Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2. Etimologia juridică
a) lb. latină: jus (provenit de la supinul jussum al verbului jubeo = poruncesc)
b) latina populară (vulgară) : directum (sau dereptum) derivat din verbul dirigo = conduc,
cârmuiesc sau diriguiesc; c) italiană : diritto ; d) spaniolă : dereche ; e) franceză : droit ; f)
germană : recht ; g) engleză : right ; h) ţările slave : provo, pravda = adevăr3.
1
Arhid.prof.dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, Drept canonic
ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, p.17.
2
Arhid.prof.dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, Drept canonic
ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, p.18-19
3
Arhid.prof.dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, Drept canonic
ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, p.20-21.
1
c) Definiţiile scriitorilor bisericeşti
- Justin Martirul şi Filosoful : dreptul este « tot ceea ce totdeauna şi pretutindeni
s-a socotit a fi just, şi tot ceea ce s-a prezentat întregului neam ca dreptate ».
- Sf. Atanasie cel Mare : dreptatea este virtutea care dă fiecăruia ce este al său şi
a cărei măsură superioară este adevărul ».
- Sf. Maxim Mărturisitorul : dreptatea este « virtute dependentă de adevăr prin
care se dă fiecăruia ce este al său, după vrednicie şi în mod egal »4.
- Tertulian spune că dreptul şi dreptatea rezidă în echitate.
Elementul juridic, dreptul, norma juridică sau legea de drept, constituie alături de
normele credinţei religioase creştine şi de cele morale al treilea liant al corpului Bisericii. El a
fost numit : Lege divină, Lege eternă, Drept divin, Lege naturală, Drept natural, Lege (a
Vechiului şi Noului Testament), poruncă, rânduială, canon, lege bisericească, aşezământ,
învăţătură.
Noţiunea de Drept divin era o noţiune curentă a epocii în care s-a întemeiat Biserica în
chipul ei văzut. O aveau evreii, alte popoare orientale, grecii şi romanii, sub numele de « Jus
sacrum » sau « Jus divinum ». Această noţiune nu are sens strict juridic, ci unul mai larg,
incluzând, pe lângă elementul juridic şi alte elemente religioase şi morale, motiv pentru care a
încetat să mai facă parte din terminologia juridică, folosindu-se în teologie şi în dreptul religios
sau în Dreptul sacru.
Noţiunea de Drept natural cuprinde alături de noţiunile juridice şi alte concepte
religioase şi moral-religioase, el nemaifiind utilizat în ştiinţele juridice din aceleaşi considerente
ca şi dreptul divin.
În Biserică, noţiunea de drept continuă să aibă un conţinut care depăşeşte sfera
juridicului, ancorând mereu în religios şi etic.
Dreptul bisericesc este înrudit cu Pastorala. În viaţa Bisericii, dreptul bisericesc pune
mijloacele juridice alături de mijloacele religioase şi de cele morale. De aceste mijloace se ocupă
Pastorala în vederea îndrumării credincioşilor pe calea mântuirii.
Dreptul bisericesc este în legătură şi cu celelalte discipline teologice (biblice, istorice şi
sistematice) de care se foloseşte pentru a contribui la întocmirea mijloacelor folosite în
exercitarea puterii cârmuitoare, pastorale sau jurisdicţionale în Biserică.
3
NORMELE CANONICE
Normele canonice sunt regulile prin care autoritatea bisericească stabileşte cum trebuie să
acţioneze sau să se comporte membrii Bisericii în anumite condiţii determinate, pentru ca
acţiunea lor să fie eficientă şi apreciată pozitiv în raport cu credinţa religioasă.
Norma canonică are un caracter imperativ (stabileşte o comportare obligatorie), general
(se adresează unei categorii de personae sau tuturor credincioşilor, neluaţi în individualitatea lor)
şi abstract (este formulată la modul impersonal). Are o aplicabiliate repetată (se aplică
continuu atâta timp cât este în vigoare) şi stabileşte o conduită etalon (de apreciere) după care
persoanele (fizice sau juridice) se conduc în activitatea religios-morală în cadrul Bisericii.
Norma canonice este deci un principiu sau o regulă de conduită cu caracter general şi
impersonal, instituită (sancţionată) de Biserică, a cărei respectare este obligatorie şi garantată de
organismele puterii bisericeşti şi de opinia obştii credincioşilor.
Autoritatea canoanelor
În general, legile bisericeşti sunt neschimbătoare asemenea normelor de morală
sau adevărurilor de credinţă. Canoanele care au un conţinut dogmatic sau moral nu pot fi
supuse schimbărilor. Cele cu fond (sau cuprins) juridic propriu-zis sunt supuse schimbării
în acelaşi fel în care se schimbă condiţiile care le-au determinat.
5
IZVOARELE DREPTULUI BISERICESC
2.Biserica însăşi
Învăţătura de credinţă cuprinsă în Sf.Scriptură şi Sf.Tradiţie a fost un factor
determinant în apariţia şi dezvoltarea Dreptului bisericesc. Viaţa bisericească
organizată pe principii religioase şi morale a constituit şi ea un izvor material al
acestui tip de drept.
II. Izvoarele formale ale Dreptului bisericesc reprezintă formele sau modalităţile de
exprimare ale Dreptului bisericesc. Acestea se împart în mai multe categorii:
6
c) canoanele Sinoadelor locale au intrat în codul canonic al
Bisericii prin can.2 al Sinodului 2 Trulan (692)
8
2.c) Canoanele cuprinse în scrierile Părinţilor şi scriitorilor bisericeşti se
găsesc sub formă de rostiri ale diferiţilor părinţi, fără a avea caracterul unor canoane, ci
doar a unor materiale întregitoare.
1. Izvoarele fundamentale
a) Legislaţia bisericească proprie îmbracă forma Pravilelor,
Canonismelor, Statutelor, Regulamentelor, etc.
b) Uzul particular de Drept bisericesc se formează în legătură cu
anumite practici, obiceiuri, religioase ceremoniale sau juridice.
c) Legislaţia de Stat este cuprinsă în Constituţii, Legi privind cultele,
Coduri, Legi privind regimul proprietăţii, cimitirelor, etc.
d) Acordurile dintre Biserică şi Stat în diferite chestiuni privind viaţa
bisericească.
2. Izvoare întregitoare
a) Hotărâri, regulamente, pastorale, circulare, decizii ale Sinoadelor
particulare, mixte şi arhiereşti
b) Hotărâri şi decizii ale ierarhilor
c) Jurisprudenţa stabilită
d) Părerile canoniştilor Bisericii în chestiuni locale
9
2. Didahia celor 12 apostoli - dateaza de la sfarsitul sec. I. A fost descoperita de mitropolitul Nicomidiei,
Iosif Vriennios, in anul 1875, intr-o biblioteca din Constantinopol.
