Sunteți pe pagina 1din 39

A fost o tentativă de lovitură de stat?

La 10 august a fost o tentativă de lovitură de stat ?

La această întrebare cu privire la mitingul din 10 august, cei care cunosc istorie și pot raporta
cele întâmplate pe 10 august la evenimentele clasate în istorie ca lovituri de stat, se grăbesc să
conchidă cu oarecare suficiență și siguranță profesională: n-a fost, domnule, nicio tentativă de
lovitură de stat! Altfel, cu totul altfel arată o asemenea tentativă!

Și urmează exemplele, cel mai des fiind pomenite evenimentele din decembrie 1989! Cică atunci
ar fi fost o lovitură de stat!… Care a inclus arestarea liderilor vechii guvernări, implicarea
armatei și altele, care lipsesc din desfășurarea zilei de 10 august!

Îmi pun o întrebare: căderea guvernului Ponta și venirea la guvernare a guvernului de așa
ziși tehnocrați a fost sau nu o lovitură de stat? Căci ce s-a întâmplat atunci, în octombrie
2015? Un guvern, care avea sprijinul majorității parlamentare, adică avea sprijinul populației
care votase în majoritate cu un anumit partid, PSD-ul, a demisionat și a cedat locul unui ins care
nu figurase niciodată pe listele de candidați ai vreunui partid politic. Insul, pe numele său Dacian
Cioloș, cu o echipă de persoane a-politice ca și el, auto-catalogate ca „tehnocrați”, au preluat
guvernarea în pofida scorului electoral care, în caz de demisie a guvernului, dădea dreptul la
guvernare tot reprezentanților PSD. Această schimbare cu totul nefirească s-a produs cu acordul
guvernului demisionar, cu acordul premierului, și în final cu votul parlamentarilor partidului care
era îndepărtat de la guvernare în mod complet ne-democratic!

Cum a fost posibil acest transfer de putere fără pereche în istoria politică a lumii?! Nu cunosc în
altă țară să se fi întâmplat ceva asemănător!

Explicația o cunoaștem, cel puțin pretextul invocat de participanții la cacealmaua din octombrie
2015: tragedia de la Colectiv! Moartea emoționantă, șocantă, a zeci de tineri nevinovați, victime
ale unui incendiu produs într-o incintă publică, o discotecă care nu funcționa tocmai legal!

Asemenea nenorociri s-au mai petrecut în lume, în alte țări, și nicăieri nu s-a pus problema
schimbării guvernului! Nici în Statele Unite, nici în Rusia sau pe unde s-au mai petrecut tragedii
de asemenea proporții. Guvernul Victor Ponta nu se făcea vinovat de acea tragedie decât cel mult
la nivelul vreunui ministru, în cel mai rău/bun caz! Nimeni nu a acuzat guvernul în mod formal și
oficial. Mă gândesc la opoziția parlamentară în primul rând. Oricum, era greu să găsești vreo
vină guvernului pentru cele întâmplate într-un „salon de dans”! Vina era la nivel strict local, al
autorităților de sector și de Capitală, cel mult. Și mai ales vina era a proprietarului localului și a
celor care organizaseră distracția, cu focuri de artificii într-un spațiu închis și înghesuit!

S-a petrecut atunci un lucru ciudat: premierul Ponta, fără să se consulte cu ceilalți membri ai
Guvernului și fără să ceară aprobarea colegilor de partid, își anunță demisia. Nici până azi nu
și-a explicat acest gest cu totul nejustificat! Nimeni nu i-a cerut demisia, dintre instanțele publice
care ar fi avut oarece greutate și căderea ca s-o facă! Și în primul rând opoziția din Parlament nu
a ridicat această problemă! Nici măcar presa cea mai zăpăcită nu l-a acuzat pe Ponta pentru
tragedia cumplită de la Colectiv! Dar Ponta, parcă atâta aștepta, un pretext cât de slab ca să-și
depună demisia! Făcând astfel pe plac adversarului său Johanis într-un mod cu totul neașteptat și
cu o grabă suspectă.

Emoțiile declanșate de tragedia atâtor tineri și a atâtor familii ne-a împiedicat la acel moment să
sesizăm caracterul aberant al comportamentului lui Ponta. Mai apoi, judecând la rece, eu cel
puțin nu am putut vedea decât un scenariu în interiorul căruia Ponta a avut un rol pe care l-a
acceptat – rolul de premier dimisionar. Nu avea cum să se simtă vinovat de tragedia de la
Colectiv! A acceptat totuși să demisioneze pentru că așa era scenariul, adică ordinul „de sus” și
nu avea cum să refuze ce i se cerea. Comportament tipic de politician șantajat. Iar Ponta sigur
este șantajat și șantajabil în continuare!

Nu mai țin minte cum a făcut PSD de s-a descotorosit de Ponta. Spre deosebire de Crin
Antonescu, Ponta nu a demisionat cu totul din viața politică. Azi este primul când e vorba să dea
în foștii colegi de partid sub pretextul că vrea binele PSD-ului. Dar când a scos PSDul de la
guvernare al cui bine l-a urmărit numitul Victor Ponta?

Sunt voci care susțin că tragicul accident de la Colectiv a fost


regizat, aranjat! Aranjamentul criminal nu prevedea un număr așa de mare de victime.
Numai nepriceperea diversioniștilor care au mânuit substanțele inflamabile a cauzat atâtea morți!
Altminteri, erau suficiente mult mai puține ca să creeze o stare emoțională care să-i permită lui
Ponta să demisioneze, chipurile pentru a detensiona relațiile și atmosfera din societate. În final,
pentru ca Johanis să-și vadă visul împlinit: „guvernul meu”!

Mitingul din 10 august deși nu a fost asumat de nicio persoană care să se declare organizator, a
fost totuși o afacere destul de bine organizată. Intervenția jandarmilor a făcut însă victime
minore, victime care nu au creat o stare de emoție generală. Suntem liberi să ne punem însă
întrebarea: ce s-ar fi întâmplat dacă victimele ar fi fost mai grav lovite, spitalizate cu
săptămânile, dacă am fi avut și niscai morți?!

Desigur, intervenția „ultrașilor”, a celor veniți la miting ca să-i atace și să-i provoace pe
jandarmi, nu putea avea ca țintă ocuparea clădirii Guvernului. Ce ar fi obținut prin asta?! N-ar fi
căzut guvernul din această pricină, ci numai persoane din conducerea MAI, poate chiar și dna
ministru Dan.

Mult mai verosimil este că organizatorii anti-guvernamentali au scontat pe mai multe victime și,
de ce nu?!, puteau sconta chiar și pe „niscai” decese în Piața Victoriei în ziua cu pricina sau
măcar în zilele următoare, de pe urma rănilor primite la miting. A fost foarte vizibilă
dezamăgirea multor televiziuni că mortul de la Giurgiu n-a putut fi declarat victimă a „gazării”!

Abia în acest caz, cu un număr oarecare de victime în stare foarte gravă se putea declanșa partea
decisivă a unei lovituri de stat. Acele victime, acei morți, ar fi putut cere satisfacție prin căderea
guvernului. S-ar putea ca organele de investigație să dețină informații de acest gen, care nu ne-ar
mira prea tare: scenariștii mitingului au prevăzut câteva victime impresionante, de care era
nevoie a doua zi după miting, ca să declanșeze canonada mediatică. Regizorii mitingului n-au
reușit să obțină victimele cu care mass media să acuze apoi guvernul în mod convingător pentru
publicul românesc.

Eu sunt convins în sinea mea că tragedia de la Colectiv a fost planificată ca parte a unui
scenariu ce se poate numi lovitură de stat. Acea cădere de guvern provocată de tragedia de la
Colectiv a fost însă posibilă prin implicarea pe post de trădător a însuși primului ministru,
participant așadar ascultător la realizarea loviturii de stat împotriva sa și a propriului partid și
guvern, împotriva votului democratic al întregului popor. Instalarea guvernului Cioloș a fost o
înfângere a tuturor principiilor democrtice.

În august anul curent cei care au gândit mitingul ca parte a unei lovituri de stat nu au mai avut
sprijinul esențial al primului ministru. Trădarea pe care au scontat s-a produs la un nivel de
decizie politică mult mai jos: primarul Capitalei. Analiza politică a organizatorilor s-a dovedit
proastă: niciun lider PSD nu s-a raliat la poziția primăriței… Astfel că lovitura de stat a eșuat
lamentabil. Dar dacă nu s-a finalizat, asta nu înseamnă că nu s-a încercat!

Există asemănări între cele petrecute în octombrie 2015 și cele petrecute și mai ales plănuite să
se petreacă în august 2018. Cele două momente sunt legate cel mai mult prin reacția și atitudinea
lui Johanis, aproape aceeași. Ca orice nătărău, Johanis se dă ușor de gol, nu e bun să conspire, îl
ia gura pe dinainte și nici nu intră pe scenă când trebuie. Nu este exclus ca autorii de scenarii ale
unei lovituri de stat în august nici să nu-l fi pus în temă cu toate detaliile.

Așadar, dacă – repet, dacă a fost vorba de o lovitură de stat, ca și cea din ocombrie 2015 nu ar fi
fost una clasică, după manual, ci una originală, cum șade bine într-o treabă românească. Căderea
guvernului actual, în varianta imaginată de mine, s-ar fi produs la presiunea mass mediei interne
și internaționale, a unei presiuni din interiorul PSD, din afara Țării, nu prin arestarea ca-n filme a
liderilor PSD și a guvernului. Totul ar fi fost posibil prin specularea unui factor emoțional care
ar fi contat decisiv pentru publicul românesc: un număr mare de victime, victime grave, bine
mediatizate, și mai ales morți dacă ar fi rezultat de pe urma intervenției jandarmilor, scenariul
se putea desfășura mai departe, până la capăt.

În seara zilei de 10 august, organizatorii din umbră ai mitingului au constatat eșecul încercării lor
de a da jos guvernul: nu aveau ce să-i reproșeze. Niciun mare rănit, niciun repauzat întru
Domnul!

Se pare că nimeni nu a fost dispus să moară ca să scăpăm Țara de penali! Sunt penalii noștri la
urma urmelor! Ne-am obișnuit cu ei și au început să ne fie simpatici!

PSD avea capacitatea de a scoate lumea la vot! Părea că o va face, mai ales după
ce a decis două zile pentru desfășurarea referendumului. S-a întâmplat ceva
care a făcut din PSD un jucător care „a trântit” meciul, adică a trădat și Biserica,
și propriul electorat.
Darwin si Marx au propovaduit eliminarea unui grup de
fiinte de catre altele, Darwin a speciilor slabe de
catre cele tari prin selectie naturala, iar Marx a
asupritorilor de catre cei asupriti prin lupta de
clasa.

