Relația dintre educația interculturală, toleranță și cooperare

în acceptarea comunităților entice

prof. Tomescu Sofica

Școala Gimnazială Nr. 1 Polovragi

Interculturalitatea, ca expresie a dialogului interactiv între culturi, între comunităţi cu valori

culturale diferite, contribuie fără îndoială la definirea unui spaţiu de convieţuire paşnică, tolerant,
integrator, dinamic, creator și, aș spune, progresist deopotrivă.
Diversitatea culturală reprezintă o sursă, dar şi un factor, nu de divizare, ci de îmbogăţire a
fiecărei societăţi. O societate pluralistă şi cu adevărat democratică este nu doar cea
care respectă drepturile persoanelor aparţinând comunităților etnice, ci şi cea
care creează condiţiile pentru exprimarea, păstrarea şi dezvoltarea acestei identităţi. Astfel sunt
asigurate condiţiile menţinerii şi dezvoltării societăţilor multiculturale.
Diversitatea culturala la nivelul unei societăţi, prin prezervarea şi promovarea identităţii -
fie că este ea culturală, lingvistică sau religioasă - a membrilor unei comunități etnice, şi
integrarea în societatea căreia îi aparţin membrii acesteia nu se exclud reciproc, ci sunt doar
feţele ale aceleiaşi monede, în antiteza cu orice politică de asimilare, respectiv de segregare.
În general, se poate spune că modelul de interculturalitate promovat de România răspunde
pe deplin atât imperativului conservării şi afirmării esenţei identitare, cât şi dezideratului definirii
unui spaţiu cultural integrator, tolerant, fundamentat pe dialogul interetnic, pe cunoaşterea şi
respectul reciproc.
Scopul politicilor în domeniul comunităților etnice este unul dual: anume, de a proteja
identitatea specifică - culturală, lingvistică, etnică - a persoanelor aparţinând comunităților
etnice şi de a asigura convieţuirea armonioasă între majoritate şi comunitatea etnică, precum şi
între comunitățile etnice însele. Astfel, atenţia se îndreaptă nu numai asupra necesităţii de a
proteja identitatea specifică a persoanelor care aparțin unei comunități entice anume, dar şi
asupra necesităţii integrării lor în societăţile căreia îi aparțin. Politicile astfel definite contribuie
la crearea unor societăţi tolerante, bazate pe dialogul intercultural, care, prin definiție, previne
conflictul. Promovarea unor politici care, dimpotrivă, ar duce la segregarea între minoritate şi
majoritate nu ar avea, cu siguranţă, acelaşi rezultat.
Separaţia între comunităţi şi grupuri nu este, în general, o bază solidă pe care să se poată
construi o societate funcţională, cu perspective pozitive de stabilitate durabilă. Integrarea implică
interacţiune, nu doar tolerarea unei pluralităţi de cultură. Statele în care sunt comunități entice au
obligația de a încuraja spiritul de toleranţă şi dialogul intercultural şi de a lua măsuri eficiente
pentru promovarea respectului reciproc, a înţelegerii şi a cooperării între toate persoanele care
trăiesc pe teritoriul lor, indiferent de apartenenţa lor etnică, culturală, religioasă sau lingvistică.
Cu siguranță trebuie promovată toleranţa, dialogul intercultural pentru consolidarea coeziunii
sociale, prin eliminarea barierelor între persoanele aparţinând grupurilor etnice, culturale,
lingvistice şi religioase, prin încurajarea organizaţiilor interculturale şi a mişcărilor care urmăresc
promovarea respectului reciproc şi a înţelegerii şi, respectiv a integrarea acestor persoane în
societate concomitent cu păstrarea identităţii acestora. Aceasta este esenţa multiculturalismului:
recunoaşterea, protejarea, promovarea diversităţii la nivelul unei societăţi pe baza identităților
distincte (lingvistice, religioase, etnice). Cu toate acestea diversitatea prin ea însăşi, deşi
necesară, nu este suficientă pentru dezvoltarea unei societăţi tolerante şi integrate sau pentru
asigurarea cunoaşterii reciproce între aceste „identităţi distincte”. În acest scop, „identităţile
distincte” ale minorităţilor şi ale majorităţii trebuie să interacţioneze, trebuie să dialogheze unele
cu altele. Pentru că interacţiunea conduce la înţelegere reciprocă, la acceptarea identităţilor
distincte, prevenind izolarea acestora şi degenerarea societăţii într-una conflictuală.
Multiculturalismul, ca instrument valoros care reorientează politicile de asimilare şi de
definire a unei culturi omogene a majorităţii în politici de respect şi de promovare a „identităților
distincte”, cu toate că este absolut necesar în edificarea unei societăţi democratice, nu poate să
atingă acest obiectiv de unul singur. De aceea, inter-culturalismul ca interacţiune, ca dialog activ
între multiplele culturi şi identităţi la nivelul unei societăţi reprezintă, de fapt, elementul
definitoriu al societăţilor tolerante, integratoare, adică ale societăţilor cu adevărat diverse sub
aspect cultural.
Cooperarea, dialogul, consimţământul sunt singurele conduite conforme dreptului
internaţional care au fost acceptate în relaţiile dintre state în ceea ce priveşte protejarea
drepturilor persoanelor aparţinând comunităților etnice. Nu acțiunea unilaterală, nu măsurile care
nu sunt convenite cu statul pe al cărui teritoriu se află comunitatea respectivă reprezintă opțiuni
firești și eficiente pentru asigurarea protecției acestei comunități.
Problematica educaţiei interculturale este una care revine din ce în ce mai des în centrul
