2018

Religia popoarelor antice

A efectuat : Chimlicenco Anatol

Religia la egipteni

Majoritatea popoarelor antice aveau sisteme religioase politeiste. Egiptenii

adorau diferite divinităţi. Fiecare oraş îşi avea zeul protector, statutul căruia în
ierarhia divinităţilor depindea de statutul politic şi militar al localităţii. Divinităţile
principale venerate de toţi egiptenii erau Amon-Ra (zeul soarelui), Osiris (stăpînul
lumii de apoi), Isis (zeiţa fertilităţii), Horus (zeul luminii), Sehmet (marea putere).
Egiptenii îşi reprezentau zeii în chip de om (Ptah, zeul creator), de animal
(Sehmet, în chip de leoaică) sau mixt (Anubis, stăpînul lumii de apoi, jumătate
om, jumătate şacal). Pentru venerarea zeilor erau construite temple, statui, preoţii
aduceau ofrande.
În cinstea zeilor se organizau serbări, procesiuni care includeau mai multe
ceremonii.
Religia egipteană s-a aflat într-o strînsă legătură cu puterea politică. Astfel,
faraonul era considerat o întruchipare terestră a divinităţii. Preoţii egipteni, o castă
unită şi puternică prin cunoştinţele şi bogăţiile acumulate timp de secole, în
perioadele de criză, cînd slăbea puterea centrală, intrau în conflict cu faraonul în
dorinţa lor de a-şi instaura dominaţia în ţară. Faraonul Amenois al IV-lea în
perioada Regatului Nou, dorind să micşoreze influenţa preoţimii de stat, recurge la
o reformă politico-religioasă. El introduce cultul zeului Aton, reprezentat sub
forma discului solar, şi interzice venerarea celorlalte divinităţi. Însă această
tentativă provoacă o nemulţumire generală nu numai în rîndurile preoţimii, dar şi
ale populaţiei, ataşate faţă de vechile culte. Tentativa faraonului de a introduce o
religie monoteistă a suferit eşec.
Religia la mesopotamieni

În Mesopotamia, sumerienii au creat un panteon ierarhic organizat, în fruntea

căruia se aflau patru zei creatori: An (cerul), Enlil (zeul atmosferei), Enki
(creatorul omenirii şi civilizaţiei), Ninlil (zeiţa dragostei şi ocrotitoarea fertilităţii
terestre). Panteonul sumerian se va menţine menţine cu mici schimbări în perioada
akkadiană, Babilon şi Asiria. În panteonul babilonian un statut important îl deţinea
zeiţa Ishtar considerată zeiţa dragostei, ocrotitoarea fertilităţii şi a războiului.
Ishtar împreună cu Sin și Shamash alcătuiau triada supremă care simboliza cele
trei mari forțe ala naturii: pămîntul, luna și soarelele. Spre deosebire de Egipt, în
Mesopotamia zeii sînt reprezentați în chip de oameni. Oamenii se temeau de zei,
deoarece îi știau răzbunători și pregătiți să-i pedepsească pentru greșelile lor. În
afara zeilor se credea că există o mulțime de demoni care le aduc prejudicii
oamenilor. Pentru a se feri de ei, locuitorii Mesopotamiei purtau amulete și
talismane.
Regii pretindeau un statut deosebit în societate reieșind din apropierea lor de
zeități. Astfel, pe lespedea de bazalt gravată cu legile lui Hammurabi (secolul al
XVIII-lea î.Hr.) este reprezentat zeul soarelui din mîinile căruia regele primește
legile. În dorința de a consolida poziția dominantă a Babilonului, regele
Hammurabi îl declară pe Marduc zeu suprem al țării. Mesopotamia a rămas în
istorie și prin miturile sale, printre care se remarcă mitul potopului.
Religia la indieni şi chinezi

În India, pătrunderea arienilor a determinat impunerea limbii lor, sanscrita, şi a