O persoană inteligentă emoţional este capabila de a:


– identifica emoţiile,
– înţelege emoţiile,
– regla emoţiile
– folosi emoţiile.
Inteligenţa emoţională e formată din cinci factori:
– cunoaşterea propriilor emoţii,
– managementul emoţiilor,
– motivare,
– recunoaşterea emoţiilor la alţii (empatie)
– relaţiile interpersonale.
Iată o comparaţie între IQ şi EQ
Intelectul – IQ (capul):
– ne ajută să facem socoteli;
– ne ajută să procesăm informaţii;
– se bazează pe logică;
– ne ajută să rezolvăm probleme;
– ne ajută să reuşim la şcoală;
– în decursul vieţii IQ-ul este relativ constant.
Inteligenţa emoţională – EQ (inima și capul):
– ne ajută să ne înţelegem pe noi înşine şi să ne motivăm;
– ne ajută să luăm decizii (fără emoţii nu poate fi luată nici o
decizie);
– ne ajută să comunicăm şi să ne înţelegem mai bine cu alţi
oameni şi să construim relaţii puternice, care durează;
-ne ajută să ne transformăm;
-ne ajută să învăţăm din experienţă;
-ne ajută să fim creativi;
-ne ajută să reuşim la locul de muncă şi în viaţă.
Dezavantajele intelectului
– funcţionează bine doar când suntem calmi;
– funcţionează încet, sau în orice caz mai încet decît
inteligenţa emoţională;
– din această cauză nu ne putem baza pe IQ atunci când ne
aflăm în situaţii critice sau când trebuie să luam rapid
decizii;
– este un predictor slab al succesului nostru în viaţă; (însă un
bun predictor al succesului nostru în şcoala tradiţională);
– rămâne relativ constant toata viaţa.
Avantajele inimii (în colaborare cu capul)
– funcţionează bine în orice situaţie;
– funcţionează rapid, sau în orice caz mai repede decît IQ-
ul;
– din această cauză ne putem baza pe EQ când ne aflăm în
situaţii critice sau când trebuie să luăm rapid decizii;
– este un predictor puternic al succesului nostru în viaţă;
– poate creşte, chiar foarte mult.
Spre deosebire de IQ, care nu se schimbă mai deloc după
adolescenţă, inteligenţa emoţională este, în mare parte,
învăţată, şi continuă să se dezvolte pe măsură ce înaintăm în
vârstă şi învăţăm să cunoaştem emoţiile şi sentimentele şi să
le utilizam pozitiv. Poate că nu întâmplător se vorbeşte în
popor de maturizare, care, în fond, este potenţialul pe care-l
dobândim de a învăţa abilităţile practice bazate pe
componentele EQ.
Adevăratele valori se dovedesc a fi: intuiţia, blândeţea,
simpatia, puterea de concentrare, înţelegerea, empatia.
NU SUNTEM FĂCĂTORI DE ISTORIE. SUNTEM FĂCUȚI DE ISTORIE

Matei 10:33 – “Însă oricine mă va renega înaintea oamenilor, îl voi renega şi eu înaintea
Tatălui meu, care este în ceruri.”

VS.

■ Declaraţia Vatican II, Nostra Aetate (#4): “Deşi Biserica este noul Popor al lui
Dumnezeu, totuşi evreii nu trebuie prezentaţi nici ca respinşi de Dumnezeu, nici
ca blestemaţi, ca şi cum acest lucru ar decurge din Sf. Scriptură.”3

Corectitudinea politică
William S. Lind, Andrei Dîrlău, Irina Bazon
(coordonatori),
traducere din engleză de Andrei Dîrlău, Irina Bazon,
Dragoş Moldoveanu,
Editura Rost, Bucureşti, 2015, 314 pag.
E uimitor cum un cuvânt atît de inofensiv precum
adjectivul „corect“ a ajuns să fie emblema unui spirit
despotic de a cărui prezenţă nu se mai îndoiesc decît
proştii. Trăim în elementul corectitudinii politice, îi
respirăm aberaţiile în etică, îi aflăm constrîngerile în
cultură, îi privim consecinţele în familie. În totul,
dresajul la care suntem supuşi e atît de tenace că pînă
la urmă nici nu-i mai sesizăm agresivitatea. Sfîrşim
prin a abdica în faţa unor enormităţi ce ieri păreau
neverosimile pentru ca astăzi să pară de bun-simţ.
Rezultatul e o babilonie pestriţă echivalînd cu o
răsturnare a tiparelor trecute, dar o babilonie căreia,
dacă vrei să-i pricepi etiologia, trebuie să mergi în
trecut, la rădăcinile recente.
Obîrşia doctrinei corecte stă în pepiniera de cadre ce
s-au adunat în institutul înfiinţat de Felix Weil la
Frankfurt, în 1923, cu scopul de a da marxismului un
statut convingător, de doctrină plauzibilă. Felix Weil
dorea ca „institutul să se facă cunoscut, şi poate
celebru, datorită contribuţiilor lui la marxism ca
disciplină ştiinţifică” (p 84). Mai mult, în ochii lui Weil,
instituţia trebuie să fie o replică la eşecul revoluţiei
bolşevice în Germania postbelică (cea de după Primul
Război Mondial), capii mişcării neputîndu-se împăca
cu gîndul că un plan conspirativ care reuşise atît de
bine în Rusia dăduse chix în landurile nemţeşti. Şi
astfel, din neputinţa de a distruge prin revoluţie etosul
german, conspiratorii s-au adunat sub cupola unei
şcoli de propagandă. Ce nu poţi face imediat prin forţă
poţi face în timp prin insinuare mediatică, cu condiţia
să-ţi ascunzi intenţiile şi să le îmbraci într-o formă
filantropică. Primul nume al şcolii a fost „Institutul
pentru Cercetări Sociale”, dar cu timpul formula ce
avea să se încetăţenească va fi Şcoala de la Frankfurt.
O şcoală ai cărei membri alcătuiau o oficină bine
sudată în jurul unei idei-forţă: a-i modela pe germani
pînă la a-i preschimba în păpuşi obediente în vederea
întronării comunismului. Lupta se dădea aşadar în
planul minţilor: cum modifici gîndirea unor oameni
pînă acolo încît să accepte etosul comunist?
Creierele care au intrat în joc, de la Adorno sau
Marcuse pînă la Horkheimer sau Walter Benjamin, au
intuit că pîrghia luptei de clasă se dovedise
ineficientă, motiv pentru care au înlocuit-o cu alte
contradicţii din tensiunea cărora să se obţină pulberea
menită a arunca în aer ierarhiile. Şi astfel au apărut
noile marote: lupta dintre sexe, lupta dintre studenţi şi
profesori, lupta dintre defavorizaţi şi privilegiaţi, dintre
minorităţi şi majoritate, dintre săraci şi bogaţi, dintre
discriminaţi şi discriminatori, dintre negri şi albi,
dintre heterosexuali şi homosexuali etc. Reţeta
oficinei de la Frankfurt era simplă: hrănirea ranchiunii
în sufletul celor slabi, cărora li se cultiva convingerea
că nu sunt inferiori pentru că sunt nevolnici de la
natură, ci pentru că au fost mereu discriminaţi, drept
care reacţia firească era revolta făcută cu gîndul de a
înlătura sursa discriminării.
Numai că sursa nedreptăţii era o diferenţă inerentă
naturii umane (sex, vîrstă, înzestrare nativă, statut
social, familie, confesiune, etnie), caz în care numai
desfiinţarea diferenţei putea duce la eliminarea
discriminării. Şi astfel s-a trecut la relativizarea pînă la
insignifianţă a oricărui atribut esenţial ce ţine de firea
omului. Nimic nu e definitiv în natura omului, totul
poate fi schimbat prin manipulare.
Rezultatul e o etică egalitaristă a cărei platitudine nu
doar că este împinsă pînă la absurd, dar chiar e
întoarsă ca o mănuşă spre a-i favoriza pe cei slabi în
dauna celor buni. E o perpetuă instigare
împotriva elitelor cu inocularea speranţei că într-o zi
inferiorii vor ajunge sus. Dar pentru asta e nevoie ca
mai întîi vechiul etos discriminator să fie neutralizat,
asta însemnînd că tradiţia trebuie eliminată (întrucît e
un mijloc de dominare), instituţiile care
întreţin ierarhiile trebuie compromise (căci orice
ierarhie e ea însăşi o discriminare) şi, în fine,
intelectualii cu convingeri conservatoare trebuie
stigmatizaţi, căci încetinesc progresul egalităţii mult
rîvnite. Tăvălugul acesta bezmetic prinde în rîndul a
trei categorii: tinerii naivi dornici de afirmare rapidă,
persoanele neputincioase care, ştiind că nu fac faţă
concurenţei, se agaţă de pomana opticii corecte, şi
rataţii de orice fel, care nemaiavînd nimic de pierdut
nu vor să fie martorii victoriei celor apţi. Cum statistic
cele trei categorii alcătuiesc majoritatea unei
populaţii, se înţelege de ce tendinţa în vogă e de a
flata plebea spre a-i cîştiga simpatia.
În perioada interbelică, mediocritatea membrilor Şcolii
de la Frankfurt a făcut ca răsunetul lor să fie slab,
tonul în epocă fiind dat de gînditori precum Spengler,
Heidegger sau Carl Schmitt. Numai că sfîrşitul celui
de-al Doilea Război Mondial a însemnat nu doar
ostracizarea filosofilor germani, dar mai ales înflorirea
oficinei de la Frankfurt, Adorno şi congenerii devenind
unicii purtători de cuvînt ai ideilor îngăduite în mod
oficial. În felul acesta, pe fondul proscrierii
intelectualilor legitimi din Germania, marxiştii ilegitimi
au căpătat notorietatea celor care aveau privilegiul de
a nu mai avea concurenţi. Gînditorii consacraţi erau
scoşi din circuit, fiind înlocuiţi cu nişte impostori care
secretau constant fermenţii marxismului. Avînd
imunitate postbelică, ce spuneau impostorii era
infailibil, încercarea de a-i critica mărindu-ţi
exponenţial şansa de a fi supus unui program de
denazificare.
Următoarele decenii au făcut din Şcoala de la
Frankfurt o fabrică de reţete al căror rost era ştergerea
tradiţiei occidentale, cu impunerea unei monstruozităţi
sociale ale cărui roade abia acum începem să le
gustăm. Mai mult, cum mai toţi membrii Şcolii predau
în universităţile americane, ideile marxiste au fost
exportate în SUA, pentru ca acolo să atingă un prag
de virulenţă al cărui ecou, întorcîndu-se peste ocean,
avea să îmbogăţească panoplia aberaţiilor corecte.
Aşa se face că, astăzi, ţinta predilectă a doctrinei
„corecte politic” nu mai sunt nemţii, ci valorile
occidentale: Dumnezeu, cutuma creştină, biserica,
familia, naţiunea, ereditatea, etnia, masculinitatea,
heterosexualitatea, rasa albă. Orice canon, că e literar
sau monahal, ideologic sau cultural, trebuie regîndit,
fiindcă reprezintă un tipar de dominaţie. Valorile
trebuie „deconstruite”, miturile trebuie supuse
examenului critic, aderenţele la trecut trebuie slăbite,
devoţiunile trebuie descurajate. Orice obicei trebuie
taxat drept un rudiment retrograd născător de
prejudecăţi, şi în genere occidentalul trebuie să fie
smerit, purtînd ruşinea că e alb, creştin şi cultivat.
Această sinucigaşă smerenie a dus la pierderea
imunităţii Occidentului în faţa oceanului de emigraţie
araboafricană, care, inundînd U.E., a preschimbat-o
într-o bombă demografică a cărei tensiune va culmina
în războaie religioase. Pe scurt, tiparul de spirit pe
care s-a ridicat Occidentul e pe cale de ducă, iar
occidentalii par prea dresaţi ca să se mai opună. O
epocă se încheie şi, odată cu ea, un model de
civilizaţie despre care urmaşii îşi vor aminti ca de un
paradis trecut.

DECONSTRÚCȚIE - Mod de abordare critică a posibilităților limbii de a


exprima semnificații coerente, clare, finite, pornind de la analiza intrinsecă a
noțiunilor și textelor, cu scopul de a evidenția contradicțiile, inconsecvențele,
impreciziile, inconsistența acestora. Obiectivul principal al deconstrucției este
contestarea capacității conceptelor, argumentelor și discursurilor metafizicii
occidentale (de la Platon la Heidegger) de a exprima și a elucida adevărul.
Inițiată de jidanul Jacques Derrida, deconstrucția a condus la apariția
deconstructivismului.

DECONSTRUCTIVÍSM - Școală (teoretică și practică) în critica filozofică și


literară, întemeiată pe deconstrucție, conturată în cultura americană după 1970,
cu un impact deosebit asupra gândirii și practicii literare. Utilizat de jidanul
Jacques Derrida în mai multe lucrări, deconstructivismul literar proclamă
eliberarea limbajului figurat de necesitatea de a exprima un adevăr și deschide
posibilități nelimitate interpretării, care nu mai este obligată să țină cont de
intenția autorului sau de alte determinări exterioare textului ca surse ale
semnificației.
Ce e formidabil la docrina corectă e prăpastia dintre
filantropia intenţiilor şi perfidia rezultatului pe care îl
urmăreşte în ascuns. Cine nu-şi doreşte o lume în
care să nu mai existe discriminări, abuzuri şi
nedreptăţi? Că dorinţa e simplă reverie generoasă,
fără acoperire în concreteţea lumii acesteia, e de la
sine înţeles, dar cînd iei dorinţa şi o preschimbi într-o
bardă egalitaristă cu care razi ierarhiile, atunci
rezultatul e malign. Distrugi o civilizaţie manipulînd
resentimentul celor slabi, pentru ca în final să obţii o
devălmăşie de zdrenţe umane din al căror aluat debil
poţi face ce vrei: spectatori de fotbal, prizători de
marijuana, transsexuali androgini, adepţi ai
feminismului sau analfabeţi militînd pentru pace.

