Anamorfoza impreviziunii în registrul Legii dării în plată: protecţia debitorului

contractant versus protecţia debitorului insolvabil1

Judecător Vasile Bozeşan, Tribunalul Teleorman

Instituţia impreviziunii este şi trebuie să rămână - potrivit propriei sale naturi - un remediu
pentru dezechilibrul contractual, şi nu unul pentru dezechilibrul dintre patrimoniul debitorului şi,
respectiv, cel al creditorului, menirea sa fiind de a proteja debitorul contractual, şi nu,
necesarmente, pe debitorul insolvabil.
În ecuaţia impreviziunii - privită din perspectiva dreptului substanţial - interesează onerozitatea
contractuală excesivă, stabilită prin evaluarea echilibrului prestaţiilor contractuale, şi nicidecum în
funcţie de existenţa sau inexistenţa în patrimoniul debitorului a altor mijloace de plată şi resurse
care să îi permită executarea contractului.
Impreviziunea este, prin sursă, exterioară sferei de control a debitorului, independentă de
comportamentul şi circumstanţele personale ale acestuia, fiind obiectivă, pe când insolvabilitatea
este una de natură subiectivă, strâns legată de particularităţile debitorului concret, de modul în
care acesta îşi gestionează patrimoniul şi înţelege să îşi asume obligaţii în raporturile contractuale.
Impreviziunea ce alterează prestaţiile unui contract dezavantajează în aceeaşi măsură - strict
pe teren contractual - atât pe debitorul insolvabil (lipsit de mijloace de plată), cât şi pe cel al cărui
patrimoniu nu este semnificativ afectat de acelaşi dezechilibru contractual.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea
stingerii obligaţiilor asumate prin credite 21 a determinat - în paradigma interpretării şi aplicării sale,
îndeosebi după intervenţiile Curţii Constituţionale - necesitatea (re)evaluării condiţiilor
impreviziunii într-o matrice adaptată scopului legii şi aptă să susţină viabil aplicarea noului act
normativ în litigiile dintre consumatori şi profesioniştii enumeraţi de lege.
Dincolo de raţiunile de politică legislativă şi de prerogativa constituţională a legiuitorului de a
reglementa raporturile dintre anumite subiecte de drept civil, se impune, în demersul interpretativ
şi aplicativ al Legii dării în plată, o clarificare a profilului instituţiei impreviziunii în registrul acestei
legi, în special prin raportare la aspectele validate din punct de vedere constituţional prin deciziile
Curţii Constituţionale.
Încă din Expunerea de motive a Legii dării în plată este evocată ideea de "restabilire a
echilibrului contractual", precum şi cea referitoare la situaţia de "criză a contractului", definită ca
un context în care debitorii - persoane fizice din contractele de credit nu dispun de mijloacele
necesare achitării creditului către instituţia de credit, către instituţia financiară nebancară sau
către cesionarul creanţei.
Ca remediu la criza contractului, determinată de incapacitatea debitorilor de a achita creditul,
legea, declarându-şi expres scopul prin formularea art. 11 - anume echilibrarea riscurilor
contractuale -, oferă posibilitatea atingerii unei asemenea finalităţi prin mecanismul dării în plată
(datio in solutum) a imobilului ipotecat pentru garantarea obligaţiei, astfel că, schimbând obiectul
obligaţiei, aceasta din urmă nu mai este executată în natură, potrivit înţelegerii iniţiale a părţilor, ci
printr-o altă prestaţie sau alt bun echivalent.
Raportat la formulele utilizate de legiuitor în contextul Legii dării în plată - şi anume "restabilire
a echilibrului contractual", "criză a contractului" ori "echilibrarea riscurilor" -, aşa cum în înseşi
considerentele Deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale3 se reţine, "aceste sintagme trebuie
interpretate ca fiind o expresie particularizată la nivelul contractului de credit a teoriei
impreviziunii", întrucât, "chiar dacă Legea nr. 77/2016 nu se referă in terminis la impreviziune,
intenţia legiuitorului de a face aplicarea instituţiei impreviziunii reiese din art. 11 teza întâi care face

1
Prezentul articol constituie o analiză suplimentară a unei teme regăsite în cadrul lucrării Legea nr. 77/2016 privind
darea în plată. Comentarii pe articole, de V. Bozeşan (coord.), B. Dumitrache, N.H. Ţiţ, în curs de apariţie la Editura
Universul Juridic
2
Publicată în M. Of. nr. 330 din 28 aprilie 2016
3
Publicată în M. Of. nr. 53 din 18 ianuarie 2017
referire la echilibrarea riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din Expunerea de
motive a legii care foloseşte expresia «criză a contractului»" (par. 102).
