ale pediplenei carpatice;
• masivele împădurite – sunt netede, cu grohotişuri fosile şi scoarţă de alterare groasă;
• rocile cristalino-granitice din Măcin- creste, dezagregări sub formă de lespezi
• pe şisturile verzi din Dobrogea Centrală se remarcă o suprafaţă ondulată de eroziune şi cupole
de inselberguri;

Relief ruiniform, vârfuri ascuţite, colţi, hornuri, ţancuri, ace, brâne, abrupturi, muchii structurale –
rezultate în urma proceselor de dezagregare. Relief modelat în gnaisul de Cozia (chei, ‘’bulzuri’’ – forme
antropomorfe, porţi de piatră, colţi, grote, cascade).
M. Cozia - versanţii foarte abrupţi şi stâncoşi. Acest tip de relief a fost denumit „relief de tip Cozia” şi a
rezultat ca urmare a acţiunii agenților externi care au creat un relief ruiniform, cu vârfuri ascuţite,
hornuri, ţancuri, ace, abrupturi , surplombe şi văi cu aspect de chei.
Un bornhardt reprezintă o stâncă sub formă de dom (cupolă). Este un subtip de inselberg, alcătuit
predominant din granite sau gnaise. Thorurile sunt vârfuri reziduale formate prin dezagregarea rocii (de
obicei granit). Pe aceste thoruri granitice apar uneori tafoni, care au rezultat din meteorizarea în alte
condiţii climatice, probabil în Pleistocen, procesele actuale fiind blocate după cum indică stratul de
licheni din M. Măcinului.

Curs 9- Relieful vulcanic

► Activitatea vulcanică s-a manifestat pe teritoriul României în trei mari epoci:

► Prehercinică;
► Hercinică;
► Carpatică (magmatism mezozoic, vulcanism neogen şi cuaternar).
► În timpul orogenezelor hercinice şi prehercinice, magmatismul a afectat actualele formaţiuni
cristaline, iar fazele ulterioare (mezozoice şi neozoice) aparţin ciclului alpino-carpatic, afectând
şi formaţiunile sedimentare.
Activitatea vulcanică hercinică şi prehercinică
► Manifestările vulcanice din aceste cicluri au fost asociate cu metamorfozarea şisturilor cristaline
carpatice şi nord-dobrogene.
► Vulcanismul s-a manifestat intrusiv, cât şi efuziv.
► Efuziunile vulcanice au fost reprezentate în general prin porfire;
► Intruziunile au formă de lacolite, batolite – formate în general în granite (prezente în Carpaţi şi
M. Măcin); apofize, stock-uri, filoane, unele alungite pe zeci de km.
► Relieful se caracterizează prin masivitate, porfirele şi porfirele cuarţifere crează un relief
proeminent – Vf. Pietrosul Bistriţei, Vf. Trescovăţ (M. Almăjului).
Fazele magmatice alpino-carpatice au fost de trei tipuri şi s-au succedat astfel:
• ofiolitele (şi diabaze) – M. Metaliferi, Platoul Niculițel şi Carpaţii Meridionali – mai puţin (puse în loc
din Triasic pâna în Cretacic);
• banatitele cu intrusiuni în Munţii Banatului şi intrusiuni - efuziuni în M. Vlădeasa (puse în loc la sfârşitul
Cretacicului);
• andezitele neogene în vestul C. Orientali, reduse în Munţii Metaliferi, cu o primă subfază dominată de
intruziuni.
Magmatismul mezozoic şi relieful
► Reprezintă magmatismul mişcărilor precursoare fazelor alpino-carpatice şi este prezent în
Carpaţi şi Dobrogea de Nord.
 ► Apariţia unor aliniamente de tip rift în Carpaţi (Orientali, Meridionali, Apusenii de S) şi pe
actualul teritoriu al Pod. Niculiţel.
► Expansiunea fundului viitoarelor geosinclinale, începută în Triasicul inferior, a declanşat o
primă fază de revărsări a unui complex bazaltic, cunoscut sub numele de ofiolite (ofiolite şi
diabaze).
► Acest vulcanism alpin iniţial se menţine pe suprafeţe largi în Muntii Metaliferi şi redus în
Meridionali (a existat şi în Orientali). El apare şi în zona Niculiţel (porfire, diabaze). Faza
respectivă ţine până în Cretacic.
► Odată cu încetarea expansiunii fundului oceanic şi restrângerea acestuia (sf. Cretacicului) are loc
subducţia celei mai mari părţi a crustei de tip oceanic (ofiolitele);
► Începe o nouă fază de erupţii, cunoscută sub numele de magmatism subsecvent banatitic, care
are loc în Cretacicul mediu (Banat şi Apuseni) şi superior (Orientali).
► Acesta a fost declanşat de cutările laramice şi s-a manifestat atât intrusiv, cât şi efuziv.
► Banatitele există din M. Vlădeasa până la Dunăre (la gura Nerei);
► Sunt formate predominant din granodiorite.
• Ofiolitele - fragmente de cruste oceanice, caracterizate prin prezenţa rocilor bazice de natură
intrusivă (gabrouri) şi extrusivă (bazalte); asociaţiile ofiolitice apar de obicei în munţii de cutare.
• Asocieri de roci care formează crusta oceanică. În cadrul acestora se pot distinge roci vulcanice
extrusive (bazalte), intrusive (gabrouri, peridotite) şi metamorfice.
Vulcanismul neogen şi relieful
► în vestul Carpaţilor Orientali; Munţii Apuseni (Metaliferi).
► Erupţiile s-au produs pe linii de fracturi;
► În Carpatii Orientali, fracturile ar coincide cu marginea estică pe care s-a scufundat Bazinul
Transilvaniei.
► Locul de origine al lavelor se află pe planul de subducţie al Plăcii Moldave sub microplaca
Transilvană.
► În Metaliferi, erupţiile s-au produs pe fracturi interne, legate de o fosă internă sau tot pe un plan
local de subducţie.
► Punerea în loc a lavelor în Neogen s-a făcut dominant prin erupţii.
► Ca tipuri de vulcani au predominant stratovulcanii.
Vârsta erupţiilor vulcanice neogene: Miocen – Pliocen;
► în Oaş-Ţibleş – Badenian;
► în Călimani-Harghita – Pannonian; Ponţian – Cuaternar;
► Încetarea erupţiilor s-a făcut dinspre nord către sud, în urma cu circa 6,8 mil. ani în Oaş şi cu
circa 0,3 mil. ani în sudul Harghitei.
► În Călimani-Harghita există însă doua etaje, cel inferior pus în loc în Pannonian şi cel superior (al
conurilor) dominant în Ponţian-Cuaternar.
► După studiile geologilor, s-au reconstituit patru faze de erupţii.
► Unele faze sunt mai importante pentru cantităţile mari de lave pe care le-au adus la suprafaţă şi
care adesea au acoperit total sau parţial lavele mai vechi.
Rocile aduse la zi sunt:
► Andezitele (dominante), riolitele, dacitele şi bazaltele.
► În cantităţi mari, mai ales în Călimani, se întâlnesc aglomerate vulcanice.
► tufurile din Transilvania şi din regiunile extracarpatice, ale căror raporturi cu erupţiile din
Orientali şi Apuseni nu sunt pe deplin lămurite.
Măgura Uroi - Este situată pe teritoriul administrativ al oraşului Simeria şi al comunei Rapoltu Mare (jud.
Hunedoara); Este rezultatul activităţii vulcanice neogene (andezite cuarţifere, brecii); Ca rezultat al
magmatismului subsecvent s-a format coşul de andezite din care eroziunea ulterioară a îndepărtat o
mare parte din suprastructura aparatului vulcanic.

