TEZA DE AN

PERSONALITATEA INTRACTORULUI, APLICAREA MĂSURILOR DE

SIGURANȚĂ ÎN PROCESUL EDUCATIV ÎN REPUBLICA MOLDOVA

CUPRINS

Introducere
Capitolul 1 Probleme actuale privind personalitatea infractorului
1.1. Conceptul, structura și trăsăturile principale ale personalității infractorului
1.2. Formarea personalității infractorului, clasificări și tipologii ale infractorilor

Capitolul 2 Considerații generale privind măsurile de siguranță

2.1. Abordări conceptuale privind măsurile de siguranță.
2.2. Apariția trăsăturilor și natura juritica a măsurilor de siguranță.
2.3. Principile de aplicare și executare a măsurilor de siguranță.

Capitolul 3 Măsuri de siguranță cu caracter educativ

3.1. Aplicarea măsurilor de constrîngere, caracter medical, narcomanilor, alcoolicilor
3.2. Măsuri de constrîngere cu caracter educativ, noțiune, regim juritic
3.3. Tipurile măsurilor de constringere, cu caracter educativ și efectele acestora.

Concluzii
Bibliografie

1
 Capitolul 1 Probleme actuale privind personalitatea infractorului

1.1. Conceptul, structura și trăsăturile principale ale personalității

infractorului
Personalitatea infractorului nu reprezintă un nou tip sau o nouă varietate de
personalitate umană, ci o personalitate obişnuită care se particularizează prin unele
tresături comportamentale specifice. Dacă s-ar admite ideea că personalitatea
actorului constituie un tip aparte de personalitate, ar însemna să se admită implicit şi
ideea caracterului înnăscut şi iremediabil al comportamentului criminal, idee cu care
nu putem fi de acord 1.
Pe parcursul evoluţiei criminologiei, personalitatea infractorului cunoaşte
posibil cea mai largă interpretare. După cum ne relatează criminologul Eisen -practic
fiecare autor îşi are propriul său punct de vedere asupra personalităţii infractorului
şi anume are propria sa definiţie. Studiind rolul factorilor individuali in geneza
infracţiunii, criminologia operează cu conceptul de personalitate a infractorului ca
variantă a personalităţii umane înţeleasă în accepţiunea largă de unitate bio-psiho-
socială.
Personalitatea infractorului este un concept criminologie complex care
înglobează noţiunea psiho-socială de personalitate şi noţiunea juridico-penală de
infractor.
Personalitatea este un concept operaţional, de ordin discriptiv, care înfăţişează
rezultatul unui proces de adaptare a fiinţei umane în lume, cu scop de conservare şi
dezvoltare. Ea este consecinţa procesului interacţionist prin care infracţiunea
biologică a fost gradată cu principalii vectori sociali, un rezultat al interacţiunii
dintre ansamblul caracteristicilor organizării interne a individului (factori îngerii) şi
ansamblul factorilor mediului sociali (factori exogeni). Dispoziţiile individuale
native, care constituie premisa formării personalităţii, influenţate decisiv de
condiţiile sociale, economice, culturale şi politice în care se dezvoltă fiinţa umană.

1
Gheorghe Mateuț, Criminologie, Arad, 1993, p. 131.
2
 Prin personalitate trebuie să înţelegem mai degrabă un larg câmp de gaţii
asupra fiinţei umane concepute ca un întreg (Eyseuck). Este punctul ere a unui medic
confruntat cu o bogată cazuistică în domeniul psiho-osticului comportamentului
deviant, care a lăsat deschisă problema conceptului personalităţii, subordonând-o
posibilităţilor de creştere a cunoaşterii de perfecţionarea metodelor de investigaţie a
fiinţei umane. Personalitatea se caracterizează prin anumite trăsături:
- unitatea şi identitatea sa, care realizează un tot coerent, organizat şi
rezistent, personaliteatea ca ansamblu însufleţit, ierarhizat, a cărei existenţă este
condiţionată de stimuli exteriori la care răspunde şi reacţionează;
- conştientizarea ca proces prin care individul îşi făureşte reprezentarea
tuturor activităţilor sale fiziologice şi psihice;
- raportul individului cu mediul ambiant şi reacţiile la mediu în vederea
dereglării comportamentului (Port şi Kam Merer).
Personalitatea se prezintă sub forma unei piramide bio-tipologice a cărei bază
formată de ereditate, cele patru suprafeţe fiind formate din amprenta logică, de
temperament, caracter şi inteligenţă, vârful piramidei constituind geneza globală a
personalităţii (Pende). Personalitatea şi mediul formează o totalitate funcţională, iar
atunci când unul dintre aceste elemente se schimbă, se identidifică şi această
totalitate funcţională2.
Studierea personalităţii infractorului este importantă din următoarele
considerente:
- permite să se facă unele distincţii între infractor şi noninfractor precum şi intre
diferitele categorii de infractori;
- exprimă umanismul profund al dreptului penal;
- creează posibilitatea alegerii celor mai potrivite căi şi mijloace de profilaxie
şi combatere a criminalităţii.
În procesul de formare a infractorului acţionează atât factori biologici cît şi
factori psihici şi sociali, în cadrul acestor factori, preponderenţa o deţin cei sociali.

2 Gheorghe Nistoreanu, Costică Paun, Criminologia, București, 1995, p. 120

3
 La întrebările puse mai sus de criminologie şi anume cine este criminalul şi
de unde apare el se poate de dat următoarele răspunsuri - criminalul într-un anumit
sens este persoana care a săvârşit o crimă, o faptă antisocială prevăzută de legea
penală, pentru care persoanei respective i se aplică o pedeapsă. Cum apare el şi de
unde apare el, aici depinde de mai mulţi factori şi anume în primul rând familia,
şcoala, locul de muncă, locul de învăţătură, cercul de prieteni, religia etc.
La general, în criminologie sau format câteva orientări mai largi asupra
sonalităţii infractorului şi anume:
a. Orientări biologice;
b. Orientări psihologice, psihiatrice;
с Orientări sociale.
După orientarea biologică personalitatea infractorului este individualitatea
fizică şi patologică ce reprezintă o sumă a stigmatelor luate în ansamblu.
După orientarea psihologică personalitatea infractorului reprezintă suma
factorilor specifici individuali de natură subiectivă.
După orientarea socială personalitatea infractorului reprezintă rezultatul
influenţelor factorilor sociali, predominanţi fiind factorii economico-culturali.
Contribuţii importante la studierea personalităţii infractorului şi-au adus şi
criminologii din Republica Moldova, ca de exemplu: Constantin Florea, Valeriu
Bujor, Gheorghe Gladkii. Astfel, după Gladkii, personalitatea infractorului poartă în
sine cauzele săvîrşirii infracţiunii, fiind veriga principală a întregului mecanism al
comportamentului criminal, iar acele particularităţi ale ei care generează un astfel de
comportament trebuie să formeze obiectul nemijlocit al profilaxiei.
În dreptul penal, pe primul plan este situată fapta infracţională, infracţiunea,
care are un contur şi o explicaţie foarte completă. În schimb, infractorul,
personalitatea acestuia, este puţin studiată. Chiar atunci cînd se face menţiunea
despre vinovăţie, care nu poate fi decît o atitudine psihică a omului, tot nu se face
menţiunea despre om, decît indirect. Subiectul infracţiunii îi este destinat art. 21 Cod
Penal RM, conform căruia, sînt pasibile de răspundere penală persoanele fizice,
responsabile, care, în momentul săvîrşirii infracţiunii, au împlinit vîrsta de 16 ani.
4
Prin aceasta omul care a comis infracţiunea este trecut în umbră, el fiind subînţeles
ca un subiect asupra căreia este executată pedeapsa.
În sfera dreptului penal, noţiunea de infractor îmbracă denumirea de
„persoană”, care, în vizorul actualei legislaţii penale, poate fi fizică şi juridică.
Dreptul penal operează cu noţiunea de subiect al infracţiunii. Acest subiect, în
momentul efectuării urmăririi penale şi cercetării penale se numeşte „învinuit”. În
momentul în care acţiunea se pune în mişcare în justiţie, şi subiectul devine parte în
procesul penal, el se numeşte „inculpat”. În sfîrşit, persoana fizică împotriva căreia
a fost pronunţată o hotărîre judecătorească de condamnare, persoana se numeşte
„condamnat”.
Juriștii moldoveni Valeriu Bujor, Octavian Bejan, Sergiu Ilie și Sergiu Casian
în lucrarea Elemente de criminologie, remarcă faptul că personalitatea criminalului
constă din ansamblul trăsăturilor, particularităţilor bio-psiho-sociale cu un înalt grad
de stabilitate ce caracterizează persoana care a săvârşit o infracţiune”3.În același
timp, profesorul universitar V. Bujor și doctorul în drept O. Bejan în studiul Cu
privire la esenţa şi pericolul social al criminalităţii4, remarcă că este incontestabil
faptul că orice acţiune umană are drept scop satisfacerea unei necesităţi sau
realizarea unui interes. De aceea, indiferent cum este ea privită, fie ca trebuinţa, ca
interes, este inerentă existenţei umane. Prin urmare, necesitatea neconştientizată sau
viceversa constituie mobilul fundamental al activităţii umane, adică totul este
îndreptat spre atingerea scopurilor. Dat fiind faptul că atât crimele, cât şi non-crimele
sunt acţiuni similare care diferă doar prin atitudinea pe care o comportă interesul
general, putem afirma, că crimele au ca scop satisfacerea unor necesităţi sau
realizarea unor interese egoiste. Aceiași autori în lucrarea Criminalitatea
recidiviştilor, relevă despre personalitatea infractorului femeii și constată că,
însuşirile psiho-fizice ale lor le predispun spre o alcoolizare şi narcotizare relativ
rapidă, în plus, opinia publică, în mod tradiţional, manifestă o atitudine mai puţin