Întrucât Legea nr. 77/2016 se aplică atât contractelor încheiate sub imperiul Codului civil din
1864, cât şi contractelor încheiate după data de 1 octombrie 2011, care se supun dispoziţiilor Legii
nr. 287/2009 (noul Cod civil), vor trebui avute în vedere teoria şi instituţia impreviziunii, astfel cum
au fost recunoscute în doctrina şi jurisprudenţa anterioare 4 şi, respectiv, au fost consacrate
legislativ prin dispoziţiile noului Cod civil.
Aşadar, întregul ansamblu de prevederi ale Legii nr. 77/2016 trebuie grefat în demersul de
interpretare pe regulile impreviziunii, urmând ca în aplicarea legii speciale a dării în plată să se ţină
seama de configuraţia instituţiei impreviziunii astfel cum a fost adaptată de legiuitor la
specificitatea raporturilor juridice reglementate prin Legea dării în plată, precum şi de limitele în
care aceasta derogă de la normele de drept substanţial, derogare prevăzută expres de art. 3 din
Legea nr. 77/2016.
Cu toate că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat prin Decizia nr. 623 din 25
octombrie 2016 doar cu privire la contractele încheiate sub imperiul Codului civil din 1864 (sub
regimul căruia impreviziunea nu era reglementată expres), statuările acesteia se impun a fortiori,
dar mutatis mutandis, şi cu privire la contractele supuse noului Cod civil5, astfel încât analiza
condiţiilor impreviziunii în contextul Legii dării în plată determină/permite o raportare la
reglementarea impreviziunii din noul Cod civil, în special în ipoteza contractelor încheiate
începând cu data de 1 octombrie 2011.
Cu toate că teoria impreviziunii nu era consacrată legislativ în Codul civil din 1864, în practică
nu s-a ezitat să se recurgă la soluţii de admitere a unor acţiuni întemeiate pe teoria impreviziunii,
"practica judiciară anticipând elementele reamenajării contractului care au fost ulterior
consacrate legislativ (...)"6.
Noul Cod civil reglementează în art. 1.271, într-o manieră coerentă, impreviziunea 7, din
conţinutul textului putând fi desprinse semnificaţia impreviziunii, condiţiile sale şi remediile la care
se poate recurge în cazul existenţei acesteia, însă vor trebui avute în vedere dispoziţiile art. 107 din
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările
ulterioare8, în sensul că "dispoziţiile art. 1.271 din Codul civil privitoare la impreviziune se aplică
numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil".

4
Pentru o radiografie privind doctrina şi jurisprudenţa anterioare noului Cod civil în materia impreviziunii, a se vedea
C.E. Zamşa, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006
5
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011, cu modificările ulterioare
6
A se vedea G. Viorel, L.-A. Viorel, Configuraţia impreviziunii în Codul civil (Legea nr. 287/2009), în Dreptul nr. 2/2012, pp.
30-46. Autorii indică practică judiciară în acest sens, cum ar fi cazul în care "s-a admis posibilitatea adaptării unui
contract de închiriere (în cazul majorării chiriei), instanţa identificând drept cauză a ruperii echilibrului contractual
liberalizarea preţurilor şi creşterea ratei inflaţiei" (CSJ, Secţiile Unite, în Dreptul nr. 12/1994, p. 59), sau cel al unei acţiuni
având ca obiect un partaj succesoral, când "s-a admis posibilitatea adaptării contractuale prin raportare la valoarea de
circulaţie a imobilului din momentul efectuării partajului" (C. Ap. Timişoara, dec. civ. nr. 331/2009, nepublicată),
concluzionându-se de către aceiaşi autori că "această soluţie vine să ateste practic acceptarea teoriei impreviziunii de
către jurisprudenţa română, care se fundamenta pe identificarea acelui just echilibru între prestaţiile părţilor unei
convenţii, în condiţiile schimbării împrejurărilor economice (în cauza menţionată aceasta fiind scăderea valorii de piaţă a
imobilelor cu zeci de procente)".
7
Anterior modificării intervenite prin art. 190 pct. 18 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii
nr. 287/2009 privind Codul civil, art. 1.271, cu aceeaşi denumire marginală ("Impreviziunea") avea următorul cuprins: "(1)
Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă. (2) Cu toate acestea,
părţile sunt obligate să negocieze în vederea adaptării contractului sau încetării acestuia, dacă executarea devine
excesiv de oneroasă pentru una dintre părţi din cauza unei schimbări a împrejurărilor: a) care a survenit după încheierea
contractului; b) care nu putea fi avută în vedere în mod rezonabil în momentul încheierii contractului; şi c) cu privire la
care partea lezată nu trebuie să suporte riscul producerii. (3) Dacă într-un termen rezonabil părţile nu ajung la un acord,
instanţa poate să dispună: a) adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile
ce rezultă din schimbarea împrejurărilor; b) încetarea contractului la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte".