3. Canoanele lui Hippolit – zise şi Canoanele Bisericii din Alexandria. Cuprinsul este impartit in 38 de
capitole. S-a pastrat in versiune greaca, latina, araba si etiopiana.
6. Randuielile sau Poruncile Sfintilor Apostoli prin Clement. Continutul e impartit in 28-30 capitole,
infatisate ca rostiri directe ale cate unuia dintre Sfintii Apostoli. Dateaza din sec. al II-lea si a servit ca
izvor al primelor sase carti din Constitutiile Apostolice.
7. Canones Apostolorum Ecclesiastici. Este atribuita Sf. Clement Romanul, dar a fost alcatuita pe la 230.
8. Constitutiile Apostolice - cuprinsul provine din veacul II. S-a alcatuit in sec. III sau la sec. IV in forma
in care ni s-a pastrat.
9. Didascalia - Dateaza din sec. II-III. S-a pastrat in text grec, latin si in versiuni orientale : siriana, araba,
etiopiana. Pare sa fie alcatuit in Egipt, de unde s-a raspandit la etiopieni, arabi, sirieni.
10. Optateuchos – sau rânduieli ale Sfinţilor Apostoli (din care face parte Testamentum Domini) -
Dateaza din sec. III-IV.
11. Statutele si canoanele Sfintilor Apostoli prin Clement. S-a alcatuit in sec. IV-V.
Codicii canonici
1. Acolutia sau Colectia cronologica de canoane - cuprindea mai multe canoane ale sinoadelor locale si
ale celor ecumenice, pana la Sinodul III ecumenic de la Efes (431).
2. Sinopsa lui Stefan Efeseanul - cuprinde textul pe scurt al canoanelor sinoadelor locale si ecumenice
pana la 451.
Nomocanoanele
Nomocanoanele sunt colectii mixte de legi bisericesti si legi de stat referitoare la treburi bisericesti si
aplicate in viata bisericeasca.
Principalele nomocanoane :
10
1. Nomocanonul in 50 titluri sau Nomocanonul lui Ioan Scholasticul, alcatuit dupa ce Ioan a devenit
patriarh de Constantinopol (566-567).
2. Nomocanonul in 14 titluri, alcatuit probabil de Serghie patriarhul Constantinopolului (610-
638).
3. Nomocanonul lui Fotie (883) - cunoscut si sub denumirea de Sintagma lui
Fotie.
Limba nomocanoanelor a fost cea greceasca. Au aparut apoi traduceri in limba slavona, chiar numeroase.
S-au tradus nomocanoane si in limba română.
Inainte de Codex Theodosianus trebuie sa amintim de: Codex Gregorianus si Codex Hermogenianus.
Manuscrise slavo-romane
11
1. Pravila de la Targoviste, 1451, scrisa de gramaticul Dragomir din porunca lui Vladislav
II.
2. Copia Sinopsei Sintagmei de la M-rea Bistrita-Oltenia. Facuta tot sub Vladislav II (1446-1456),
intre anii 1449-1454 sau intre 1449-1480.
3. Pravila de la Manastirea Neamtu, din 1472 sau 1474 (Pravila Mare). A fost copiata de ieromonahul
Ghervasie de la Manastirea Neamt.
4. Pravila de la Putna, 1475 : scrisa de ieromonahul Iacob.
5. Copia manuscris a lui Damian, 1495. Alcatuita din porunca lui Stefan cel Mare(1457-1504) pentru
Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Iasi. 6. Pravilei din sec. XV-XVI, in Biblioteca Universitara din Cluj,
D/59, provenind, se pare, din Bucovina.
7. Pravila de la Manastirea Bistrita-Oltenia, sec. XVI.
8. Copia manuscris a Sintagmei Alfabetice a episcopului Macarie al Romanului (1531-
1550 ; 1551-1558).
9. Pravila domneasca,manuscrisul nr. 116, sec. XVI, Biblioteca Academiei Teologice din Kiev. Este
prima treapta de romanizare a textelor juridice de la noi, manuscrisul fiind socotit mai vechi decat Pravila
lui Coresi (1563 ; 1570-1580 si a ritorului Lucaci (1581).
10. Manuscrisul de Pravila nr. 446 de la manastirea Sucevita sec. XVI.
11. Pravila copiata la 1 mai 7114 (1606) in manastirea Sucevita. Alcatuita la dorinta lui Ieremia Movila
si la porunca mitropolitului Teodosie Barnovschi.
12. Pravila de la Dragomirna. Manuscrisul Sintagmei, copiat la 1611, prin grija mitropolitului
Anastasie Crimca.
13. Pravila cea Mare sau Sintagma lui Matei-Vlastare, manuscris slav din sec. XVII. A fost scris de
logofatul Radu.
14. Sintagma lui Matei Vlastare, manuscris slav al lui Paisie Velicicovschi (1732-1794), egumen la
manastirea Neamtu (1779-1794).
15. Sintagma lui Matei Vlastare in trad. rusa a protoiereului M. Ilinschi .
In sec. al XVII-lea pravilele slavone s-au tradus fragmentar in romaneste. In instantele de judecata
bisericesti s-a utilizat Sintagma lui M. Vlastare, in cele trei principate romanesti. A fost folosita si in
instantele civile.
Nomocanoane cuprinzand Pravila Sf. Parinti, cu extrase din legile de stat bizantine privitoare la
Biserica, in limba slavona si in limba romana.
1. Pravila de la Bisericani din anul 1512. A fost scrisa in Moldova, la dorinta lui Bogdan Voda (1504-
1527), de un anonim de la manastirea Neamtu, pentru manastirea Neamtu. O parte (fragment) de la sfarsit
a fost scris de ieromonahul Nicodim, pe vremea egumenului Partenie.
2. Pravila de la manastirea Neamtu, din 1557. S-a scris din porunca mitropolitului Grigorie.
3. Pravila de la manastirea Putna, (1581). S-a daruit manastirii Putna de catre episcopul Eustratie. Este
munca " ritorului si scholasticului Lucaci".
4. Pravila de la manastirea Bisirita-Moldova, 1618. S-a scris pe cheltuiala mitropolitului Teofan al
Moldovei, cand domnea Radu Mihnea (1616-1619).
12
6. Zaconiconul lui Sava Brancovici (1656-1680). Se considera ca alcatuit la 1680 sau anterior. S-a
pastrat un fragment manuscris. Era o lege de organizare a Mitropoliei Ardealului.
7. Statutul Tarii Fagarasului (1508). Alcatuit in limba latina. Cuprinde norme de drept cutumiar.
13
VII. Legile de stat ale Statului român privind Biserica
a) Hrisoavele domnesti privind Biserica
b) Legiuiri de drept de stat bizantine utilizate in Principatele Romane, indeosebi in epoca fanariota :
- Hexabiblosul lui Armenopoulos (1345)
- Synopsis Nomike
- Nomos Gheorghikos
- Vasilicalele
c) Operele juridice alcatuite in Principatele Romane in limba greaca moderna, dupa porunca
domnitorilor fanarioti sau din proprie initiativa de catre carturarii cunoscatori de legi:
- Manualul de legi al lui Mihail Fotino, in 3 parti bazat pe Vasilicale.
