Tema 2.

Dispoziții generale privind originea și esența dreptului

1. Definiţia dreptului şi funcţiile sale
2. Definiţia normei juridice şi corelaţia ei cu alte norme sociale
3. Izvoarele dreptului
4. Principiile dreptului
5. Definiţia şi condiţiile răspunderii juridice

1. Definiţia dreptului şi funcţiile sale

Cuvîntul “drept” provine din latinescul “directus”, ceea ce în traducere înseamnă drept –
orizontal sau vertical – de-a dreptul, direct, linie dreaptă.
Fiecare membru al societăţii ştie în mod aproximativ ce este dreptul. Dar definiţia exactă a
noţiunii dreptului prezintă greutăţi destul de mari şi pînă în prezent.
Dreptul – poate fi definit ca un ansamblu de reguli de conduită generale şi obligatorii,
adoptate şi asigurate (garantate) de stat, reguli al căror scop îl constituie organizarea şi disciplinarea
activităţii sociale. Destul de frecvent dreptul este definit ca o voinţă a guvernanţilor ridicată la rang
de lege. Dreptul, într-adevăr, este o voinţă a celor ce guvernează, dar rolul voinţei guvernanţilor nu
trebuie absolutizat. Guvernanţii nu pot să nu ţină cont de voinţa guvernaţilor.
Funcţiile dreptului. Dreptul are ca scop disciplinarea societăţii umane. Acest scop este
slujit de o serie de funcţii şi anume:
1. Funcția de instituționalizare a organizarii social-politice – dreptul reglementat
organizarea autoritățiilor publice ale statului.
2. Funcția de conservare, apărare și garantare a valorilor fundamentale ale societății.
3. Funcția de conducere a societății.
4. Funcția normativă a dreptului derivă din necesitatea subordonării acțiunilor individuale
față de conduita tip prescrisă de normele juridice.
5. Funcția informațiva – reflectînd realitatea, în normele juridice se acumuleaza cunostințe
despre viața multilaterală a societății.
6. Funcția educativa.

2. Definiţia normei juridice şi corelaţia ei cu alte norme sociale

Dreptul nu a apărut pe loc gol. Istoriceşte, dreptul s-a desprins treptat din normele de morală
şi din obiceiuri. În acest sens, morala precede dreptului.
Morala – reprezintă un asamblu de concepţii şi reguli cu privire la bine sau rău, drept sau
nedrept, permis sau nepermis. Dreptul nu numai ca s-a desprins treptat de morală, dar s-a dezvoltat,
a evoluat o data cu acesta.
Normele obişnuielnice (obiceiurile). Aşa cum am mai spus, dreptul nu sa desprins treptat
numai din morală, ci şi din obiceiuri. Normele obiceiului reprezintă o categorie a normelor sociale.
Obiceiurile reprezintă nişte reguli, încetăţenite în practica socială ca rezultat al aplicării lor în
repetate rînduri.
Normele politice – fac parte dîntre cele mai importante norme sociale. Ele reflectă legăturile
politice din societate. Normele politice, materializate în actele juridice ale statului, de exemplu în
Constituţie, capătă forma de norme jurudice.
Normele religioase - constituie un sistem de norme sau porunci morale întemeiate pe
învăţătura cărţilor sfinte sau pe autoritatea întemeietorilor, profeţilor etc., un mod de viaţă
recunoscut ca obligatoriu de adevăraţii credincioşi. Inițial normele juridice erau amestecate cu cele
religioase, treptat ele s-au separat etc.
Norma juridică – poate fi numită doar acea normă socială care conţine o regulă de conduită,
stabilită sau autorizată de către stat, menită să reglementeze cele mai importante domenii de
activitate umană şi ocrotită, în caz de necesitate prin forţa coercitivă a statului.
Pentru a putea fi înţeleasă de toţi subiecţii de drept, norma juridică trebuie să aibă o anumită
structură logică din care să rezulte cît mai exact răspunsul la cîteva întrebări:
 Cui este adresată şi în ce împrejurări acţionează?
Ce variante de comportare prescrie statul subiectului de drept?
Care vor fi consecinţele nerespectării normelor juridice?