8
Publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2009
 Fără a proceda la o analiză detaliată a tuturor condiţiilor impreviziunii, după o expunere
succintă a acestora, ne vom limita doar la cerinţa onerozităţii contractului şi relaţia acesteia cu cea
privind lipsa mijloacelor de plată ale debitorului care invocă beneficiile legii dării în plată.
În raport cu elementele regăsite în conţinutul art. 1271 C. civ.9, impreviziunea rezidă în situaţia
în care executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă din cauza unor schimbări
excepţionale ale împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea
obligaţiei.

I. Condiţiile impreviziunii
Condiţiile impreviziunii sunt următoarele:
- a intervenit o schimbare a împrejurărilor legate de executarea contractului, aşa cum prevede
explicit art. 1.271 alin. (2) C. civ., ce face vorbire de "executarea contractului" devenită excesiv de
oneroasă;
- schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului. Această cerinţă este
prevăzută expres prin art. 1.271 alin. (3) lit. a) C. civ., astfel încât, dacă împrejurarea care a făcut
oneroasă continuarea executării exista încă la momentul încheierii contractului, chiar dacă această
împrejurare priveşte, de asemenea, executarea contractului, nu suntem în prezenţa impreviziunii,
ci a unei imposibilităţi iniţiale de executare, reglementată de art. 1.227 C. civ.;
- schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în
vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului. Art. 1.271 alin. (3)
lit. b) C. civ. menţionează această condiţie printre cele care permit intervenţia instanţei, fiind
necesar pentru existenţa impreviziunii ca debitorul, pe de o parte, să nu fi anticipat schimbarea
împrejurărilor şi întinderea acesteia, iar, pe de altă parte, să nu le fi putut avea în vedere, în mod
rezonabil, la momentul încheierii contractului;
- executarea contractului, din cauza noilor împrejurări, a devenit excesiv de oneroasă pentru
debitor. Pentru a fi în prezenţa impreviziunii nu este suficientă intervenirea unui risc (chiar
neprevizionat de către debitor) care face mai oneroasă executarea contractului, ci se impune ca -
aşa cum decurge din prevederile art. 1.271 alin. (2) C. civ. - executarea să fi devenit "excesiv de
oneroasă" pentru debitor;
- cauza schimbării împrejurărilor are caracter exterior, obiectiv, independent de atitudinea
părţilor. Impreviziunea exclude cauza schimbării excepţionale din sfera de control a părţilor,
evenimentele perturbatoare ale echilibrului contractual fiind exterioare şi străine de orice culpă,
atitudine ori influenţă a părţilor;
- consecinţele schimbării împrejurărilor afectează înseşi prestaţiile părţilor, şi nu aspecte
străine de acestea. Prevederile art. 1.271 alin. (1) C. civ.circumscriu univoc limitele dezechilibrului
contractual, şi anume creşterea costurilor executării propriei obligaţii a debitorului ori scăderea
valorii contraprestaţiei creditorului, relevându-se, astfel, riscuri în legătură cu aspecte ale
contractului sau, într-o altă formulare adecvată a art. 11 din Legea nr. 77/2016, "riscuri izvorând din
contractul de credit"10;
- debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil
considerat că şi-ar fi asumat acest risc. Această condiţie este expres prevăzută de art. 1.271 alin. (3)
lit. c) C. civ. şi evocă ideea că la încheierea contractului părţile nu au prevăzut expres o clauză de
excludere a impreviziunii sau, chiar în lipsa unei asemenea clauze, nu există elemente contractuale
care să releve asumarea de către debitor a riscului concret, produs ulterior;
- debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării
rezonabile şi echitabile a contractului. Această cerinţă, menţionată în art. 1.271 alin. (3) lit. d) C.
9
Pentru analize şi dezvoltări relevante ale impreviziunii potrivit noului Cod civil, a se vedea L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu,
Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile - conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 152-160.
10
Totuşi, Legea nr. 77/2016, în dezacord cu mecanismele impreviziunii, extinde sfera riscurilor la elemente care
excedează planul prestaţiilor, prevăzând că legea se aplică "în vederea echilibrării riscurilor izvorând (...) din
devalorizarea bunurilor imobile". Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 623/2016, a constatat că sintagma "precum şi
din devalorizarea bunurilor imobile" din art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 este neconstituţională
civ., subliniază faptul că, inclusiv în ipoteza inexistenţei unei clauze de revizuire (prin care părţile s-
ar obliga să reevalueze periodic contractul şi să-l adapteze), debitorul, în virtutea bunei-credinţe,
trebuie să informeze în timp util creditorul despre cauza de impreviziune survenită, să încerce,
într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a
contractului;
- pentru echilibrarea riscurilor contractuale şi darea în plată a imobilului, singura măsură
adecvată trebuie să constea în încetarea contractului. În acord cu prevederile art. 1.271 alin. (2) C.
civ., în ipoteza în care sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii, instanţa va putea dispune fie
adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce
rezultă din schimbarea împrejurărilor, fie încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe
care le stabileşte11.