Unitatea vulcanică neogenă

1. Sectorul Oaş-Gutâi:
- Primele erupţii vulcanice; nu păstrează aparate vulcanice, ci doar resturi; domină formele
derivate prin eroziune:
- neck-uri vulcanice care s-au format prin punerea în evidenţă a lavelor consolidate în coşurile
vechilor aparate vulcanice;
- dike-uri - Creasta Cocoşului – 1428 m (M. Gutâi);
- platouri vulcanice alcătuite din lavă andezitică (vâscoasă, acidă) – Platoul Ignişului (M. Gutâi);
Văratec;
- caldeira Mara (8 km diam.), caldeira Săpânţa (6 km diam.) – resturi vulcanice;
2. Sectorul Călimani-Gurghiu-Harghita:
- În acest sector au predominat erupţiile mixte (curgeri+explozii), aparatele vulcanice au fost de
mari dimensiuni şi multe din craterele vulcanice au fost de tip caldeiră;
- În acest sector neovulcanic, relieful este reprezentat printr-o cupolă vulcanică, care formează
partea centrală a masivelor, continuată periferic către Transilvania cu un platou vulcanic mai
coborât (ex. platoul vulcanic al Harghitei la Vlăhiţa).
- Prezenţa stratovulcanilor – erupţii repetate (lave alternante cu cenuşi vulcanice);
- În Călimani se păstrează caldeira Călimani (diametru de 10 km) deschisă spre N de r. Neagra.
- Prin eroziune diferenţiată au luat naştere forme de relief interesante: stâncile uriaşe „Pietrele
Roşii” şi „12 Apostoli”, stâncile din jurul vârfurilor Tihu (Nefertiti).
- În Gurghiu: caldeira Fâncel-Lăpuşna (în N) şi Saca-Tătarca (S).
- În Harghita: craterul adventiv (secundar – Ciomatu Mare), caldeira Harghita-Mădăraş (lacul Sf.
Ana (crater nedrenat) şi turbăria Mohoş – crater drenat);
Erupțiile Cuaternare
► În Ţibleş este specific un şir înalt de cupole dezvelite de sub sedimentarul eocen sau oligocen (în
Hudin).
► Munţii Bârgăului se remarcă printr-o suprafaţă de eroziune, la 1000-1200 m, ondulată, care
retează sedimentarul şi din care saltă măguri formate din corpuri intrusive de lave, chiar lacolite,
scoase la zi de către eroziune.
► În Munţii Apuseni, vulcanismul nou s-a suprapus în general unei regiuni muntoase mai vechi, a
fost puternic erodat şi apare în morfologie sub forma unor „clăi” risipite, săltate peste rocile
sedimentare sau peste erupţiile mai vechi.
► Erupţiile cuaternare – reprezentate în general prin bazalte.

Creasta Cocoşului (1428 m) - dyke format din andezite – degajat prin eroziune
Dyke-uri – intruziuni magmatice, de obicei orientate vertical, care intersectează diverse structuri
geologice în care au fost introduse pe linii de falie. Eroziunea diferenţială a scos în evidenţă forma de zid
sau creastă ascuţită.

