Sunteți pe pagina 1din 9

Banca Centrală Europeană

Banca Centrală Europeană

Emblema Băncii Centrale Europene Sediul Băncii Centrale Europene


Sediul central Frankfurt am Main

Înființare 1 iunie 1998

Președinte Mario Draghi

Banca Centrală din

Monedă
Euro

- Cod ISO 4217 EUR


Rezerve [ ascundere ]
526 € miliarde în total
43 € miliarde în mod direct
338 € miliarde (Eurosysteminclusiv aur)
145 € miliarde (forex reserves)

Baza ratei de împrumut 1.50%

Baza ratei de depozit 0.5%

Banca Centrală Europeană (BCE) este banca centrală a Uniunii Europene, cu funcția de
administrare a politicii monetare în cele 17 țări care folosesc euro ca monedă.[1] Își are sediul
în Frankfurt am Main.

Banca a fost înființată la 1 iunie 1998, ca urmare a Tratatului de la Amsterdam. Actualul


președinte al BCE este Mario Draghi. BCE colaborează cu băncile centrale din toate cele 27 de
state membre ale Uniunii Europene. Împreună, formează Sistemul European al Băncilor
Centrale(SEBC). BCE stabilește cadrul cooperării dintre băncile centrale ale celor 17 state
membre care au adoptat moneda unică și alcătuiesc împreună zona euro. Cooperarea existentă la
nivelul acestui grup restrâns poartă numele de „eurosistem”.[2] BCE are
ca obiectiv menținerea inflației la un nivel inferior, dar apropiat de 2%. BCE are dreptul
exclusiv de a autoriza emiterea de bancnote, drept obținut prin Tratatul de la Maastricht.
Stabilitatea prețurilor este definită ca o creștere anuală a indicelui armonizat al prețurilor de
consum (IAPC) din zona euro de sub 2%, stabilitatea prețurilor trebuie menținută pe termen
mediu.

Harta țărilor europene legate de Euro, la 1 ianuarie2011

Țări UE cu Euro

Țări UE cu ERM II

Țări UE fără ERM II

Țări cu Euro

Istorie

Tratatul de la Maastricht a fost negociat și ratificat de parlamentele naționale pornind de la


premisa că, în timp, toate statele membre ale UE vor adopta moneda euro și, prin
urmare, Sistemul European al Băncilor Centrale va îndeplini toate atribuțiile legate de moneda
unică. Banca Centrală Europeană a fost înființată la data de 1 iunie 1998, devenind banca
centrală independentă responsabilă de moneda unică europeană (euro), care a fost lansată în luna
ianuarie 1999. În luna mai 1998, Consiliul European a adoptat una dintre deciziile cele mai
importante din istoria integrării europene. Liderii UE au hotărât că 11 state membre îndeplineau
condițiile pentru adoptarea euro. Acest eveniment istoric își are originea în semnarea, în anul
1992, a Tratatului de la Maastricht, prin care a fost definit cadrul instituțional al Sistemul
European al Băncilor Centrale. Timp de aproximativ 10 ani stabilitatea prețurilor a fost
menținută în general, în pofida majorărilor semnificative ale prețurilor materiilor prime la nivel
mondial, care au afectat Europa și restul lumii și asupra cărora politica monetară nu are nicio
influență directă, ceea ce a determinat creșterea ratei medii a inflației la un nivel ușor superior
celui de 2% după adoptarea monedei euro. În deceniile care au precedat lansarea monedei euro,
ratele anuale medii ale inflației din țările respective erau mult mai ridicate decât cele din zona
euro în ultimii 10 ani. Integrarea monetară europeană a debutat la începutul anilor ’60, atunci
când cei șase membri ai Comunității Economice Europene (CEE) au inițiat cooperarea în
domeniul afacerilor monetare. În anul 1969, în urma unei serii de crize a cursului de schimb și a
balanței de plăți, liderii celor șase țări membre ale CEE au decis elaborarea unui plan de uniune
economică și monetară. Această decizie s-a materializat în anul 1970, sub forma Raportului
Werner, care prevedea realizarea uniunii în trei etape până în anul 1980. Acest proiect ambițios a
fost abandonat în anul 1971, după prăbușirea sistemului cursurilor de schimb fixe de la Bretton
Woods.[3] Primul pas a fost făcut în 1972, odată cu crearea așa-numitului „șarpe monetar”, care
avea drept scop stabilizarea cursurilor de schimb pentru mai multe monede europene, dar care a
devenit curând victima unor noi tulburări monetare și a recesiunii internaționale care a urmat
primei crize petroliere din anul 1973. După ce mai multe monede au aderat la acest sistem sau l-
au părăsit, „șarpele” se limita în 1977 la „zona mărcii germane”, formată din Germania, țările din
Benelux și Danemarca. Consiliul European a încredințat unui comitet de experți, prezidat
de Jacques Delors, mandatul de a formula propuneri pentru posibilitatea realizării uniunii
economice și monetare europene. Rezultatul a fost Raportul Delors, care a condus la
conturareaTratatului de la Maastricht, semnat de șefii de stat și de guvern ai statelor membre ale
UE în anul 1992 și ratificat de toate țările Uniunii Europene până în anul 1993. Acest Tratat a stat
la baza introducerii, după aproximativ 10 ani, a monedei euro. Institutul Monetar
European(IME), înființat în anul 1994, a demarat pregătirea cadrului de reglementare,
organizatoric și logistic necesar noului sistem supranațional al băncilor centrale, esențial pentru
crearea Băncii Centrale Europene și a Sistemului European al Băncilor Centrale, pentru
îndeplinirea sarcinilor acestora și pentru introducerea noii monede unice.