3
Bujor, V. și al. Elemente de criminologie. Chişinău: Ed. Știința, 1997, p.28
4
Bujor, V.; Bejan, O. Cu privire la esenţa şi pericolul social al criminalităţii. În: Revista de criminologie, drept penal
şi criminalistică, nr. 1-2, 2004, p. 5
5
tolerantă faţă de femeile condamnate, decât faţă de bărbaţii condamnaţi,
condiţionând astfel înstrăinarea lor de mediul cotidian şi profesional normal, de lipsa
de comunicare şi afecţiune umană. Persoanele care aleg calea infracţiunilor nu văd
un anumit sens în sporirea nivelului de educaţie, ei sunt refractari, ba chiar se
împotrivesc antrenării lor în procesele instructive desfăşurate în timpul executării
pedepsei5.
N. Giurgiu în studiul Elemente de criminologie, efectuează un portret
criminologic al recidivistului și constată că în general, pentru recidivişti sunt
considerate caracteristice următoarele trăsături: 1) tendinţa de dezintegrare
pronunţată a structurii şi funcţiilor familiei; 2) proces intens dereglat de socializare
- familia lipsită de caracterul de refugiu, părinţii evaluaţi negativ, fără putere de
exemplu pozitive; 3) eşec şcolar; 4) efect de şcolarizare redus; 5) absenţa unor
idealuri pozitive; 6) risc crescut la dereglări psihopatice, abuzul de alcool şi
dependenţa de diverse droguri; 7) agresiunea flagrantă promptă, comportament
bazat pe forţa fizică sau mecanică etc.; 8) puternică orientare către subcultura
criminală, dezvoltarea în regim de libertate a subculturii dobândite în centrele de
reeducare sau în penitenciare; 9) absenţa unor legături sau contacte pozitive cu cei
din afara locurilor de deţinere; 10) existenţa unui anumit mod de a gândi, bine fixat,
cu tendinţe de justificare a propriului comportament6.
În ceea ce priveşte categoria particularităţilor psihice considerate drept
caracteristice, trăsătura dominantă distinctivă pare să fie cea a intensităţii gradului
de neadaptare socială, exprimată prin termeni ca, dezintegrare „pronunţată”, „eşec”
de integrare, „absenţa” unor aspiraţii etc., recidiviştii fiind, mai degrabă produsul
unor procese de integrare negativă, antisocială.
Literatura de specialitate, analizând conceptul de orientare antisocială a
delincventului, ca trăsătură dominantă a personalităţii lui, o pune, în principal, pe
seama contradicţiilor dintre individ şi societate, dintre individ și natură sa. Astfel,

5
Bujor, V.; Bejan, O. Criminalitatea recidiviştilor. Lecție. Chișinău: Ed. Lyceum, 1998, p.16
6
Giurgiu, N. Elemente de criminologie. Iași: Ed. Fundaţiei Chemarea, 1992, p.201
6
sunt cunoscute trei grupuri de raporturi contradictorii: între om și natură; dintre
oameni, grupuri, clase, comunităţi; raportul omului cu propria sa natură.
T. Medeanu în lucrarea Crima şi criminalul: Geneza crimelor şi descoperirea
criminalilor, referindu-se la personalitatea infractorului minor apreciază că:
1.Strategia „exagerat de bine adaptată”. Minorii din acest grup se comportă în modul
în care este aşteptat, pentru a îndeplini aşteptările adulţilor. 2. Strategia „hiperactivă
şi distructivă”. Cei ce aparţin acestui grup prezintă un comportament provocator,
agresiv, şi distructiv7.
Temperamentul totdeauna determină anumite trăsături ale caracterului. De
aici, pot fi evidenţiate mai multe tipuri de caracter, şi anume:
1. Tipul armonios – adaptabil la mediu, pozitiv faţă de cerinţele sociale, optimist,
sociabil şi este principial;
2. Tipul conflictual cu mediul – este foarte impulsiv, nereţinut, egoist şi care se
supraapreciază;
3. Tipul cu conflicte interne – nu poate armoniza raportul dintre social şi
personal, se subapreciază, afectat de nevroze sau chiar de stări patologice
grave;
4. Tipul influenţabil – lipsit de opinie, principii, este dependent de grup, uşor
influienţabil, fără iniţiativă.
Aptitudinile reprezintă categoria însuşirilor psihice, care determină
capacitatea omului de a realiza anumite performanţe în activitatea profesională.
Aptitudinile pot fi înnăscute şi dobîndite pe parcursul vieţii.
Un factor psihic important în etiologia crimei este capacitea de judecată şi
nivelul mintal al criminalului. Inteligenţa contribuie la rezolvarea problemelor,
adoptarea deciziilor, alegerea comportamentului în fiecare situaţie concretă,
alegerea mijloacelor pentru atingerea scopului.
Orientarea sociologică

7
Medeanu, T.-C. Crima şi criminalul. Geneza crimelor şi descoperirea criminalelor. București: Ed. Lumina Lex,
2001, p.6
7
 În orientarea sociologică, conceptul de personalitate a infractorului este bazat
pe ideea că persoana este rezultatul influenţelor determinate de factorii socio-
culturali. Printre teoriile de orientare sociologică se înscriu:
– Teoria apărării sociale;
– Teoria marxistă, etc.
Aceste teorii acordă o mare importanţă influenţei factorilor sociali, în apariţia
şi formarea, modelarea personalităţii umane. De exemplu, teoria marxistă defineşte
personalitatea ca o expresie a ansamblului relaţiilor sociale, individul uman aflîndu-
se într-o dependenţă determinată faţă de condiţiile vieţii materiale. Astfel, se
recunoştea influenţa decisivă a factorului economic.

1.2. Formarea personaliții infractorului, clasificări și tipologii ale infractorilor

Ar fi greşit să credem că alcătuind o listă de 30-40 de trăsături, noi de fapt am
caracterizat un individ. Personalitatea nu este numai suma trăsăturilor, fie ele
caracteristice şi relativ stabile, ci este o constelaţie specifică a trăsăturilor, între care
una sau câteva dobândesc un caracter dominant, subordonându-le pe celelalte,
formând deci o textură specifică, individuală unică. Referitor la tipologia
personalităţii sunt mai multe idei, păreri, concepţii şi cea mai pronunţată tipologie
este al lui C. G. lung. El personal consideră că există două tipuri extreme: cel
introvertit şi cel extravertit, între care se plasează tipul intermediar, având
caracteristici din ambele tipuri extreme.
Dintre componentele mediului psiho-social care exercită o influenţă deosebită
asupra formării personalităţii individului, atenţia criminologiei s-a îndreptat mai
asupra familiei, şcolii şi locului de muncă. Primul factor de o importanţă deosebită
îl reprezintă familia. Familia reprezintă principala instanţă de socializare al cărei rol
funcţional în cultura socială şi în sistemul instituţiilor sociale permite realizarea a
două funcţii principale: socializarea primară a copiilor pentru a deveni membri ai
societăţii şi anlizarea personalităţii adulţilor.