- Arta judecatoreasca, de Dumitru Panaiotache, 1779.
- Nomocanonul lui Gheorghe din Trapezunt, tradus de acesta din porunca lui Nicolae
Mavrocordat.
- Pandectele lui Toma Carra, 1806 (manual juridic, grec incomplet).
- Nomocanonul lui Teofil.
- Indemănoasa adunare, 1804, traducerea manualului lui C. Armenopoulos, efectuata de Toma
Carra, la porunca lui Moruzi la 1804.
14
- Regulamentul privind invatamantul teologic (internat 1906 ; Seminarii 1911 ; Facultatea de Teologie
1915).
15
Biserica, Instiuţie divino-umană, persoană juridică şi subiect al dreptului
Biserica este definită ca “aşezământ sfânt, întemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos
pentru mântuirea credincioşilor”. Ea a fost întemeiată de către Mântuitorul pe Cruce (Fapte,
20,28) şi s-a organizat în chip de comunitate religioasă la Cincizecime, când a luat fiinţă la
Ierusalim prima comunitate creştină (Fapte 1,8). Capul Bisericii este Hristos (Efeseni 5,23),
Biserica este trupul Lui (Coloseni 1,18), iar credincioşii sunt mădulare ale Bisericii (Romani
12,5; I Corinteni 12,27).
Sub acest aspect de comunitate divino-umană, Biserica se înfăţişează ca un corp
comunitar organizat, format din mai multe categorii de membri, constituiţi în unităţi
organizatorice de mai multe feluri, având organe speciale de conducere şi folosind numeroase
mijloace pentru ducerea la îndeplinire a lucrării sale religioase5.
Ca subiect de drept, Biserica poate fi definită drept comunitatea religioasă, al cărei ţel
este infăptuirea mântuirii membrilor săi, prin folosirea mijloacelor care intră în alcătuirea puterii
bisericeşti.
Pentru determinarea mai precisă a noţiunii de Biserică, în calitate de subiect de drept,
trebuie menţionat că ea trebuie privită doar ca realitatea la care se pot aplica regulile de drept, pe
lângă cele religioase şi morale6.
În limbaj juridic, Biserica mai este denumită şi cult, cuvânt care traduce aspectul social
al Bisericii, care în elementul lui constituie o bază materială a instituţiei juridice a cultului.
Elementele comune ale organizaţiilor religioase care s-au reflectat în conştiinţa juridică a
societăţii şi s-au cristalizat în noţiunea de cult sunt:
a) o mărturisire de credinţă religioasă, publică, unitară, precisă şi statornică;
b) un ceremonial religios care se desfăşoară în mod public, unitar şi statornic;
c) o organizare social juridică corespunzătoare credinţei religioase, publică, unitară şi
statornică, în care se oglindeşte structura interioară a societăţii respective;
d) un scop religios statornic, pe care îl urmăreşte o astfel de societate, precum şi
mijloacele de care ea se serveşte, arătate în mod public şi precis.
În faţa necesităţii de a recurge şi la norme de drept, Biserica şi-a înşusit din tezaurul
normelor de drept existente pe acelea care puteau fi puse în acord cu principiile sale etice.
Aceasta a fost prima operaţie pe care o începe Însuşi Mântuitorul prin cuvintele: "Daţi Cezarului
cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu" (Matei 22,21; Luca.
20,25). Curând însă Biserica uzând de tehnica juridică deprinsă de la stat şi-a format ea însăşi
legi de drept din elementele date în condiţiile obiective ale vieţii din veacurile ei de început. De
asemenea, pentru savârşirea numeroaselor acte religioase, Biserica şi-a rânduit şi norme de drept,
care pot fi privite ca veşminte juridice ale respectivelor acte.
Urmând acest procedeu, Biserica şi-a elaborat continuu legile de drept corespunzătoare
vremii şi nevoilor sale7, adaptându-se mereu noilor condiţii impuse de autoritatea civilă.
Din punct de vedere juridic, Biserica este o instituţie juridică. Astfel, toate formele sale
de organizare (Parohia, Mânăstirea, Protopopiatul, Vicariatul, Eparhia, Mitropolia) au
personalitate juridică. Întrebarea care se pune este din care categorie a persoanelor juridice face
pate Biserica?
Pr.Prof Liviu Stan arată că Biserica este o „instituţie aparte, care nu se poate confunda cu
instituţiile publice, nici cu instituţiile particulare”8. Ea nu este o instituţie publică deoarece ea „nu
constituie vreuna din piesele aparatului de Stat care îndeplinesc funcţiuni în cadrul acestui
aparat...ea nu deţine şi nu exercită nici o parte din suveranitatea Statului şi nu îndeplineşte nici o
5
Cf. Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislaţie,şi administraţie bisericească, vol.I, Bucureşti,
1990, p.151.
6
Ibidem, p. 231.
7
Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, Biserica şi Dreptul, în rev."M.O", III (1956), nr.4, p.483-487.
8
Idem, Statutul Bisericii Ortodoxe Române, în rev.”S.T.”, I, (1949), nr.7-8, p.639.
16
funcţie proprie Statului”. Ea nu face parte nici din categoria instituţiilor private deoarece „prin
originea, prin natura, prin funcţiunea şi scopul ei se deosebeşte radical de orice instituţie
particulară”. Ea face parte din „categoria instituţiilor de utilitate publică în cadrul Statului”
deoarece „ea desfăşoară o activitate socialmente utilă, şi în felul acesta, facilitează sau asigură
îndeplinirea unui interes public, a unui inters obştesc, fie colaborând cu instituţiile de Stat, fie
acţionând paralel cu ele pentru asigurarea interesului public general pe care-l urmăreşte Statul.
Ca unei instituţii de utilitate publică, Bisericii i s-a recunoscut mereu personalitatea juridică de
drept public, capacitatea de a săvârşi acte juridice, de a fi subiect de drept public, adică acea
capacitate juridică pe care o au de drept numai instituţiile publice propriu-zise, instituţiile de
Stat”9. Din acest motiv, ea nu a fost inclusă în Ordonanţa Guvernului României nr.26 din 30
ianuarie 2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii10, prin care, prin art. 1, al. 3) se face următoarea
specificaţie: „partidele politice, sindicatele şi cultele religioase nu intră sub incidenţa prezentei
ordonanţe”.