Funcții

 Distribuția și supravegherea stabilității monedei euro


 Definirea politicii europene a intereselor și controlul rezervelor de bani
 Cooperarea cu băncile naționale

Funcțiile BCE sunt menționate în Tratatul de la Maastricht. Pentru a putea să lucreze eficient,
BCE nu are voie să depindă de puterea politică, o chestiune pe care criticii o aduc deseori în
discuție. BCE a fost creată după modelul Băncii Federale Germane Deutsche Bundesbank.

BCE și sistemul de bănci centrale europene în ansamblu, care include și băncile centrale din
toate statele Uniunii Europene, au primit sarcina de a menține stabilitatea prețurilor și de a
asigura credibilitatea monedei unice. Euro, moneda unică europeană, a fost lansată
în ianuarie 1999].

Organe de decizie

Consiliului Guvernatorilor BCE


Consiliului Guvernatorilor BCE este alcătuit din membri ai Comitetului executiv (șase
membri) plus guvernatorii băncilor naționale ce fac parte din zona euro (17 membri).[5] Este cel
mai important organ de decizie al BCE.[1] Principalele responsabilități ale Consiliului
guvernatorilor sunt[6]:

 stabilirea politicii monetare a zonei euro, respectiv luarea de decizii referitoare la ratele
dobânzilor reprezentative ale BCE;
 adoptarea orientărilor și luarea deciziilor necesare executării atribuțiilor încredințate
Eurosistemului.

În caz de paritate de voturi, președintele Bancii Centrale Europene are votul decisiv. Consiliul
guvernatorilor se reunește, de regulă, de două ori pe lună, în prima și a treia zi de joi a lunii în
clădirea Eurotower din Frankfurt pe Main, Germania.[5] Conform Statutului SEBC, Consiliul
guvernatorilor BCE trebuie să se întrunească de cel puțin zece ori pe an. Președintele Consiliului
UE, precum și un membru al Comisiei Europene, pot asista la ședințe, însă numai membrii
Consiliului guvernatorilor au drept de vot.

Consiliul
guvernatorilor în Persoanele membre în Consiliul guvernatorilor
data

Luis Ángel Rojo, Alfons Verplaetse, Antonio Fazio, Yves Mersch, António
Consiliul José Fernandes de Sousa, Matti Vanhala, Klaus Liebscher, Nout
guvernatorilor în Wellink, Jean-Claude Trichet, Maurice O’Connell, Hans Tietmeyer, Eugenio
luna iunie 1998 Domingo Solans, Otmar Issing, Christian Noyer, Willem Frederik
Duisenberg, Sirkka Hämäläinen, Tommaso Padoa-Schioppa

Jürgen Stark, Erkki Liikanen, Klaus Liebscher, Nicholas C. Garganas, Nout


Consiliul Wellink, Marko Kranjec, John Hurley, Miguel Fernández Ordóñez,
guvernatorilor în Christian Noyer, Axel A. Weber, Lorenzo Bini Smaghi, Michael C. Bonello,
luna iunie 2008 Yves Mersch, José Manuel González-Páramo, Lucas D. Papademos, Jean-
Claude Trichet, Gertrude Tumpel-Gugerell, Athanasios Orphanides

Comitetul executiv al BCE


Comitetul executiv al BCE este ales la fiecare 8 ani și este format dintr-un președinte, un
vicepreședinte și alți patru membri. La începerea lucărilor pe 1 ianuarie 1999 olandezul Willem
Frederik Duisenberg a fost ales președinte. El a fost înlocuit la 1
noiembrie 2003 de francezul Jean-Claude Trichet. Comitetul executiv decide ocupațiile BCE și
este ales la recomandarea consiliului BCE. Toți membrii sunt numiți de Consiliul European în
baza unei decizii adoptate cu majoritate calificată.