Curs 10- Relieful eolian

Două procese de modelare: coroziune şi deflaţie
► Relieful de coroziune este asociat proceselor periglaciare din regiunile montane, unde vântul
încărcat cu nisip, zăpadă se alătură proceselor de modelare a reliefului dezvoltat pe roci puţin
rezistente şi neprotejate de vegetaţie (Bucegi, Ciucaş, Ceahlău);
 ► Relieful de deflaţie – se întâlneşte în regiunile în care la suprafaţă se găsesc formaţiuni de nisip
necoezive şi neprotejate de vegetaţie;
► Spulberarea nisipurilor → formarea dunelor de nisip:
► Câmpia de Vest;
► Câmpia Română;
► Delta Dunării;
► Litoralul Mării Negre;
► Depresiunea Braşov;
► Ostrovul Moldova Nouă.
► Câmpia de Vest – relieful eolian este prezent în Câmpia Carei; nisipurile formează o fâşie
îngustă de 15-18 km, aceasta ocupă o suprafaţă de 31.000 ha. Direcţia dunelor este NE-SV, după
direcţia vânturilor dominante; ating înălţimi de 15 m.
► Depresiunea Braşov – dunele ocupă 1.600 ha, se găsesc pe stânga râului Negru, sunt situate în
apropiere de localitatea Reci; sunt dune longitudinale cu lungimi de 70-80 m, pe direcţie NE-SV,
înălţimi 10-12 m; majoritatea sunt fixate prin culturi;
Câmpia Română – terenurile nisipoase ocupă 350.000 ha;
Sunt repartizate în trei regiuni:
► Câmpia Olteniei;
► Câmpia Bărăgan;
► Câmpia Tecuci.
► În Câmpia Olteniei, dunele ocupă lunca şi terasele Dunării până la Olt, precum şi terasele de pe
stânga Jiului la sud de Craiova. Acestea ocupă 250.000 ha, au lungimi de 3-4 km, înălţimi de 15
m, depresiuni interdunale cu lăţimi de cca. 800 m; dunele sunt orientate NV-SE;
► Mobilitatea dunelor a cunoscut o puternică reactivare la sfârşitul sec. XIX, datorită defrişării
pădurilor de stejar brumăriu şi suprapăşunatului. La sfârşitul secolului al XIX-lea, dunele înaintau
cu 150 m pe an, invadând multe localităţi: Desa, Ciuperceni, Nedeea, Bistreţ. După 1880,
regiunea cu dune din Câmpia Olteniei a fost plantată cu salcâm;
► Reactivarea dunelor (1960-1970) – pădurea de salcâm parţial a fost defrişată, dunele nivelate,
cultivate cu viţă-de-vie;
► După 1990, s-a constat spulberarea puternică a nisipurilor, datorită tăierii de către noii
proprietari de terenuri agricole a perdelelor forestiere de protecţie a solului.
► Câmpia Bărăganului – dunele se găsesc pe dreapta Ialomiţei, Călmăţuiului şi Buzăului; ocupă
100.000 ha, din care numai nisipurile de pe dreapta Călmăţuiului sunt mobile (9.600 ha);
► Orientarea dunelor - NNE-SSV, conform vânturilor dominante; înălţimea 12-20 m;
► În Câmpia Tecuciului, dunele se găsesc pe stânga Bârladului, stânga Siretului; ocupă 14.000 ha;
► Frecvent spulberate de vânt sunt nisipurile de pe stânga Bârladului – Iveşti – Hanul Conachi
(16.000 ha); dune longitudinale pe direcţie NNV-SSE, înălţimi de 10 m;
 Nisipurile din Delta Dunării, localizate în lungul grindurilor fluviatile de pe cele trei braţe ale
Dunării, însumează 33.000 ha;
 Se găsesc şi pe grindurile fluvio-maritime: Letea, Caraorman, Sărăturile (28.000 ha);
 Cele mai mari şi mai mobile sunt cele de pe grindurile: Letea şi Caraorman; Sunt frecvente
dunele longitudinale şi barcanele;
► Nisipurile de pe litoralul M. Negre: Cele mai importante dune mobile sunt cele de la Agigea;
► Nisipurile din Ostrovul Moldova Nouă ( pe Dunăre situat înainte de intrarea Dunării în Defileu);
► Dune longitudinale, uneori sub formă de barcane, au lungimi de până la 1,5 km şi înălţimi de 4 -
100 m (cea mai mare dună din România);
► O mare parte din dune au fost inundate de lacul de acumulare Porţile de Fier.
Dăbuleni- cea mai aridă zonă din România; A fost păstrată doar o suprafaţă de 12 ha ca "martor" a ceea
ce a fost aici în trecut; Nisip alb, fin, de provenienţă periglaciară, acumulat prin spulberare eoliană, cât şi
de origine fluviatilă.

Curs 11 - RELIEFUL GLACIAR DIN ROMÂNIA

Răcirea generală a climei în Cuaternar a permis acumularea unor cantităţi de zăpadă şi gheaţă în Carpaţi
la altitudini mai mari de 1700-1800 m;
 Altitudinile de 1700-1800 m → corespund pragurilor glaciare care închid circurile glaciare,
constituiau în timpul fazelor de răcire a climatului – zona de acumulare a gheţarilor;
 Masele de gheaţă acumulate aici foloseau văile preexistente, pe care coborau sub forma
limbilor glaciare până la altitudini de 1100-1150 m;
 Sub raport climatic, limita inferioară a zăpezilor permenante (limita de formare şi acumulare a
gheţii) corespundea izotermei de 0°C a lunii celei mai calde din an;
Extensiunea şi numărul fazelor glaciare:
Majoritatea autorilor admit existenţa a două faze glaciare: Riss şi Würm;
 a existat o primă fază glaciară (Riss) care implica un volum mare de gheaţă, impus de precipitaţii
solide abundente, în care limita zapezilor veşnice se afla la circa: 1600 m în N Carpaţilor Orientali
şi 1800-1850 m în Carpaţii Meridionali.
 Faza se reconstituie prin:
- circuri glaciare foarte mari (diametre de sute de metri) şi văile glaciare largi;
- şei de transfluenţă şi morene frontale cu poziţie joasă (1300-1620 m în M. Retezat; 1000-1350
m în M. Rodnei; 1350-1450 m în M. Godeanu);
- posibila existenţă a unor gheţari de platou, iar în masivele unde condiţiile erau mai puţin
favorabile dezvoltării firnului, doar formarea unor gheţari de circ.
 Cea de-a doua fază glaciară (Würm) s-a caracterizat printr-un climat rece, cu precipitaţii solide
reduse, un volum mai mic de gheaţă şi o limită mai ridicată a zăpezilor veşnice (1800 m în N şi
2000 m în S).
 Faza se reconstituie prin:
- dezvoltarea circurilor suspendate;
- crearea unui al doilea jgheab glaciar îmbucat în cel format în faza anterioară;
- mai multe nivele de morene frontale (1650-1800 m în M. Rodnei; 1700-1900 m în M. Godeanu;
1600-2000 m în M. Retezat; în M. Parâng şi M. Godeanu au fost identificate şi morene la 1850 m, 1920
m, 2000 m, ce-ar releva momentele principale ale retragerii ultimei glaciaţii).
 Alţi geografi plasează întreaga modelare glaciară în Würm, cu diferenţieri în stadialele acestuia.
 Localizarea glaciaţiunii în România– s-a păstrat în majoritatea masivelor ce depăşesc 2000 m;
 M. Rodnei: peste 30 de circuri (între 1500 şi 2000 m altitudine), din care 10 au văi glaciare
(ajung până la aproape 1000 m); concentrarea formelor glaciare pe versanţii N şi NE; pe
versantul S sunt mici (se îmbină cu circurile glacio-nivale).
- Circuri glaciare: Buhăescu, Repedea;
 M. Maramureş: urmele unor gheţari de circ, la 1500-1700 m, în jurul vârfurilor principale; se
adaugă câteva circuri glacio-nivale.
 M. Călimani: două circuri glaciare şi câteva glacio-nivale la 1800-1900 m.
Carpaţii Meridionali
 M. Bucegi: forme complexe – circuri (la peste 1800 m); văi glaciare (până la 1400 m); morene –
pe văile desfăşurate radial din nodul orografic Vf. Omul - Vf. Obârşia;
- urme de circuri glacio-nivale; se presupune că a existat şi un gheţar de platou (1900-2000 m); 3
complexe glaciare: Mălăeşti, Ţigăneşti, Ialomiţa.
 M. Leaota: un circ glaciar (Mitarca) şi unul glacio-nival.
  M. Făgăraş: peste 175 circuri glaciare (la 1800-2100 m), grupate în complexe la obârşia celor mai
importante văi: Capra, Buda, Topolog; peste 50 circuri sunt continuate de văi (până la 1400 m),
pe unele păstrându-se praguri glaciare, striuri, roci mutonate, morene glaciare; numeroase
circuri glacio-nivale.
 M. Iezer: circuri suspendate pe creasta Iezer-Păpuşa (la peste 1650 m); circuri glacio-nivale.
 M. Şureanu şi Cândrel: circuri glaciare (mai ales pe versanţii N, NE) cu praguri şi unele morene (la
1700-1900 m).
 M. Parâng: mai multe complexe glaciare cu circuri suspendate şi văi glaciare (6-7 km lungime),
concentrate pe creasta principală (în N şi NE). Cele mai cunoscute: Obârşia Jieţului, Lotrului,
Latoriţei.
 M. Retezat: circuri complexe din care limbile gheţarilor reunite au creat văi (coborau până la
1300-1400 m); circuri, praguri, custuri, morene, roci mutonate, şei de transfluenţă; forme
glaciare întâlnim în bazinele văilor: Nucşoara, Lăpuşnic, Râul Bărbat; circuri glaciare: Bucura,
Peleaga, Zănoaga.
 M. Godeanu: mai multe circuri la 1800-2000 m (mai ales în N), unele continuate de văi (până la
1500-1600 m) cu morene.
 M. Ţarcu: circuri suspendate în jurul vârfurilor principale.