Pledoarie pentru Istoria Omeniei Românești

Domnule profesor, aș vrea să vă pun o întrebare: de ce sunteți mândru ca român? Zilele acestea
la toate televiziunile s-a auzit această declarație: sunt mândru că sunt român! Unii au și explicat
de ce! Fiecare cum s-a priceput! Aș vrea să aud și răpunsul dumneavoastră! De ce sunteți
mândru că sunteți român, dumneavoastră care vă recunoașteți public ca naționalist? Un
naționalist practicant, dacă mă pot exprima așa!

M-am gândit de mai multe ori la resorturile naționalismului meu, la împrejurările care m-au
format ca naționalist. Sunt mai multe! Dar cred că pot identifica o cauză, cea mai adâncă. Care
nu ține de nicio condiționare externă ființei mele: familie, educație, experiențe, pilde, modele
umane… Au avut rolul lor fiecare, dar nu rolul cel mai profund, decisiv. La vârsta mea cred că
am ajuns să mă cunosc destul de bine și să vorbesc în cunoștință de cauză. Iar această …cauză
cred că este înăscută! Ca să mă înțelegi, mă voi referi la liturghie, la „fericirile” evocate de textul
sacru: „fericiți cei însetați după dreptate”! De fiecare dată mă simt vizat de această incantație
minunată, Da, am această înclinare, să fac dreptate, să sufăr când nu se face dreptate și să nu
accept nedreptatea, să iau atitudine și chiar să acționez, să făptuiesc împotriva nedreptății, a
injustiției. Ăsta mi-s!… Când n-am tăcut, de nenumărate ori, înainte de 1990, și am protestat,
prin texte scrise sau rostite în public sau prin memorii adresate guvernanților comuniști, la un
moment dat m-am explicat: „eu nu i-am tăcut lu tata, doar n-o să tac în fața ăstora!” Ăștia fiind
politrucii bolșevici, impostorii de dinainte de 1990! După 1990, incompetența și impostura s-au
generalizat, au devenit regula de funcționare a societății românești. Eu sunt mândru că în primele
zile de televiziune liberă, când veneau oameni de pe stradă să-și spună oful și doleanțele, românii
nu au cerut nici libertate, nici democrație: cuvîntul cel mai des folosit a fost COMPETENȚĂ!
Dorința cea mai puternică în decembrie 1989 a fost întronarea competenței, înlăturarea
incompetenței impostorilor!… Era cea mai legitimă și mai deșteaptă revendicare: împotriva
prostiei! Evident, românii de rang mediu, obișnuiți, se arătau a fi oameni deștepți! Reproșau
comunismului promovarea incompetenților!… A fost parcă o ironie a soartei, a istoriei, ca după
1990 să avem parte de o clasă politică întemeiată pe mediocritate și incompetență ca principii de
selecție a elitelor politice. De aici și marea frustare pe care o trăiesc majoritatea românilor! Se
văd dați la o parte de indivizi inferiori, inculți, neșcoliți, lipsiți de simțul onoarei, al măsurii.
După ce am avut președinții de țară pe care i-am avut, nu mai zic de parlamentari, orice terchea-
berchea se simte încurajat să aspire la orice funcție, cu condiția să intre în tagma hoților, să se
preteze la hoții și la alte fărădelegi!… Își dovedesc astfel stofa de politician!… Devin inițiați în
mafia infractorilor cu rang politic înalt!

V-ați abătut de la subiect, mi se pare!

Da! Simțul dreptății se pare că este născut la unii oameni! Oameni care suferă când asistă la o
nedreptate. Cred că de aici pornește naționalismul meu, atașamentul meu la „sărăcia și nevoile
neamului nostru”! În sensul că istoria noastră este un lung șirag de nedreptăți, de lovituri ale
soartei, ale istoriei, se zice. Când spun istorie spun de fapt persoane și entități care ne-au vrut răul
nouă românilor!… Au stat la pândă, să lovească, să ne fure când se ivea prilejul!

De unde această pornire la unii străini împotriva românilor?

Acesta este alt subiect, dar putem păși mai departe stabilind că, în genere, antiromânismul nu se
explică prin faptele noastre, care ar fi atras reacția în legitimă apărare a celorlalți. Noi, românii,
nu am făcut victime printre cei cu care am venit în contact. Nu ne-am dus peste alții să le luăm
casa, pământul sau țara. N-am agresat, ci am fost agresați! Cel mult am pedepsit, reacționând la
vexațiile impuse nouă de alții! Dar de cele mai multe ori nu am pedepsit, i-am lăsat pe agresori
„în plata Domnului”! Unii români zic că nu am procedat bine, că îngăduința noastră i-a încurajat
pe străini să continue, să nu se lase cu una, cu două de comportamentul lor dușmănos. Românul a
răbdat ce a răbdat, dar când cuțitul a ajuns la os a reacționat și violent, năpraznic,
pedepsitor!… Să ne întoarcem la …mine! Am ajuns să țin partea românilor și să mă simt solidar
cu ai mei când s-au adunat în mintea mea dovezile tot mai numeroase privind nedreptățile de
care au avut parte în istorie, dar și în evenimntele la care eram eu însumi martor!…

Puteți da un exemplu?

Am simțit asta înainte de 1989, când Ceaușescu a decis plata datoriilor externe… Țări ca Ungaria
și Polonia erau mult mai îndatorate decât România, dar nimeni nu le-a băgat sula în coastă să-și
plătească datoriile, așa cum au făcut cu noi, amenințându-l pe Ceaușescu că țara va fi declarată
falită și organismele internaționale vor scoate la mezat bogățiile țării și le vor acapara la prețuri
subevaluate!… Perspectiva era sumbră rău! Puțini români și-au dat seama. Ceaușescu a priceput
cel mai bine cât de cinică era finanța mondială! Era pe față anti-românească! Și așa a rămas și
după 1990! Am ajuns acum la mâna lor mai rău ca în anii 80!… La nedreptățile altora, mai
adaugă și ghinionul, lipsa de noroc, ne-norocul nostru, care a făcut să ratăm câteva ocazii de
afirmare, de împlinire!… Se poate scrie o istorie a ne-norocului românesc! Când te gândești,
de pildă, la Dimitrie Cantemir, cel mai erudit domnitor român, care și-a făcut cel mai greșit
calcul politic, nu poți să nu deplângi încrederea pe care a avut-o în Petru, în ruși!… Dacă nu se
aventura în tratatul cu rușii, era foarte posibil ca să avem o domnie liniștită și rodnică, pe plan
cultural și spiritual mai ales, a doi prinți luminați cum nu mai erau alții în Europa!… Și cu ce ne-
am ales? Cu martiriul Brâncovenilor și exilul lui Cantemir, „încununat” cu inaugurarea
domniilor fanariote!… În loc să beneficiem noi de o domnie lungă a lui Cantemir, au beneficiat
rușii de Cantemir! Și câți nu sunt românii care au „prestat” în folosul altor țări, altor popoare! În
cea mai bună tradiție daco-tracică, a tracilor care „au făcut istorie pentru alții”, după inspirata
vorbă a lui Mircea Eliade!

# # # Acesta ar fi un alt capitol pe care nu avem voie să-l ignorăm: contribuția unor români la
istoria altor popoare!

Sunt mulți străini care au adus servicii culturii și civilizației românești! O recunoaștem cu inima
deschisă și se fac mereu demonstrații în acest sens! Dar mult mai substanțială este contribuția
românilor la istoria altor popoare. Românii care au făcut istorie pentru ruși!, iată un subiect încă
necercetat propriu zis. Sau românii din sudul Dunării, care au făcut istorie pentru toate popoarele
din Balcani. Scoate-i pe aromâni din istoria Greciei și vezi ce mai rămâne!… Dar ce este mai
trist este că aceste popoare, liderii lor, ascund această contribuție, nu găsesc niciun prilej pentru
a-și arăta recunoștința față de români!… Dimpotrivă! Exemplul cel mai șocant fiind evreii, care
ne acuză de holocaust în loc să-și arate recunoștința față de guvernanții din acea vreme, față de
Ion Antonescuți, față de poporul român. Desigur, gestul lui Filderman, „cel mai important evreu
din Europa”, materializat prin așa zisul său testament, mai contrabalansează abjecția acelor evrei
care ne acuză de genocid! Tocmai pe noi, românii! Care am fost așa de îngăduitori și de generoși
cu ei și cu toată lumea! Ce nedreptate poate fi mai mare?! O să-i bată Dumnezeu pe evrei pentru
această infamie! Și nu mă bucură deloc acest gând! Această convingere! O să-i bată Dumnezeu!

Vorbeați de ne-norocul nostru. Puteți da un exemplu?

Păi ce s-a întâmplat după 1990 poate fi interpretat și în acest fel!… Dar exemplul cel mai
concludent este, după mine, regele poltron Carol al II-lea, figura cea mai sinistră din istoria
noastră. Nu trebuia să ajungă rege! Nu merita nici să se nască!… A fost asasinul celei mai
frumoase generații de patrioți!… A lipsit atât de puțin ca să nu ajungă în postura de suveran!…
Culmea este că un patriot ca Iuliu Maniu i-a netezit calea… Tandemul Carol – Mihai este un
capitol din Istoria ne-norocului românesc. Capitolul cel mai dureros!… Nu m-am putut
împiedica să mă gândesc ce ar fi ajuns România fără domnia lui Carol al II-lea! A avut un frate,
prințul Nicolae, care ar fi ajuns rege dacă aveam noi puțin noroc și ar fi fost un rege atașat de
neam și responsabil pentru faptele sale. Nu ca Carol sau Mihai! Dar „n-a fost să fie”! Cunoști
vorba aceasta: n-a fost să fie?!

Da, a circulat în cercurile naționaliste, ca expresie a conștiinței ne-norocului nostru. Am


întâlnit-o la Mircea Vulcănescu, printre alții.

E o nedreptate tragică de fiecare dată când n-a fost să fie! Când am ratat ceva care ni se cuvenea
pe drept cuvînt! Iar asta s-a întâmplat de atâtea ori!… Eu am văzut această nedreptate și în
situații mai mărunte! Cazul lui Nicolae Dobrin, cel mai mare fotbalist din lume la vremea sa,
care n-a avut parte de o recunoaștere meritată printre altele și din cauza invidiei care l-a
înconjurat. Am suferit câinește când la Mexic Dobrin n-a prins echipa națională din pricina unui
antrenor mediocru… Ne-norocul nostru a fost nimicnicia unui românaș de-al nostru!… Că veni
vorba de fotbal, de sport, ați remarcat de câte ori arbitrii internaționali au fost incorecți cu noi?…

Și mândria că sunteți român de unde o aveți? Ce îndreptățire îi găsiți?

În primul rând sunt mândru de mine!… Până la această vârstă nu am trădat și nu am vîndut pe
nimeni! Nu am mințit pe nimeni! Sunt mândru de părinții mei, de frații mei, de copiii mei!… De
neamul meu! De prietenii și colegii mei. Mulți dintre ei oameni de caracter, de cuvînt, niciun
infractor printre ei! Mă revăd cu mare drag cu fiecare dintre ei!… Iar dacă mă gândesc la neamul
meu cel românesc, am în vedere câteva situații când viața, istoria, i-a pus pe români la linia de
start cu alte neamuri și a instituit un concurs neștiut, de care s-a aflat mai târziu! Așa a fost la
sfârșitul celor două războaie mondiale, mai ales al doilea, când s-a aflat cum s-a purtat fiecare
armată cu prizonierii săi!… Nicio armată nu s-a ridicat la nivelul omeniei românești arătată față
de adversarul ajuns la mila ta! Tradiția est veche, d pe vremea lui Dromichete! Nu întâmplător
cuvîntul OMENIE nu are echivalent în alte limbi!… În același sens pledează și felul cum a fost
guvernată Transnistria, unde am fost armată de ocupație!… Stalin însuși a fost capabil să
recunoască meritele românilor în comportamentul față de populația civilă!