Structura normei juridice:
Ipoteza – determinarea cercului de persoane cărora le este adresată norma.
Dispoziţia – însăşi regula de conduită, exprimată ca determinare a îndatoririlor părţilor în
raportul juridic.
Sancţiunea – indicarea măsurilor de constrîngere de către stat pentru nerespectarea
dispoziţiei. După caracterul conduitei prescrise, normele juridice se împart în:
Norme imperative sau categorice sunt normele de la dispoziţia cărora nu se admite nici o
derogare, sub sancţiune.
Norme permisive sau dispozitive sunt normele care lasă subiectelor de drept latitudinea de a-şi
alege comportarea în ipoteza dată.

3. Izvoarele dreptului
Forma de exprimare a normelor juridice, modalitatea principală prin care dreptul devine
cunoscut de cei al căror comportament îl prescrie poartă denumirea de izvor de drept.
În evoluţia sa dreptul a cunoscut urmatoarele forme de exprimare (izvoare formale):
1. Obiceiul juridic (cutuma) – repetarea trebuie să fie obligatorie. Obiceiul, deşi extrem de rar, mai
continuă să acţioneze şi în zilele noastre.
2. Practica juridică şi precedentul judiciar (jurisprudenţa). În RM, deşi practicii judiciare i se
acordă o atenţie deosebită, de regulă, practica judiciară nu este considerată ca izvor de drept.
3. Doctrina (ştiinţa juridică). Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care
oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic. Doctrina – contribuie la înţelegerea fenomenului
juridic. În RM – ea nu constituie un izvor de drept.
4. Contractul normativ. Contractul rezultă din norme juridice şi se face în strictă conformitate cu
ele. Mai sunt însă şi contracte care conţin, stabilesc anumite reguli de conduită. În asemenea cazuri
se spune că contractul este normativ – şi este izvor de drept. De exemplu: în dreptul muncii –
Contractul colectiv de muncă, în dreptul internaţional public – tratatele şi acordurile internaţionale.
5. Actul normativ – juridic – poate fi definit ca fiind izvorul de drept creat de organele autorităţii
publice, izvor care conţine reguli generale şi obligatorii, a căror aplicare, la nevoie, este asigurată de
forţa coercitivă a statului. Locul pe care îl ocupă un act juridic – normativ în sistemul general al
acestor acte este determinat de locul organului care l-a emis în sistemul organelor statului.
Categoriile actelor normative:
1. Legile:
 Constituţionale, care reglementează cele mai importante relaţii sociale, constituind baza juridică a
celorlalte legi. Ele se referă la forma de guvernămînt, definesc structurile şi atribuţiile puterilor în stat,
formulează şi proclamă drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţeanului.
 Organice, legi care reglementează organizarea şi atribuţiile unor organe ale statului, sistemul
electoral, regimul proprietăţii, raporturile de muncă în general, organizarea administrativă a
teritoriului.
 Ordinare, legi adoptate în baza Constituţiei, reglementînd cele mai variate relaţii sociale.
2. Acte normative subordonate legilor: Decretele Preşedintelui, Hotărîrile Parlamentului,
Hotărîrile Guvernului, Actele Administraţiei Publice Centrale şi Locale etc.

4. Principiile dreptului
Principiile de drept sunt reguli de maximă generalitate care sintetizează experiența socială şi
asigură echilibrul dîntre respectarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor. Etimologic, noţiunea de
principiu vine de la latinescul PRINCIPIUM care are sensul de început, obârşie sau element
fundamental. Orice principiu este un început pe plan ideatic, o sursa de acţiune. Principiile generale
ale dreptului sunt prescripţiile generatoare care stabilesc arhitectura dreptului şi aplicarea sa. Un
principiu se poate prezenta sub diverse forme: axiome, deducţii sau o generalizare a unor fapte
concrete. Principiile generale ale dreptului asigură unitatea, omogenitatea, coerenţa şi capacitatea de
dezvoltare a unor relaţii asociative. Un principiu de drept este rezultatul experienţei sociale, iar
utilitatea practică a cunoaşterii principiilor generale constă în aceea că ele trasează liniile directoare
pentru întregul sistem juridic şi exercită o acţiune constructivă, orientînd activitatea legiuitorului. Pe
de altă parte, principiile generale au un important rol în administrarea justiţiei, deoarece cei abilitaţi
cu aplicarea dreptului trebuie să cunoască nu numai norma juridică, ci şi spiritul său, iar principiile
dreptului determină tocmai spiritul legilor. În altă ordine de idei, în situaţii determinate, principiile
de drept ţin loc de norma de reglementare. În consecinţă, judecatorul nu poate refuza soluţionarea
unei cauze, invocînd lipsa textului legal, în baza caruia poate judeca, deoarece ar fi învinuit de
denegare de dreptate şi va soluţiona acea pricină în baza principiilor de drept.