Relieful glaciar din M. Retezat

Versantul sudic al Retezatului gazduieşte 3 mari complexe glaciare:
 Judele;
 Râul Bărbat;
 Lapuşnicul Mare.
 Complexul glaciar Lapuşnicul Mare cuprinde mai multe circuri şi văi glaciare, cele mai
importante fiind Slăveiul, Peleaga şi complexul glaciar Bucura.
 Gheţarul din valea Bucurei şi cel din valea Pelegii se uneau şi coborau pe valea Lăpuşnicului până
la 1400 m altitudine.
 Văile glaciare din Retezat se numără printre cele mai tipice şi mai lungi întâlnite în Carpaţii
Româneşti.
 După P. Urdea (2000), în perioada de maximă extensiune, gheţarul Lăpuşnicu Mare cobora până
la 1100 m altitudine, totalizând o lungime de 18,1 km şi o suprafaţă de 40,1 km 2, fiind cel mai
mare de acest gen din Carpaţii Româneşti.

Lacurile glaciare (tăurile) din Căldarea Bucurei. Tăul Porţii este cel mai înalt lac glaciar din Carpați, situat
la altitudinea de 2260 m. Dezvoltarea circurilor a redus spaţiul dintre ele la nişte creste uneori foarte
ascuţite, subţiri, zimţate (prin eroziune glaciară şi procese periglaciare). Prezintă părţi mai joase (şei de
transfluenţă) şi părţi mai înalte (ace, ţancuri, piramide, vârfuri).
Şaua Retezatului (curmătura)- Şeile de transfluenţă – locul pe unde gheaţa acumulată în două circuri
glaciare depăşea cumpăna de ape şi trecea dintr-un bazin în altul (prin procese de eroziune); şeile
alternează cu vârfurile.

Prag glaciar: la trecerea de la circul glaciar la valea glaciară; între sectorul glaciar și cel fluviati
Spinări de berbec= Roci mutonate prin eroziune/ scrijelire de către gheață
Roci mutonate şi striuri (elemente de morfologie glaciară, cu aspect de mici şanţuri neregulate, sculptate
de gheţar cu ajutorul materialelor morenaice, relativ fine).
Văile glaciare au adesea în lungul lor praguri glaciare (transversale) pe care se pot observa (când roca
este dură), scrijelituri, denumite striuri glaciare şi roci mutonate. Cele mai adesea asemenea forme se
păstrează pe pragul ce desparte circul de vale.
Microdepresiunile turboase – excavaţii de circ sau de vale situate în spatele pragurilor; aici s-au
acumulat aluviuni (turbă); pot fi distruse de eroziunea regresivă;

Relieful glaciar de acumulare

 Morene: frontale, laterale, de fund;
 Morenele laterale se gasesc suspendate pe versanţi;