Responsabilități:
 pregătește reuniunile Consiliului guvernatorilor;
 aplică politica monetară pentru zona euro, în concordanță cu orientările specificate și
deciziile adoptate de Consiliul guvernatorilor. În acest sens, Comitetul executiv
furnizează instrucțiunile necesare BCN din zona euro;
 gestionează activitatea zilnică a BCE;
 exercită anumite competențe care i-au fost delegate de către Consiliul guvernatorilor.
Unele dintre acestea au caracter de reglementare.

Consiliul general
Consiliul general este alcătuit din președintele BCE, vicepreședintele BCE și guvernatorii
băncilor centrale naționale (BCN) ale celor 27 de state membre ale UE. Ceilalți membri ai
Comitetului executiv al BCE, președintele Consiliului UE și un membru al Comisiei
Europene pot participa la ședințele Consiliului general, dar nu au drept de vot.[8] În
concordanță cu prevederile Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii
Centrale Europene, Consiliul general va fi dizolvat după ce toate statele membre ale UE vor
fi adoptat moneda unică.[8] Consiliul general poate fi considerat un organ de tranziție. Acesta
îndeplinește atribuțiile preluate de la Institutul Monetar European, care îi revin BCE în cea
de-a treia etapă a Uniunii Economice și Monetare, având în vedere faptul că nu toate statele
membre ale UE au adoptat încă euro.[8] Ședințele Consiliului general pot fi convocate ori de
câte ori președintele consideră oportun sau la cererea a cel puțin trei dintre membrii săi.
Consiliul general se reunește de obicei la Frankfurt, o dată la trei luni.

Organizare

Banca Centrală Europeană are un capital subscris de 5 miliarde de euro[10], capital deținut de
băncile centrale naționale. Acțiunile Băncii Centrale Europene nu sunt transferabile și nu pot
fi folosite ca și colateral(gaj). Modul de alocare a acțiunilor a fost stabilit în 1998 pe baza
populației statelor și a produsului intern brut al fiecărui stat. Mai jos se află un tabel cu
acțiunile deținute de fiecare bancă centrală la 1 ianuarie 2011. Băncile centrale care nu fac
parte din Zona Euro sunt obligate să participe cu un procent mai mic la capitalul social.

Politică monetară

Competența în domeniul politicii monetare a zonei euro a fost transferată la nivel comunitar
fapt stabilit prin Tratatul de la Maastricht. Tratatul de la Maastricht atribuie BCE
responsabilitatea pentru politica monetară unică și îi încredințează un obiectiv fundamental,
respectiv menținerea stabilității prețurilor. Țările participante la zona euro nu mai dispun de
politici monetare și valutare și, prin urmare, trebuie să se bazeze pe alte politici pentru a
promova competitivitatea și a se adapta la șocuri. În zona euro, deciziile de politică monetară
sunt luate de Consiliul guvernatorilor BCE, care este format din cei șase membri ai
Comitetului executiv al BCE și din guvernatorii băncilor centrale naționale ale țărilor din
zona euro, pe baza principiului „o persoană, un vot”.[1] În ceea ce privește operațiunile prin
care sunt puse în aplicare deciziile de politică monetară, Consiliul guvernatorilor le
derulează, ori de câte ori este posibil și adecvat, prin intermediul băncilor centrale
naționale, în conformitate cu principiul descentralizării operaționale. Tratatul interzice în
mod explicit finanțarea deficitelor bugetare prin intermediul băncilor centrale. Acesta mai
prevede că sectorul public nu trebuie să beneficieze de acces privilegiat la instituțiile
financiare. În plus, așa-numita clauză „no bail-out” din Tratat menționează clar faptul că nici
Comunitatea, niciun stat membru nu poate fi considerat responsabil pentru angajamentele
asumate de un alt stat membru. Tratatul impune statelor membre UE obligația de a evita
deficitele excesive. În ceea ce privește statele membre care nu respectă plafoanele pentru
deficitul bugetar și pentru datoria publică stabilite în Protocolul privind procedura de deficit
excesiv (PDE), anexat Tratatului, aplicarea acestei proceduri poate conduce, în ultimă
instanță, la sancțiuni financiare. Pe baza analizelor economice și monetare periodice,
Consiliul guvernatorilor ia decizii referitoare la nivelul principalelor rate ale dobânzilor BCE
în vederea realizării obiectivului de stabilitate a prețurilor. Apoi, Comitetul executiv al BCE
răspunde de implementarea deciziilor de politică monetară. Acestea sunt aplicate prin
orientarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de pe piața monetară către nivelul ratelor
dobânzilor hotărât de Consiliul guvernatorilor. Pentru orientarea ratelor dobânzilor pe termen
scurt de pe piața monetară către nivelul ratelor dobânzilor stabilit de Consiliul guvernatorilor,
BCE și Eurosistemul utilizează trei instrumente:

 (1) rezervele minime obligatorii (RMO)


 (2) operațiunile de piață
 (3) facilitățile permanente

Funcția principală a rezervelor minime obligatorii este stabilizarea ratelor dobânzilor pe


piața monetară. Băncile trebuie să dețină rezervele minime obligatorii în conturile
Eurosistemului. Aceste rezerve generează cererea structurală de lichiditate din partea
sectorului bancar al zonei euro, nivelul acestora fiind stabilit în funcție
de bilanțul fiecărei instituții de credit. Aproximativ 6 000 de bănci fac obiectul constituirii
rezervelor minime obligatorii. RMO trebuie îndeplinite, în medie, pe parcursul perioadei de
constituire, respectiv intervalul pentru care se calculează nivelul rezervelor care trebuie
constituite de către bănci. Această perioadă începe de obicei în ziua de marți următoare
ședinței Consiliului guvernatorilor care are programată evaluarea orientării politicii
monetare. Rezervele minime obligatorii sunt remunerate de Eurosistem la o rată a dobânzii
medii marginale aferente operațiunii principale de refinanțare din perioada de constituire.
Rezerve minime obligatorii reprezintă nivelul minim al rezervelor pe care instituțiile de
credit sunt obligate să le dețină la banca centrală. Pentru fiecare instituție, se calculează ca
procent din totalul depozitelor constituite de clienții nebancari la acea instituție de credit.
Operațiunile de piață dețin rolul cel mai important în gestionarea condițiilor de lichiditate
ale sectorului bancar din zona euro și în orientarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de pe
piața monetară. Acestea se realizează descentralizat, respectiv BCE coordonează
operațiunile, dar tranzacțiile sunt derulate practic la nivelul BCN.

Eurosistemul desfășoară trei categorii de operațiuni, și anume:

1. operațiunile principale de refinanțare – OPR


2. operațiunile de refinanțare pe termen mai lung – ORTL
3. operațiunile de reglaj fin – ORF

Prin intermediul operațiunile principale de refinanțare și operațiunile de refinanțare pe


termen mai lung, Eurosistemul creditează băncile. Creditele sunt întotdeauna acordate pe o
perioadă scurtă și prestabilită, în schimbul garanțiilor, pentru protejarea Eurosistemului de
riscul financiar. Operațiunile principale de refinanțare sunt efectuate săptămânal, sub
forma unor licitații cu o rată a dobânzii minimă acceptată variabilă, pe bază de oferte,
având scadența la o săptămână. În cadrul acestor licitații, băncile pot depune oferte cu mai
multe rate ale dobânzii, la un nivel egal sau superior ratei dobânzii minime acceptate
anunțate în prealabil. Ofertele cu cele mai ridicate rate ale dobânzii sunt satisfăcute cu
prioritate, după care urmează celelalte oferte, în ordine descrescătoare, până la epuizarea
volumului de lichiditate care face obiectul alocărilor. 'Operațiunile de refinanțare pe termen
mai lung se desfășoară sub forma unor licitații lunare cu o rată a dobânzii minimă acceptată
variabilă, având scadența la trei luni. La operațiunile principale de refinanțare și operațiunile
de refinanțare pe termen mai lung pot participa numeroase bănci, aproximativ 1
700. Operațiunile de reglaj fin nu constituie un instrument cu frecvență periodică în ceea ce
privește furnizarea sau absorbția de lichiditate, aceste operațiuni fiind efectuate în funcție de
necesități.

Eurosistemul pune la dispoziția băncilor două facilități permanente și anume:

1. facilitatea de creditare marginală


2. facilitatea de depozit

Facilitatea de depozit este facilitatea permanentă a Eurosistemului, care constă în


posibilitatea contrapartidelor de a constitui la o BCN depozite overnight, remunerate la o rată
a dobânzii prestabilită.

Facilitatea de creditare marginală este facilitatea permanentă a Eurosistemului, care constă


în posibilitatea contrapartidelor de a obține credite overnight de la o BCN, la o rată a
dobânzii prestabilită, garantate cu active eligibile.