Sau Ungaria, Budapesta ocupată de români!… Ce capitol glorios!

Un capitol din încă nescrisa Istorie a Omeniei Românești… În această ordine de idei e bine să
cunoască tot românul câteva povești frumoase și adevărate despre caracterul românilor, comparat
cu al altora!… Am pomenit de Transnistria! Aceasta a fost încredințată de nemți să fie
administrată de români! Pe teritoriul soviectic ocupat de germani și coaliția Axei au mai fost
câteva asemenea guvernăminte, conduse de un guvernator. Au fost cu totul 11 guvernatori care
au administrat teritoriul ocupat al Uniunii Sovietice. La sfârșitul războiului, din ordinul expres al
lui Stalin, toți acești guvernatori au fost arestați și aduși în fața poporului, să fie judecați de cei pe
care i-au guvernat, cu consemnul că dacă se va găsi o singură persoană care să reclame un abuz,
o fărădelege săvârșită de acel guvenator, să fie spânzurat în fața poporului. Procesele acestea s-au
ținut în piața publică, cu spânzurătoarea montată deja, iar la sfârșitul dezbaterilor 10 dintre
guvernatori au fost ridicați în ștreang, găsiți vinovați de abuzuri față de populația civilă!… Unul
singur a fost scutit de această cinste și declarat nevinovat. Nimeni nu-i reproșase nimic! Iar acela
a fost guvernatorul român al Transnistriei, profesorul George Alexianu!… Îți place povestea
asta?

O cunoșteam! Cunosc și cum s-a terminat pentru Alexianu! Sovieticii l-au trimis la București,
declarându-l nevinovat! La București a fost implicat în procesul lui Antonescu și declarat
criminal de război pentru participare la ședința de guvern la care s-a hotărît atacarea Uniunii
Sovietice! Ceea ce era complet fals, la data aceea, când s-a ținut ședința respectivă de guvern,
George Alexianu nici măcar nu se cunoștea în persoană cu generalul Ion Antonescu. Era însă
bine cunoscut pentru competența sa juridică în drept administrativ și ca om corect, de onoare.
Acesta a fost motivul pentru care Antonescu a apelat la Alexianu pentru dificila funcție de
guvernator al Transnistriei.

O frumoasă poveste și puțin cunoscută îi privește pe românii basarabeni! Țarul Rusiei avea un
regiment de gardă personală, alcătuit de tineri militari selectați din toate popoarele marii Rusii.
Printre ei și un grup destul de numeros de români basarabeni. După ce a izbucnit mascarada
numită revoluția din Octombrie Roșu, țarul a primit un soi de arest la domiciliu, într-un palat din
Petersburg. Lipsit de orice putere politică, cu un viitor nesigur, țarul a început să fie părăsit de
militarii din regimentul de gardă. Singurii care i-au rămas credincioși până la capăt au fost
românii din Basarabia și un grup de militari ceceni!… Au fost aceste două povești ca un fel de
concurs, la al cărui start s-au prezentat mai multe națiuni, printre care și românii noștri! Și au
excelat prin profesionalism, loialitate și omenie!… Ia aminte și la toamna lui 1989, cu căderea
comunismului! Peste tot lucrurile s-au petrecut după modelul ceh, al revoluției de catifea, numai
la noi a curs sânge! Atâta sânge! De ce? E greu de spus în câteva cuvinte. Dar e limpede că se
întâmplă ceva deosebit cu noi, românii, facem mereu excepție!

Istoria Omeniei Românești? Frumos titlu! Există material pentru a scrie o asemenea istorie?
Mai povestiți un capitol din această istorie!

O poveste din evul mediu, care le plăcuse mult liderilor pașoptiști, o povesteau cu plăcerea de a
descoperi la înaintașii lor merite care îi singularizau față de alte popoare!… Cazul execuțiilor
publice, când o persoană era condamnată la moarte și trebuia să se găsească un călău care să
ducă la îndeplinire sentința! Ei, bine, nu se găsea românul care să fie călău, care să-i pună
bietului condamnat ștreangul de gât sau să-i reteze capul!… În alte țări era dispută mare pentru
această funcție, era ofertă publica generoasă, iar spectacolul execuției era gustat mult de
public!… Erau frecvente cazurile în țările românești când bietul condamnat la moarte murea de
bătrânețe căci nu se găsea cine să-i ia viața! Într-un târziu autoritățile au apelat la alogeni, țigani
sau albanezi, care să fie călăi, dar nu a fost nici asta o soluție căci lumea, concetățenii, îl
marginalizau și-i făceau viața imposibilă nenorocitului care accepta să ia viața altcuiva fără
niciun motiv personal…

Da, constat că aveți argumente de tot felul privind… cum s-o numesc?

Excelența românilor!… Am mai scris câteva pagini pe acest subiect, au mai scris și alți autori,
există ceva bibliografie, suficientă pentru a ne gândi serios la Istoria Omeniei Românești!… În
această ordine de idei semnalez celor ce ne citesc un text magnific despre sufletul românesc. Este
vorba despre Secretul scrisorii pierdute, eseu semnat de Nicolae Steinhardt. Nicolae Steinhardt
face demonstrația faptului că există un stil de comportament tipic românesc, de mare valoare
morală și spirituală! Un stil românesc de a-ți asuma condiția de om! Instinctiv, cei care ne iubesc,
ca și cei ce ne urăsc, simt că există acest stil românesc de a percepe lumea, de a reacționa la
provocările vieții, ale istoriei. Secretul scrisorii pierdute este un text prin care evreii se spală de
multe păcate! Din păcate, cei mai mulți evrei i-au întors spatele lui Steinhardt, nu-l recunosc că
ar fi de-al lor. Și au dreptate! Nicolae Steinhardt și-a depășit condiția de evreu. Judecat în
absolut, Steinhardt a fost un român lucid, conștient de valoarea acestui titlu de noblețe
sufletească pe care îl merită cu prisosință…

A consemnat Victor Dogaru

București, 04.12.2018

Ion Antonescu / 29 octombrie 1942

Scrisoare de răspuns adresată dlui. C.I.C. Brătianu

Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă
urmăream unirea, şi nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de
catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră.

Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai
mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii
noştri. Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu. Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de
înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, când
dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni. În virtutea cărui drept?

Ce reprezentaţi în această ţară , dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele
dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?!
Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au
primit în 1918 România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am
luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri
mari. În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta,
sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea
sa politică. Orice apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii
politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere.

Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea
dumneavoastră de dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi
spirituale, exercitată direct şi indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din
culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940.

Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atât actele
dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat, în
faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de
ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea
naţionalistul domn Maniu şi vă reamintiţi: cine sunteţi dumneavoastră şi dumnealui; câte păcate
aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia; câte răspunsuri aveţi.

Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi
acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament, de: „incapacitate”; „tâlhărie”;
„falsificări” şi „furturi de urne”, în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi
şi omoruri”; „călcarea legilor şi Constituţiei”; luări de comisioane” la toate furniturile
statului; „traficările de influenţă” practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii
corpurilor dumneavoastră legiutoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul britanic”;
modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum „aţi profitat de ea”; risipa avutului public;
„concesionările oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civică,
provocată de faptul că atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor d-
umneavoastră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie – mari şi mici – făceaţi
parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile
lor şi ale d-stră, în detrimentul statului.

Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor


dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie – sunteţi azi prieteni:
cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă,
Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit
economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele
negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care
am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare; introducerea
controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. şi veţi
avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care
naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi.

Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia
politicianistă de altă dată – de totdeauna – atât de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest
trecut şi – de la cel dintâi dintre dumneavoastră, până la cel din urmă – încercaţi să acuzaţi şi să
sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi să
tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de
desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi
străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici
cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.

Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul
dintre dumneavoastră. Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe
banca acuzaţilor. Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea
să facă, nu numai pentru a slava un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l
întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi
dumneavoastră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus alături de dumneavoastră şi acuzat de
aceleaşi greşeli ca dumneavoastră.

Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au
suferit, din antichitate şi până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia
nenumăraţi – mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu
folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la
Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui dumneavoastră,
atât pentru că făcuse războiul, cât şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea dumneavoastră a
tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914–1915 de
lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi
care, ca culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi
ruinată ţara.

Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat.
Oricum ar fi însă eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu
dumneavoastră, pentru că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei
bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de
urne” sau prin „sprijin ocult masonic şi iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest şi de
voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se slava, a făcut apel la mine, iar nu la
dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul dumneavoastră şi cu care aţi
făcut şi faceţi sistem.

Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele


dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6
septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat acestei mulţimi, cu discreţia
impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva şi nu aţi făcut
nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulţime spulberă un
regim care era de fapt al dumneavoastră şi când aclama un om nou, care eram eu.

Când am intrat în război, cu prudenţă caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat


nici pentru, nici contra. După ce am reluat Basarabia şi Bucovina , v-aţi grăbit să-mi cereţi, şi
dumneavoastră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru.

V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o
fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei
asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat. După omorurile de la Jilava şi imediat după
rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi noi sfaturi. V-am
oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. Şi unul, şi altul v-aţi scuturat.

Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor
sănătoase strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi
cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia şi cu America. Ar
fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump. Suntem la peste 1.500 km de
ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt
în mâna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor
din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova
în 1917-1918.

Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi în caz de părăsirea frontului,
ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii? Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră de
disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în condiţiile
arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german? Situaţia aceasta,
a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă totală nepricepere
militară şi prostie. Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai
armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara , deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia
Serbiei şi Greciei. Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului.
Retrageţi dumneavoastră armata şi „aranjaţi-vă” cu Anglia . Numai că trebuie să întreb şi
armata şi poporul. Sunt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi
dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea. A mă fi „oprit la Nistru” şi a „retrage
astăzi forţele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-
odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat
public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul
victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici
provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile
noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza
nestabilităţii şi a feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă –
a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile
idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală.

Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a
tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe
instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile,
lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de
picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat
restul Ardealului.

Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul
nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun.
Conducătorul nefericit al Franţei – şi mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă chemare
la realitatea a unui popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-
democratice şi masonice, că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar
impune mâine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul
naţiunilor”. Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai
curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul
care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem
bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare.

Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând de la consideraţiunile


făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam,
domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” şi nici nu pot „să
retrag armata din Rusia”. Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar
fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump. Mareşalul
Petain, într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care
li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată. Răspunzând
unor critici ale acţiunii sale, el a spus: „Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru
minciuni şi himere”.

Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni şi himere” şi, mai ales, nu mai
putem să ne plătim luxul de a face şi prostii.

V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră de la


24 septembrie, dar şi la cele anterioare. Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns
şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi de
răspunderile lui. V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici
înţelegerea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de
ele. Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis
sub dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi,
pe care – împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu
oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă – aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi
demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână
cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din
1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să
ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor
afaceri, pentru a mă acuza.

Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la
primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative,
dezmăţul moral, a iudeo-masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a
catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să
dea sfaturi de conducere altora şi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie”.

(Arhiva Istorică Centrală; fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet I. Antonescu, dos.
61/1940, f. 88-221)

Democrația este o formă fără fond, o impostură, iar actul de conducere politică se realizează prin
minciună în toate expresiile ei – dezinformare, manipulare etc.
- Transumanismul - o creștere a capacităților corporale, biologice,
fizice, mentale, intelectuale etc.
- Google va fi în final un implant cerebral care-ți va da răspunsul
când te gândești la o întrebare
- M. Eliadde: ”Sentimentul religios, sacru, nu este într-un moment
al istoriei omului, ci este o realitate concretă a ontologiei
sale.”