Curs 12- Relieful periglaciar

► În cadrul sistemul de modelare tipic periglaciar, se remarcă o serie de procese şi mai mulţi
agenţi morfogenetici.
► Climatul, care impune acest morfosistem, se caracterizează printr-o temperatură medie anuală
de 0°C şi sub această valoare, ceea ce determină, gradat, lipsa vegetaţiei sau o vegetaţie de
tundră, silvotundră, până la stepă rece.
► Trei procese specifice există în cadrul sistemului periglaciar: îngheţ-dezgheţul (dezagregarea),
nivaţia (agent - zăpada) şi eolizaţia (agent - vântul).
► Formele periglaciare cele mai tipice au apărut în etajul periglaciar, datorită proceselor de
dezagregare, eolizaţie şi nivaţie.
► Depozitele periglaciare au o răspândire largă, de la grohotişurile din etajul montan crionival,
pâna la loessurile din Dobrogea, Câmpia Română sau nisipurile eoliene din Oltenia şi Bărăgan. Pe
aceste depozite s-au format solurile actuale;
► Alte depozite mai slab reprezentate: argile gălbui-roşcate, pături de alterare şi grèses litées-uri;
Periglaciarul fosil (Pleistocen)
► În Pleistocen – există ghețari, se puteau diferenţia 3 etaje morfoclimatice distincte.
Etajul supraglaciar
Creste şi abrupturi situate deasupra maselor de gheaţă, care sufereau modelări prin: dezagregări (cu
gelifracte de dimensiuni reduse ce cădeau pe masa de gheaţă), deflaţia, avalanşe.
Etajul glaciar
Între 1800 şi 2000 m, cu gheţari în circuri şi limbi glaciare pe văile principale, între care rămâneau creste,
vârfuri, abrupturi supuse acţiunii periglaciare.
► În interglaciare cele două etaje (supraglaciar şi glaciar) formau etajul crio-nival;
► Au rezultat o mare parte din masele de gelifracte care au umplut văile şi au acoperit versanţii
până la altitudini de 1400-1600 m.
Etajul subglaciar (periglaciarul propriu-zis)
Includea cea mai mare parte din Carpaţi, de la 1600 m (în Würm de la 1800 m) şi până la poalele
acestora.
Exista un pergelisol şi un molisol a căror grosime varia cu altitudinea.
 Îngheţ-dezgheţul producea mase însemnate de grohotiş acumulate sub formă de conuri şi poale
suprapuse, în prezent acoperite de pădure (fosilizate).
Gelifracţia se îmbină cu nivaţia şi creează:
- microdepresiuni pe suprafeţele plane;
- avalanşe pe versanţi;
- circuri şi semipâlnii nivale;
- râuri și mări de pietre.
► Fluviaţia - în sezonul cald erau antrenate cantităţi însemnate de materiale depuse în albii sau în
depresiuni sub formă de pânze
► Eolizaţia - șlefuirea rocilor de vânturile puternice care transportau particule de nisip. În
exteriorul Carpaţilor sau la contactul cu depresiunile mari luau naştere glacisuri.
Relieful rezidual pozitiv relict rezultat în urma proceselor de gelifracţie – creste periglaciare, vârfuri
piramidale, ace, turnuri.
► creste periglaciare: Piatra Craiului (calcare); Bucegi- Culmea Bucşoiului, Mălăieşti, Ţigăneşti
(conglomerate); Făgăraş - cele mai întinse, aproape întreaga creastă+culmi secundare (roci
cristaline);
► vârfuri piramidale izolate/ înşirate (procesele periglaciare au fost foarte active, intervenit şi
tipul de rocă, relief rezidual format prin dezagregare și eroziune diferențială): Ceahlău - Căciula
Dorobanţului, Coloana Dorică; Ciucaş - Ţigăi, Sfinxul Bratocei, Moşul şi Baba
► ace, turnuri: Făgăraş - Acul Cleopatrei; Bucegi - Acele Morarului (Colţii Morarului); crestele
Mălăeşti, Ţigăneşti – prezenţa turnurilor;
Treptele de crioplanaţie (altiplanaţie – nivelare la altitudine) sunt terase ce s-au format prin retragerea
abruptului paralel cu el însuși și prin procese de dezagregare.
- pe aceste trepte există grohotişuri rezultate din dezagregarea versanţilor;
Ex. Bucegi datorită alcătuirii petrografice (conglomeratele sunt roci foarte gelive), se dezagregă uşor,
ajută şi structura monoclinală (pe fruntea de cuestă);
Materialele rezultate din gelifracţie s-au acumulat la baza versanţilor sub formă de grohotişuri, în
prezent sunt acoperite de sol şi de vegetaţie;
► În spaţiul extracarpatic (Cp. Română, Pod. Transilvaniei, Pod. Dobrogei, Pod. Moldovei) au
existat condiţii climatice favorabile pentru formarea unor depozite permanent sau sezonier
îngheţate (permafrost-pergelisol);
Crioturbaţiile (penele de gheaţă) sunt prezente în loessul din Cp. Română şi faleza M. Negre

Procesele de solifluxiune:
-Prezente în Depres. Transilvaniei, Pod. Moldovei;
-Pe versanţi: deplasarea în masă a depozitelor dezgheţate peste depozitele îngheţate;
- Forme rezultate: movile înierbate, mușuroaie, brazde

Grèses litées
grèses litées – depozite (sfărâmături) situate la baza versantului, rezultate prin dezagregare, care se
ordonează în straturi paralele: unele fine, altele mai grosiere.

Brâna Mălăieşti – M. Bucegi- treaptă îngustă, ca o potecă, formată pe un strat dur, prin eroziune
diferenţială, în versantul unui munte (ex. brânele de sub Caraiman – Bucegi);
Creeping – îndoirea trunchiurilor copacilor „pădure beată”
Solifluxiune – deplasarea lentă a unui strat de sol supraumectat, pe un pat de rocă îngheţat.

Periglaciarul actual
► În prezent, la latitudinea Carpaţilor limita zăpezilor veşnice se afla la 2900-3000 m;
► Carpaţii se desfaşoară altimetric în două etaje situate la exteriorul ariei periglaciare propriu-zise;
► Procesele specifice etajului periglaciar sunt mult diminuate ca intensitate în Carpaţi, dar
contribuie la modelarea reliefului.
La altitudini mai mari de 1900 m, unde există culmi cu pajişti subalpine şi alpine, creste şi vârfuri golaşe,
abrupturi, se evidenţiază un etaj crionival.
► Aici, îngheţ-dezgheţul este posibil în orice lună a anului, dar cu frecvenţă mai mare iarna,
determinând dezagregări cu intensitate variabilă şi mase de grohotiş.
► Nivaţia creează microdepresiuni pe suprafeţele plane şi în şeile largi, dar acţionează intens şi pe
versanţii alpini cu pantă mare, pe care dezvoltă avalanşe.
► În unele circuri, zăpada transformată într-un firn incipient persistă până în iulie, iar sub aceasta,
există un pergelisol rudimentar, ce asigură o temperatură constantă apei izvoarelor.
► Crestele şi vârfurile izolate sunt erodate de vânt, constituind forme reziduale.
Sub 1900 m, acţiunea crionivală slăbeşte, pe măsura acoperirii reliefului de vegetaţia subalpină şi de
pădure şi a diminuării numărului de cicluri gelive.
► Aceasta este mai importantă pe versanţii abrupţi cu roca la zi, dar şi pe cei nordici, pe care
zăpada persistă mai mult.
► Frecvent, formele crionivale actuale se îmbină cu cele vechi, pleistocene.
► Se adaugă muşuroaiele înierbate, procesele de solifluxiune şi potcoavele nivale;
Sub 1600 m, formele de relief tipic periglaciare, rezultat al proceselor actuale, lipsesc sau ocupă areale
restrânse.
► Aici, dominantă este modelarea impusă de apele curgătoare permanente şi temporare şi de
procesele gravitaţionale.
► Procesele crionivale, deşi sunt prezente, doar susţin dinamica celorlalte.
Modelarea reliefului prin procesele de îngheţ-dezgheţ şi nivale se formează versanţi de gelifracţie,
creste de gelifracţie, vârfuri reziduale. Sunt rezultatul continuării proceselor periglaciare din timpul
Pleistocenului
Pavaj de pietre – materiale dezagregate şi rămase in situ; Tor-uri – vârfuri reziduale ce s-au
dezagregat, gerifractele au rămas pe loc.