II. Onerozitatea contractuală şi lipsa mijloacelor de plată ale debitorului

Aşa cum se observă din analiza elementelor acesteia în registrul reglementării Codului civil,
impreviziunea - ca eveniment excepţional ce afectează echilibrul prestaţiilor - nu presupune, drept
condiţie, lipsa mijloacelor de plată ale debitorului, situaţia patrimonială a debitorului fiind, ca
regulă, indiferentă pentru analiza efectului perturbator al evenimentului asupra contractului.
Impreviziunea relevă o dezechilibrare a prestaţiilor cu consecinţa unei onerozităţi excesive a
executării contractului pentru debitor. O simplă augmentare a efortului debitorului în travaliul
execuţional al contractului - indiferent de cauza generatoare a acesteia - nu justifică reţinerea
impreviziunii şi intervenţia instanţei în soarta contractului, întrucât, prin raportare la forţa
obligatorie a contractului prevăzută de art. 1.270 C. civ.(contractul valabil încheiat are putere de
lege între părţile contractante; contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori
din cauze autorizate de lege), părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea
lor a devenit mai oneroasă [art. 1.271 alin. (1) C. civ.].
Însă, în măsura în care executarea a devenit excesiv de împovărătoare pentru debitor, se
justifică - dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii ale impreviziunii - derogarea de la regula
caracterului obligatoriu al contractului prin adaptarea sau încetarea acestuia.
Pentru a distinge între ipoteza unei "executări mai oneroase" [art. 1.271 alin. (1) C. civ.] şi cea a
unei executări "excesiv de oneroase" [art. 1.271 alin. (2) C. civ.], legiuitorul a oferit un reper pe care
instanţa trebuie să îl gestioneze adecvat în paradigma analizei existenţei impreviziunii, în sensul că
va fi reţinut caracterul "excesiv de oneros" al executării doar atunci când ar fi "vădit injustă
obligarea debitorului la executarea obligaţiei".
Se constată, astfel, că analiza pe care o face instanţa cu privire la caracterul oneros al
executării prestaţiilor la momentul invocării impreviziunii se completează cu un demers evaluator
ce evocă valenţele echităţii. Însă recursul la echitate nu poate transgresa limitele configurate de
regulile de drept aplicabile ansamblului contractual concret al litigiului, astfel încât caracterul vădit
injust (inechitabil) al eventualei opţiuni de menţinere a obligaţiei debitorului de a continua
executarea prestaţiilor (neadaptate pe calea regulilor impreviziunii) va putea fi reţinut doar prin
raportare la elemente obiective, corelate cu regulile şi principiile de drept aplicabile cauzei,
sustrase, în măsura posibilului, subiectivităţii judecătorului 12.
11
Chiar cu privire la contractele încheiate sub imperiul Codului civil din 1864, Curtea Constituţională, în considerentele
Deciziei nr. 623/2016, a subliniat că, "odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui
supraadăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al
adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate
contractului" (par. 98)
12
V. Bozeşan, Juridical conscience: its action/pseudo-action and its functional sense, în Romanian Review of
Philosophy of Law and Social Philosophy nr. 2(8)/2008, Centrul de Cercetări Juridice al Facultăţii de Drept din cadrul
Universităţii de Vest din Timişoara, p. 96. În respectivul context nu am îmbrăţişat opinia exprimată de reputatul profesor
Ion Deleanu (Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 317), care îl citează pe J. Carbonnier pentru a se alătura
viziunii acestuia din urmă, în sensul că echitatea ar fi "o licenţă juridică" doar pentru anumite situaţii de lacună a legii.
Apreciem, în continuare, că, prin sursa sa, echitatea - susceptibilă de a fi valorificată de către judecător - rămâne
întotdeauna una de factură legală (infra legem), ce îşi are izvorul în normele de drept (fie cele aplicabile situaţiei
 Pentru evaluarea caracterului excesiv oneros al executării s-au propus în doctrină drept criterii
de evaluare: "ruina debitorului, dublarea valorii prestaţiilor la care este obligat debitorul, mărirea
prestaţiei datorate cu cota de...faţă de momentul contractării, profitul nerealizat de debitor, un
procent de 50% de mărire a valorii obligaţiei debitorului, respectiv de reducere a contraprestaţiei
primite de creditor, întregul cadru contractual dintre debitor şi creditor, eventualele asigurări
încheiate anterior de reclamant"13.
Trebuie reţinut că, de regulă, impreviziunea (eveniment excepţional) nu face prestaţia
debitorului imposibil de executat14, ci doar foarte dificil şi costisitor de îndeplinit, relevând
caracterul injust al executării. De altfel, având în vedere că Legea nr. 77/2016 priveşte obligaţii ale
debitorilor privind achitarea unor sume de bani (bunuri de gen, fungibile), nu ar putea fi reţinută
imposibilitatea de executare drept cauză de desfiinţare a contractului prevăzută de art. 1.557 C.
civ.