8
 Dacă socializarea primară se referă la asimilarea principalelor valori şi norme
de prin intermediul primelor contacte sociale şi experienţe de viaţă ale copilului,
stabilizarea personalităţii adultului impune trecerea de la socializarea continua în
cadrul interacţiunilor determinate de noua poziţie socială care impune.
Familia, se consideră prima şcoală a omenirii şi cea dintîi şcoală a copilului,
rezintă modelul exemplar pentru copil şi are o responsabilitate imensă față de Familia
îşi realizează funcţiile sale socializatoare în cadrul unor situaţii de specifice8:
- Situaţiile de "educare morală" în care sunt esenţiale relaţiile din interiorul
familiei, prin care copilul îşi formează o primă imagine : lume şi viaţă, despre norme
şi valori;
- Situaţiile de "învăţare cognitivă" îi formează copilului sistemul de
cunoştinţe, aptitudini şi deprinderi necesare vieţuirii sociale;
- Situaţiile de invenţie şi imaginaţie, care dezvoltă fantezia şi capacităţile
creatoare;
- Situaţiile de comunicare psihologică, care dezvoltă afectivitatea specifică
umană.
Modelul comportamental al părinţilor exercită fără îndoială, o puternică -
influenţă asupra copilului. Părinţii a căror comportare se caracterizează prin cinste,
onestitate, curaj, respect, faţă de muncă vor constitui exemplu pozitiv pentru proprii
lor copii. Apariţia unor trăsături negative la copii care au asemenea părinţi nu este
exclusă, dar aceasta constituie o excepţie ce se datorează intervenţiei unor factori
negativi cu o forţă de penetraţie foarte puternică, capabilă să anuleze modelul
paternal.
În acele familii în care părinţii nu muncesc, duc o viaţă parazitară, consumând
frecvent băuturi alcoolice, unde predomină lăcomia, egoismul, dorinţa permanentă
de înavuţire sau au antecedente penale, riscul apariţiei unor manifestări antisociale
la copii este mult mai ridicat.

8
Tănăsescu, I.; Tănăsescu, C.; Tănăsescu, G. Criminologie: agresiologie: victimologie: detentologie. București: Ed.
ALL BECK, 2003, p.25
9
 Un rol deosebit în cadrul interacţiunii părinte-copil, în modelarea personalităţii
copilului îl are, de asemenea, stilul educativ. Dacă el este echilibrat, inteligent,
raţional, bazat pe preocuparea constantă a părinţilor de a cunoaşte profund viaţa
copilului, de a-i transmite acestuia o imagine exactă asupra relaţiilor care-1
înconjoară, de a-1 face să înţeleagă posibilităţile reale care i se oferă pentru a-şi
satisface aspiraţiile, constituie o premisă majoră pentru formarea unei personalităţi
armonioase9.
Şcoala. Şcoala deţine, de asemenea, un loc important în formarea
personalităţii individului. Ea este menită să dezvolte aptitudinile, să transmită
cunoştinţele profesionale, să formeze, să dezvolte şi să consolideze atitudinile
pozitive, pregătind pentru viaţă generaţia tânără.
Corelaţia dintre criminalitate şi nivelul de instruire şi educaţie nu poate fi
neglijată. Indivizii cu un volum redus de cunoştinţe, cu carenţe educaţionale
pronunţate, tară o reprezentare exactă asupra valorilor şi normelor sociale,nu discern
binele de rău, licitul de ilicit. Pregătirea şcolară redusă, nivelul precar al
cunoştinţelor, anturajul necorespunzător, constituie o cale sigură spre delicventă.
Desigur că, la rândul său, rolul educativ al şcolii poate fi marcat de o serie de
carenţe care contribuie la formarea unei personalităţi neadaptate. Preocupată mai ales
de rolul său informativ, şcoala poate scăpa din vedere rolul formativ, menirea sa
educativă. Se produce astfel o ruptură între funcţia instructivă a şcolii, educaţia fiind
înlocuită cu şcolarizarea. Elevii ajung să se grupeze în relaţii ierarhice, fragmentare,
care îndepărtează de şcoală pe cei mai puţin rotaţi, care se îndreaptă către anturaje în
care îşi pot satisface nevoia de apreciere.
În general influenţa şcolii asupra personalităţii este binefăcătoare pentru
societate, întrucât şcoala prin instrucţie dezvoltă facultăţile intelectuale ale omului
şi îl îmbogăţeşte cu cunoştinţe. Cu toate acestea însă, după părerea noastră, şcoala
poate avea şi o influenţă negativă, putând determina anumite specialităţi
infracţionale sau putând mări criminalitatea. De aici este necesar că în şcoală să se

9
Rotaru O., "Condiţiile prenatale şi calitatea mediului familial ca factori de risc ai delincveţei juvenile", "Avocatul
Poporului", Nr. 5, Chişinău, 2013, p.27
10
facă nu numai instrucţie, ci şi educaţie morală. Din acest punct de vedere şcoala
noastră este deficitară, întrucât se face prea puţină educaţie morală10.
Locul de muncă. Un alt factor important ce contribuie la formarea personalităţii
infractorului este locul de muncă. La rândul său, locul de muncă exercită o puternică
influenţă asupra fiecărei persoane, prin ansamblul de elemente materiale şi socio-
umane pe care le presupune, respectiv prin comportamentul întregului colectiv de
muncă, care îşi desfăşoară activitatea în acelaşi spaţiu, prin modelul în care este
organizată munca, sau prin lucrurile aflate într-un asemenea loc. Aceste elemente
care există între membrii unui colectiv de muncă transformă grupul într-o a doua
familie. Din această cauză nu surprinde afirmaţia făcută de mulţi infractori că au
dobândit comportări antisociale la locul de muncă.
Elemente componente ale locului de muncă, ce pot influenţa negativ
comportamentului noului salariat, favorizând sau determinând în mod direct
comiterea de către acesta a unor acte de indisciplină, abateri sau chiar infracţiuni,
sînt următoarele: nivelul de pregătire şcolară sau profesională scăzut al colectivului
de muncă, inclusiv al conducătorilor acestuia, comportamentul membrilor
colectivului de muncă sau al conducătorului, necunoaşterea, indiferenţa sau dispreţul
faţă de legi şi faţă de regulile de convetuire în societate, tolerarea actelor de
indisciplină în general, absentele nemotivate, întârzierile, injuriile şi calomniile,
limbajul trival, nerespectarea condiţiilor, dispoziţiilor primite din partea
conducătorilor locului de muncă, întrerupt sau modifică programul de muncă, au loc
conflicte cu colegii, uneori comit infracţiuni la locul de muncă, nerespectarea
normelor de muncă, slaba calitate a activităţii, murdărie şi dezordine la locul de
muncă, organizarea necorespunzătoare a procesului muncii din partea
conducătorilor, lipsa de preocupare pentru ridicarea nivelului de cultură generală şi
de pregătire profesională de către membrii colectivului de muncă.
Apariţia conduitelor antisociale decurge astfel din însăşi esenţa societăţii, din
criza economică pe care o străbate. In acest context, anomia reprezintă o stare