Apologia metisajului (amestecului de rase) este, fără îndoială, unul din elementele fundamentale
ale propagandei jidănești… însă, atenție!, metisajul, ideologia vehiculată și discursul din jurul
acestuia, ca și „anti-rasismul“, ateismul sau „toleranța“ trebuie să rămână produse rezervate
exclusiv exportului; jidanii fiind învățați de mici să aplice cu rigurozitate regulile omogenității
tribale, urii etnice (în special față de rasa albă) și lipsa totală de toleranță vizavi de tot ceea ce nu
este jidovesc sau se opune hegemoniei iudaismului.

Iudaismul este un proiect politic!


S-a demonstrat în nenumărate ocazii de-a lungul ultimelor decenii că, „intelectualii“ evrei,
indiferent de domeniul lor de activitate: „profesori“, „sociologi“, „scriitori“, „jurnaliști“,
„personalități“ publice mai mult sau mai puțin impuse (…), ONG-iști, patroni de presă, de
televiziuni, de trusturi media, „politicieni“, bancheri ș.a., au lucrat dintotdeauna concertat la
promovarea și provocarea imigrației masive, folosindu-se de toate resursele de care dispuneau.
Obiectivul, urmărit și chiar deconspirat de câțiva jidani cinstiți, precum Gerard Menuhin (fiul
marelui violonist Yehudi Menuhin), Benjamin H. Freedmann, sau marele profesor Roger
Dommergue Polacco de Menasce, este dizolvarea societăților omogene din punct de vedere etnic
și favorizarea metisajului pentru a reuși, in extenso, să transforme popoarele dominate într-
o masă amorfă de hibrizi fără identitate, fără trecut, fără repere… Prin această omogenizare, care
ascunde, de fapt, diluarea și anularea în timp a tuturor reperelor din trecut se urmărește, în final,
ca toți oameni să creadă la fel, să se comporte la fel, să se sperie la fel, să gândească la fel, să
producă la fel, să mănânce la fel… etc. În definitiv, să fie cât mai ușor de manipulat, marele
colhoz uman devenind o entitate uniformă și anonimă, care integrează orice informație la
comandă – Guvern mondial!
Jacques Attali, cunoscut în Franța ca fiind „omul președinților“ sau „consilierul prezidențial
permanent“… − aș zice mai degrabă controlorul permanent al democrației hexagonale –,
menționează în lucrarea sa mistificatoare Dictionnaire du XXIème siècle: „După înfăptuirea
instituțiilor europene (U.E.), este firesc, natural, să acceptăm necesitatea unui guvern
mondial“.

Societățile multiculturalizate cu forța și diluarea, sau interzicerea necesității vitale de


apartenență, le permit jidanilor să obtureze eventualele porniri naționaliste despre care, spun ei,
păstrează amintiri „contradictorii“, folosesc acest termen deoarece Adolf Hitler, ca și Lenin, sau
Oliver Cromwell cu mult înaintea lor, contrar manualelor de istorie, au ajuns la putere prin
sprijinul și datorită finanțelor jidănești. În cele trei cazuri, nu chiar atât de distincte… populațiile
indigene au ajuns sub dominație jidănească; Rusia sub regimul bolșevic, Germania sub regimul
hotelului american și Anglia sub regimul bătrânei doamne de pe „Threadneedle Street“ (Banca
Angliei) – toate organizații jidănești.

Toți „intelectualii“ jidani – fără prea mulți dizidenți – își focalizează interesele pe proiectul
societăților „amestecate“, exersând presiuni constante pentru a obtura orice formă de rezistență
identitară a populațiilor ținute sub ocupație. În Vest, negarea identităților naționale este dusă la
extremă prin folosirea propagandei „antirasiste“ – teorie subversivă avortată de mediile
cosmopolite, care, prin încrucișarea holocaustologică, a dat naștere noii religii occidentale, care,
culmea, a readus ateilor un zeu în care cred cu supușenie… În România, care nu este o țară destul
de multiculturalizată și este încă nepermis de credincioasă, negarea identității capătă forme
lăturalnice, grotești, ridicole, cochetând cu stângăcie, dar nu mai puțin primejdios, întru
deformarea istoriei, contopirea trecutului, înspre uitarea ogorului și către uitarea de sine.

„Filosoful“ jidan Alain Finkielkraut, membru al Academiei Franceze și personaj nelipsit al


televiziunilor de ocupație, demonstrează prin declarațiile sale nu numai faptul că jidanii au
„liber“ la ură etnică, dar și aceștia își permit să facă aluzii mai mult sau mai puține voalate la
necesitatea unui genocid programat împotriva populațiilor de viță europeană; iată un exemplu
edificator: „Pericolul mortal pe care îl reprezintă pentru omenire cultul apartenenței,
segmentarea umanității și închiderea indivizilor în cadrul propriei rase și culturi, nu poate
fi anihilat decât prin instaurarea unei societăți multietnice“ (L’humanité perdue. Essai sur le
XXe siècle,1996).

Pericol… pentru cine, oare?

Lăsând deoparte ura etnică și dorința de genocid afișată în această declarație, fragmentul de
înțelepciune „academică“ ne arată nivelul de patologie la care au ajuns occidentalii. Fără a ne
asuma riscul unui diagnostic greșit, putem spune că „sistemul imunitar“ al occidentalilor a fost
învins de un virus asupra căreia tratamentul a fost interzis, dând naștere unei forme de idiopatie
generalizată – pacientul este în mod cert bolnav, dar cauza și tratamentul (fiind interzise) rămân
necunoscute. Altfel, cum am putea înțelege faptul că occidentalii, această mare civilizație iudeo-
decreștinată, tolerează „ideea“ freudiană conform căreia un om care trăiește în armonie cu
credința, tradițiile și cultura sa, alături de semenii lui, în țara sa, pe lângă faptul că se
induce ideea că este un prizonier al voinței Divine, ar fi un pericol pentru omenire?! –
Această mostră de subversiune iudaică își poate revendica dreptul recunoașterii paterne în
măsură în care Pablo Picasso, lovit de o erecție abstractă, ar fi putut să-l lase „gravid“ pe
șarlatanul Sigmund Freud…

Bernard-Henri Levy, alt controlor de rang înalt al „democrației“ hexagonale și „ambasador„


internațional al agendei sioniste (războiul din Libia, primăvara arabă, puciul din Maidan… etc.)
își permite un discurs mult mai explicit, reflectând mai amplu dorința cosmopoliților de a
distruge națiunile europene: „Mașinăria europeană (U.E.) a reușit să se înscrie împotriva
acestor naționalisme mistice, trimițându-le înapoi la muzeul ororilor istorice. Odată cu
moartea acestor naționalisme, jidanii scapă de cei mai impresionanți adversari. Natura
Europei democratice nu trebuie să reprezinte o altă națiune, ci un dispozitiv care lucrează
activ la facturarea, pulverizarea și, în cele din urmă, la necrozarea identităților și
distrugerea elementelor de fixație națională“ (Récidives, 2004).

Indiferent de domeniul de activitate în care evoluează, jidanii ne prezintă întotdeauna invaziile


asupra Europei ca fiind o mană cerească, o necesitate economică, un aport indispensabil, o
îmbogățire extraordinară etc. În noiembrie 2005, sub conducerea jidanului Paul
Wolfowitz, sionist înverșunat și partizan (finanțator) al Războiului împotriva Irakului în 2003,
Banca Mondială a prezentat un raport în care găsim următorul îndemn: „Condiția
principală pentru o creștere economică stabilă. Ținând cont de îmbătrânirea populațiilor
și declinul țărilor, pentru a compensa depopularea ar fi necesar un flux anual de un milion
de emigranți (sic) folosibili“.

Într-un articol din Libération, apărut în 25 iulie 2005, semnat de Éric Aeschlimann (jidan),
cărțile sunt aruncate pe masă, la vedere: „După proiecțiile făcute de Eurostat (organizație
jidănească) și prezentate de Serge Feld (jidan), Uniunea Europeană o să piardă, până în
2030, 14 milioane de locuitori. Această amenințare nu poate fi atenuată decât prin
susținerea imigrației. Până în 2030, datorită imigrației, U.E. o să câștige 25 de milioane de
locuitori“.

Trebuie să reținem că tuturor acestor „intelectuali“ care, cu multă amabilitate, se gândesc la


binele și viitorul neamurilor indigene, posibilitatea și necesitatea adoptării unor politici
favorabile natalității și familiei, în general, nu pare să le trezească de nici un fel interesul…
Europa, după doctrina regimului de ocupație, pur și simplu nu mai are vocația de-a rămâne albă.

După etapa „ateizării“ forțate și a deculturalizării brutale, reeducații par „pregătiți“ pentru faza
de înlocuire! Daniel Cohn-Bendit (jidan), pedofil declarat, unul din instigatorii „revoluției“
iudaice din mai 1968, actualmente eurodeputat, ne aduce mai multe amănunte în privința
doctrinei iudaice. Iată un fragment dintr-un articol apărut în 1998, în publicația Une envie de
politique: „O politică favorabilă natalității mi se pare ceva fără sens, absolut inutilă.
Familia nu are nici o valoare. Ceea ce contează pentru mine sunt relațiile în cadrul
cuplurilor (?), indiferent de sexul partenerilor. Un cuplu homosexual trebuie să aibă
aceleași drepturi ca un cuplu heterosexual“.

Într-un articol apărut în 2004, în cotidianul Le Figaro, directorul de presă Alexandru Adler
(jidan) ne chema „frățește“ la integrarea Turciei în U.E. (… nu a României creștine, Doamne
ferește!): „Turcia, o țară cu alegeri libere, cu presă liberă, intelectuali de prim rang,
universității admirabile și deschise spre lume, reprezintă o șansă nesperată – să fim la
înălțimea acestui semnal, pentru a-l putea descifra și garanta libertatea de mâine a
continentului nostru“.

– De reținut: pe lângă faptul că de la înființarea U.E. țările noastre s-au preschimbat în Europa
„lor“, aceștia încep să condiționeze securitatea și libertatea de mâine prin acceptarea invaziilor
musulmane. Ori ne diluăm de bună voie, ori murim… în ambele cazuri, dispărem!

Pierre Lellouche (jidan), fost consilier al lui Jacques Chirac, uns deputat al dreptei liberale și
înscăunat președinte al Consiliului N.A.T.O., actualmente agent sionist, mărturisea fără
complexe: „Pentru că Turcia este o țară musulmană, doresc să intre în Uniunea
Europeană“ (Actualités juives, 23 decembrie 2004).

Apologia metisajului (amestecului de rase) este, fără îndoială, unul din elementele fundamentale
ale propagandei jidănești… însă, atenție!, metisajul, ideologia vehiculată și discursul din jurul
acestuia, ca și „anti-rasismul“, ateismul sau „toleranța“ trebuie să rămână produse rezervate
exclusiv exportului; jidanii fiind învățați de mici să aplice cu rigurozitate regulile omogenității
tribale, urii etnice (în special față de rasa albă) și lipsa totală de toleranță vizavi de tot ceea ce nu
este jidovesc sau se opune hegemoniei iudaismului.

Edgar Morin Nahoum (jidan sefard), „filosof“ și el… „sociolog“, intim al sistemului comunist,
angajat și gânditor al globalismului „democratic“: „Dorim să dezvoltăm rețele de țesut
planetar (?), lansăm un apel la metisaj…“ (Terre-Patrie, 1993). „Noi nu avem pământul
promis, dar avem o aspirație, o dorință, un mit, un vis: să realizăm pământul-patrie“ (Un
nouveau commencement, 1991).

Regăsim acest îndemn și la Jacques Attali (jidan) în cartea sa de promovare a elitei

jidănești, Dictionnaire du XXIème siècle,1998): „Trebuie să încurajăm diversitatea, să


împărțim bogățiile (…) să ne deschidem culturilor străine, să favorizăm metisajul și să

învățăm să gândim global“.