În acest sens, în Răsăritul ortodox personalitatea juridică a Bisericii este considerată „ca
ceva inerent oricărei societăţi, deci inclusiv şi celei religioase (...); în răsărit, când se vorbeşte de
societate religioasă, se are în vedere o societate organizată prin legi de drept, şi fără de astfel de
legi nu se poate organiza de fapt – în condiţiile existente de la apariţia Bisericii încoace – nici un
fel de societate”11. „Formula personalitate juridică exprimă calitateta de subiect de drept al unei
grupări sau al unei instituţii, iar formula subiect de drept exprimă calitatea unei singure persoane
de a fi purtătoare de drepturi şi de obligaţii. În fond însă, fiecare din aceste formule exprimă unul
sau acelaşi lucru, numai că în primul caz se referă la un grup de oameni sau la o instituţie, iar în
al doilea caz la o singură persoană”12.
Personalitatea juridică a Bisericii „poate fi privită dintr-un îndoit punct de vedere: ca
personalitate juridică de fapt şi ca personalitate juridică de drept. Adică, după cum o considerăm,
ca fiindu-i inerentă această personalitate juridică, sau ca recunoscându-i-se formal prin acte de
drept, calitatea respectivă. În ce priveşte faptul că personalitatea juridică îi este inerentă Bisericii,
deosebim iarăşi două aspecte, şi anume: unul teologic şi altul juridic al problemei. După cel
dintâi trebuie să considerăm că personalitatea juridică a Bisericii derivă ca potenţă din însăşi
voinţa lui Dumnezeu, care a destinat-o să îndeplinească rostul său mântuitor între oameni, având
capabilitatea de a folosi toate mijloacele necesare lucrării sale, care apar pe scara dezvoltării vieţi
omeneşti, deci şi dreptul, şi, implicit şi personalitatea juridică.
Sub aspect juridic, personalitatea juridică a Bisericii trebuie considerată ca inerentă
naturii sociale a Bisericii sau simplului fapt al existenţei grupului social religios creştin”13.
Bisericii îi este necesară recunoaşterea personalităţii juridice deoarece „în raporturile cu
Statul această recunoaştere apare ca necesară întrucât respectivele raporturi depăşesc domeniul
propriu al Bisericii”14.
Juridic vorbind, Biserica este un cult. Noţiunea de Biserică şi cult sunt în dreptul public
identice. În cadrul Statului, Biserica apare ca o organizaţie diferită de cea a Statului, avându-şi
norme proprii, ţel aparte. Ca organizaţie socială (ce cuprinde un număr de oameni care se
conduce prin voinţa acestora), Biserica este o instituţie publică, o organizaţie cu caracter public
şi nu unul particular. Juridic vorbind însă, „Biserica nu este o instituţie publică pentru că, prin
noţiunea de instituţie publică se înţelege în drept orice instituţie care face parte din aparatul de
Stat, sau se găseşte în subordinea Statului, îndeplinind din mandatul acestuia o funcţie sau o
sarcină oarecare”15. Orice instituţie de Stat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: „să fie
9
Ibidem, p.640.
10
O.G.nr.26 din 30 ianuarie 2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, publicată în M.Of. nr.39 din 31 ianuarie 2000.
11
Pr.prof. Liviu Stan, Biserică şi cult în dreptul internaţional, în rev. “O”, VII (1955), nr.4, p.565.
12
Ibidem, p.567.
13
Ibidem, p.568.
14
Ibidem, p.568.
15
Ibidem, p.570.
17
creată de Stat; să fie încadrată ca o piesă în aparatul de Stat, să aibă în cadrul Statului un sector
propriu de activitate; să deţină o parte din puterea Statului; să urmărească în mod permanent
scopul Statului”16. Întrucât nu sunt îndeplinite de către Biserică nici una din aceste condiţii, ea
nu poate fi numită instituţie publică sau de Stat.
Atunci când credinţa religioasă se manifestă şi este organizată în mod public sub numele
de cult, Statul recunoaşte caracterul public al acesteia. „În dreptul public, folosirea noţiunii de
cult implică recunoaşterea printr-o lege de Stat a calităţii de aşezământ public sau de instituţie
publică. Când printr-o lege de Stat i s-a recunoscut unei organizaţii religioase caracterul de cult,
prin aceasta i s-a recunoscut totodată şi credinţei religioase caracterul de instituţie publică,
precum şi caracterul de instituţie publică a organizaţiei religioase respective, şi fireşte, şi calitatea
de persoană juridică de drept public.
Juridic vorbind, cultele religioase sunt instituţii publice aparte deosebite de cele de Stat,
sau de alte instituţii obşteşti. Ele au fost numite în trecut organizaţii sau instituţii de utilitate
publică, dar ele nu au fost şi nu pot fi încadrate în aparatul de Stat. Biserica are calitatea de
instituţie publică, investită cu personalitate juridică de drept public. Ea este o instituţie aparte
care având caracter public nu se confundă cu cele de Stat şi nici cu instituţiile particulare. Din
aceste considerente Biserica este o instituţie publică religioasă”17.
Caracterul autonom al Bisericii Ortodoxe Române i-a conferit acesteia calitatea de
subiect al dreptului internaţional. Datorită acestuia, Biserica a putut să păstreze legăturile sale cu
cei din diaspora.
Legea nr.489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor 18 conferă
tuturor cultelor recunoscute, precum şi părţilor lor componente (deci inclusiv Bisericii Ortodoxe
Române respectiv Parohiilor, Mânăstirilor, Protopopiatelor, Vicariatelor, Eparhiilor şi
Mitropoliilor) statututul de „persoane juridice de utilitate publică” (art.8, al.1-2 din Legea
Cultelor).
16
Ibidem, p.570.
17
A se vedea pe larg despre această chestiune la ibidem, p.572-573.
18
Legea nr.489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, publicată în “M.Of.”,
nr.18/08.01.2006.
18
PRINCIPIILE CANONICE FUNDAMENTALE DE ORGANIZARE A BISERICII
19
Ibidem., p.191-192.
20
Ibidem, p.192.
21
Ibidem, p.193.
19
e) Principiul iconomiei constă în faptul că autoritatea bisericească, deţinătoare a puterii
bisericeşti, poate să chivernisească această putere în interesul Bisericii şi mântuirii oamenilor.
Iconomia îmbrăţişează două aspecte: 1) al acriviei (aplicarea severă sau exigentă a
mijloacelor mântuirii) şi 2) al pogorământului (îngăduinţei)
Can.8, I Ec.; can.2, I Ec.; can.5, VI Ec.
c) Principiul etnic
În strânsă legătură cu principiul autocefaliei stă principiul etnic. În baza acestuia, “fiecare
Biserică Ortodoxă autocefală este îndreptăţită să-şi exercite jurisdicţia asupra diasporei
proprii”28. Acestui principiu îi dă expresie cel mai bine canonul 34 apostolic. De asemenea,
primul articol din Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române preciza că
25
Pr. Lector Dumitru Gh. Radu, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române – la a 90-a aniversare, în rev. “B.O.R.”