BCE a convenit asupra unui acord valutar (linie de swap) cu Rezervele Federale ale SUA în
legătură cu operațiunea Term Auction Facility în USD. BCE a efectuat o serie de operațiuni
de furnizare de lichidități în USD băncilor din zona euro, în numele Rezervelor Federale.

Regimul cursului Euro


Pentru euro a fost adoptat un regim flexibil al cursului de schimb, ceea ce presupune că
valoarea externă a monedei euro – la fel ca cea a principalelor valute, cum ar fi dolarul SUA
este stabilită pe piață.

Eurotower - sediul BCE din Frankfurt pe Main


Independență

Banca Centrală Europeană este o instituție independentă. Nici Banca Centrală Europeană,
nici băncile centrale naționale din Eurosistem și niciun membru al instanțelor însărcinate cu
luarea deciziilor nu pot cere sau accepta instrucțiuni de la un alt organism.[12] Toate
instituțiile UE și toate guvernele naționale trebuie să respecte acest principiu. Noul Tratat de
la Lisabona include BCE printre instituțiile Uniunii Europene. Aceasta reflectă faptul că
politica monetară este indivizibilă și că băncile centrale trebuie să fie independente pentru a
asigura stabilitatea prețurilor. Eurosistemul beneficiază de un grad înalt de independență față
de influențele politice. În schimb, politicile economice (fiscale sau structurale) rămân, în
mare măsură, de resortul statelor membre, înscriindu-se într-un cadru european menit să
asigure disciplina.[13] Independența instituțională a BCE față de orice ingerință, inclusiv din
partea guvernelor, este garantată prin dispozițiile articolului 108 din Tratatul de la
Maastricht.[12] Controlul deplin asupra bazei monetare este asigurat prin monopolul asupra
emiterii de bancnote și prin cerința ca emiterea de monede de către statele membre să fie
supusă aprobării BCE. Articolul 101 din Tratat protejează Eurosistemul împotriva
presiunilor în favoarea finanțării datoriei publice prin interzicerea acordării de credite
sectorului public de către Eurosistem. Independența personală le garantează membrilor
Consiliului guvernatorilor siguranța mandatului și le permite să evite orice conflicte de
interese. În această privință, Statutul SEBC/BCE protejează independența personală a
organelor de decizie ale BCE prin prevederea unor contracte pe durată determinată relativ
îndelungate și prin interzicerea revocării din funcție pe baza rezultatelor unor politici aplicate
anterior. În acest sens, se consideră esențial ca guvernatorii băncilor centrale să dețină
mandate semnificativ mai lungi decât cele ale politicienilor; astfel, guvernatorii băncilor
centrale pot avea în vedere un orizont mai îndepărtat, concentrându-se asupra aspectelor pe
termen mediu, în timp ce politicienii au obiective pe termen mai scurt, în concordanță cu
ciclurile electorale. În cadrul UEM, independența este asigurată prin bugetul propriu al BCE,
care este independent de cel al UE, și prin subscrierea și vărsarea integrală a capitalului BCE
de către băncile centrale naționale din cadrul Eurosistemului. Legitimitatea democratică a
băncilor centrale independente este reglementată diferit în funcție de fiecare sistem
democratic. Legitimitatea democratică a BCE/SEBC, pot fi evidențiate trei elemente. În
primul rând, ratificarea Tratatului și a amendamentelor aduse statutelor băncilor centrale
naționale de legislația națională, în al doilea rând, numirea membrilor Consiliului
guvernatorilor, alcătuit din membrii Comitetului executiv al BCE și din guvernatorii băncilor
centrale naționale, de către instituții democratice. Președintele BCE și ceilalți membri ai
Comitetului executiv pot fi audiați de comisiile competente ale Parlamentului European, fi e
la solicitarea Parlamentului, fi e la solicitarea acestora.

Principalele instrumente și canale de comunicare utilizate de Banca Centrală


Europeană

 Președintele și vicepreședintele BCE susține o conferință de presă lunară, imediat după


prima ședință a Consiliului guvernatorilor din luna respectivă. Cu această ocazie,
președintele prezintă declarația introductivă în numele Consiliului guvernatorilor.
 Buletinul lunar este un canal de comunicare important utilizat de către BCE. Această
publicație furnizează publicului larg și piețelor financiare o analiză detaliată și
aprofundată a mediului economic și a evoluțiilor monetare. În general, Buletinul lunar
este publicat la o săptămână după desfășurarea ședinței Consiliului guvernatorilor
 Președintele BCE se prezintă de patru ori pe an în fața Comisiei economice și
monetare a Parlamentului European. Președintele oferă explicații privind deciziile de
politică monetară ale BCE și apoi răspunde întrebărilor formulate de membrii Comisiei
Europene.