Chestiunea spinoasă a Legii dării în plată în registrul condiţiilor impreviziunii priveşte relaţia
dintre onerozitatea excesivă a contractului şi lipsa mijloacelor de plată ale debitorului.
Miza acestui raport consistă în configurarea profilului impreviziunii în contextul Legii dării în
plată, dar şi circumscrierea vocaţiei debitorilor la beneficiul dării în plată forţate.
Lipsa mijloacelor de plată ale debitorului obligă la valorificarea circumstanţelor patrimoniale
ale debitorului, pe când onerozitatea obligă la o evaluare exclusiv în limitele comparării
prestaţiilor.
Art. 1.271 alin. (2) C. civ. face vorbire doar de caracterul excesiv de oneros al unei executări,
precum şi de cel vădit injust al obligării debitorului la executarea aceloraşi prestaţii. Ar părea,
astfel, că în aprecierea acestor elemente situaţia financiară a debitorului (exterioară raportului
contractual) nu are relevanţă, caracterul împovărător fiind analizat prin raportare la echilibrul
prestaţiilor menţionat expres în alin. (1) al aceluiaşi articol, şi anume creşterea costurilor executării
propriei obligaţii ori scăderea valorii contraprestaţiei.
Tot astfel, caracterul injust care ar deriva din menţinerea neschimbată a contractului nu
sugerează o inechitate derivând din starea patrimonială concretă a unui debitor (solvabil versus
insolvabil), ci una ce se circumscrie limitelor contractului, în cadrul cărora doar dezechilibrul
prestaţiilor explică inechitatea.
De pildă, ca regulă de principiu a impreviziunii, un debitor nu va putea invoca impreviziunea pe
argumentul că executarea în continuare a prestaţiilor contractuale îi creează o dificultate majoră

concrete, fie cele care reglementează, mai general, o anumită sferă de relaţii căreia i se subsumează raportul dedus
judecăţii, fie cele ce prevăd sau doar evocă principiile dreptului), inclusiv în ipoteza în care legea nu prevede, este
neclară sau incompletă, neputându-se valida, în contextul silogismului judecătorului, ideea unei echităţi extra legem, ce
cade sub anatema arbitrarului. Pe de altă parte, a afirma că echitatea devine valorificabilă de către judecător doar în
ipoteza unei lacune legislative ar însemna a refuza valoarea echităţii existente in legem, negând substratul echitabil al
normei, care - în spirit djuvarean - constituie "reglementare raţională şi echitabilă a unui raport social".
În aceeaşi perspectivă pe care am evocat-o, şi anume a excluderii din paradigma echităţii (infra legem) a ideii unui
aprecieri pur subiective a judecătorului, am putea încadra şi sublinierea domnului profesor Valeriu Stoica, care,
precizând faptul că "aprecierea aspectului injust al obligării debitorului la executarea obligaţiei întocmai asumate iniţial
este o aplicare în concret, la datele speţei, a principiului echităţii", a conchis extrem de pertinent că "nu credem că
legiuitorul a intenţionat să introducă un criteriu subiectiv pentru a stabili caracterul excepţional al schimbării
împrejurărilor" - V. Stoica, Natura juridică a dreptului de a stinge creanţa bancară ipotecară şi datoria corelativă,
conform Legii nr. 77/2016, în V. Stoica (coord.), "Legea dării în plată. Argumente şi soluţii", Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2016, p. 24, nota de subsol 34.
Privitor la valorificarea echităţii în paradigma impreviziunii, Curtea Constituţională a subliniat, într-un alt context (Decizia
nr. 62/2017, publicată în M. Of. nr. 161 din 3 martie 2017, par. 46), că echitatea, fiind un "corolar al bunei-credinţe" şi
alături de aceasta din urmă, "oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia existentă între ele", astfel încât
"consecinţa luării în considerare a criteriului bunei-credinţe constituie o lărgire a rolului judecătorului în contract, dar
securitatea juridică nu va fi pusă în pericol, întrucât intervenţia judiciară este limitată de îndeplinirea condiţiilor specifice
impreviziunii contractuale", condiţii care, cel puţin sub regimul noului Cod civil, au o reglementare expresă
13
C.E. Zamşa, op. cit., pp. 127-135
14
Potrivit art. 1.557 alin. (1) C. civ., privitor la imposibilitatea de executare, "atunci când imposibilitatea de executare
este totală şi definitivă şi priveşte o obligaţie contractuală importantă, contractul este desfiinţat de plin drept şi fără
vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit"
în executare din cauza faptului că este lipsit de venituri ori că veniturile pe care le obţine nu îi
permit să-şi onoreze obligaţiile contractuale, chiar dacă în acest caz debitorul reuşeşte să facă
dovada inexistenţei mijloacelor de plată. Debitorul trebuie să facă dovada onerozităţii excesive a
executării prin raportare, în principal, la dezechilibrul dintre prestaţia sa şi cea a creditorului,
întrucât perturbarea stării patrimoniale a debitorului nu poate conduce la eludarea cerinţei
impreviziunii privind dezechilibrul strict contractual. Raţiunea teoriei impreviziunii priveşte
protecţia contractuală, şi nicidecum protecţia socială, iar instituţia impreviziunii, configurată şi
reglementată de normele de drept substanţial, constituie un mijloc de protecţie a debitorului
contractant, şi nu, neapărat, a debitorului insolvent 15.