Curs 13- RELIEFUL LITORAL

► Relieful litoral actual este rezultatul oscilatiilor de nivel ale Mării Negre în timp geologic;
► Este localizat în lungul Mării Negre, între Braţul Chilia (Musura) în nord şi Vama Veche în sud;
În cadrul reliefului litoral şi marin sunt incluse:
► Delta (ca relief fluvio-marin);
► litoralul;
► platforma continentală (câmpia de şelf).
În timp geologic au existat perioade în care procesele de abraziune au modelat regiunile de ţărm, dar
formele de relief mai bine păstrate se găsesc în câteva locuri:
► Faleza relictă de la Cheile Turzii, unde la ieşirea râului Hăşdate din chei – masivul calcaros
prezintă la partea superioară o suprafaţă de abraziune, iar la contactul cu depres. Transilvaniei o
faleză relictă; Se găsesc alveole, resturi de scoici mici litofage (mâncătoare de pietre) ce au
sfredelit calcarul; Faleza este alcătuită din calcare oolitice de vârstă jurasică.
► Un alt rest de faleză întâlnim în S Munţilor Vâlcan – la ieşirea Sohodolului (Runcu) din chei –
calcare jurasice (bara calcaroasă ce domină localitatea Runcu);

Relieful litoral tipic se întâlneşte în E Dobrogei şi Delta Dunării – legat de activitatea valurilor,
curenţilor M. Negre;
• Activitatea mareică a M. Negre este nesemnificativă (amplitudinea maximă 11,7 cm, cu o
periodicitate de 12h şi ½);
• În lungul litoralului pot fi identificate două sectoare:
-Un sector cu ţărm jos, situat la nord de Capul Midia;
-Un sector cu țărm înalt -faleză, situat la sud de acesta.
Ţărmul jos - situat la nord de Capul Midia
► Este alcătuit dintr-o succesiune de cordoane litorale şi grinduri fluvio-maritime ce închid Delta
Dunării şi complexul lagunar Razim;
► Grindurile fluvio-maritime care închid Delta Dunării s-au format în optimul climatic al
Holocenului (3000-4000 ani î.Hr.);
► Cordoanele litorale care închid complexul lagunar Razim s-au format în prima ½ a mileniului 1
d.Hr.;
► Acest sector se caracterizează prin marea mobilitate impusă de activitatea curenţilor marini şi
de procesele de sedimentare care se produc la gurile de vărsare ale celor trei braţe ale Dunării;
► La braţul Chilia apar procese contrarii:
-La N de braţul secundar Musura, teritoriu ce aparţine Ucrainei, predomină procesele de acumulare –
prin intermediul unei delte secundare în interiorul mării;
-La sud de Musura – se constată o puternică eroziune exrcitată de curenţii marini şi de retragere a
ţărmului (Golful Musura);
 La sud de braţul Sf. Gheorghe, ca urmare a aluviunilor aduse de acest braţ, se formează
cordoane litorale, care se modifică după fiecare furtună şi Ins. Sahalin;
 Se constată o diminuare a cordoanelor litorale situate la N de Capul Midia, efect pus pe seama
digurilor care au fost amenajate, a canalelor ce au fost construite în interiorul mării şi
îndepărtarea de ţărm a aluviunilor aduse de Dunăre;
Ţărmul înalt - prezent la sud de Capul Midia
► A fost şi este dominat de procese de abraziune ce afectează faleza (30 - 40 m înălţime);
► Este un ţărm aflat în plin proces de retragere; acest fenomen a început după ultima regresiune
marină (Pleistocenul superior);
► Ulterior, a început o transgresiune continuă a mării – urmată de retragerea liniei de ţărm;
► Retragerea şi evoluţia falezei este în funcţie de modul în care apa mării intră în contact cu
formaţiunile geologice ce alcătuiesc faleza (calcarele sarmatice, acolo unde ele apar deasupra
nivelului mării sau cu depozitele de loess);
► Când placa de calcar sarmatic se află deasupra nivelului mării se formează un ţărm stâncos,
caracterizat printr-o retragere mai lentă, datorită rezistenţei calcarului;
► Când depozitele de loess sunt situate deasupra nivelului mării, valurile intră în contact direct cu
acestea, retragerea este puternică, la baza falezei se formează firide de abraziune, care
favorizează prăbuşirea depozitelor de loess.
► Datorită acestei retrageri neuniforme a ţărmului apar mici golfuri, unde abraziunea se produce
direct în loess, separate de capuri în mare, unde abraziunea se produce în placa de calcar;
► Golfuri – loess;
► Capuri – placa de calcar.

Curs 14- RELIEFUL STRUCTURAL în ROMÂNIA

Subcarpaţii Moldovei (V. Moldovei - V. Trotuşului)
• Sunt alcătuiţi în întregime din formaţiuni miocene;
• Reprezintă cea mai simplă unitate subcarpatică;
• D.p.d.v. structural, prezintă un aliniament sinclinal ce urmăreşte marginea Carpaţilor, ce
corespunde sub raport morfologic unui şir de depresiuni subcarpatice (Neamţ, Cracău-Bistriţa,
Tazlău-Caşin);
• Spre exterior urmează un aliniament anticlinal ce corespunde sub raport morfologic dealurilor
subcarpatice (Pleşu, Corni, Runc, Bărboiu, Pietricica), care închid spre exterior, către Pod.
Moldovei, depresiunile subcarpatice;
Culmea Pleşu (911 m) – un anticlinal subcarpatic alcătuit din gresii şi conglomerate burdigaliene,
redresat la verticală în relief o creastă bine împădurită.