XCIV (1976), nr.3-4, p.390.
26
Pr.prof.dr. Nicolae V.Dură, Forme şi stări de manifestare a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de-a lungul
secolelor. Mărturii istorice şi canonice, în “Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885-1985)”,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, p.285.
27
Arhid.Prof.Dr.Ioan N.Floca, Drept canonic ortodox…, Vol II, p.320-321.
28
Pr.Prof.Dr.Nicolae V.Dură, op.cit.,p.287.
21
Biserica noastră îi cuprinde şi pe cei din „diaspora ortodoxă română” 29; iar în noua formă acelaşi
articol 1 (modificat) face referire la diasporă prin expresia „în afara graniţelor României”.
Astăzi, prin termenul de „diasporă” se înţeleg „unităţile bisericeşti organizate în afara
Bisericilor autocefale şi autonome, care din punct de vedere canonic depind de Bisericile mame,
din care s-au desprins, dar care continuă să rămână sub totala jurisdicţie a acestora” 30. Diaspora
nu poate fi constituită în cadrul Statului în care îşi are reşedinţa Biserica-mamă, ci în graniţele
altui stat, fiind organizată pe temei etnic. Organizată în baza canoanelor 2 II ecumenic; 8 III
ecumenic; şi 28 IV ecumenic31, creştinii diasporei Bisericii Ortodoxe Române care se află
constituiţi în unităţi bisericeşti în afara graniţelor Statului Român fac parte integrantă din această
Biserică, ca membri ai aceleiaşi Biserici-mame.
Constituţia României permite prin art.7 ca Statul să sprijine întărirea legăturilor cu
românii din afara frontierelor ţării, iar Legea Cultelor îngăduie Statului român să sprijine
„activitatea spiritual-culturală şi socială în străinătate a cultelor recunoscute în România”.
29
Art. modificat prin Hotărârea A.N.B. nr.9084/26.09.1991.
30
Arhid.Prof.Dr.Ioan N.Floca, Drept canonic ortodox…, Vol.II, p.326.
31
A se vedea textele acestor canoane la idem, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 1991;
Nicodim Milas, Canaonele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, Vol.I, Partea I, Arad, 1930; Vol.I, Partea II,
Arad, 1931; Vol. II, Partea I, Arad, 1934 ; Vol.II, Partea II, Arad, 1936.
32
Arhid.Prof.Univ.Dr.Ioan N.Floca, Prof.Sorin Joantâ, , op cit., p.10.
33
Arhid.Prof.Univ.Dr.Ioan N.Floca , Drept canonic…, volI, p.203; a se vedea şi Ioan N.Floca, Originile dreptului
scris în Biserica Ortodoxǎ Românǎ, …p.121.
34
Arhid.Prof.Univ.Dr.Ioan N.Floca, Prof.Sorin Joantă, op.cit., p.10.
22
întinderea unitǎţilor administrative ale organizǎrii de stat (judeţe, oraşe, comune, sate) – art.43;
44; art.69, al.2-3 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române.
Pe temeiul acestor prevederi, Biserica şi-a potrivit aşadar, organizarea sa administrativǎ
dupǎ tiparele vieţii de Stat, fiecare parte componentǎ a sa urmând organizarea administrativǎ a
unitǎţilor Statului.
1. Definiţie
Prin putere bisericească se înţelege suma mijloacelor religioase, morale şi materiale de
care se serveşte Biserica pentru săvârşirea lucrărilor sale mântuitoare.
4. Autoritatea bisericească
Autoritatea bisericească este expresia legală a puterii bisericeşti. Ea este de natură divină,
fiind cunoscută sub numele de putere bisericească unitară. Cei care urmează să primească
puterea dumnezeiască pentru a deveni cârmuitori bisericeşti reprezintă elementul natural al
puterii bisericeşti, iar puterea dumnezeiască reprezintă elementul supranatural al acesteia. Astfel,
prin natura ei, autoritatea bisericească se deosebeşte de orice autoritate civilă; iar după modul de
constituire se evidenţiază prin diferite mijloace specifice Bisericii, unul dintre acestea fiind actul
hirotoniei prin care se transmite puterea sacramentală. De asemenea, actul trimiterii canonice
este o continuare a actelor prin care Mântuitorul a trimis pe Sfinţii Apostoli la propovăduire,
transminţându-le puterea învăţătorească şi jurisdicţională.
5. Oficiile bisericeşti
Puterea bisericească, pentru a se aplica, se împarte în unităţi mai mici sau mai mari, care
se încredinţează unor persoane individuale sau unor grupuri de persoane. Acestea deţin un
cuantum din această putere, respectiv o cantitate absolut necesară pentru a se putea conduce o
unitate bisericească sau pentru a se putea săvârşi o anumită lucrare bisericească.
O astfel de unitate se numeşte oficiu. El însumează o seamă de drepturi şi obligaţii prin
exerciţiul cărora se satisface o necesitate importantă a unei vieţi bisericeşti.
Oficiile bisericeşti se împart în oficii pasorale, oficii didactice şi oficii administrative,
fiind înfiiinţate şi administrate de către autoritatea bisericească.
Ocuparea oficiilor vacante se face prin două acte:
a) numire, alegere, hirotonie (care îndreptăţesc persoanele la conducerea oficiilor);
b) instituirea formală prin care se conferă persoanelor respective însăşi oficiul. În
cazul preoţilor şi diaconilor acest act se numeşte singhelie, iar în cel al arhiereilor- gramată. Prin
învestire (sau investitură) arhiereul este „înveşmântat” cu putere din partea autorităţilor
bisericeşti şi de stat, care îi conferă cârja pastorală sau alte însemne. În cazul preoţilor,
introducerea în oficiu se numeşte instalare, iar în cazul arhiereilor înscăunare sau întronizare.
Doar după instituirea formală în oficiu persoana în cauză poate să-şi exercite drepturile şi
obligaţiile în mod legal. Exercitarea lor înainte de ocuparea formală a oficiului nu produce efecte
juridice, actele fiind lovite de nulitate.
24
MEMBRII (PERSOANELE) BISERICII
Biserica cunoaşte trei categorii de membri: clerici, mireni şi monahi. Acestea formează
tot atâtea stări: starea clericală, starea laică şi starea moahală.
1. Clerul
Prin cler (o xliros, ou) se înţelege totalitatea slujitorilor bisericeşti care sunt instituiţi prin
hirotonie. Numită şi preoţie, această stare reprezintă o categorie de membri ai Bisericii care e
formată prin conferirea harului sfinţitor în una din cele trei trepte de slujitori bisericeşti de
instituire divină (episcop, preot şi diacon).
Preoţia fiind un mijloc prin care însuşi Mântuitorul Hristos, prin Sfinţii Apostoli a
înzestrat Biserica, aceasta reprezintă un element al puterii bisericeşti care face posibilă
continuarea lucrării mântuitoare pregătită de Iisus Hristos.