Ar putea fi admisă o relaţie (cauzală) între onerozitatea excesivă a executării şi lipsa
mijloacelor de plată doar în ipoteza şi în măsura în care sarcina executării contractului a devenit
atât de împovărătoare încât, din cauza acestei onerozităţi, sunt afectate decisiv resursele de plată
ale debitorului. Însă şi în acest caz analiza mijloacelor de plată trebuie limitată exclusiv în matricea
echilibrului/dezechilibrului contractual.
Impreviziunea "constă în paguba pe care o suferă una din părţile contractante ca urmare a
unui dezechilibru grav de valoare care intervine între prestaţiile sale şi contraprestaţiile celeilalte
părţi"16, astfel că acest prejudiciu suferit nu se raportează la întregul patrimoniu al debitorului
(deşi se reflectă în acesta), ci strict la ansamblul contractual. În caz contrar, s-ar denatura raţiunea
impreviziunii, prin transgresarea limitelor contractuale pe calea unor evaluări privitoare la situaţia
patrimonială generală a debitorului. Unul şi acelaşi dezechilibru contractual intervenit pe parcursul
executării trebuie recunoscut şi remediat în aceleaşi condiţii şi în egală măsură atât pentru
debitorul pentru care onerozitatea contractuală poate fi una extrem de dificil de suportat
(falimentară pentru patrimoniul său), cât şi pentru acel debitor, solvabil, care, în pofida
onerozităţii survenite a unui contract, poate susţine executarea acestuia prin "echilibrări" cu alte
active şi resurse disponibile din patrimoniul său.
Prin urmare, în cazul prestaţiilor constând în plata unor sume de bani, onerozitatea
contractuală nu se confundă cu dificultatea sau inaccesibilitatea executării, întrucât prima priveşte
contractul şi non-echivalenţa prestaţiilor, iar cele din urmă sunt influenţate, mai larg, de
situaţia/starea patrimonială a debitorului.
Însă, în ecuaţia Legii dării în plată, legiuitorul modifică sfera de aplicabilitate a impreviziunii (şi,
implicit, a Legii) la cea a debitorilor care nu mai pot achita creditul din cauza lipsei mijloacelor de
plată.
Astfel, în Expunerea de motive a Legii dării în plată se face referire la persoanele fizice care nu
dispun de mijloacele necesare achitării creditului, iar, pe de altă parte, art. 3 din Legea
nr. 77/2016 prevede dreptul consumatorului de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de
credit, prin derogare de la dispoziţiile noului Cod civil. Tot astfel, în considerentele Deciziei
nr. 623/2016, Curtea Constituţională, criticând modul în care este reglementată aplicarea Legii, a
reţinut că, "deşi în expunerea de motive se face referire la persoanele fizice care nu dispun de
mijloacele necesare achitării creditului către instituţia de credit, legea se aplică fără distincţie celor
două categorii de debitori menţionaţi", ceea ce validează ideea acestui criteriu privitor la existenţa
sau inexistenţa mijloacelor necesare achitării creditului.
Mai mult, Curtea a precizat că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de
credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu
bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini
obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe
care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit (par. 119).

15
În acelaşi sens, şi anume că împrejurările în care a fost încheiat contractul şi schimbarea acestora "se referă la mediul
economic real în care acţionează contractanţii, iar nu la starea ori la puterea lor individuală financiar-economică", a se
vedea P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 458, apud V. Stoica, op. cit., p. 24, nota de
subsol 33
16
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 153
 Valorificând considerentele Deciziei Curţii referitoare la debitorii care nu îşi mai pot îndeplini
obligaţiile în registrul contractelor de credit cărora le este aplicabilă Legea, constatăm că în cadrul
acestui tip de contracte, punându-se problema achitării unor sume de bani, imposibilitatea
îndeplinirii obligaţiei de restituire a creditului se raportează, invariabil, la lipsa mijloacelor
(financiare) necesare plăţii, ceea ce, aşa cum am arătat, conduce analiza instanţei dincolo de
limitele stricte ale onerozităţii contractuale (criteriu verificabil strict prin raportare la raportul
dintre prestaţii), ajungându-se să se verifice şi solvabilitatea debitorului, adică puterea financiară a
acestuia de a achita creditul17.