10
Gabriela Politic, Criminologia, Editura, Chemarea, Iași, 1996, p.121
11
specifică societăţilor dezorganizate social, zguduite de revoluţii sau crize sociale, în
urma cărora se amplifică tendinţele de devianţă sociale, iar modelele promovate
devin confuze.
Anomia socială interacţionează cu personalitatea în formare determinând
despărţirea orizontului, a perspectivei viitorului social a individului, devenind factor
criminogen. Consecinţatipică a raporturilor contradictorii în planul socialului este
înstrăinarea individului şi modificarea în sens antisocial a structurii sale de
personalitate, manifestată prin individualism, indiferenţă afectivă, egocentrism şi
agresivitate. într-adevăr, personalitatea umană, după structurarea sa, nu rămâne un
dat imuabil, ci se modifică o dată cu schimbarea elementelor bio-psiho-sociale care
o compun.
Alt factor important este religia. Ea prin puterea sa morală, influenţează
dinamica criminalităţii. Astfel, există mulţi oameni, de regulă, dintre cei cu un nivel
intelectual mai redus şi de la sate, pe care numai frica de Dumnezeu, de păcat şi de
pedeapsă eternă îi reţine de la infracţiuni. Se poate de menţionat că religia este
educaţia morală a omului. Ea are menirea de a îmblânzi sălbătăcia, de a înmuia
sufletele tari, de a înnobila omul, de a sădi în el sentimentele sale cele mai alese de
iubire, de milă, de probitate, de idealism, de altruism, de cumpătare şi de onestitate.
In plus religia îşi începe educaţia morală, înainte de şcoală. Ea pune temelia
moralităţii individului, însă cu toate acestea influenţa religiei asupra criminalităţii
nu este determinantă şi exclusivă. Acest lucru o dovedeşte realitatea. Astfel, este
adevărat că şi fără religie se poate obţine fondul moral necesar pentru a evita căderea
în infracţionalitate (de pildă, prin cultură). Deci, pot fi morali şi indivizii nereligioşi.
Marea majoritate a oamenilor au însă, prea puţină cultură sau aproape de loc. De
aceea, acestora numai religia le-ar putea oferi hrana morală necesară, pentru că
altfel, mulţi dintre ei s-ar deda la infracţionalitate. Aceasta este, de fapt, una din
marile probleme ale contemporanietăţii.
S-a admis că anumite secte religioase practică infracţionismul pentru
obţinerea unor avantaje materiale, precum şi faptul că în perioadele de crize
economice şi politice profunde pot avea loc şi fenomene infracţionale cu substrat
12
religios (distrugeri de lăcaşe de cult, profanări etc). Religia, în ansamblul său joacă
însă un rol puternic de influenţă şi prevenţie în combaterea criminalităţii.
În afară de aceşti factori principali mai avem şi câţiva factori de sine stătători
în formarea personalităţii infractorului şi anume alcoolismul, care favorizează
promovarea criminalităţii, întrucât prin efectele sale asupra sănătăţii omului,
determină o anumită slăbire a rezistenţei fizice şi psihice a acestuia, întunecime a
raţiunii şi o dezlănţuire a pasiunilor, oferă acestuia câmp prielnic de desfăşurare.
Vl. Grosu, în articolul intitulat Vârsta răspunderii penale a persoanelor în
perspectivă comparată, arată că în diferite state ale lumii regulile generale de tragere
la răspundere penală a minorilor sunt asemănătoare. Însă, în ce priveşte vârsta de la
care ea începe sunt stabilite totuşi unele deosebiri, ea variind, în general, între 7 ani
(India, Elveţia) şi 14 ani (Germania, Rusia, RM) sau 15 ani (Suedia, Danemarca,
Polonia). Analizând etapele de formare a personalităţii, este necesar să remarcăm că
etapa care ne interesează, în mod special şi care joacă rolul cel mai important pentru
determinarea comportamentului deviant la minor este cea a şcolarităţii mijlocii şi
mari. Etapele anterioare îşi pun, desigur, amprenta asupra profilului socio-moral al
minorului, dar sub aspectul comportamentului deviat pre-infracţional al minorului
interesează numai prin contingenţă, tânărul nedispunând biologic de posibilitatea
sintetizării conştiinţei morale. Cercetările efectuate demonstrează că vârsta la care
sunt comise cel mai des fapte interzise de legea penală variază între 15 şi 25 de ani11.
În articolul Condiţiile prenatale şi calitatea mediului familial ca factori de
risc al delincvenţei juvenile, Ox. Rotaru, pornește de la ideea că viitorului copil i se
transmite circa 80 la sută din informaţia genetică a mamei, precum şi că
personalitatea copilului este marcată şi de ceea ce simte, trăieşte viitoarea mamă cu
2-3 ani anterior naşterii acestuia (şi nu doar pe parcursul sarcinii, cum se credea până
nu demult). Ea consideră că fiecare femeie, care prin voia sorţii ajunge a fi mamă,
este responsabilă de destinul copilului său. Iată de ce ea este de părere că, deşi
cercetarea criminologică nu a făcut o sistematizare definitivă a factorilor de risc care

11
Grosu, Vl. Vârsta răspunderii penale a persoanelor în perspectivă comparată. În: Analele Ştiinţifice ale USM.
Seria «Ştiinţe socio-umanistice», Vol. I. Chişinău, 2004, p. 36
13
ar putea să aibă într-o măsură mai mare sau mai mică o anumită contribuţie la
comiterea faptelor ce vizează încălcarea legii, condiţiile prenatale şi calitatea
mediului familial reprezintă factorii catalizatori ai delincventei juvenile12.
S. Rusnac, în studiul Factorii sociali în comportamentul delincvent al
minorilor, afirmă că una dintre cele mai importante funcţii ale familiei constă în
educarea şi formarea tinerilor în vederea integrării lor optime în viaţa şi activitatea
familială. Anume în cadrul familiei, părinţii exercită, direct sau indirect, influenţe
educaţional-formative asupra propriilor lor copii13.
Criteriul clasificării variază după geneza criminalităţii. Astfel, poate fi utilizat
criteriul antropologic, criteriul psihologic, criteriul sociologic.
Gabriel Tard susţinea că criminalii trebuie clasificaţi după criteriul
sociologic, şi anume:
a) Criminalii urbani;
b) Criminalii rurali.
În spectrul tipologiilor infracţionale, se înscriu şi clasificările efectute în
legislaţiile penale naţionale. Aşadar, conform Codului Penal al Republicii Moldova,
distingem următoarele:
1. Infractorii periculoşi, care au comis crime grave, deosebit de grave sau
excepţional de grave, săvîrşite cu intenţie şi fiind conştienţi de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, precum şi de urmările ei prejudiciabile.
2. Infractorii ocazionali, care au comis o infracţiune din imprudenţă, îşi
dădeau seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii/inacţiunii sale, dar considerau în
mod uşuratic, că ele vor putea fi evitate.
3. Infractorii responsabili, adică persoanele care au capacitatea de a înţelege
caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi
dirija acţiunile.

12
Rotaru, Ox. Condiţiile prenatale şi calitatea mediului familial ca factori de risc al delincvenţei juvenile. În:
„Avocatul Poporului”, 2003, nr. 5, p. 26
13
Rusnac, S. Factorii sociali în comportamentul delincvent al minorilor. În: Analele ULIM, Chişinău, 1999, p.31
14
 4. Infractorii iresponsabili, sunt persoanele care nu puteau să-şi dea seama de
acţiunile ori inacţiunile lor şi nu puteau să le dirijeze din cauza unei boli psihice
cronice, a unei tulburări psihice sau alte stări patologice.
Din punctul de vedere al gradului de stabilitate, a motivaţiei criminogene
distingem următoarele tipuri de infractori:
a) infractor оntоmplător – persoana care a comis pentru prima oară infracţiune
lipsită de gravitate datorită unor circumstanţe accidentale, faptă care este оn
contradicţie cu conduita anterioară actului infracţional;
b) infractor situaţional - persoana care a comis pentru prima dată infracţiune,
însă gravă, fiind constrоnsă de оmprejurări defavorabile;
c) infractor instabil - persoana care a săvоrşit pentru prima oară infracţiune,
dar care persoană se caracterizează, în genere, negativ şi a comis în trecut încălcări
de lege;
d) infractor înrăit - persoana care a comis în repetate rînduri infracţiuni,
inclusiv cele cu antecedente penale;
e) infractor deosebit de periculos – persoana care a săvоrşit în repetate rînduri
infracţiuni grave. Infractorii pot fi clasificaţi în baza diferitor criterii:
1) după vоrstă avem următoarele grupuri: 14-15 ani, 16-17 ani - «infractori
minori»; 18-24 ani, 25-29 ani - «infractori tineri»; 30-49 ani - «infractori maturi»;
peste 50 ani – «infractori în etate».
2) după starea socială şi ocupaţie: elevi, studenţi, muncitori, agricultori,
funcţionari, pensionari, persoane neоncadrate în cоmpul muncii etc.
3) după gradul de instruire: infractori care au şcoala generală; infractori care
au şcoala profesională; infractori care au liceul; f infractori cu studii superioare.
4) după starea persoanei оn momentul comiterii infracţiunii: în stare de
ebrietate; în componenţa unui grup criminal; оn stare de excitaţie narcotică; în timpul
ispăşirii pedepsei ş.a.
Clasificarea infractorilor este operată şi în cercetările statistice, care
furnizează criminologiei informaţii preţioase.