Subcarpaţii Curburii cuprind trei sectoare:

1. Trotuş – Slănicul de Buzău (Subcarpaţii Vrancei):
- la contactul cu muntele se dezvoltă o structură puternic cutată (miocenă);
- la exterior structură monoclinală (pliocenă);
-depozitele pleistocen inf. sunt aproape redresate la verticală între râurile Putna şi Milcov (Măgura
Odobeştilor-996 m);
-Depresiunea Vrancei – origine tectonică;
2. Slănicul de Buzău – Teleajen (doar în SV limita trece pe Cricovul Sărat)
- Miocenul - sub formă de dealuri înguste şi faliate, iar Pliocenul - sinclinale largi;
-Structura este complicată de apariţia pintenilor paleogeni Homorâciu şi Ivăneţu (grezoşi), care au o
structură similară muntelui prezintă înălţimi şi fizionomie subcarpatică;
-Între aceştia se află două zone sedimentare mai noi (Miocene) care se lărgesc de la est la vest şi care
prezintă două depresiuni: depres. Slănic la contactul cu muntele şi depres. Drajna între pinteni;
- Sâmburii de sare – în ascensiunea lor către suprafaţă au dus la boltiri diapire cu dimensiuni diferite; în
multe locuri eroziunea le-a secţionat ajungând la blocurile de sare, părţi din acestea apărând în versanţii
văilor
-Prezenţa vulcanilor noroioşi – activitate neotectonică – dealul Pâclelor – în cadrul lor există
depresiunea pe anticlinal – Berca-Arbănaşi sau Policiori – în vatra căreia apar vulcanii noroioşi – Pâclele
Mici, Pâclele Mari;
3. Cricovul Sărat - Dâmboviţa – (Subcarpaţii Prahovei: Teleajenului şi Ialomiţei) structuri cutate, apar şi
cutele diapire (Slănic-Prahova, Telega);

Subcarpaţii Getici
Cuprind:
1. Muscelele Argeşului – Dâmboviţa – Olt;
-între Dâmboviţa şi Bughea → structură cutată; în rest monoclin;
-prezintă culmi paralele separate de văi paralele (Topolog, Argeş, Vâlsan, Râul Doamnei, Bratia, Bughea,
Râul Târgului, Argeşel) orientate N-S;
-interfluviile–suprafeţe structurale uşor înclinate pe direcţia N-S (interfluvii numite muscele - mai înalte
spre munte unde şi rocile sunt mai dure);
- frunţile cuestelor sunt orientate cu faţa către N; cueste unghiulare;
- rocile sunt mai vechi şi dure lângă munte (Paleogene) şi mai moi şi noi în partea sudică (Mio-Pliocene);
-depresiuni de contact cu muntele: Jiblea-Sălătrucel – pe Coisca, Sălătruc – pe Topolog; Arefu – pe
Argeş; Nucşoara-Corbi – pe Râul Târgului; Cândeşti – pe Bratia; Pravăţ – pe Argeşel; Stoieneşti – pe
Dâmboviţa;
- Depresiunile: Albeşti-Bughea – pe Bughea; Câmpulung – pe Râul Târgului – sunt pe sinclinalul
închis de anticlinalul dealurilor Măţău-Ciuha-Ciocanu;
-Aliniamentul de dealuri masive (1000 m) – din care se desprind spre sud muscelele propriu-zise: Faţa
Mare, Tămaş, Chiciora (1218 m, cel mai înalt deal subcarpatic), Ciocanu- Ciuha- Măţău (1018 m) – toate
trei pe un anticlinal şi Groapa Oii;
-Depresiunile intracolinare subsecvente de contact: Şuici-Cepari (Topolog), Albeşti (Argeş).

2. Subcarpaţii Olteniei (Olt şi Motru) – structură cutată + monoclin

• Subcarpaţii Vâlcii (Olt şi Olteţ) – monoclin + structură cutată;
-Între Olt şi Bistriţa Vâlcii – structura monoclinală (muscele)- Muscelele Vâlcii;
-Ele apar pe roci paleogene pe aliniamentul: Călimăneşti (Olt), Muereasca (Muereasca), Olăneşti
(Olăneşti), Cheia (Cheia), Bărbuleşti (Otăsău), Costeşti (Bistriţa Vâlcii);
-Între Olăneşti şi Bistriţa Vălcii reapar structurile cutate: anticlinalul Ocnele Mari-Govora (cute diapire);
butoniera de anticlinal (Butoniera Ocnele Mari-Ocniţa);
-Între Bistriţa Vâlcii şi Olteţ se dezvoltă structura cutată: depres. Horezu – sinclinal, situată pe Luncavăţ;
Măgura Slătioarei – anticlinal ce o închide la S;
-Contactul Subcarpaţilor Vâlcii cu Pod. Getic – dealuri dezvoltate pe structură monoclinală – cueste
unghiulare;
• Subcarpaţii Gorjului (Olteţ - Motru) – structură cutată, compusă din 4 aliniamente:
• Un şir de depresiuni dezvoltate pe sinclinal – situate la baza muntelui- ‘’Depresiunea
subcarpatică olteană’’: Polovragi (Olteţ); Baia de Fier (Galben); Novaci (Gilort); Crasna
(Blahniţa); Muşeteşti (Amaradia); Bumbeşti (Jiu); Stăneşti (Şuşiţa); Runcu (Sohodol), Peştişani
(Bistriţa gorjeană); Tismana (Tismana);
• Un şir de dealuri – dezvoltate pe anticlinale (Sporeşti, Brădiceni);
• Depresiuni intracolinare – create prin eroziune de contact pe un areal de lăsare locală şi
confluenţe (Câlnic-Tg. Jiu-Câmpu Mare);
• Dealuri situate în zona de contact cu Piemontul Getic: Dealul Bran, boltă anticlinală (între Jiu şi
Gilort);
Munţii Iezer se termină brusc deasupra depres. Câmpulung prin versanţi abrupţi alcătuiţi din roci
cristaline sau prin masive izolate alcătuite din calcar (M. Mateiaşu)

Subcarpaţii Vâlcii
Depresiunea Horezu – sinclinal; Măgura Slătioarei – anticlinal (o închide la S);

Subcarpaţii Vâlcii - Anticlinalul Ocnele Mari – Govora (structură cutată)– sâmburi de sare (diapirism); În
lungul acestui anticlinal s-a adâncit pârâul Sărat → butoniera Ocnele Mari-Ocniţa;
Anticlinalul Ocnele Mari – prăbuşiri (2001, 2002, 2004, 2005, 2009). Complexul lacustru Ţeica – situat pe
versantul stâng al pârâului Sărat, dealul Ţeica; Fenomenul de prăbuşire de mare amploare a fost generat
de proasta gestionare a procesului de exploatare a sării, prin injectare de apă şi extragere de soluţie
salină, fenomen ce continuă şi în prezent.