Principiile de drept sunt extrase din dispoziţiile constituţionale sau sunt deduse pe cale de
interpretare din alte norme avînd rolul de a asigura echilibrul sistemului juridic cu evoluţia socială.
Între principiile fundamentale de drept şi normele juridice delimitarea se face potrivit
raportului care există între întreg şi parte, potrivit căreia normele juridice se raportează în
permanenţă la principii.
PREZENTAREA PRINCIPIILOR GENERALE ALE DREPTULUI. Aceasta prezentare
sumară are scopul de a ajuta la formarea unei imagini asupra sistemului principiilor dreptului. Acest
sistem este format din principiile fundamentale ale dreptului şi din principiile de ramură. Principiile
de ramură au la bază principiile fundamentale, continuîndu-le acţiunea, amplificând-o la nivelul
fiecărei ramuri de drept.
Cele mai importante principii ale dreptului sunt:
1. Asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului;
2. Garantarea libertăţii şi egalităţii indivizilor;
3. Principiul responsabilităţii sociale a indivizilor;
4. Principiul echităţii și justiţiei.
ASIGURAREA BAZELOR LEGALE DE FUNCŢIONARE A STATULUI. Acţiunea acestui
principiu constituie premisa existenţei statului de drept, deoarece caracteristica fundamentală a unui stat
de drept o constituie cucerirea pe cale legală a puterii şi apoi exercitarea sa în conformitate cu cerinţele
legalităţii. În statul de drept izvorul oricărei puteri politice trebuie să fie voinţa suverană a poporului,
care trebuie să-şi găsească formele juridice de exprimare, astfel încît puterea poporului să poată
funcţiona în mod real ca o democraţie. Poporul trebuie să aibă garanţii constituţionale eficiente,
asigurîndu-se exerciţiul separat al puterii pe cele trei planuri: legislativ, executiv şi judecătoresc şi în
acelaşi timp interconexiunile şi intercontrolul fiecărei componente a puterii.
În acest context se poate considera că acţiunea principiului asigurării bazelor legale de
funcţionare a statului se constituie în premisa existenţei statului de drept.
GARANTAREA LIBERTĂŢII ŞI EGALITĂŢII INDIVIZILOR. Fundamente ale vieţii
sociale, libertatea şi egalitatea trebuie să-şi găsească expresia lor juridică. Nu poate exista egalitate
decît între oameni liberi, iar libertatea nu poate exista decît între oameni a căror egalitate este
consfinţită juridic.
Egalitatea priveşte echilibrul vieţii sociale, iar libertatea priveşte capacitatea oamenilor de a
acţiona fără oprelişti, dar astfel încît, prin exercitarea drepturilor proprii să nu fie vătămate
drepturile altora.
În planul realizării efective a libertăţilor sociale, rolul dreptului se materializează prin îngrădirea
înclinaţiilor unor grupuri de a nega altora ceea ce lor nu le place şi în înlăturarea tuturor barierelor şi
discriminărilor care persistă în asigurarea şanselor egale de manifestare şi progres pentru toţi oamenii.
Libertatea este una singură, însă căile şi formele de manifestare a libertăţii sunt numeroase şi
le corespund diverse drepturi ale individului prevăzute în Constituţie, cum ar fi:
-libertatea de opinie;
-libertatea religioasa;
-libertatea de exprimare,
etc.
PRINCIPIUL RESPONSABILITĂŢII SOCIALE A INDIVIZILOR. Responsabilitatea
însoţeşte libertatea, şi de aceea, trebuie făcută demarcaţia netă între libertate şi liberul arbitru.