Impreviziunea este, prin sursă, exterioară sferei de control a debitorului, independentă de
comportamentul şi circumstanţele personale ale acestuia, fiind obiectivă, pe când insolvabilitatea
este una de natură subiectivă, strâns legată de particularităţile debitorului concret, de modul în
care acesta îşi gestionează patrimoniul şi înţelege să îşi asume obligaţii (sub aspectul numărului şi
limitelor acestora) în raporturile contractuale. Impreviziunea (obiectivă) poate atinge/afecta
patrimoniul unui debitor doar din perspectiva unui/unor contract(e) concret individualizat(e)
al/ale debitorului, neexistând o cauzalitate necesară între acestea. Nu interesează din perspectiva
impreviziunii status-ul patrimonial al debitorului dincolo de limitele stricte ale contractului.
Impreviziunea poate fi valorificată doar în limitele dezechilibrului contractual, neputând fi permis
un melanj între consecinţele (contractuale) ale impreviziunii şi cele produse/existente în
patrimoniul unui debitor prin acţiunea altor factori, străini de evenimentul excepţional, obiectiv,
ce caracterizează impreviziunea.
Dintr-o anumită perspectivă, s-ar putea susţine (eronat însă) că Legea dării în plată nu atinge
profilul şi configuraţia interioară a impreviziunii, ci doar, suplimentar şi distinct de impreviziune,
adaugă o condiţie specifică Legii care limitează sfera debitorilor cărora li se aplică legea, anume
doar la cei lipsiţi de mijloacele necesare de a executa contractul.
O astfel de interpretare este una sofisticată, pentru că, la o analiză atentă, se constată că
intervenţia legiuitorului, în acest context, în raporturile de drept privat se justifică tocmai prin
recursul la impreviziune - modalitate legală de reechilibrare a contractului dintre subiecte de drept
privat (instituţii financiare şi consumatori) -, ca excepţie de la principiul pacta sunt servanda,
prevăzut de art. 1.270 C. civ. (art. 969 C. civ. 1864)18.
De altfel, aşa cum am arătat, faptul că însăşi impreviziunea constituie pilonul pe care se
întemeiază/justifică Legea nr. 77/2016 rezultă atât din afirmarea explicită a scopului său în
cuprinsul art. 11, anume "echilibrarea riscurilor izvorând din contractul de credit" 19, cât şi din
statuările Curţii Constituţionale 20, care, constatând că "principala problemă care se ridică este
17
Cu referire la distincţia pe care Curtea o face între debitorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă, precum şi între cei
care nu mai pot să plătească şi cei care nu mai vor să plătească (par. 116), în doctrină s-a apreciat că "judecătorul
constituţional adaugă nişte distincţii dintre care unele sunt discutabile sau chiar greşite din perspectiva dreptului civil" -
I.F. Popa, Impreviziunea şi creditele oferite consumatorilor. Constituie darea în plată şi conversia valutară remedii ale
impreviziunii?, 27 februarie 2017, www.juridice.ro, articol publicat şi infra, p. 104 şi urm
18
Cu privire la "puterea de lege a contractului" prevăzută de art. 969 alin. 1 C. civ. 1864 (art. 1.270 C. civ.), Curtea
Constituţională s-a pronunţat în sensul că este eronat a considera "că există o identitate semantică între conceptul de
lege, ca normă cu caracter general obligatoriu instituită şi apărată de forţa coercitivă a statului, şi un contract stabilit
între persoane fizice sau persoane juridice, care, atunci când este valabil încheiat, are putere obligatorie între părţile
contractante, întocmai ca şi legea" (Decizia nr. 1531/2011, publicată în M. Of. nr. 850 din 30 noiembrie 2011)
Tot astfel, cu referire la celelalte elemente ale art. 969 C. civ. 1864, Curtea a reţinut că acest text "consacră principii
importante ale dreptului civil român - principiul forţei obligatorii a convenţiilor civile "pacta sunt servanda", principiul
libertăţii contractuale, principiul relativităţii efectelor convenţiilor şi principiul irevocabilităţii actului juridic civil",
prevederile acestui articol "nefiind contrare rolului de unică autoritate legiuitoare a Parlamentului", întrucât,
"încheierea unei convenţii fiind guvernată de principiul libertăţii contractuale, părţile pot să determine, prin voinţa lor,
clauzele contractuale şi efectele pe care acestea urmează să le producă (...)" (Decizia nr. 311/2009, publicată în M. Of. nr.