Acest mod de-a gândi lumea în care totul ar putea fi asimilabil, preschimbat, amestecat, anihilat
și, în cele din urmă, înlocuit, le permite unor „intelectuali“ impuși cu barosul să vehiculeze
niște iudeologii pe cât de false pe fond, pe atât de manipulatoare la suprafață. Iată o mostră a
jidanului pedofil declarat Daniel Cohn-Bendit: „Ceea ce îmi place în Franța este
cosmopolitismul său; negrii, arabii, jidanii. Iubesc Franța mai ales pentru asta“ (Juifs et
français, 1979).

În acest citat, dacă nu am înțelege mesajul subliminal, am crede că vorbește despre Africa de
Nord, iar nicidecum despre Franța. Mai mult, elementul francez, indigenul, a fost ocultat în
profunzime, anihilat. Ca și cum autorul, întors dintr-o călătorie în timp, ne mărturisește fericit că
metisajul și-ar fi îndeplinit misiunea profetică, lăsând în urmă o Franță, mai bine zis o Frântă,
populată în exclusivitate de ceva hibrizi intermediari, negri și arabi… conduși, bineînțeles, de
către jidani.

În 2003, fostul prim-ministru al Franței, Laurent Fabius (jidan ashkenaz, convertit la catolicism),
declara: „Atunci când Marianele din primăriile Franței vor avea chipul frumos al unei
tinere franțuzoaice provenite din imigrație, atunci Franța va păși spre deplinătatea
valorilor ei republicane“. – Adică Franța o să devină o țară întregită și onorabilă numai în cazul
în care ultimele hotare de rezistență, provincia – Franța profundă –, o să accepte și ea înlocuirea,
ieșirea din istorie.

Cu ocazia discursului de învestitură al partidului liberal, Nicolas Sarkozy (Nicolas Paul Stéphane
Sárközy Nagy Bócsai, corcitură de jidan și țigan maghiarizat), face o declarație asemănătoare:
„Vreau să fiu președintele unei țări (Franța) care a înțeles că creația se află în amestec, în
deschidere, în întâlnire, și nu mi-e frică de cuvânt, în metisaj“. – Și, totuși, el altora le dă
povață, dar pe sine nu se-nvață: toate nevestele lui au fost jidance… cam atât cu „amestecul“!

Iudeologiile vehiculate prin intermediul mass media, principalele unelte de control mental, ar
vrea să ne facă să credem că nu are nici un rost să ne opunem acestui regim… ca și cum destinul
umanității ar fi deja trasat, iar jidanii nu fac decât să călăuzească turma spre abator.

„Nimic și nimeni nu poate opri mișcările populațiilor mizere spre Occidentul bătrân și
bogat (…) din această cauză înțelepciunea, rațiunea, de aici înainte constă în a înțelege că
trebuie să primim din ce în ce mai mulți emigranți și să le pregătim sosirea“ (Daniel
Bensaïd (jidan), Le Nouvel Observateur, 13 octombrie 2005).
Alain Minc (jidan) ține un discurs asemănător: „Imigrația este o perspectivă inevitabilă.
Imigrația o să crească, mai bine să ne pregătim și, mai ales, să-i pregătim pe francezi (…)
în loc să-i lăsăm să fantazeze asupra unei situații care, în realitate, nu este atât de critică pe
cât pare“ (Vengence des Nations, 1990).

Folosind o altă tribună, într-un articol titrat Cele zece comandamente, iudeologul aduce un
argument „implacabil“: „Între o Europă în plină decadență demografică și suprapopularea
țărilor de la Sudul Mediteranei, fenomenul de revărsare este inevitabil“ (Machine égalitaire,
1987).

În lucrarea intitulată Une envie de politique, iudeologul pedofil Daniel Cohn-Bendit insistă pe
necesitatea ca europenii să accepte să-și deschidă larg frontierele. Modelul pe care îl propune de
această dată fostul anarhist comunist este America liberală: „Trebuie ca Europa să fie gândită
ca o regiune de imigrație, după modelul Statelor Unite. Mai întâi de toate, trebuie să
înțelegem că mișcările imigraționiste vor continua, cauza fiind inegalitățile între țările
puternic industrializate și țările din Nordul Africii (…) acest lucru fiind valabil pentru
întreaga Europă“.

„Suntem prea speriați…“ În 1982, Albert Memmi (jidan) mințea în cartea sa Le Racisme, 1994:
„În Franța, un dispreț timid sau ironic la adresa străinilor, o formă de „eu“ baricadat, o
ospitalitate cvasinulă (…) un șovinism în perpetuă renaștere relevă că frica de celălalt se
află în continuare în stare latentă“.

– Europa, Europa, atât de rea și, totuși, parcă toți vor în ea.

Declarându-și recunoștința și dragostea față de țara care îl tolerează, iudeologul Bernard Henri-
Levy relatează următoarele: „Regionalismele, tradițiile etc. toate sunt numai adăpostiri
fricoase, retrageri crispate spre identitățile cele mai sărace“. Să înțelegem din asta că,
dincolo de interesul scăzut pe care îl reprezintă sărăcia identităților de pe vechiul continent,
mânați de un elan plin de altruism și iubire jidanii se dau de ceasul morții pentru a ne îmbogăți
identitatea – bă!, serios acuma, da’ ce oameni extraordinari! Ce noroc pe noi… cât pe ce să
trecem prin istorie ca niște sărăcii genetice, o adunătură arhaică de albi neasimilați de negri și de
arabi!

Iudeologii nu ratează nici o ocazie ca să-și arate dezgustul față de ființa profundă a Europei, ura
pe care o nutresc și o transmit din generație în generație demonstrând o lipsă desăvârșită de
înțelegere și adaptare la tot ce a născut și înseamnă civilizația europeană. Dar această ură nu
poate fi nicidecum justificată, înțeleasă și, cu atât mai puțin, tolerată decât cu riscul de a provoca
eșecul viitorul continentului nostru și al copiilor noștri.

Elitele jidănești acționează asupra civilizațiilor europene precum un virus perfid care anihilează
capacitățile naturale de protecție, prin controlul și chiar negarea sistemul imunitar. Europa
Occidentală a ajuns în situația unui bolnav muribund care, după ce i-au fost jidănite toate
organele vitale, se zbate între viață și moarte pe cărările neînsuflețite ale materiei…
materialismul a înlocuit sufletul, conformismul a înlocuit rațiunea, iar lașitatea a înlocuit
perspectiva unui viitor luminos.
Democrația occidentală, parazitată și ea până în măduva oaselor, capătă formele unui gigantic
spital psihiatric, în care pacienții sunt tratați cu iluziile unui sistem care, fără propagandă
continuă, fără spălarea creierelor din școala elementară, fără mass media, fără
iudeologi omniprezenți și fără represiune iudeologică, fără falsificarea trecutului, rescrierea
istoriei și, în cele din urmă, șantajul financiar nu ar reuși să supraviețuiască și să-și impună
dominația nici măcar asupra unui trib arhaic din jungla amazoniană.

Acuzația de complot cu care este pusă la index orice formă de rezistență morală, intelectuală și
chiar vitală ne arată că iudaismul politic, pe lângă faptul că a reușit să acapareze toate formele de
comunicare în masă, exersează o formă disimulată de tiranie asupra elementelor sănătoase,
neînrolate. Complotul este pentru jidani ceea ce este arma pentru soldat, un element indisociabil
pentru a se impune pe câmpul de luptă. Fără complot, formă tranzitorie de manipulare spre
renașterea proceselor bolșevice, coloniile democratico-capitaliste s-ar topi precum zăpada în
soare. Dar această șapă de plumb nu este decât o falsă realitate întreținută de o justiție
cangrenată, o clasă politică transformată în filială locală și o populație în fază sinucigașă.

Inchiziția spaniolă, element folosit de jidani pentru a discredita Biserica Catolică, făcând din
această etapă istorică monstruozitatea întruchipată, a omorât în trei secole circa 800 de oameni…
Între 1917 și 1947, deci în doar patru decenii, regimul iudeo-bolșevic – nu rusesc! – a omorât
treizeci de milioane de creștini! Respectând pretențiile terminologiei actuale, germanii au comis
cel mai mare genocid din toate timpurile; nu există manual școlar care să nu ne îndoctrineze
copiii despre atrocitățile Holocaustului… însă, nici un absolvent de liceu nu a citit vreodată în
manuale de istorie despre cei mai mari criminali ai secolului XX, jidanul Gerinkh Yagoda, unul
dintre șefii NKVD și fondatorul Gulagului, precum și succesorul acestuia, jidanul Nicolai Ejov,
sub comanda cărora au fost executați zece milioane de oameni, și nici despre faptul că între 1932
și 1933, sub comanda jidanului Lazar Kaganovitch, a fost orchestrat Holodomorul din Ucraina,
în care au fost omorați șapte milioane de creștini. Și asta nu e complot?

Antisemitismul care, trebuie să recunosc, nu știu ce înseamnă!?… este acuzația trântită cu


sălbăticie asupra oricărui om care refuză să-și vândă demnitatea, neamul, istoria; asupra oricărui
intelectual onest, oricărui țăran care nu vrea să-și cedeze pământul, oricărei mame care nu vrea
să-și vaccineze copilul, oricărui naționalist care încearcă să-și protejeze țara… Orice om care nu
stă în patru labe în fața tiraniei jidovești este un antisemit.

Astăzi, orice poziție, atitudine, împotrivire sau contestare a doctrinei iudaice (de fapt, talmudice!)
antrenează moartea socială, care, în fapt, este echivalentă cu moartea fizică; fără serviciu,
venituri, contacte umane, sociale, libertate morală, intelectuală sau chiar fizică, viața se stinge
ușor.

Ușurința cu care suntem manipulați, pe lângă represiunea impusă prin „legile“ de alienare,
aliniere, impuse de regimul de ocupație, este dată de faptul că oamenii nu mai cred în ei înșiși, în
ceea ce văd, în ceea ce simt. Realitatea s-a mutat pe ecrane, în ecrane, în supermarket, în mall-
uri, la OMV, la ProTV; pentru rezistenți, nealiniați, realitatea s-a mutat în tribunale, în pușcărie,
în izolare, ori în exil… oriunde aiurea, dar departe de adevăr, de realitate, de viață.
Antisemitismul, așa cum a subliniat marele profesor Roger Dommergue Polacco de

Menasce, „Este un cuvânt impropriu din moment ce majoritatea semiților nu au cunoscut

nici o dată antisemitismul «antijidani», acesta manifestându-se în toate epocile și pe

toate continentele unde jidanii au fost prezenți. Datorită acestui fapt, așa cum subliniază

Bernard Lazare, în lucrarea sa despre istoria antisemitismului – L’antisémitisme: Son

histoire et ses causes –, acesta se află în gestație permanentă în jidan și nu în antisemit.

Cum am putea concepe că, de-a lungul mileniilor, pe toate meridianele lumii, oameni

străini de limbă și de teritoriu și-au transmis, totuși, cuvântul pentru a persecuta


jidanii… Punerea în gardă a Bisericii Catolice împotriva perversității jidănești rămâne o

fracțiune infimă, față de toate popoarele, în toate locurile și în toate timpurile care nu au

avut nevoie de Roma, pentru a practica un antisemitism sângeros, chiar și atunci când

jidanii au fost în poziție dominantă din punct de vedere politic și financiar“.

Democrația la care suntem supuși se trădează prin dinamica ei a fi un organism de sinteză


subordonat capitalismului, știind că acesta se află în mâna jidanilor, iar aceștia ne urăsc pentru
tot ceea ce înseamnă ființa noastră, bănuiesc că nu duce la complot dacă înțelegem că forma de
guvernare la care suntem constrânși o să ne poarte inevitabil spre cimitirul civilizațiilor… la
gunoiul istoriei!

Și, totuși, ce putem face, ce anume ne menține în starea de anomie, cum se face că, deși simțim
declinul nostru, conștientizăm că „revoluția“ din ’89 a servit la colonizarea economiei românești,
la amanetarea poporului, la delapidarea bogățiilor, la anihilarea viitorului… cum se face că nu
mai avem capacitatea de „trezire“, cum se face că nu ripostăm?!…

Dacă o națiune, un neam, nu-și cunoaște dușmanii, atunci nu va fi nici o dată în măsură să
stabilească o strategie; fără strategie, un neam nu poate rezista, nu poate lupta și nici nu va
putea vreodată să-și conștientizeze destinul și menirea.