Responsabilitatea este un fenomen social şi un act de angajare a individului în procesul interacţiunii
sociale. Concepînd responsabilitatea ca o asumare a răspunderii faţă de rezultatul acţiunii sociale a
omului, se admite ideea că acţiunea socială este cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilităţii,
și totodată, că libertatea este o condiţie fundamentală a responsabilităţii. Dreptul nu trebuie sa fie
privit şi apreciat doar prin efectul său sancţionator, intervenind pe tărîmul răului deja faptuit, ci
trebuie avută în vedere posibilitatea ca prin conţinutul prescripţiilor juridice să contribuie la
fundamentarea unei anumite atitudini a indivizilor faţă de lege, care presupune grija faţă de
integritatea valorilor ocrotite de lege.
PRINCIPIUL ECHITĂŢII ŞI JUSTIŢIEI. Cuvîntul echitate provine din limba latină: ecvitas
- cumpătare, dreptate. Acţiunea principiului echităţii trebuie să privească atît activitatea legiuitorului
- în elaborarea actelor normative, cît şi activitatea de interpretare şi aplicare a dreptului de către
organele care aplică legea. Justiţia reprezintă acea stare generală a societăţii care se realizează prin
asigurarea pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi împreună a satisfacerii drepturilor şi
intereselor legitime. Prin finalitatea sa justiţia se situează prîntre principalii factori de consolidare a
celor mai importante relaţii sociale, deoarece ea întruchipează virtutea morală fundamentală, menită
să asigure armonia şi pacea socială, la a căror realizare contribuie deopotrivă regulile religioase,
morale şi juridice.
În ipoteza în care apar legi injuste se impune schimbarea lor, eventual a ordinii existente,
atunci cînd aceasta este un obstacol definitiv în realizarea justiţiei.

5. Definiţia şi condiţiile răspunderii juridice

Definirea răspunderii juridice – este acea formă a răspunderii sociale stabilită de stat în urma
încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină suportarea consecinţelor
corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a statului în
scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate.
Noţiunea de răspundere nu este specifică în exclusivitate dreptului, ea fiind folosită în toate
domeniile vieţii sociale.
Răspunderea poate să fie de natură: politică, morală, juridică, religioasă, etc.; şi are un caracter
corelativ, respectiv politic, moral, juridic, religios ş.a.m.d. Prin declanşarea răspunderii şi suportarea
consecinţelor decurgând din ea se restabileşte ordinea de drept încălcată.
Legislaţia şi jurisprudenţa nu definesc noţiunea de răspundere juridică, legiuitorul fixînd doar
condiţiile în prezenţa cărora o persoană poate fi trasă la răspundere, respectiv principiile
răspunderii, natura şi întinderea sancţiunilor susceptibile de aplicare şi limitele în care operează.
Situaţia este similară şi în practica judiciară, care nu dă o definiţie a răspunderii juridice sau a
vreuneia din formele acesteia, însă practica şi-a adus o valoroasă contribuţie la explicarea şi lămurirea
condiţiilor şi formelor răspunderii juridice. Sensul frecvent atribuit noţiunii de răspundere este acela de
obligaţie de a suporta consecinţele nerespectării unor reguli de conduită, de către autorul faptei contrare
normei şi care poartă totdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea conduite. După unii
autori, răspunderea civilă constituie obligaţia de reparare a prejudiciului, iar răspunderea penală este
obligaţia de a suporta şi executa pedeapsa. Definind astfel răspunderea, respectiv identificând-o cu
sancţiunea, se restrânge sfera răspunderii. O altă opinie apreciază că răspunderea juridică are loc doar în
cazul încălcării unor norme juridice şi este urmată de aplicarea constrângerii de stat prin mijloace
corespunzătoare gradului de pericol social al faptei savârsite. Se defineşte astfel răspunderea juridică ca
fiind o situaţie juridică specifică constrângerii de stat atrasă de încălcarea sau nerespectarea normelor
juridice în vigoare. Având în vedere necesitatea răspunderii juridice ca un raport juridic de constrângere
care se naşte ca urmare a încălcării unor dispoziţii legale de către persoana fizică sau juridică se poate
considera că răspunderea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe, care, potrivit legii, se
nasc ca urmare a savârsirii unor fapte ilicite, constituind cadrul de realizare a constrângerii de stat prin
aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării
membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept.