atenţiei specialiştilor în educaţie, pedagogilor, psihologilor, dar şi sociologilor, antropologilor
interesaţi de procesul educaţional în complexitatea lui. Iar aceasta se întâmplă datorită
profundelor schimbări prin care trece societatea în general, schimbări economice, politice etc.,
care au impact asupra dezvoltării individului.
În condiţiile conştientizării tot mai profunde a rolului pe care îl are păstrarea identităţii
culturale, naţionale, lingvistice, religioase etc., în dezvoltarea normală a societăţii în general,
şcoala este chemată să facă faţă unor noi provocări, cele ale societăţilor multiculturale, în care
fiecare individ, indiferent de cultura căreia îi aparţine, doreşte să îşi exprime liber apartenenţa la
acea cultură. În aceste condiţii este evident rolul important al educaţiei în formarea unor tineri
capabili de reuşită personală şi socială, tineri care să fie cetăţeni activi şi responsabili ai
comunităţilor din care fac parte. Flexibilitatea de care au nevoie pentru a se integra în diferitele
comunităţi şi grupuri socio-culturale (familie, şcoală, comunitate locală, grup de prieteni, loc de
muncă, instituţii europene/multinaţionale, proiecte regionale etc.) poate fi dobândită printr-o
educaţie deschisă, bazată pe cooperare şi parteneriat. Şcoala este chemată să ofere, cu ajutorul
educaţiei interculturale, un model al convieţuirii paşnice şi constructive într-o societate în care
locuiesc la un loc membrii mai multor grupuri etnice. Fără o angajare fermă a tuturor factorilor
de socializare în vederea promovării interculturalităţii, şansele de reuşită ale şcolii se reduc la
maxim. Instituţia şcolii nu trebuie lăsată singură pe un astfel de drum, pentru simplul motiv că nu
este singura responsabilă de educaţia copiilor, această responsabilitate revenind tuturor
instituţiilor statului, dar şi fiecăruia dintre noi, ca membri ai aceleiaşi societăţi.
Educaţia interculturală poate deveni principalul instrument de combatere a intoleranţei, de
promovare a valorilor democraţiei, şi a cunoaşterii interculturale. Educaţia interculturală poate
deveni astfel o componentă complementară inclusiv a educaţiei moral-civice, ambele promovând
drepturi şi şanse egale pentru toţi indivizii, indiferent de rasa, religia sau cultura căreia îi aparţin,
contribuind la eliminarea cazurilor de injustiţie pasivă din şcoală şi societate Realităţile
complexe ale societăţii comtemporane scot în evidenţă tot mai mult caracterul ei multicultural.
Astfel, majoritatea statelor lumii se caracterizează prin diversitate culturală, lingvistică,
religioasă, datorată unor mişcări migratorii din diferite perioade istorice. Păstrarea identităţii
culturale a fiecăriu individ în parte constituie din ce în ce mai mult un imperativ ce se cere
respectat cu precădere. Fiind principalul mijloc de transmitere al culturii, şcoala este chemată să
răspundă eficient acestui imperativ prin promovarea toleranţei şi prin valorizarea culturii fiecărui
individ în parte. Aceasta nu se poate realiza fără o politică educaţională adecvată, eficientă şi de
lungă durată în domeniul educaţiei, care să promoveze principiile interculturalităţii şi al
respectului reciproc între membrii diferitelor etnii. Trăim într-o lume în care redescoperirea ideii
de toleranţă şi respect este mai necesară ca oricând. În esenţă, toleranţa nu înseamnă nici
indulgenţă, nici indiferenţă, ci respectul şi aprecierea diversităţii culturale şi a formelor ei de
expresie, a opiniei contrare, a deciziilor altor oameni, grupuri, popoare sau religii. Toleranţa
recunoaşte drepturile universale ale omului şi libertăţile fundamentale şi asigură supravieţuirea
comunităţilor mixte în orice regiune a lumii. Educaţia pentru toleranţă trebuie îndreptată
împotriva fricii şi excluziunii şi către dezvoltarea capacităţii tinerilor de a judeca liber şi
independent.
Pregătirea iniţială şi continuă a profesorilor trebuie desfăşurată astfel încât şcoala să devină
un centru de cultivare şi promovare a disponibilităţii pentru dialog intercultural şi a respectului
faţă de asumpţiile valorice ale diferitelor culturi existente la un moment dat în societate. Elevii
trebuie ajutaţi să înveţe să privească diversitatea culturală ca pe ceva normal, profitabil şi
totodată să devină capabili să racordeze sistemul valorilor culturale naţionale la sistemul
internaţional de valori. Este necesar ca în desfăşurarea pregătirii iniţiale şi continue a viitoarelor
cadre didactice să se pună într-o mai mare măsură accentul pe cultivarea unor aptitudini
psihopedagogice ca toleranţa şi acceptarea diversităţii, flexibilitate cognitivă şi comportamentală,
respectul faţă de identitatea culturală a elevilor, abilitatea de a interacţiona cultural şi social cu
elevii, empatia. Educaţia interculturală poate deveni principalul instrument de combatere a
intoleranţei, de promovare a valorilor democraţiei, şi a cunoaşterii interculturale.

Bibliografie
1. Ciolan, Lucian, Paşi către şcoala interculturală, Editura Corint, Bucureşti, 2000;
2..Glava, Cătălin, Sarcini şi obiective ale educaţiei multiculturale în contextul social
contemporan în Irina Culic, Istvan Horvath, Cristian Stan (coordonatori), Reflecţii asupra
diferenţei, Editura Limes, Cluj-Napoca, 1999.