Plecând de la această sinteză, am ajuns la următoarea concluzie:

Cauza principală care ne împiedică să înțelegem realitatea și pericolul situației în care ne aflăm
este lipsa capacității de-a privi realitatea prin ochii noștri. Aceasta este principala unealtă de
control social, întregul sistem de opresiune se bazează pe această „incapacitate“. Prin urmare,
ținta numărul unu a oricărui activist naționalist – și aici vorbesc de orice individ care se simte
lezat de situația actuală – sunt trupele de ocupație mentală, adică mass media.
Or, când spunem mass media, nu am spus mare lucru, până la urmă niște hârtie, alimentarea
conturilor bancare, tehnică, metode subliminale și unde hertziene…, dar acest monstru volatil și
străin de țară are un punct sensibil, călcâiul lui Ahile. Mass media sunt fragile tocmai acolo unde
acestea stabilesc punctul de legătură cu realitatea; or, punctul de legătură cu realitatea sunt
jurnaliștii.

Atâta timp cât jurnaliștii, care nu sunt nimic altceva decât niște trupe de ocupație mentală, vor
continua să se plimbe liniștiți prin țara noastră, vor fi lăsați să producă „materie“ antinațională,
anticreștină, anti-tradițională, antiromânească; deformând și defăimând, împotriva interesului
național, orice suflare românească, orice acțiune de apărare a valorilor fundamentale, orice
încercare de a ieși din robie… ne vom afla la ani-lumină distanță de orice inițiativă populară
românească, politică, naționalistă, antiimperialistă.

Prin urmare, cauza care menține poporul în comă, în acceptarea condiției de sclavie, sub
influența criminală a colonialismul cultural, social, politic și economic, în starea de îndobitocire
profundă, de deculturalizare brutală a maselor și menținere a creierelor în consensul
generalizat… sunt jurnaliștii care, precum niște curve diabolice, și-au pus corpul și mintea
la dispoziția unei mașinării de opresiune vinovată de suferința, amărăciunea, drama,
neputința și dezrădăcinarea milioanelor de români. Pentru că am pierdut capacitatea de a
spune noi înșine lucrurilor pe nume, pentru că am cedat controlul asupra propriilor cuvinte,
asupra dreptului de a ne povesti propria istorie, am devenit sclavi. Realitatea ne arată că românii
nu mai sunt „actorii“ propriei vieți, ai propriului destin.

Prin urmare, orice om care are capacitatea intelectuală să împiedice, să scurtcircuiteze, să


ocolească, să întrerupă și, în definitiv, să înlăture opresiunea pe care o exercită forțele de
ocupație mentală, o să meargă în direcția potrivită… spre ieșirea din temniță. Stingeți,
naibii, televizoarele, aruncați ziarele la gunoi, lepădați-vă de mall, de supermarket, de
manele, de partide, de călăi, de străini, de „afară“, de robie… auziți strigătul pământului,
urmați calea împărăției – faceți din Rareș Bogdan, C.T.P., Mihai Gâdea, Radu Banciu,
Moise Guran, Lucian Mîndruță, Oreste, Mălin Bot, Andreea Esca, Andi Moisescu, Sabin
Orcan, Gabriel Liiceanu, Horia-R. Patapievici ș.a., niște boschetari, curve de centură,
umbre, hăituiți, sinucigași, exilați… Eliberați-vă, naibii, odată, sfidați „evidențele“ și poate
că cei șase milioane de pribegi ai indiferenței și prostiei voastre fenomenală, își vor regăsi
drumul spre ACASĂ.

Mihai ȘERBAN
“JOS CU RUȘINEA!”

Fragment din „Memoriile unui partizan al lui Kornilov” (1914 – 1934) de A.R.
Trusnovici. Originar din Iugoslavia, soldat in armata austriaca in timpul primului razboi
mondial, Trusnovici a trecut de partea Rusiei si ramas in Rusia Sovietica. A devenit medic de
tara si a supravietuit, impreuna cu cazacii din satele din Kuban, „rascazacirii”, NEP-ului si
colectivizarii, precum si „holodomorului”. Emigreaza in Iugoslavia, in 1934. Dupa cel de-al
doilea razboi mondial, se stabileste in Germania de Vest. Este rapit si omorat, in 1954, de catre
serviciile secrete sovietice. Acest lucru a fost confirmat dupa dezintegrarea URSS, in 1992, cand
fiului acestuia i se inapoiaza manuscrise si documente ce apartineau tatalui sau. Memoriile lui
Trusnovici (1914-1934) prezinta interes deoarece descriu revolutia bolsevica, cu toate ororile cu
care s-a impus, inclusiv legalizarea avortului (1920), si reactia oamenilor la ele.

„Jos cu rusinea!”

Chiar de la inceputul puterii sovietice, atmosfera era imbacsita de un erotism vulgar,


grosier. Grosul mahalalelor urbane, criminalii, cei fara niciun capatai, care incepusera sa
conduca tara, au adus cu ei intelegerea si notiunile lor despre moralitate. Clasa conducatoare si
organele sale represive traiau dupa principiul iubirii libere, neacoperita de nici o masca. […]

Promiscuitatea sexuala crea multor oameni o atitudine de respingere si dezgust. Cu toate acestea,
oamenii incepusera sa fie corupti si impinsi spre acest mod de viata prin diferite moduri. In 1922,
de cateva ori, am fost martorul catorva spectacole stradale, cu deviza „Jos cu rusinea!” Gol
pusca, impodobit doar cu o panglica pe care scria „Jos cu rusinea!”, oratorul acelui eveniment
striga in piata din Krasnodar de la tribuna: „Jos cu burghezia! Jos cu minciunile popimii! Noi,
comunarzii, nu avem nevoie de haine, care sa ne acopere frumusetea corpului! Noi suntem copiii
soarelui si ai aerului!”

Trecand pe acolo spre seara, am vazut tribuna doborata si, din cate aflasem, „fiul soarelui si al
aerului” fusese batut mar. Cu alta ocazie, impreuna cu sotia, am vazut cum publicul sarea
dezgustat din tramvai, injurand si scuipand. Din cate am inteles apoi, in tramvai, se napustisera
un grup de „copii ai soarelui si aerului”, goi pusca, iar oamenii, furiosi, dadeau bir cu fugitii.

Experienta a esuat, caci declaratiile „apostolilor” moralei sovietice au provocat o asemenea


indignare oamenilor, incat autoritatile au oprit aceste comportamente nerusinate.
Raspandirea promiscuitatii sexuale a fost preluata de scoala, de literatura artistica si de
popularizare stiintifica. In scoli, predarea problemelor sexuale, fara principii moral-
religioase, nu era decat o corupere a copiilor. In plus, profesorii nu aveau posibilitatea de a
aplica masuri impotriva impactului pe care multi elevi trebuiau sa-l indure din cauza depravarii
morale a altor copii deja corupti. De la injuraturi, povestiri vulgare si anecdote pe teme sexuale,
pe care unii elevi le foloseau in viata de zi cu zi, te simteai ingrozitor.

Nu exista nici o indoiala asupra faptului ca dezintegrarea morala a natiunii a fost planificata de
sus. Sa o luam, de exemplu, pe scriitoarea si reprezentanta puterii sovietice in strainatate,
membru al Comitetului Central al partidului, Alexandra Kollontai. Prima femeie-ambasador din
lume facea agitatie pentru „iubire libera”. Ea propovaduia ideea actului sexual „ca un pahar de
apa” (actul sexual este ca si cum ai bea un pahar cu apa). Oare putea ea raspandi asemenea idei
infame, fara aprobari si instructiuni de sus ?

Bolsevicii au incercat sa distruga familia si in alte moduri. Sub drapelul emanciparii femeilor,
femeile erau inrobite altfel, fiind ademenite in cluburi, obligate sa participe la diferite reuniuni,
invitate la diverse petreceri, creandu-se pentru ele o serie de functii de raspundere: de presedinte,
delegat, deputat, organizator de grad diferit, comisar sau pur si simplu membre ale vreunei
comisii, si cate si mai cate.

Pacat ca adunarile femeilor de la inceputul revolutiei bolsevice nu au putut fi imortalizate in


filme. Odata cineva a adus intr-un prezidium oale, pe care, multimea femeilor turbate, in semn de
„eliberare”, le-a distrus, urland si strigand: „Jos cu oalele!”. Cat de multe dintre aceste activiste
s-au gandit ca oalele raman oale si nu vor mai avea cum si ce gati in ele ? Din cauza cumularii
acestor „sarcini publice” revenite femeilor, in familii, apareau certuri. Barbatii, care protestau
impotriva absentei permanente a sotiilor, erau chemati in consilii, in comisii, unde li se reprosa
ca erau conservatori si posesivi.

O anumita „trezire” a autoritatilor a inceput inca in anii anteriori colectivizarii. Atunci, incepuse
un matriarhat autentic, cand numele tatalui putea fi necunoscut, iar mama devenise entitatea
juridica. Nu putina teama au creat bolile cu transmitere sexuala care se raspandeau fulgerator. A
urmat apoi o trezire a oamenilor. Incepuse o renastere religioasa, cand, treptat, oamenii incercau
sa se intoarca la fundamentele morale.

Epidemia de avorturi din Rusia Sovietica

Legea avortului privind dreptul exclusiv al femeilor de a controla propriile lor sarcini, adoptata
de sovietici, pe langa partea morala si etica, avea si alta latura – slabirea poporului rus. Procentul
sau de crestere, ca si cresterea popoarelor slave de sud si est era mult mai mare decat in tarile
occidentale. Epidemia de avorturi din toata Rusia a ajutat considerabil fortelor ostile
Rusiei.

Ma voi opri la cifrele pe care le am, deoarece statistici exacte nu existau la bolsevici. Cifrele care
provocau entuziasmul intelectualilor naivi al si al politicienilor din Vest, erau false si serveau
drept propaganda in discursul liderilor. Vazand asemenea falsuri, spuneam: „Ne vom face de ras
in Occident! Ai nostri, evident, cred ca acolo au dat peste niste prosti”. Din pacate, noi am gresit,
caci „desteptii” nostri chiar au castigat. In Occident, foarte multi credeau in minciuna
comunista.

Sunt sigur ca stiu conditiile, cel putin in zece raioane ale URSS, pe care le-am vizitat si unde am
lucrat sau despre care mi-au povestit alti colegi medici. Dar ma voi limita la propria mea
practica, in zona Primorsko-Akhtarsk, a carei populatie, in perioada 1927 – 1930, nu era mai
mare de 30 000 de oameni.
Avortul este permis numai in conditii de spital, dupa trecerea unei comisii de aprobare a
avortului. La comisie nu veneau femeile care puteau plati o taxa. In anii colectivizarii, aceasta
posibilitate o aveau sotiile lucratorilor de partid (care, de obicei, se eschivau de la plata taxelor),
astfel ca majoritatea femeilor trebuia sa treaca prin aceasta comisie.

Comisia era prezidata de un reprezentant al Sectiei Femeilor de la Comitetul raional.


Reprezentantii femeilor de la sovietul satesc verificau femeile din punct de vedere social si
material. Medicul era membru al Comisiei in calitate de expert: el trebuia sa determine sarcina si
sa stabileasca daca existau contraindicatii medicale.

Femeile sarace si muncitoarele putea avorta fara nicio taxa. Altele plateau in functie de salariul
pe care-l primeau. Tarancile, care aveau proprietate, erau trecute pe o anume lista. De la sotiile
celor considerati fara drepturi, sotiile de culaci sau de deportati, oameni jefuiti si saraciti de
bolsevici, se percepea cea mai mare taxa. Comisia incerca sa descurajeze femeile care aveau o
situatie materiala buna, femeile fara copii sau cu un singur copil de la avort, dar aproape
intotdeauna fara succes: femeile stiau ca, prin lege, nu pot fi refuzate.

Se putea doar ridica obstacole tehnice, putea sa se spuna, de exemplu, ca la spital nu sunt locuri
sau se putea apela la contraindicatii neexistente, in fapt. Dar era inutil: femeile mergeau la
moasele care faceau avorturi ilegale, la vraci populari sau ele insele isi provocau hemoragiile.