15
 La finele secţiunii accentuăm că corecta apreciere a personalităţii infractorului
nu poate fi realizată decît prin luarea în considerare a caracterului complex bio-psio-
social al individului uman, a îmbinării şi întrepătrunderii strînse între aceşti factori şi
a preponderenţei, a rolului decisiv pe care îl au, în cele mai dese cazuri, elementele de
natură socială.
Considerăm justa opinia autoarei Svetlana Rusnac, precum că toate
componentele personalităţii infractorului se pot dezvolta separat normal în totalitatea
lor alcătuind o conformaţie orientată antisocial. Anume pentru acest motiv,
elementele ce constituie personalitatea umană, trebuie să fie percepute şi înţelese în
complexitatea lor, ca un tot unitar.

16
 Capitolul 2 Considerații generale privind măsurile de siguranță

2.1. Abordări conceptuale privind măsurile de siguranță

Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal ce au caracter
preponderent preventiv și care pot fi luate numai dacă s-a săvârşit o faptă prevăzută
de legea penală şi nejustificată tocmai pentru a se înlătura o stare de pericol şi pentru
a se preîntâmpina săvârşirea altor fapte prevăzute de legea penală.
De exemplu, o persoană a comis o infracțiune din culpă din cauza nepregătirii
sale profesionale, și, ca măsură de siguranţă, poate fi luată împotriva acesteia măsura
interzicerii ocupării funcţiei pe care a ocupat-o în momentul săvârșirii infracțiunii.
Măsurile de siguranţă sunt măsurile luate de instanţele de judecată pentru a
înlătura un pericol sau a preîntâmpina săvârşirea infracţiunilor. Măsurile de
siguranţă sunt:
· măsurile de constrângere cu caracter medical – se aplică persoanelor care
au comis o infracțiune fiind în stare de iresponsabilitate (adică care suferă de o boală
psihică) sau care s-au îmbolnăvit de o boală psihică după ce au comis o infracțiune
sau când deja execută pedeapsa. În această situație instanța de judecată dispune
internarea acestor persoane într-o instituție psihiatrică.
· măsurile de constrângere cu caracter educativ – se aplică persoanelor în
vârstă de până la 18 ani care au săvârșit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau
mai puţin gravă și au fost liberate de răspundere penală. Instanța de judecată poate
aplica următoarele măsuri: a) avertismentul; b) încredinţarea minorului pentru
supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de
stat; c) obligarea minorului să repare daunele cauzate. La aplicarea acestei măsuri
se ia în considerare starea materială a minorului; d) obligarea minorului de a urma
un tratament medical de reabilitare psihologică; e) internarea minorului într-o
instituţie specială de învățământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de
reeducare.

17
 · confiscarea specială – reprezintă luarea forțată și gratuită în beneficiul
statutului a bunurilor care au fost obținute ca urmare a comiterii unei infracțiuni sau
care au fost folosite pentru comiterea infracțiunii.
· expulzarea – reprezintă interdicția de a rămâne pe teritoriul Republicii
Moldova aplicată cetățenilor străini sau persoanelor fără cetățenie (apatrizilor) care
au fost condamnate pentru comiterea unor infracțiuni.
Dreptul penal în vigoare în RM utilizează două tehnici de sancţionare – prin
intermediul pedepselor și al măsurilor de siguranţă. Această tehnică din urmă de
sancţionare, care și-a făcut apariţia în dreptul penal al statelor abia la începutul sec.
XX, a fost inspirată de școala pozitivistă, a cărei reprezentanţi și-au exprimat
preocuparea pentru elaborarea unui sistem de măsuri preventive, potrivit unui vechi
adagiu care arată că “este mai bine să previi decât să vindeci”14.
Experienţa a arătat că unele categorii de răufăcători – anume deficienţii
mintali și delincvenţii de obicei – sunt incapabile să resimtă fie caracterul
sancţionator, fie chiar efectul intimidant al pedepsei. Faţă de aceștia pedepsele sunt
ineficace, de unde și necesitatea de a recurge la mijloace represive distincte, orientate
spre un scop net definit: a proteja mediul social de aceste elemente nocive15.
Conform definiţiei legale a măsurilor de siguranţă, prevăzută la art. 98 din CP
al RM, acestea “au drept scop înlăturarea unui pericol și preîntâmpinarea săvârșirii
faptelor prevăzute de legea penală”. În doctrină măsurile de siguranţă sunt definite
ca sancţiuni de drept penal constând din măsuri de constrângere cu caracter
preventiv, care au drept scop înlăturarea unor stări de pericol generatoare de fapte
prevăzute de legea penală. Măsurile de siguranţă se aplică pentru a înlătura o stare
de pericol și a preîntâmpina săvârșirea de noi infracţiuni16.
Măsurile de siguranţă sunt destinate combaterii anumitor stări de pericol
social care au contribuit și ar mai putea contribui la săvârșirea unor fapte prevăzute
de legea penală. Stările de pericol care atrag luarea de măsuri de siguranţă sunt

14
C. Sima, Măsurile de siguranţă în dreptul penal contemporan, ALL, București, 1999, p. 11
15
H. Donnedeieu de Vabres, Traite elementaire de droit criminel et de legislaţion penale comparee, Sirey, Paris,
1947, p. 407
16
Ion Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală, ALL, București, 1994, p. 218
18
anume prevăzute de legea penală. Existenţa acestor stări de pericol, care justifică
luarea măsurilor de siguranţă, este dată în vileag prin însăși săvârșirea unei fapte
prevăzute de legea penală, iar stările respective privesc, în genere, persoana celui
care a săvârșit fapta17.
Măsurile de siguranţă au, în esenţă, un caracter și o destinaţie preventive, care
vizează înlăturarea pericolului ce a servit drept temei pentru luarea acestor măsuri.
Aceste măsuri au, de asemenea, menirea de a preîntâmpina “săvârșirea unor fapte
prevăzute de legea penală, fie de către cel faţă de care s-a luat măsura de siguranţă,
fie de către alte persoane împotriva acestuia”.
Dualitatea sancţiunilor-pedepselor și a măsurilor de siguranţă fiind admisă,
important este faptul de a preciza criteriile lor distinctive:
• Pedeapsa este, în principal, un mijloc de constrângere, urmărind un scop de
retribuire, de intimidare, prin aceasta manifestându-se, în final, destinaţia sa
preventivă și de preîntâmpinare. În schimb măsurile de siguranţă au în prim-plan
aspectul preventiv, cel de constrângere fiind subsidiar, însoţind inerent caracterul de
preîntâmpinare al acestora. Pedeapsa este represivă, iar măsura de siguranţă
preventivă.
• Esenţa pedepsei este de a interveni post delictum, pe când măsura de siguranţă este
concepută ante delictum.
• Pedeapsa este determinată de judecător ţinând cont de criteriile de individualizare,
printre care și gravitatea infracţiunii, astfel încât cu cât este mai gravă infracţiunea,
cu atât este mai aspră pedeapsa. Or, măsura de siguranţă nu are atitudine faţă de
gravitatea infracţiunii, ea trebuie raportată la personalitatea delincventului. Natura și
durata pedepsei sunt fixate din start în lege, pe când măsura de siguranţă variază în
funcție de tipul stării de pericol și de existenţa acesteia. Măsura de siguranţă este
aplicabilă atâta timp cât există starea de pericol, ceea ce îi atribuie caracterul unei
sancţiuni nedeterminate în timp, eventual cu titlu definitiv, putând fi revocată odată
cu dispariţia acestei stări de pericol.