Preoţia există doar în Biserică, fiind mijlocul principal prin care se lucrează mântuirea.
Preoţia în totalitatea ei este purtătoarea succesiunii apostolice.
În epoca apostolică au existat, pe lângă Sfinţii Apostoli, mai multe categorii de slujitori:
episcopii, presbiterii, diaconii sacramentali şi diaconii destinaţi să slujească trebuinţele practice
ale vieţii bisericeşti (asistenţa socială). Pe lângă aceştia, în aceeşi perioadă şi-au desfăşurat
activitatea harismaticii (persoane înzestrate direct de Dumnezeu cu diferite daruri suprafireşti):
apostolii, profeţii, învăţătorii (sau didascalii), evangheliştii, exorciştii, precum şi slujitorii
nesacramentali: cei 70 (72) de ucenici ai Sfinţilor Apostoli, diaconiţele, văduvele şi presbiterele.
2. Mirenii
Prin mireni (slav. mirean – om care face parte din lumea mare) se înţelege totalitatea
credincioşilor creştini membri ai Bisericii care nu au starea preoţească în nici una din treptele
sale şi nici calitatea de slujitori inferiori ai Bisericii, instituiţi prin hirotesie. Mirenii se mai
numesc şi laici (gr. Laikos – om profan, neiniţiat).
Laicii se caracterizează totuşi printr-o stare harică care începe prin Taina Botezului şi
continuă prin administrarea celorlalte Taine, făcând astfel parte din „preoţia sfântă” (I Petru II, 5-
9).
În virtutea acestei preoţii, mirenii pot săvârşi Taina Botezului în caz de necesitate; devin
colaboratori a stării preoţeşti la săvârşirea eficientă a Sfintelor Taine; iar în calitatea de membri ai
Bisericii sunt păstrători ai adevărului revelat, şi subiecte de drepturi şi obligaţii.
Elementul mirean este un element constitutiv al Bisericii, fără de care aceasta nu poate să
existe.
3. Monahii
Monahii reprezintă a treia stare în care se pot găsi membrii Bisericii. Aceştia nu
reprezintă un element esenţial al Bisericii fără de care aceasta poate să existe, ea constituindu-se
iniţial doar din clerici şi laici.
Prin canonul 4 al Sinodului IV ecumenic, monahismul a fost pus sub oblăduirea oficială a
autorităţii bisericeşti, chiar dacă începuturile vieţii monahale se situează în veacul al III-lea, fiind
iniţial o iniţiativă cu caracter particular.
Cele tri voturi depuse de candidat la intrarea în rândul monahilor sunt: votul ascultării
necondiţionate, al sărăciei de bună-voie şi al castităţii.
Există două moduri de vieţuire monahală: idioritmică (sau de sine) şi chinovială (sau de
obşte).
Se disting două forme de depunere a voturilor monahale: în chip simplu prin care
monahul îşi ia asupră-şi schima mică (adică un mod mai blând de vieţuire) şi în chip solemn prin
care monahul îmbrăţişează schima mare (chipul călugăresc deplin sau mai aspru).
25
ORGANISMELE ŞI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII
Condiţii fundamentale
a) vocaţia sau chemarea spre slujirea preoţească
b) botezul valid
c) sexul masculin
d) libertatea individuală (can.10 Vasile cel Mare)
e) cetăţenia
f) viaţa curată (fără incidente de natură penală)
Condiţii speciale
1) Condiţii fizice
a. Constituţia sănătoasă a trupului. Candidatul nu trebuie să fie orb, surd, ori
să aibă vreun alt defect fizic. Sunt excluşi cei care nu ar putea săvârşi regulat
serviciile divine sau cei care prin defectele lor ar prejudicia aspectul estetic al
serviciului divin
b. Vârsta pentru canditatul la una din treptele ierarhice a variat în timp. Astfel,
Constituţiile Apostolice prevedeau pentru candidatul la episcopat vârsta
minimă de 50 de ani; Justinian a redus această vârstă la 35 şi apoi la 30 de ani.
Pentru presbiter se cerea vârsta de 30 de ani (can. 14 Trulan; can.11
Neocezareea); pentru diacon 25 de ani (can.14 Trulan, can.16 Cartagina);
pentru subdiacon 20 de ani (Can.11 Neocezareea). În Bisericile locale s-a
îndătinat ca vârsta pentru episcop să fie de 30 de ani, iar pentru preot şi diacon
se cere majoratul care oferă pe linie civilă exercitarea capacităţii de exerciţiu a
persoanei.
2) Condiţii religios-morale
26
a) credinţa neclintită în adevărurile de credinţă şi
implicit să nu se fi abătut de la credinţa ortodoxă.
b) moralitatea ireproşabilă reflectată în viaţa de familie a
candidatului. Candidatului la hirotonie i se cere să nu se fi făcut vinovat de
următoarele păcate: să nu se ocupe cu vrăjitoria (can.2 Grigore de Nyssa); să nu fi
săvârşit vreun omor (can.5 Grigore de Nyssa); şă nu-şi fi însuşit bunuri străine
(can.24 ap.; can.64 Vasile cel Mare); să nu fie învinuit de sperjur, cămătărie,
negustorie (can.44 ap.; can.17 Sin. I ec.); să nu se fi mutilat singur (can.22,23
ap.); să nu se fi făcut vinovat de vreun păcat ce ar scandaliza pe alţii. De
asemenea, Biserica îngăduie ca şi cei născuţi nelegitim să poată intra în cler
(can.8 Nichifor Mărturisitorul);
Nu este îngăduit a intra în cler cei care: s-au căsătorit sau s-au logodit de două ori
(can.17 ap.; can.3 Trulan; can.12 Vasile cel Mare); sunt căsătoriţi cu o văduvă sau cu o
soţie divorţată (can.18 ap.); trăiesc în concubinaj (can.17 ap.); au contractat o căsătorie
într-un grad de rudenie oprit (ca.19 ap.); ori s-au căsătorit cu o adulteră (can.8
Neocezareea) sau cu o eterodoxă (can.14 Trulan).
Clericii care au contractat o căsătorie oprită de canoane se depun din treaptă, iar
în cazul că o astfel de căsătorie s-ar fi încheiat din neştiinţă clericul-vinovat este lăsat în
cler, dar va fi exclus de la administrarea Sf.Taine (can.26 Trulan).
Canoanele lasă la aprecierea candidatului libertatea de a alege căsătoria sau
celibatul înainte de hirotonie. Celui intrat în cler căsătorit i se interzice desfacerea
căsătoriei pentru motiv de evlavie (can.5 ap.; can.13, 30 Trulan), iar celui necăsătorit i se
interzice a se căsători după hirotonie (can.26 ap.; can.14 Calcedon; can.3,6 Trulan).