Piemontul Getic
• Alcătuit din formaţiuni fluvio-lacustre – la suprafaţă prezintă o cuvertură groasă de pietrişuri
(pietrişurile de Cândeşti –Pleistocen inf.);
• Structura monoclinală – cueste orientate către N – frontul structural (400-700 m alt. lângă
Subcarpaţi şi până la 200-300 m deasupra Cp. Române);
• Stratele înclină de la N la S -cuestele unghiulare avansează pe interfluvii şi coboară pe văi în
piemont;
• Platouri piemontane, unele mai înguste – doaburi (gruiuri), separate de culoare fluviatile: Argeş,
Olt, Olteţ, Jiu, Motru.
• Piemonturi: Cândeşti, Argeş (gruiuri), Cotmeana, Olteţ, Jiu (gruiuri) şi Strehaiei.
Depresiunea Colinară a Transilvaniei
• Pod. Someşan (dep. Paleogene – calcare, gipsuri, argile)- structură monoclinală;
• Câmpia Transilvaniei (dep. Miocene-gresii, tufuri vulcanice, nisipuri, pietrişuri, marne, argile);
• structură: diapir pe laturi (anticlinale diapire - în V – Dej-Turda; în N Dej-Beclean), domuri
(partea central-S) şi monoclin în cea mai mare parte;
• Domuri: valea Fizeş – Puini; Pârâul de Câmpie şi Luduş (Sărmăşel, Zau de Câmpie, Sânger,
Luduş).
• Podişul Târnavelor – dep. Pliocene: nisipuri (uşor cimentate), marne, argile;
• Structura: domuri – partea N-Central-SE; monoclin pe latura S şi în Pod. Secaşelor; cute diapire
în V (Ocna Mureş – Ocna Sibiului – Miercurea Sibiului);
• Domurile–cueste şi bazinete de tip butonieră; dom şi butonieră – DELENI; butoniera BAZNA;
Nadeş, Filitelnic, Saschiz; domul Cetatea de Baltă – neerodat;
 • Subcarpaţii Transilvaniei - aliniamente de sinclinale şi anticlinale (structură cutată); structură
monoclinală (Muscelele Năsăudului);

Evoluţia sâmburilor de sare (diapirismul)

Răspândirea domurilor gazeifere în Câmpia Transilvaniei şi în Podişul Târnavelor

Depresiunea Transilvaniei- Profil schematic

Sectorul Homoroade – Mureş:

Depresiunea Sovata-Praid – este închisă de dealurile Firtuş (1061 m), Şiclod (1028 m), Becheci (1080 m)
– toate pe sinclinal sau flanc de sinclinal, cu aglomerate vulcanice deasupra, cu frunţi de cueste;

Pod. Moldovei
• Este podişul cu cel mai reprezentativ şi mai extins relief de cuestă. În afară de cueste (cu frunţi şi
suprafeţe structurale), se găsesc şi văi structurale, depresiuni subsecvente şi înşeuări
structurale.
 • Cuestele (coaste) - au fost separate două categorii: cueste mari (cu fruntea de 100-350 m) şi
mici sub 100 m.
• În prima categorie intră: Coasta Iaşului, Coasta Hârlăului, Coasta Ibăneşti; în Podişul Central
Moldovenesc Cuesta Bârladului superior (pe dreapta râului) şi cea a Racovei (în nordul Colinelor
Tutovei).
• Spinările de cueste, sau suprafeţele structurale, sunt relativ restrânse, cu oarecare dominare în
Podişul Central Moldovenesc şi în Dealul Hârlău şi relativ în podişurile Dragomirnei şi Fălticeni.
Stratele lor au înclinari între 5-20 gr.
• Văi subsecvente: Prutul, Bahluiul, Bârladul, Racova, Vasluiul;
• Văi consecvente: în Colinele Tutovei;
• Văi obsecvente: cele mai tipice apar pe Coasta Iaşului (scurte, cu pantă mare şi cu bazine
superioare torenţiale).
Coasta Iasilor (clasica frunte de cuestă cu expoziție N, cu rol de rama nordică a Podișului Central
Moldovenesc) luată in bazinul superior al Pârăului Sinești, afluent de dreapta al Bahluiețului. Prin
amplitudinea sa de 175-200 m se impune clar față de Coasta Bahluiului/Bahluiețului (tot frunte de cuestă
cu expozitie N), situată la nord în Câmpia Colinară a Jijiei , cu amplitudinea de 100 m.

Sinclinalul marginal al cristalinului

• Menţine deasupra calcare triasice, jurasice şi cretacice;
• Areale mai mari de calcare: Obcina Lucina (Obcina Mestecăniş), Rarău, Hăşmaş-Cheile Bicaz;
• Între ele se înşiră clipe calcaroase care stau pe cristalin: Tarniţa, Aluniş, Clifele, Greabănul (S de
Rarău), Măgura Hangului, Piatra Comarnicului;
• La Curbură, sinclinalul marginal este localizat în Piatra Mare, Postăvaru, Bucegi, Piatra Craiului
(calcare jurasice).
M. Rarău - Pietrele Doamnei – 1634 m
Pietrele Doamnei – relief ruiniform alcătuit dintr-un ansamblu de turnuri din calcare mezozoice (corali,
amoniţi), cu înălţimi de la sub 10 m la peste 70 m, înconjurat de o masă de grohotişuri cu dimensiuni
variabile. Au rezultat prin fragmentarea unui vârf calcaros.

Masivul Piatra Craiului - Sinclinal suspendat asimetric