17
Explicaţii teoretice ale codului penal român, vol. II, ed. a II-a, ALL, Editura Academiei române, București, 2003,
p. 257
19
• Pedeapsa se aplică pentru săvârșirea unei infracţiuni și presupune conștientizarea
de către infractor a actelor sale, de aceea este legată de ideea blamării, a mustrării,
care este însă străină pentru măsurile de siguranţă, ce țin doar de protecţia socială.
Măsura de siguranţă nu vizează decât protejarea societății contra unei stări de pericol
și este aplicabilă fără a ţine cont de răspunderea personală a delincventului. Pedeapsa
își conservă un fundament moral, iar măsura de siguranţă este, în mod esenţial,
utilitară.
În ciuda acestor criterii distinctive, frontiera dintre aceste două tipuri de
sancţiuni de drept penal nu este chiar atât de clară. În acest context, legile multor
state tratează în mod diferit natura preventivă sau de constrângere a unor sancţiuni.
Astfel, în CP din RM sau în CP din România expulzarea sau confiscarea specială
sunt clasate la măsuri de siguranţă, iar în legea penală din China ele sunt privite ca
pedepse complementare. CP francez în genere nu face distincţie între pedepse și
măsuri de siguranţă, ambele fiind denumite sancţiuni.
Natura juridică a măsurilor de siguranţă a fost dezbătută pe larg în doctrina de
specialitate, fiind susţinută apartenenţa lor la dreptul administrativ, deoarece chiar
în cazul în care sunt prevăzute de legea penală și aplicate de instanţele judecătorești,
ele intervin nu pentru reprimarea unui fapt săvârșit, ci pentru a preveni săvârșirea
lui. Alţi autori au susţinut identitatea dintre măsurile de siguranţă și pedepse, ambele
fiind considerate, deopotrivă, măsuri de apărare socială, care pot fi aplicate în funcţie
de necesităţi, pedepsele fiind aplicate infractorilor responsabili, în timp ce măsurile
de siguranţă sunt aplicate iresponsabililor și celor aflaţi în situaţii speciale. Potrivit
unei alte opinii, care și-a găsit reflectare în dreptul penal din RM, măsurile de
siguranţă sunt, ca și pedepsele, sancţiuni de drept penal, deosebindu-se între ele prin
natura și funcţiile lor.

2.2. Apariția trăsăturilor și natura juritica a măsurilor de siguranță

Sanctiunea constituie un concept fundamental al dreptului. Dreptul nu ar avea
substanta si finalitate fara sanctiune. Sanctiunea constituie insasi obiectul raportului
juridic de constrangere.
20
 Gh. Bobos afirma ca "sanctiunea, fie ca se refera la persoana autorului faptei
ilicite, la bunurile acesteia sau la valabilitatea unor acte juridice,reprezinta
intotdeauna infaptuirea constrangerii de stat, cu toate consecintele negative pe care
statul le impune celui sanctionat"18.
O alta definitie este data de V. Dongoroz, potrivit careia sanctiunea este "orice
masura pe care o norma de drept o statorniceste drept consecinta pentru cazul in care
preceptul sau va fi nesocotit "este o consecinta a neobservarii preceptului, fiindca
ratiunea sa de a fi, decurge din presupunerea ca orice precept poate fi nesocotit"19.
Pentru a decide daca o masura este sau nu o sanctiune de drept trebuie
examinat daca "acea masura este corolarul unui precept impus de o regula de drept
si daca acea masura intervine postfactum, adica dupa ce s-a comis o calcare a
preceptului din acea regula de drept".
Masurile de siguranta sunt sanctiuni de drept penal, preventive, prevazute de
lege, care se iau impotriva persoanelor care au savarsit o fapta prevazuta de legea
penala, pentru a se inlatura o stare de pericol generatoare de noi fapte prevazute de
lege.
Masurile de siguranta prezinta toate caracteristicile sanctiunii si pe cale de
consecinta, ele sunt indubitabil sanctiuni juridice, iar pentru ca sunt reglementate de
norme de drept penal, ele sunt sanctiuni penale.
Deci, sanctiunea penala este o masura legala de constrangere prin care se
realizeaza raspunderea juridica pentru incalcarea unei norme de drept si care este
supusa controlului jurisdictional instituit de lege.
Dreptul penal contemporan admite, cvasiunanim, caracterul de sancţiuni de
drept penal al măsurilor de siguranţă. De-a lungul timpului, în doctrina penală au
existat însă îndelungi controverse cu privire la natura juridică a acestor măsuri
(apreciindu-se, succesiv, că acestea ar constitui mijloace de apărare socială, măsuri
administrative, sancţiuni penale, respectiv sancţiuni de drept penal).
§1. MIJLOACE DE APĂRARE SOCIALĂ

18
Gh.Bobos - "Teoria generala a dreptului" Ed.Dacia, Cluj Napoca, 1994, p. 215
19
V. Dongoroz, Drept penal, Bucuresti,1939, p.571
21
 Apărarea socială a fost prefigurată ca scop al dreptului penal de către Enrico
Ferri, în lucrarea sa „Sociologia criminale” din 1892, acesta propunând înlocuirea
pedepselor cu substitutive penale.
Curentele neopozitiviste au repus în discuţie ideea apărării sociale, prin
lucrările lui Filippo Gramatica - „Principiile apărării sociale” (1960) şi Marc Ancel
- „Noua apărare socială” (1954).
În 1934, Filippo Gramatica şi-a exprimat ideile într-o serie de articole,
sintetizate ulterior în lucrarea „Principii de apărare socială”. El înţelege să substituie
apărarea socială dreptului penal şi nu să o integreze lui, căci apărarea socială, aşa
cum a conceput-o, constituie ea însăşi o ramură autonomă a dreptului şi are un
domeniu de aplicare mai vast decât al dreptului penal. Este ramura dreptului care îşi
găseşte raţiunea de a fi, criteriul specific, în ameliorarea individului.
Dar, individul care trebuie ameliorat nu este numai delincventul, aşa cum este
strict definit de lege, ci mai general, antisocialul, inadaptatul.
Filippo Gramatica abandonează conceptele de infracţiune şi infractor
considerate relative şi artificiale; conceptul-cheie al apărării sociale este noţiunea de
antisocialitate, noţiune esenţialmente subiectivă, care scapă oricărei prezumţii
legale şi a cărei apreciere nu se poate face decât de o manieră practică, prin raportare
la fiecare subiect.
Această noţiune complexă are o structură formată dintr-un element material
(reductibil la conduita antisocială), un element psihologic (capacitate, voinţă,
vinovăţie) şi un element juridic, de aşa-zisă „antijuridicitate”20.
Persoanei recunoscute ca antisocială i se aplică măsuri de apărare socială,
adaptate fiecărui individ, alese pentru cazul său şi al căror scop este îndreptarea
conduitei subiectului. Măsurile se iau pe durată nedeterminată şi pot interveni atât
post factum, cât şi ante factum, în raport de caracterul antisocial al subiectului. Gama
măsurilor de apărare socială puse la dispoziţia statului este, în concepţia lui Filippo
Gramatica, unitară, preconizându-se a exista numai măsuri de apărare socială,

20
I. Graur, Contribuţii la studiul pedepsei, Universitatea de Stat din Moldova,Chişinău, 2008, p. 94.
22
măsuri ce vor fi executate peste tot, mai puţin în închisori. În concepţia
reprezentanţilor apărării sociale, măsurile de siguranţă ar fi măsuri de apărare
socială, neexistând nicio diferenţă de substanţă între pedepse şi măsuri de siguranţă,
ci doar de destinaţie, în sensul că pedepsele pot fi aplicate doar în cazul persoanelor
ce pot răspunde penal.
Perspectiva acestor măsuri de apărare, aplicate în cadrul unei politici de igienă
socială absolută, preventivă şi curativă, a generat grave nelinişti. Chiar dacă F.
Gramatica a dat asigurări că apărarea socială va urma calea legalităţii, existau temeri
că libertatea individuală va fi serios compromisă. Noţiunea de infracţiune, chiar dacă
este artificială, este un criteriu sigur de departajare a conduitelor sociale.
Noţiunea de antisocialitate nu oferă nici un fel de garanţii contra arbitrariului
politic sau subiectivismului tehnicienilor apărării sociale. Dispariţia dreptului penal,
preconizată de F. Gramatica, departe de a fi liniştitoare, constituie o ameninţare
pentru existenţa statului de drept.
Ideile apărării sociale, deşi larg răspândite, nu au fost unanim acceptate. În
aceste condiţii, în ultimele decenii asistăm la un anumit reviriment al doctrinei
clasice. În această ordine de idei, concepţia retributivă şi intimidantă a sancţiunilor
penale este conformă celor mai recente cercetări ale psihologiei juridice. Pedeapsa
care sancţionează un act liber consimţit nu are nici un motiv să fie o măsură
terapeutică, ci o reacţie socială binemeritată.
În sfârşit, a recunoaşte libertatea individului şi a admite pe cale de consecinţă
o funcţie retributivă pedepsei îl face pe condamnat să reflecte asupra propriilor fapte
şi asupra propriului viitor şi, eventual, să ia decizia de a nu mai încălca normele de
drept penal.
§ 2. MĂSURI ADMINISTRATIVE
În altă opinie (susţinută, printre alţii, de A. Rocco şi V. Manzini) s-a susţinut
că măsurile de siguranţă sunt măsuri administrative, motivând prin faptul că, fie şi
în situaţia în care sunt prevăzute de legea penală şi aplicate de instanţa de judecată,
ele nu intervin pentru reprimarea unei fapte săvârşite, ci pentru a preveni comiterea