textelor sacre, Vedele. Întrînd în contact cu credinţele locale, vedismul a evoluat,
luînd forma hinduismului. Hinduiştii cred că la început era haos. Brahman,
sufletul Universului, a provocat mişcarea, care la rîndul său a făcut să apară trei
zei principali: Brahma, Vişnu şi Şiva. Doctrina religioasă introduce noţiunea
reîncarnării. Dacă persoana duce o viaţă exemplară, sufletul său se va reîncarna
într-o fiinţă mai bună decît cea precedentă, iar o viaţă nedemnă va face ca sufletul
să regreseze şi să se reîncarneze la un nivel inferior, în corpul unui animal sau
insecte.
Astfel, toate lucrurile, fiinţele şi sufletele se supun unei legi supreme, dharma,
trecînd din unele în altele, conform meritelor lor. Omul, la fel, este prizonierul
ciclului de reincarnare, al mişcării. Pentru a
progresa, a se reincarna într-o fiinţă superioară,
credinciosul trebuie să se păzească de murdăria
care rezultă din activitatea corpului uman şi din
contactul cu fiinţele inferioare. El trebuie să se
purifice permanent cu apă. În plus, orice
hinduist trebuie să venereze zeii, aducînd
ofrande şi sacrificii şi făcînd rugăciuni.
Budismul a fost fondat în secolul al VI-lea
î.Hr. de prinţul indian Gautama. Tulburat de
mizeria în care trăiau oamenii, el s-a retras din
lume, ajungînd la concluzia că mizeria se
datorează pasiunilor şi celor trei rădăcini ale
răului: invidia, ura şi greşeala. Sufletele
rătăcesc fără sfîrşit, obligate să se întoarcă pe
pămînt pentru a se incarna într-un nou corp:
iată cauza suferinţelor. Doar prin meditaţie şi
înţelepciune e posibil obţii fericirea, Nirvana (pacea absolută). Gautama primeşte
numele de Buddha (Cel deşteptat). Timp de 40 de ani el călătoreşte prin India şi îşi
expune învăţătura. Budismul devine religie, răspîndindu-se în India, Tibet,
Indonezia, China, Japonia.
Majoritatea chinezilor practicau cultul strămoşilor, căutînd să-şi asigure
bunăvoinţa lor. În acest scop capul familiei aducea ofrande pe altarul familial.
Daoismul, fondat de către Lao-zi în secolul al V-lea î.Hr., respinge ideea unei
divinităţi, a cerului, înlocuindu-le cu dao (calea) – principiul ordinii necesare în
natură şi societate. Această doctrină avea mulţi adepţi, deoarece permitea
realizarea unui echilibru în sine. Căutarea echilibrului individual putea prelungi
viaţa şi chiar aduce nemurire.
Confucius (551 – 479 î.Hr.) este fondatorul unei învăţături morale,
Confucianismul, care nu reprezintă o doctrină religioasă. Esenţa ei constă în
perfecţionarea etică a relaţiilor dintre oameni, îndeplinirea datoriilor care îl vor
ajuta pe om să se regăsească pe sine. Budismul introdus în China pe Drumul
mătăsii, era în ochii chinezilor o cale de salvare. Această doctrină spirituală
conţinea şi unele aspecte ale daoismului: lipsa pasiunilor şi o anumită pasivitate.

Religia greacă

Religia greacă îşi are originea în certitudinea omului că deasupra umanităţii

există puteri care depăşesc posibilităţile umane, trezind uimire şi admiraţie. Ca şi
egiptenii, grecii erau politeişti. Religia lor are un caracter antropomorf (formă
umană), deoarece în concepţia grecilor zeii sînt asemănători oamenilor ca aspect
fizic, caracter, slăbiciuni. Ei se deosebesc de oameni doar prin faptul că sînt
nemuritori şi prin gama largă de puteri. Grecii considerau că zeii trăiesc pe vîrful
muntelui Olimp, iar lor este nectarul şi ambrozia. Panteonul (ansamblul de zei)
include un număr de zeităţi, dintre care 12 au statutul de zei principali. Zeii
grecilor sînt asociaţi diferitor activităţi umane sau manifestări ale naturii. Zeus este
zeul suprem, stăpînul cerului şi a fulgerului; Hera, soţia lui Zeus, este protectoarea
căsătoriei şi familiei; Poseidon este stăpînul mărilor, iar Hades al întunericului şi
lumii umbrelor. Meşteşugurile şi înţelepciunea erau protejate de Atena, iar
vegetaţia şi agricultura de zeiţa Demeter. Apollo este zeul luminii şi a muzicii, iar
Artemis al vînătorii. Afrodita este ocrotitoarea dragostei, Hefaistos este patronul
focului şi al meşteşugurilor, Ares este zeul războiului. Hermes este vestitorul
zeilor, protejează călătorii
şi comerţul. La acest
panteon trebuie adăugaţi
eroii, oamenii care s-au
remarcat prin fapte
deosebite, adesea fii de
zei şi femei muritoare, ca
Teseu sau Heracle.

Zeii sînt veneraţi

acasă, în cetate, în marile
sanctuare panelenice (ale
tuturor grecilor). Acasă
capul familiei onorează
cultul lui Zeus şi al
Hestiei, zeiţa căminului familial. Fiecare cetate îşi are zeul său protector, care este
venerat în cadrul manifestărilor religioase. Marile sanctuare panelenice
canalizează aspiraţiile religioase ale elenilor. Aici cetăţenii se adunau pentru ai
venera pe zei. Cel mai cunoscut este sanctuarul din Delphi consacrat lui Apollo,
care transmite oracole prin intermediul Pythiei. Celebritatea acestor oracole în
lumea greacă era foarte mare, ele fiind cerute de conducători şi oamenii de rînd în
diverse împrejurări.