Canoanele 12 şi 48 ale Sinodului Trulan interzic episcopilor căsătoria şi dispun ca
unii ca aceştia să se despartă de soţiile lor care vor trebui să se retragă la o mănăstire
situată într-o altă eparhie, episcopii în cauză urmând a se îngriji de întreţinerea lor.
Începând cu acest sinod căsătoria a devenit impediment la hirotonia în trepta de episcop.
În Apus prin Sinodul de la Elvira s-a impus prin canonul 33 ca ierarhia
sacramentală să fie necăsătorită.
Problema recăsătoririi clericilor este pusă pe ordinea de zi a viitorului Sinod
panortodox. În Biserica Ortodoxă Română ultima măsură privitoare la această chestiune
s-a luat în 2010. Prevederile ei sunt cuprinse în anexă.
3) Condiţii intelectuale
Pe lângă cunoaşterea Sfintei Scripturi (can.2 sin. I Ec.) se cer candidaţilor şi alte
cunoştinţe vaste, canoanele oprindu-i de la slujire pe cei care nu dau dovadă de o astfel de
pregătire culturală (can.8, 10 ap.; 2 Sin I ec.; 12 Laodiceea; 18 Cartagina). Pregătirea lor
s-a făcut în timp în şcoli de diferite grade precum: seminarii, academii teologice de rang
universitar, iar azi facultăţi de teologie.
27
a) Tunderea se bazeată pe rânduielile Sfinţilor Apostoli (Fapte 22,21), care însă nu dă
candidatului nici un drept ierarhic (can.14 Sin VII ec.), ci oferă posibilitatea dobândirii gradelor
ierarhice.
b) Hirotonia este actul prin care unei persoane de gen masculin i se împărtăşeşte în chip
nevăzut harul dumnezeiesc necesar săvârşirii Sfintelor Taine după gradul primit. Odată cu acest
act persoana în speţă intră în ierarhie şi primeşte puterea bisericească.
Hirotonia se săvârşeşte de către arhiereu în Sfântul Altar, în cadrul Sfintei Liturghii, în
mod public, de regulă Duminica sau în zile de sărbătoare. Ea trebuie făcută pentru o anumită
destinaţie (can.6 Calcedon). Hirotonia nu se repetă pentru aceeaşi treaptă ierarhică.
Dreptul exclusiv de a hirotoni îl are arhiereul instituit legal într-o eparhie (can.28 ap.; can
10 Sin. I ec.). El îşi exercită acest drept asupra candidaţilor din propria sa eparhie, dar poate
hirotoni şi alte persoane din alte eparhii, dar numai cu aprobarea episcopului titular respectiv.
Hirotonia săvârşită înafara eparhiei este interzisă (can. 15, 16 ap.; 15, 16 Sin. I ec.; can.13, 20
Sin.IV ec.; can. 17 Trulan, can.98 Cartagina). De asemenea, clericii şi candidaţii la hirotonie se
află sub jurisdicţia eparhiotului lor. Nici unul din aceştia nu pot părăsi eparhia fără carte canonică
(can.12 ap; 17 Trulan).
Episcopul are dreptul exclusiv de a hirotoni singur în treptele de preot şi diacon. Pentru
hirotonia în treapta de episcop sunt necesari trei sau doi arhierei (can.1,2 ap.; can 4 Sin.I ec.; can
3 Sin. VII ec.).
Hirotonia făcută pentru bani este interzisă, fiind considerată simonie (can.29 ap.; can. 2
Sin IV ec.; can. 22-23 Trulan; can. 2 Sardica; 88, 90 Vasile cel Mare).
De asemenea, hirotonia săvârşită de episcopii depuşi, caterisiţi, afurisiţi, anatematizaţi şi
eretici este nulă.
Hirotesia este ierurgia care se oficiază în afara Sfântului altar pentru gradele inferioare ale
ierarhiei bisericeşti.
c) Incompatibilităţi
Clericilor din cele trei trepte de instituire divină sunt opriţi de Sfintele canoane de la
unele activităţi incompatobile cu slujba lor: serviciul militar cu arma (can 7 Sin.IV Ec.);
avocatura (can. 6, 20, 81 ap.; can. 3, 30 Sin IV Ec.; can. 7 Sardica); negoţul şi cămătăria (can. 10
Trulan; can.19 Sin. VII Ec.; can. 16 Cartagina); vizitarea femeilor fără martori şi locuirea în case
cu femei, cu excepţia rudelor apropiate (can.3 Sin. I Ec.; can 5 Trulan); conducerea şi vizitarea
hotelurilor şi cârciumilor sau cluburilor (can.42, 43, 54 ap.; 19, 24, 51, 62, Trulan; 40, 60
Cartagina); vânatul, jocul de noroc (can.43 ap.); ocuparea cu slujbe lumeşti şi participarea la
luptele politice (can.6, 81 ap.; 3, 7 Sin. IV ec.); adulterul, desfrâul, traiul împreună cu soţia
vinovată de adulter (can.8 Neocezareea).
1) Ierarhia sacramentală
a) Episcopul sau chiriarhul este cel mai înalt grad din ierarhia bisericească.
Întâietatea acestei trepte se bazează pe realitatea că puterea episcopală este moştenită de la Sfinţii
Apostoli, aceştia deţinând întreaga putere spirituală. Episcopul are cea mai înaltă administraţie în
Biserică. Toţi episcopii formează împreună cel mai important colegiu numit episcopat.
28
Potrivit art. 89 din Statutul B.O.R., Chiriarhul exercitã drepturile şi îndeplineşte
îndatoririle prevãzute de Sfintele canoane, statutul B.O.R. şi de regulamentele bisericeşti.
c) diaconul
Diaconii au avut şi au păstrat poziţia de membri ai preoţiei de instituire divină, deţinând
următoarele drepturi: de a colabora cu episcopii şi preoţii în vederea săvârşirii tainelor şi
ierurgiilor; de a participa alături de aceste două trepte la exercitarea actelor ce ţin de puterea
jurisdicţională şi pastorală prin participarea la lucrările organismelor colegiale, inclusiv la
şedinţele sinoadelor ecumenice.
Subordonarea impune treptelor inferioare supunere faţă de cele superioare (obedienţă sau
ascultare canonică). Diaconii şi treptele inferioare sunt obligaţi la supunere faţă de episcopi şi
preoţi; preoţii sunt datori de ascultare canonică faţă de episcopi; episcopii faţă de sinoade;
credincioşii au datoria ascultării canonice faţă de clerici.
În viaţa monahală este cunoscut votul ascultării (supunere necondiţionată).