Condiţiile răspunderii juridice:
A) Fapta (conduita) ilicită. Ea constă în săvârşirea unei anumite fapte rezultând dintr-o
conduită neconformă cu legea sau ilicită a subiectului de drept. Faptul juridic ilicit presupune o
conduită sau o atitudine manifestă contrară regulilor de drept şi care a încălcat norma prescrisă
perturbînd desfăşurarea normală a relaţiilor sociale. Un fapt devine ilicit numai atunci cînd conduita
încalcă normele de drept, obiectul ilicitului juridic constituindu-l tocmai această încălcare.
Fapta se compune din:
Acţiunea reprezintă atitudinea activă a autorului faptei ilicite sancţionată pentru că s-a
materializat într-o conduită interzisă de normele prohibitive.
Inacţiunea constă dintr-un fapt negativ, o conduită de abţinere sau de omisiune de la acţiunea
prescrisă subiectului obligat să o săvârşească. Conduita ilicită constă - în acest caz - din însăşi
atitudinea de abţinere, autorul faptei fiind sancţionat nu pentru starea de pasivitate ci pentru lipsa
acţiunii la care era obligat prin norma onerativă, adică nerealizarea sau neîndeplinirea îndatoririi
rezultate din lege şi/sau din actul juridic individual.
B) Rezultatul faptei ilicite îl reprezintă efectul sau consecinţa care decurge din săvârşirea
ei sau din conduita avută. În funcţie de felul şi natura faptei efectele produse pot fi materiale,
reprezentînd transformări în lumea materială (decesul şi vătămarea persoanei fizice, degradarea sau
distrugerea unui bun) dîntre care unele sunt susceptibile şi de evaluare precuniară, iar altele pot fi
efecte nemateriale (atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei persoane, neîndeplinirea obligaţiei de
supraveghere şi educare a minorilor de către părinţi etc.)
C) Raportul sau legătura cauzală dîntre fapta ilicită şi rezultatul dăunător. În toate
cazurile în care pentru existenţa încălcării ordinii de drept legea mai stabileşte, pe lângă săvârşirea
acţiunii sau inacţiunii şi producerea consecinţelor ilicite pentru declanşarea răspunderii juridice,
organului de aplicare a dreptului îi revine întotdeauna şi sarcina determinării existenţei sau
inexistenţei raportului de cauzalitate adică a legăturii dîntre faptul săvârşit şi rezultatul produs.
Subiectul răspunderii juridice. Subiecţii răspunderii juridice sunt:
Persoana fizică - poartă răspunderea faptei sale dacă are responsabilitate juridică. Capacitatea
de a răspunde exprimă aptitudinea de a da seamă pentru fapta ilicită săvârşită şi de a suporta toate
consecinţele juridice decurgând din ea. Capacitatea de a răspunde este o formă specifică a capacităţii
juridice şi nu se confundă cu o anumită capacitate determinată dintr-o ramură de drept.
Persoana juridică - răspunde pentru faptele persoanelor fizice care o compun în cazul
acelor fapte săvârşite de acestea din urmă în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu
serviciul. Faptele ilicite ale conducerii persoanei juridice sunt considerate fapte ale însăşi acestei
organizaţii colective, iar, în consecinţă, răspunderea va fi pentru fapta proprie, în timp ce faptele
ilicite ale celorlalţi membri ai acesteia antrenează doar răspunderea pentru fapta altuia.
"Unele forme ale răspunderii, cum sunt cea penală sau disciplinară, revin în
exclusivitate numai persoanelor fizice nu şi celor juridice."
D) Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a subiectului faţă de fapta săvîrşită şi de rezultatul
acesteia. Ea este expresia unei atitudini psihice conştient negative faţă de valorile juridice ocrotite prin
lege. Săvârşirea faptei ilicite este, de regulă, precedată de apariţia ideii devenită hotărâre sau rezoluţie şi
transformată în manifestare de voinţă ce impulsionează şi declanşează energia necesară săvârşirii faptei.