La Olimpia era venerat Zeus, în cinstea căruia se organizează o dată la patru

ani mari concursuri artistice (competiţii de teatru, muzică) şi sportive, Jocurile
olimpice. Conform tradiţiei, primele Jocuri olimpice au avut loc în 776 î.Hr.
concursul începea cu competiţia oratorilor, poeţilor şi muzicienilor, însă cu timpul
probele sportive trec pe primul plan. Din cele şapte zile, cît durau ceremoniile în
cinstea lui Zeus, cinci erau rezervate competiţiilor sportive. În acest timp erau
oprite orice ostilităţi între cetăţile greceşti. Învingătorilor li se oferea o cunună de
laur, iar în cetăţile de origine li se ridicau statui. Asemenea jocuri erau organizate
şi la Delphi, Corint şi Nemeea în cinstea lui Apollo.

La Atena cele mai importante sărbători sînt Panateneele, în cinstea zeiţei

Atena, protectoarea cetăţii, cînd timp de nouă zile se celebrează fondarea cetăţii,
culminînd cu un cortegiu care urca pe Acropolă.

Ceremoniile religioase erau oficiate de preoţi, care, spre deosebire de

civilizaţiile Orientului, nu formează o castă închisă, ci sînt magistraţi aleşi în
funcţiile religioase pentru o perioadă de timp. Aceştia se îngrijesc de ofrandele şi
sacrificiile care urmează să fie aduse zeilor, de organizarea manifestaţiilor
religioase, sporindu-şi prestigiul printre concetăţeni.

Religia romanilor

Romanii venerau un număr mare de zei, circa 30

000. Ei considerau că în spatele fiecărui lucru se
afla un zeu, ceea ce explică numărul lor impunător.
Printre zeii care se bucurau de cea mai mare
veneraţie se numărau Larii, ocrotitori ai bunurilor şi
ai persoanelor. Romanii au adoptat zeii greceşti,
asimilîndu-i propriilor divinităţi şi constituind un
Panteon greco-latin, care era dominat de triada de
zei Jupiter, Junona, Minerva. În afară de aceştia,
erau veneraţi Marte – zeul războiului, Vulcan – zeul
focului, Saturn – zeul semănăturilor, Vesta – zeiţa căminului familial.
Orice familie avea un cult propriu, pe care îl conducea pater familias. Romanii
venerau zeităţile căminului familial, Larii şi Penaţii, şi spiritele strămoşilor, Manii.
Pater familias întreţinea focul în vatra de pe altarul casei şi îi onorează pe zeii Lari
şi mani. Romanii aşteaptă de la zei favoruri, ca victoriile în războaie sau recolte
bune. Fiind foarte superstiţioşi, ei sînt extrem de atenţi la toate semnele pe care le
interpretează ca favoare sau mînie a zeilor.
Cultul public nu poate fi despărţit de viaţa cetăţii, deoarece toată viaţa
politică este legată de rituri, culte, iar magistraţii sînt şi preoţi. Ei nu trebuie să
neglijeze nici o divinitate, din teama de a-i atrage furie şi să urmeze cu
minuţiozitate riturile. Preoţii se grupează în colegii: pontifii, însărcinaţi cu
păstrarea religiei oficiale, în frunte cu Marele Pontif numit pe viaţă; flaminii, aflaţi
în serviciul unei divinităţi; vestalele, tinere patriciene care o slujesc pe zeiţa Vesta
etc.
Înainte de a întreprinde orice lucru important, romanii consultau zeii, în
special prin intermediul augurilor, care făceau preziceri după zborul şi strigătul
păsărilor, sau haruspicilor, care prevedeau viitorul prin cercetarea măruntaielor
animalelor sacrificate. În felul acesta toată viaţa cetăţii este supusă voinţei zeilor.
Romanii au venerat şi zeităţile din ţările cucerite, încercînd să le găsească
paralele în propriul panteon şi romanizîndu-le. În secolul al II-lea î.Hr. la Roma
pătrund o serie de culte orientale, ca urmare a contactului tot mai strîns cu vechile
civilizaţii ale Orientului. Din Egipt vine cultul zeiţei Isis şi Serapis, din
Mesopotamia al zeiţei Kibela, din Persia cel al lui Mithras. Însă anumite practici
religioase orientale le păreau romanilor scandaloase (sacrificiile umane, adunările
secrete), de aceea Senatul le-a interzis cetăţenilor romani să devină preoţi ai
acestor culte.