23
acesteia21.
Această opinie este criticabilă pe considerentul că măsura de siguranţă se ia
în aprecierea stării de pericol social a făptuitorului, dar numai în măsura în care s-a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, ceea ce implicit presupune încălcarea unei
norme juridice penale.
În literatura penală română a fost exprimată opinia izolată, potrivit căreia
anumite măsuri de siguranţă nu ar fi sancţiuni de drept penal, ci măsuri
administrative, fiind invocate ca exemple, luarea în mod provizoriu, în cursul
urmăririi penale, a măsurii obligării la tratament medical sau a internării medicale,
susţinându-se că, în aceste situaţii, cele două măsuri nu sunt sancţiuni penale,
deoarece organele de urmărire penală nu pot aplica sancţiuni cu caracter penal.
Această opinie este criticabilă, întrucât procurorul poate lua măsura de siguranţă
prevăzută de art. 118 C. pen. (posibilitate rezultată inclusiv din dispoziţiile art. 439
C. pr. pen., potrivit cărora confiscarea specială poate fi dispusă şi prin ordonanţă,
aceasta putând fi emisă doar de procuror), iar pe de altă parte, potrivit prevederilor
actuale ale art. 162 C. pr. pen., luarea în mod provizoriu, în cursul urmăririi penale,
a măsurilor prevăzute de art. 113 şi art. 114 C. pr. pen. este de competenţa exclusivă
a instanţei de judecată.
§ 3. SANCŢIUNI PENALE
O altă opinie exprimată în doctrina juridică susţine că măsurile de siguranţă
constituie sancţiuni penale, admiţându-se existenţa unor stări de pericol social care
nu pot fi înlăturate prin simpla aplicare de pedepse.
Această concepţie a coexistenţei pedepselor şi măsurilor de siguranţă, a fost
promovată de penalistul elveţian Carol Stoos şi fondatorii Uniunii Internaţionale de
Drept Penal, Franz von Liszt, Adolphe Prins şi Georg van Hamel, şi dezvoltată
ulterior de Asociaţia Internaţională de Drept Penal, înfiinţată la Paris în 1924.
Distincţia între sancţiunile penale şi cele de drept penal a fost relevată în
doctrina penală română de către profesorul Vintilă Dongoroz, în anul 1939 (şi

21
I.Rădulescu, Curs de drept penal, Ed. Cultura poporului, Bucureşti, 1937, p.301
24
reiterată în anul 197022), care a arătat că pedepsele sunt sancţiuni penale şi totodată
sancţiuni de drept penal, în timp ce măsurile de siguranţă sunt doar sancţiuni de drept
penal.
Cadrul general al sancţiunilor în dreptul penal este constituit din sancţiunile
represive (pedepsele), sancţiunile preventive (măsuri de siguranţă), sancţiunile
formale (sancţiuni procesual penale), sancţiuni civile (repararea prejudiciului şi
restituirea lucrurilor) şi sancţiunile disciplinare. Primele două categorii (sancţiunile
represive şi sancţiunile preventive) constituie cadrul special al sancţiunilor de drept
penal, dar numai sancţiunile represive aparţin exclusiv dreptului penal.
De remarcat este faptul că, în literatura juridică franceză sau italiană23, nu este
realizată vreo distincţie între sancţiunile penale şi cele de drept penal, ci măsurile de
siguranţă sunt unanim calificate drept sancţiuni penale.
Şi în doctrina penală română au fost exprimate opinii, singulare, ce-i drept, în
favoarea caracterului de sancţiuni penale al măsurilor de siguranţă24, susţinându-se
că distincţia între sancţiunile penale şi sancţiunile de drept penal nu se justifică, nici
din punctul de vedere al ştiinţei dreptului penal şi nici din punctul de vedere al
conţinutului semantic.
Această opinie nu poate fi acceptată, întrucât, spre deosebire de pedepse, care
sunt întotdeauna consecinţa răspunderii penale, măsurile de siguranţă sunt
determinate de starea de pericol, evidenţiată prin săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală şi au un caracter eminamente preventiv.

2.3. Principiile de aplicare și executare a măsurilor de siguranță

Fiind o sancţiune de drept penal, măsura de siguranţă trebuie să fie aplicată în
strictă concordanţă cu principiile ce guvernează această ramură de drept, în scopul
respectării drepturilor fundamentale și libertăţilor omului.

22
V. Dongoroz, Măsurile de siguranţă, în V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R.
Stănoiu; V. Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. II, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 1970, p. 274
23
G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale. Parte generale, Terza Editione, Zanichelli Editione, Milano, 2002, p. 767
24
V. Paşca, Măsurile de siguranţă. Sancţiuni penale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 35
25
 Măsurile de siguranţă, ca și în cazul pedepselor, nu pot fi aplicate decât dacă
s-a comis o faptă prevăzută de legea penală, indiferent de faptul dacă aceasta
constituie sau nu o infracţiune. Astfel, cazurile în care caracterul penal al faptei este
înlăturat dintr-o anumită cauză (legitimă apărare, constrângere fizică sau psihică),
răspunderea penală și pedeapsa se exclud, situaţie însă care nu exclude posibilitatea
aplicării faţă de făptuitor a măsurilor de siguranţă.
Ca și săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, existenţa unei stări de
pericol stă la baza respectării legalităţii de aplicare a acestor măsuri. Măsurile de
siguranţă pot fi aplicate indiferent dacă persoanei i-a fost stabilită sau nu vreo
pedeapsă. Aceasta rezultă din faptul că starea de pericol care a determinat aplicarea
măsurii de siguranţă este distinctă de pericolul social pe care îl prezintă fapta
prevăzută de legea penală. Măsurile de siguranţă continuă să fie aplicate câtă vreme
persistă starea de pericol, chiar dacă răspunderea penală este înlăturată ca urmare a
unei cauze ce înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării25. Codul
penal menţionează expres că nici amnistia și nici graţierea nu au efect asupra
măsurilor de siguranţă (art. 107, 108 din CP al RM).
Codul penal nu aranjează măsurile de siguranţă într-o ordine ierarhică,
judecătorul putând dispune aplicarea concomitentă a câteva dintre ele, deoarece
fiecare vizează o stare de pericol distinctă. Principiul legalităţii se referă în egală
măsură atât la pedepse, cât și la măsurile de siguranţă, alte măsuri care nu fac parte
din cadrul legal prevăzut de Codul penal nefiind susceptibile a fi aplicate.
Întru respectarea principiului legalităţii, instanţele de judecată sunt singurele
competente a aplica măsurile de siguranţă. Măsurile de siguranţă constituie sancţiuni
cu durată nedeterminată, dar revocabile, judecătorul neavând reprezentarea modului
cum va evolua starea de pericol. Spre deosebire de pedepse, măsurile de siguranţă
sunt în mod constant revocabile, fiind legate de evoluţia stării de pericol.
Cadrul măsurilor de siguranţă este format din totalitatea acestor sancţiuni
prevăzute în art. 98 din CP al RM, conform căruia «măsurile de siguranţă su nt:

25
Bulai, C., Filipaș, A., Mitrache, C., Instituţii de drept penal, București, TREI, 2001, p.56
26
măsurile de constrângere cu caracter medical; măsurile de constrângere cu caracter
educativ; expulzarea; confiscarea specială».
Conform principiului legalităţii, acest cadru de măsuri de siguranţă poartă un
caracter exhaustiv, nefiind susceptibil de o interpretare extensivă de către judecător.
Constituind totodată, și un mijloc de constrângere, în funcţie de aceasta,
măsurile de siguranţă pot fi clasificate în: măsuri privative de libertate (internarea
într-o instituţie psihiatrică), măsuri restrictive de libertate (supunerea la tratament
forţat a alcoolicilor și narcomanilor, expulzarea), măsuri restrictive de drepturi
(punerea sub curatelă a persoanelor care abuzează de alcool) și măsuri cu caracter
patrimonial (confiscarea specială).
În funcţie de natura stării de pericol, măsurile de siguranţă pot fi personale,
care vizează persoana generatoare de pericol (măsurile cu caracter medical și
educative), și reale sau patrimoniale (confiscarea specială), în care caz obiectele sunt
sursa stării de pericol.
În funcţie de pedeapsă, măsurile de siguranţă pot fi aplicate izolat (măsuri de
constrângere cu caracter medical aplicate iresponsabililor) sau pot însoţi pedeapsa
(expulzarea).
Spre deosebire de cadrul măsurilor de siguranţă din alte state, de exemplu
România, Codul penal al Republicii Moldova include în lista acestora și măsurile cu
caracter educativ, care, de regulă, nu figurează în lista acestor sancţiuni.
Totodată, cadrul măsurilor de siguranţă din CP al RM este mai restrâns decât
cel analogic din alte state. Astfel, în alte jurisdicţii se mai cunosc și astfel de măsuri
de siguranţă ca interzicerea de a se afla în anumite localităţi, interdicţia de a reveni
în locuinţa familiei pe o perioadă determinată, interzicerea de a o cupa o anumită
funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie sau o altă ocupaţie (art. 112 din CP al
României); libertatea supravegheată a alcoolicilor și narcomanilor (CP al Republicii
Federale Germania); privarea de licenţă sau de permisul de port-armă (CP al
Spaniei).
Instituirea unui cadru paralel de măsuri de siguranţă având ca adresant
persoanele juridice este indispensabilă. Cu regret, CP al RM nu a prevăzut unele
27
măsuri de siguranţă aplicabile persoanelor juridice. Cu toate acestea, experienţa
statelor străine ne poate sugera măsuri adecvate în acest sens. Astfel de măsuri pot
fi suspendarea unei anumite activităţi a întreprinderii, interzicerea de a desfășura pe
viitor a unui anumit gen de activitate, închiderea temporară a localurilor sau
unităţilor persoanei juridice, cauţiunea bănească etc.
Astfel, conform art. 99 din CP al RM, “persoanelor care au săvârșit fapte
prevăzute de legea penală în stare de iresponsabilitate sau care au săvârșit asemenea
fapte în stare de responsabilitate, dar până la pronunţarea sentinţei sau în timpul
executării pedepsei, s-au îmbolnăvit de o boală psihică, din care cauză sunt
incapabile să-și dea seama de acţiunile lor sau să le dirijeze, instanţa de judecată
poate să le aplice măsurile de constrângere cu caracter medical”. În acest caz starea
de pericol decurge din starea psihică maladivă a făptuitorului.
Conform normelor legale, aceste măsuri nu pot fi impuse în mod arbitrar
oricărei persoane, ci în anumite condiţii: în primul rând, persoana să fi comis o faptă
prevăzută de legea penală, iar în al doilea rând, să facă parte din una dintre
următoarele categorii de persoane:
1) persoane recunoscute iresponsabile, care, la momentul faptei, erau
incapabile să-și dea seama de faptele lor și/sau să le dirijeze;
2) persoane devenite iresponsabile până la pronunţarea sentinţei sau în timpul
executării pedepsei. Cu alte cuvinte, se au în vedere persoanele care la momentul
faptei erau responsabile, dar care mai apoi, pe parcursul procesului penal, până la
emiterea sentinţei sau în timpul executării pedepsei, au devenit iresponsabile, ceea
ce face imposibilă fixarea unei pedepse sau executarea acesteia. Din legea penală și
cea procesual-penală rezultă scopul măsurilor de constrângere cu caracter medical,
care se aplică (1) în vederea tratării persoanei care are nevoie de îngrijire, (2) a
excluderii posibilităţii de a săvârși noi infracţiuni, (3) pentru protejarea societăţii.
Măsurile educative sunt niște sancţiuni de drept penal cu caracter eminamente
educativ, destinate unor personalităţi în formare și susceptibile de influenţare.
Aceste sancţiuni sunt adecvate condiţiilor fizice, psihice și umane care îi deosebesc
pe infractorii minori de cei adulţi23. Deși legea nu stipulează expres, măsurile
28
educative trebuie să fie aplicate în mod prioritar în cazul concurenţei acestor două
tipuri de sancţiuni, atâta timp cât există posibilitatea reală pentru educarea minorului
și fără tragerea lui la răspundere penală sau fără aplicarea pedepsei. În acest context,
ar fi plauzibilă o completare a legii cu o normă care ar impune recurgerea la pedepse
doar dacă instanţa consideră că aplicarea măsurilor educative nu este suficientă
pentru educarea și corectarea minorului.
Cadrul măsurilor de constrângere cu caracter educativ este constituit din
măsurile enumerate la lit. a)-e) ale art. 104, și anume: a) avertismentul; b)
încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi
înlocuiesc sau organelor specializate de stat; c) obligarea minorului să repare
daunele cauzate. La aplicarea acestei măsuri se ia în considerare starea materială a
minorului; d) obligarea minorului de a urma un tratament medical de reabilitare
psihologică; e) internarea minorului într-o instituţie specială de învăţământ și de
reeducare sau într-o instituţie curativă și de reeducare. Codul penal enumeră
măsurile educative în ordinea gravităţii lor, de la cele mai puţin severe – de ex.
avertismentul – la cele mai grave – de ex. internarea minorului în instituţii speciale,
care presupune o privare de libertate. Fac excepţie măsurile prevăzute la lit.d) și, în
unele cazuri, la lit. e), al căror caracter mixt îmbină elementele măsurii educative cu
cele ale măsurii de constrângere cu caracter medical.
Ca și în cazul pedepselor, lista măsurilor de constrângere cu caracter educativ
poartă un caracter exhaustiv (alin. (2) al art. 104), aceasta neputând fi completată la
discreţia judecătorului, ci doar printr-o modificare a legii penale.
Totodată, instanţa de judecată îi poate aplica minorului concomitent câteva
măsuri de constrângere cu caracter educativ dintre cele menţionate, dacă acest fapt
eficientizează procesul de educare a infractorului minor.
Confiscarea specială se poate aplica chiar dacă făptuitorului nu i se stabilește
o pedeapsă penală, și aceasta deoarece pedeapsa se stabilește în funcţie de gravitatea
faptei și a pericolului pe care îl prezintă persoana pentru societate, pe când
confiscarea, în calitate de măsură de siguranţă, privește pericolul ce emană de la
anumite lucruri. Din aceste considerente, ea nu este dependentă în genere de
29
stabilirea pedepsei de către judecător sau de liberarea condamnatului înainte de
termen de executarea pedepsei. Mai mult ca atât, confiscarea specială poate fi
impusă și în cazurile de liberare de răspunderea penală (liberarea minorului de
răspunderea penală cu fixarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ).
Legea penală restrânge domeniul de aplicare a confiscării speciale prin
excluderea din acest cerc a cazurilor când infracţiunile sunt săvârșite prin
intermediul unui organ de presă sau al oricărui alt mijloc de informare în masă, adică
prin intermediul ziarelor, revistelor, societăţilor (posturilor) de televiziune, de radio,
al societăţilor de cinematografie. Mass-media joacă un rol important în respectarea
altor valori – libertatea de exprimare, dreptul la informaţie al cetăţenilor, iar în caz
de aplicare a confiscării speciale, care poate viza utilajul pentru editare sau difuzare
etc., măsura dată poate părea vădit disproporţionată față de valorile protejate,
menţionate mai sus.

30