Tipuri de sinoade:
a) Sinoade ocazionale constituite după modelul sinodului apostolic. După perioada
apostolică, aceste sinoade s-au cristalizat în două categorii: sinoadele episcopilor
vecini (restrânse) şi sinoadele altor unităţi bisericeşti mai mari.
b) Sinoade periodice ca de exemplu: sinoade premitropolitane, mitropolitane, exarhale,
patriarhale.
c) Sinoade permanente au avut ca model sinoadele endemice întrunite în marile centre
bisericeşti
d) Sinoadele ecumenice sunt sinoade mixte la care au participat clerici şi mireni. Ele
reprezintă cea mai înaltă autoritate văzută a Bisericii şi cea mai înaltă formă sinodală
realizată în Biserică.
e) Sinoadele episcopale (sunt formate numai din episcopi şi pot fi ocazionale, periodice
şi permanente)
În B.O.R. există trei feluri de sinoade episcopale:
1. Sfântul Sinod
2. Sinodul Permanent
3. Sinodul Mitropolitan
f) Sinoadele mixte sunt sinoadele la care participă împreună clerici din toate treptele,
laici, precum şi monahi.
În B.O.R. aceste sinoade există sub forma Adunării Naţionale Bisericeşti;
Adunării Eparhiale şi Adunării Parohiale
31
g) Sinoadele endemice au fost iniţial ocazionale şi apoi au devenit sinoade permanente.
Ele erau alcătuite din episcopii convocaţi şi din episcopii ce se aflau întâmplător
în locul respectiv, participând şi laici (sinoade mixte). Sunt specifice Patriarhiei de
Constantinopol şi Scaunului Romei.
i) Sinoadele locale
Hotărârile canonice şi unele dogmatice ale sinoadelor locale din Răsărit au fost acceptate
şi înscrise în mod oficial în codul canonic al Bisericii. Dintre sinoadele Bisericii Apusene au fost
acceptate doar hotărârile sinoadelor de la Sardica (343) şi Cartagina (419).
În această categorie de sinoade se cuprind şi sinoadele Bisericilor autocefale. Ele au
valabilitate doar pentru biserica respectivă locală.
j) Pentarhia şi Tetrarhia
În Biserică a apărut un organ colectiv restrâns format din principalele cinci căpetenii mari
ale Bisericii (patriarhi), numit pentarhie. Aceştia nu se întâlneau în Sinod, ci luau hotărâri prin
consens. Iniţial celor patru căpetenii ale Bisericii vechi (Roma, Alexandria, Antiohia şi
Ierusalim) li se adaugă prin canonul 3 al Sinodului II ecumenic şi episcopul Constantinopolului.
Astfel, conducerea pentarhică apare ca o garanţie a unităţii Bisericii.
Teoria pentarhiei a fost suplinită de cea a tetrarhiei, fiind înlocuită de aceasta după anul
1054, constituind şi ea un mijloc de asigurare a unităţii Bisericii din Răsărit. După recunoşterea
Patriarhiei Ruse (1589-1593), tetrarhia îşi pierde raţiunea, dar ea continuă să funcţioneze timp
îndelungat cu nesocotirea celui de-al cincilea patriarh.
32
PATRIMONIUL BISERICESC
Ordinea înstrăinării bunurilor bisericeşti este următoarea: prima dată se vând bunurile
mai puţin necesare; cele mobile înaintea celor immobile. Se încearcă să se vândă prima dată altor
instituţii bisericeşti. Este oprită înstrăinarea lor economilor şi administratorilor aşezămintelor cu
scop evlavios, rudelor de sânge şi de cuscrie ale acestora, precum şi dregătorilor politici.
Condiţiile de formă cerute pentru înstrăinarea bunurilor bisericeşti:
a) cercetarea amănunţită în faţa episcopului pentru ca să se vadă că biserica nu
este păgubită;
b) declararea sub prestare de jurământ că prin vânzarea respectivă Biserica nu va
fi împăgubită;
c) consimţământul episcopului pentru înstrăinarea bunurilor parohiale şi al
sinodului mitropolitan pentru cele eparhiale.
Toate înstrăinările făcute fără respectarea cananelor şi legilor bisericeşti sunt nule.
34
Dreptul ctitoricesc
Ctitorul este creştinul care, cu învoirea episcopului, a zidit cu mijloace proprii o biserică
sau a contribuit cu sume mari de bani ori cu materiale la ridicarea lăcaşului de cult pe
proprietatea sa sau a altuia, înzestrând-o cu cele necesare pentru săvârşirea cultului divin şi
pentru întreţinerea preoţilor şi celorlalţi slujitori bisericeşti. Biserica a recunoscut calitatea de
ctitor şi celor care restaurau în totalitate o biserică.
Orice persoană fizică sau juridică care posedă calităţile legale poate să devină subiect al
dreptului de ctitor. Acest drept poate să-l confere doar autoritatea bisericească, respectiv
episcopul locului.
În actul ctitoricesc sunt prevăzute drepturile şi obligaţiile ctitorilor. Ele devin valabile
după aprobarea lor de către autoritatea bisericească.
Prin Novela 67 împăratul Justinian prevede că nimeni nu poate construi mănăstire fără
aprobarea episcopului. De asemena se interzice clericilor să slujească în biserică particulară.
Can.31 al Sin.VI ec. dispune pedeapsa caterisirii împotriva clericilor care ar liturghisi fără voia
episcopului în paraclise.
Mai târziu, dreptul real de proprietate recunoscut ctitorilor s-a restrâns la aşa-numitul
drept de patronaj, ca semn de recunoştinţă.
Prin actul de fundaţie ctitorii îşi pierd dreptul recunoscut dacă nesocotesc dispoziţiile
autorităţii bisericeşti şi se dovedesc nedemni de privilegiul acordat de Biserică.
35
Subiecte Semestrul I
1. structura normei canonice
2. aplicarea normelor canonice
3. autoritatea canoanelor
4. sancţiunea normelor canonice
5. colecţia fundamentală de canoane
6. cutuma bisericească
7. codici apostolici
8. codici canonici
9. nomocanoane
10. legi de stat cu aplicare in Biserică
11. pravile
12. principiul iconomiei
13. principiul autonomiei interne
14. principiul autonomiei externe
15. principiul autocefaliei
16. împărţirea puterii bisericeşti
17. ocuparea oficiilor vacante
18. condiţii fundamentale pentru primirea unei persoane în cler
19. condiţii fizice pentru primirea unei persoane în cler
20. condiţii religios-morale pentru primirea unei persoane în cler
21. hirotonia şi hirotesia
22. incompatibilităţi privitoare la starea clericală
23. treptele clerului inferior
24. treptele clerului superior derivate din treapta de diacon
25. treptele clerului superior derivate din treapta preoţiei de mir
26. treptele inferioare episcopului
27. treptele superioare episcopului
28. sinoadele episcopale
29. pentarhia şi tetrarhia
30. moduri de dobândire a bunurilor bisericeşti
31. administrarea averii bisericeşti
32. regimul bunurilor sacre
33. motivele înstrăinării bunurilor bisericeşti
34. dreptul ctitoricesc
35. dreptul de devoluţiune
36
37