Care erau motivele ce predominau in randul femeilor, care nu doreau sa aiba copii ? Inainte de
inceputul colectivizarii puteai auzi: „Sotul nu vrea copil…” „Sotul meu m-a parasit …” „La ce-
mi trebuie copii? Lucrez, cine sa stea cu ei ?” „Nu am sot.” „Nu a mai vrut sa se insoare.”
„Astazi, e aici, dar maine – cauta-i urma.” Aceste tinere femei, in special femeile muncitoare,
functionare, taranci, avand casatoria doar inregistrata la biroul Starii civile [fara cununie
religioasa], nici nu dadeau impresia ca sunt casatorite – atat de nesemnificativa parea casatoria
sovietica. Totusi, chiar si activistele comuniste, membre ale comisiei, intrebau involuntar: „De ce
spuneti ca v-a parasit ? Doar v-ati casatorit la biserica ?” […]

Cat de multe avorturi au fost in judetul nostru timp de patru ani ? Din octombrie 1927, pana in
septembrie 1931, potrivit inregistrarilor din registrul de operare, eu am facut 714 avorturi. Al
doilea medic – peste 900 (o vreme, am fost medic-sanitar si nu am facut avorturi). Destul de des
le dadeam posibilitatea medicilor de ambulatoriu sa-si „faca mana”, multumiti ca cineva, cel
putin temporar, ne scuteste de acest lucru ingrozitor. In fiecare an, veneau la practica patru
studenti si fiecare a facut nu mai putin de zece avorturi, inregistrate pe numele lor.
8 Martie
„Deși feminismul, idee de sorginte iluminist-masonică, își găsea temeiuri în Constituția de la
1793 (printre altele, se cerea, pentru prima oară, recunoașterea divorțului, practicarea de către
femei a meseriilor masculine, abolirea pedepsei pentru adulter), după sângeroasa revoluție atee
de la 1789 din Franța, în Țările Române nu prinsese rădăcini nici la finalul veacului al XIX-lea,
decât, prin excepție, la unele femei ce proveneau din elita intelectuală boierească sau princiară.
Creuzetul feminismului au fost Occidentul, SUA, Anglia, Franța, Țările de Jos, apoi Germania și
Austria unde au luat ființă organizații sindicale feminine, celule socialiste și comuniste cu
departamente pentru femei, grupări intelectuale exclusiviste, reviste și cluburi pentru femei.

Cine a ales emanciparea rațiunii de credință, a omului de Dumnezeu, a neamului de monarhie, a


credincioșilor de parohie, a dus lucrarea și mai departe pentru distrugerea cuplului familial,
rânduit de Dumnezeu, prin dezbinarea femeii de bărbat. Iluminism, marxism, socialism,
comunism, feminism, liberalism, anarhism, avangardism, modernism, umanism, postmodernism,
acestea din urmă ca faze finale ale nihilismului, toate și încă multe, multe altele constituie trepte
spre moartea duhovnicească, lucrări succesive ale apostaziei. În toate aceste curente operează
otrava ideologică a negării lui Dumnezeu și înlocuirea acestuia cu omul care, automat, intră sub
înrâurirea și puterea demonilor”, atrage atenția cuvantul-ortodox.ro.
Articolul continuă pe un ton și mai aspru:
„ Acesta este postul Jertfei pe Cruce și al Învierii Mântuitorului, etapă esențială de pregătire
pentru urmarea lui Hristos în veșnicie, de înfrânare a poftelor și abținere de la păcate, iar noi ne-
am întrecut în a face daruri scumpe, felurite flori, ne-am aprins simțurile și afectele, am mâncat
carnea cea mai bună, am băut alcool fără opreliște, am dănțuit, am desfrânat, am vorbit toate
măscările și răutățile posibile, am chiuit și ne-am bucurat. Televiziunile comerciale anunțau cu o
săptămână înainte că, pentru ziua de 8 martie, toate locurile în restaurante și locale au fost deja
reținute prin precomenzi. Eram în plin post și noi am acontat toate, absolut toate locurile
pierzării! Ați mai văzut cumva creștini îmbrăcați în sac și cu cenușă pe cap?!! Dar păgâni,
dezmărginiți în orgii, ați văzut?
Oare, cu un veac în urmă, românii reacționau la fel de pătimaș, mânați parcă de un magnetism
demonic, pentru călcarea postului și sfidarea lui Dumnezeu? Nici vorbă! Nici măcar nu auziseră
de 8 martie. Mișcări feministe se înregistrau în SUA pe la 1908, iar ziua de 8 martie este
întemeiată în 1910, de Clara Zetchin (născută Asser), la Conferința Femeilor Socialiste de la
Copenhaga. Era o mutare importantă pe care o făcea Internaționala Socialistă, prin crearea unei
sărbători pentru femeia-revoluționar. Comuniștii, revoltați împotriva lui Dumnezeu și a
rânduielilor puse de Acesta în lume, voiau să înroleze alături de ei și femeile. Întâi de toate le-au
oferit o zi a feminității păgâne, o sărbătoare bună pentru dezlimitarea patimilor și slăvirea femeii,
adică a făpturii, negându-l pe Creator. De la bun început, această sărbătoare a fost anticreștină,
antihristică, apostată, antisocială, pierzătoare de suflete. Prin propagandă insistentă privind
dreptul la vot dar mai ales „drepturile” anticreștine, precum și prin adunări sfidătoare, prin ziare
și cărți, mișcarea feministă s-a impus în conștiința cât mai multor oameni. În Vest, după al doilea
Război Mondial, din feminism au izbucnit revoluția sexuală, lesbianismul, mișcările protestatare
ale tinerilor hippy, cu consecințe dezastruoase privind pruncuciderea (legea dreptului la avort),
homosexualitatea, concubinajul și distrugerea familiei.
În Est, a lucrat bolșevismul satanist, prin organizațiile de femei și tineret care au impus rânduieli
noi, joia tineretului, regina balului, 8 Martie, deturnată în mod fals către „ziua mamei”,
implicându-i astfel și pe copii, apoi discoteca și concursurile de miss au înlocuit tradițiile morale
și creștine ale românilor. Privind înapoi cu amărăciune, observăm că vrăjmașii nevăzuți, dar și
cei văzuți au făcut cu noi exact ceea ce au vrut. S-au bizuit pe păcatele și patimile noastre, pe
naivitatea și neștiința noastră, pe slaba credință și pe slăbiciunile noastre și ne-au spălat creierele,
după care le-au „remobilat” cu ideile, opiniile, obiceiurile și năravurile lor. Le-au fost suficiente
două generații, cel mult trei, pentru ca să ne preschimbe din creștini în păgâni sadea.
Oare noi știm ce sărbătorim la 8 Martie? Diaconul Andrei Kuraev, a cercetat această problemă și
a ajuns la concluzia că, pe lângă originea comunistă, pe lângă păgânismul ei, pe lângă închinarea
la idolul frumuseții (mitul Afroditei face astăzi ravagii prin aceea că el reprezintă, în realitate, pe
diavolul plăcerilor și desfrânărilor fără frontiere, demon ce domină lumea), sărbătoarea de la 8
martie mai are un sens, ceva mai adânc și bine ascuns.
Autorul, evocat mai înainte, susține, cu argumente, că inițiatoarea sărbătorii, Clara Zetchin, i-a
dedicat această zi femeii revoluționar și a ales-o pe Estera din Vechiul Testament. Ba chiar este
posibil ca, în anul 1910, sărbătoarea Purimului să fi căzut chiar pe 8 martie. Cine dorește să se
lămurească în detaliu, să revadă cartea Estera, din care va afla că, în luna Adar, a douăsprezecea
a anului, ziua 13, din porunca regelui Artaxerxe, evreii au măcelărit 75.000 de perși din elită, pe
care îi considerau dușmani personali. A doua zi, au sărbătorit cu mare veselie această ucidere.
Diaconul Andrei Kuraev se întreabă: „Cum se poate sărbători o zi de măcel? Nici un popor din
lume nu serbează o asemenea zi cu bucurie. Purimul – sărbătoare în special pentru copii ( unde
se cântă, se joacă, iar Talmudul recomandă celor maturi chiar să bea băuturi spirtoase până nu
mai deosebesc diferența dintre expresiile „blestemat fie Aman” și „binecuvântat este Mardoheu”)
este comemorarea unui masacru în care au murit poate mii de copii. Nu a fost o bătălie (cum
încearcă unii să explice), în care și evreii și perșii să se lupte cu armele în mână, ci anume un
măcel. […]
Internaționala a avut scopuri mondiale. Ea a avut ce spune lumii: că Purimul e sărbătoarea
nimicirii dușmanilor, iar dușmanii Revoluției bineînțeles au fost nu numai capitaliștii, ci și
Biserica. În acest caz e lipsită oare de motivație presupunerea că în conștiința liderilor evrei ai
Internaționalei, mișcarea revoluționară feminină se asocia cu Estera, iar 8 Martie – din obișnuință
cu sărbătoarea Purim?” (Ce sărbătorim, de fapt, la 8 Martie?).
ADVERTISEMENT
Sfântul Episcop Nicolae Velimirovici ne avertizează că această slăvire a frumuseții feminine,
cum ne amăgim noi că facem la 8 martie, este o grea cădere: „Dintre toate ispitele cu care omul
are a se măsura în sine însuși, frumusețea este, oricum, cea mai anevoie de biruit. […] Căci
frumusețea este un ghețar de pe care se alunecă sigur în adâncul de foc”, iar „concursurile
moderne de Miss sunt […] în fapt, un comerț abil disimulat cu prostituate” (Răspunsuri la
întrebări ale lumii de astăzi, vol. 1, Sophia, Buc., 2002, p. 227).
Că e frumusețe revoluționară, adică supradesfrânată, larg mediatizată și comercializată, că e
manipulare sentimentală, camuflată sub „ziua mamei” (mamele creștine nu s-au identificat
niciodată cu feministele, nici sfintele mucenițe, nici cuvioasele care împodobesc calendarul
creștin), că e profund păgână, că e străină și antihristică, această neghină amară și neagră, numită
8 Martie, face mult rău credinței noastre ortodoxe. Care sunt dușmanii comuniștilor (deghizați în
spirite postmoderne, în internaționaliști democrați etc.), ai ateilor și apostaților contemporani?
Hristos și Biserica Lui.
Noi, creștinii ortodocși, am luat locul perșilor de altă dată. Și dacă nu suntem măcelăriți cu
săbiile, în mod sigur suntem uciși sufletește, lucru făptuit cu neegalată râvnă în comunism și
continuat în prezent cu mijloace sofisticate. Culmea prostiei noastre e și culmea vicleniei
dușmanilor noștri: ne-au format reflexe condiționate, precum câinilor lui Pavlov, așa încât, cum
se apropie 8 Martie, dăm iama în magazine, florării și restaurante, ni se dezlănțuiesc patimile
trupești, facem foarte urât, precum păgânii bestializați. Ne secătuim postul, curățirea sufletească,
veselindu-ne de propria înfrângere, de propria nimicire.
8 Martie e un ritual cumplit în care, jucând, ne călcăm în picioare propriile suflete, slăvim
moartea pe care ne-o administrează subtil vrăjmașii noștri. Feminismul, ca vlăstar otrăvit al
masono-iluminism-comunismului, e un fel de magie a ielelor pătrunsă în mintea femeilor
creștine, năucind, prin contaminare, și mintea bărbaților creștini, așa de rău, încât toți, de-a
valma, îl uită pe Hristos, se dezbracă de viața veșnică și se aruncă, robi, în brațele Satanei. Moșii
noștri de acum un veac nu ar fi făcut așa ceva nici dacă ar fi fost amenințați cu moartea. Noi,
însă, de bunăvoie și cu plăcere beteagă, ridicăm imne Satanei prin discoteci, taverne și birturi.
Numai biciul lui Hristos ne mai poate trezi! Doamne, atinge-ne acum, ca să ne mai rămână timp
de revenire!”, se încheie textul citat.

AAAaaaaBBBbbbbCCCcccc ARIAL 11