Individul aflat în deplinătatea facultăţilor mintale poate concepe şi aprecia caracterul ilicit al faptei sale
cît şi urmările negative aferente ei. Pentru a putea răspunde sau a da seamă individul trebuie să aibă în
acel moment al săvîrşirii o voinţă conştientă faţă de rezultatele faptei sale şi liberă, neconstrînsă, putînd
hotărî nestînjenit în deplină cunoştinţă de cauză în vederea atingerii unui scop.
Vinovăţia cunoaşte două forme:
Intenţia este de două feluri:
a) directă;
b) indirectă.
Culpa – este forma mai puţin gravă a vinovăţiei şi îmbracă în dreptul penal două forme:
a) cu previziune sau imprudenţă;
b) fără prevedere sau neglijenţă.
Cauze care exclud caracterul ilicit al faptei şi cauze care înlătură răspunderea juridică :
legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi constrângerea morală, cazul fortuit,
iresponsabilitatea, beţia (involuntară), minoritatea făptuitorului, eroarea de fapt, situaţii în care, deşi
există o faptă ilicită, rezultat periculos, raport de cauzalitate şi subiect, lipseşte vinovăţia autorului.
Formele răspunderii juridice:
 Formele răspunderii juridice, în funcţie de apartenenţa normelor juridice la una sau alta din
ramurile dreptului sunt:
- Răspunderea juridică de drept civil, este forma tipică şi totodată cea mai dezvoltată a
răspunderii juridice. Ea cunoaşte două forme:
delictuală
contractuală
Delictele civile sunt faptele ilicite cauzatoare de daune comise cu intenţie sau din culpă.
- Răspunderea juridică de drept penal, este un raport juridic penal de constrîngere născut în
urma comiterii unei infracţiuni. Temeiul răspunderii penale este infracţiunea, adică fapta care
prezintă pericol social, este săvîrşită cu vinovăţie şi este prevăzută de legea penală.
Infracţiunile se pot împărţi în diferite categorii, cum ar fi: infracţiuni contra securităţi statului,
contra persoanei, contra autorităţii, contra avutului privat, infracţiuni de fals etc.
- Răspunderea juridică de drept administrativ, ea cunoaşte trei forme: răspundere
administrativ-disciplinară, răspunderea administrativ-convenţională, administrativ-patrimonială.
- administrativ-disciplinară: care este antrenată în situaţia producerii unor abateri care nu
îmbracă caracterul de contravenţie.
- administrativ-patrimonială: care este antrenată în cazul în care statul trebuie să răspundă pentru
prejudiciile cauzate ca urmare a unor erori judiciare ale organelor sale specializate cu atribuţii judiciare,
ori pentru pagubele rezultate din acte administrative ilegale emise de administraţia de stat, ori prin
nesoluţionarea în termenul prevăzut de lege a cererilor adresate autorităţilor publice.
- administrativ-convenţională: care intervine în cazul săvîrşirii unei contravenţii. Contravenţia
este fapta care prezintă un pericol social mai redus decît infracţiunea, care este prevăzută ca atare de
lege sau alt act normativ şi care este săvârşită cu vinovăţie.
- Răspunderea juridică de drept a muncii;
În ramura dreptului muncii , răspunderea angajaţilor poate fi:
- răspundere materială;
- răspundere disciplinară.
Răspunderea materială: este antrenată în cazul în care angajatul încalcă cu vinovăţie obligaţiile
de serviciu şi cauzează o pagubă unităţii la care este angajat.
Răspunderea disciplinară: este antrenată cînd persoana încadrată, indiferent de funcţia sau postul
pe care îl ocupă, încalcă cu vinovăţie obligaţiile pe care şi le-a asumat prin contractul de muncă.
- Răspunderea juridică de drept constituţional. Deţinătorii unui mandat politic sunt ţinuţi să
răspundă pentru faptele lor, deziderat existent în concepţia statului constituţional şi democratic
modern.
Răspunderea celor aleşi în organele reprezentative ale statului este parţială şi fragmentată şi nu
se poate compara cu altă formă de răspundere în ceea ce priveşte decizia.