190 din 26 martie 2009)
19
Curtea Constituţională însăşi a constatat că Legea nr. 77/2016 "are drept obiect reglementarea acelor situaţii apărute
în urma crizei economice din cauza căreia debitorii nu au mai fost capabili să îşi execute obligaţiile asumate prin
contractele de credit" (Decizia nr. 623/2016, par. 94)
20
Privitor la statuările Curţii Constituţionale asupra modului în care se aplică impreviziunea în contractele încheiate sub
regimul Codului civil din 1864, în doctrină s-a apreciat că, prin Decizia nr. 623/2016, Curtea Constituţională "transformă o
aceea a concilierii principiului pacta sunt servanda cu prevederile legii criticate", a precizat univoc
că intenţia legiuitorului este aceea de a face aplicarea impreviziunii (Decizia nr. 623/2016, par. 94 şi
102).
Chiar admiţând, prin ipoteză, ideea unei intervenţii legislative pentru suprimarea unei
impreviziuni privite ca un fenomen de anvergură socială, rămâne discutabilă maniera în care
legiuitorul şi-a precizat intenţia şi şi-a justificat reglementarea în raport cu natura, specificul şi
regulile impreviziunii, întrucât, aşa cum s-a afirmat în doctrină, "impreviziunea este o situaţie
particulară ce ţine de presiunea financiară resimţită de fiecare împrumutat, conceptul de
impreviziune ca fenomen social nefiind documentat de către legiuitor în expunerea de motive" 21.
Ca atare, introducerea în ecuaţia Legii nr. 77/2016 a criteriului privind lipsa mijloacelor de plată
ale debitorului se face pe terenul şi pe seama impreviziunii, forţând matricea acesteia prin
introducerea unui aspect care nu cadrează cu natura şi specificul instituţiei impreviziunii 22.
Asistăm astfel la o anamorfoză a impreviziunii, prin transformarea caracterului său de
protecţie contractuală în cel de protecţie socială 22, oferind beneficiul dării în plată doar debitorilor
care nu mai pot executa contractul din cauza mijloacelor de plată, cu excluderea acelor debitori
solvabili, dar loviţi în egală măsură - în plan contractual - de onerozitatea excesivă a prestaţiilor. Cu
alte cuvinte, pentru stabilirea vocaţiei sale la beneficiul dării în plată forţate, debitorul nu este
privit exclusiv ca un cocontractant, ci, mai larg, ca o persoană insolvabilă, lipsită de resurse pentru
a-şi achita creditul.
Clamând încă în Expunerea de motive raţiunea sa constând în protecţia debitorilor "care nu
dispun de mijloacele necesare achitării creditului" - aspect validat de Curtea Constituţională cu
valenţa unei adevărate cerinţe de accesibilitate a debitorilor la procedura dării în plată
["prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care (...) nu îşi mai pot îndeplini
obligaţiile" (par. 119 din Decizia nr. 623/2016)] -, legea, propunându-şi să suprime dezechilibrele
contractuale intervenite între consumatori şi instituţiile bancare, IFN-uri şi cesionarii acestora, a
condus, prin "oficializarea" cauzalităţii privind lipsa mijloacelor de plată a debitorilor, la
excluderea de la beneficiile legale ale dării în plată forţate a acelor consumatori care, deşi
confruntaţi cu aceeaşi onerozitate excesivă a contractului, dispun de mijloace de plată şi de
resurse patrimoniale pentru a se achita de obligaţiile contractuale.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016 confirmă, astfel, (în aceeaşi cheie a Legii dării în
plată) condiţii sui-generis ale impreviziunii prin subsumarea în sfera cerinţelor impreviziunii a
criteriului privind "lipsa mijloacelor de plată ale debitorului", transgresând limitele onerozităţii
contractuale (verificabilă prin compararea prestaţiilor) la aspecte care presupun valorificarea unor
elemente ce ţin de solvabilitatea debitorului (cei care nu mai pot plăti), ceea ce poate conduce la
concluzia că, pentru aplicarea Legii nr. 77/2016, nu este suficientă onerozitatea excesivă
contractuală (dezechilibrul prestaţiilor), ci, suplimentar, se impune existenţa unei imposibilităţi de
plată, concretă, din partea debitorului.
Rămâne problematică situaţia acelor debitori care, deşi se confruntă cu o onerozitate excesivă
a contractului ce permite constatarea impreviziunii [şi care chiar ar impune, prin ipoteză, încetarea
contractului raportat la onerozitatea contractuală care ar face vădit injustă obligarea debitorului

eventualitate - se poate aplica teoria impreviziunii - într-o certitudine - se aplică impreviziunea. Motivul pentru care a
procedat în acest mod este acela de a justifica soluţia pronunţată. Problema este că nu a ajuns la această soluţie ca
urmare a existenţei unei motivări, ci a ajuns la această motivare pentru a putea argumenta o soluţie" - I. Cofaru, Codul
Civil din 2011 Curtea Constituţională a transformat teoria impreviziunii în instituţia impreviziunii, 23 ianuarie 2017,
www.juridice.ro
21
S. Tîrnoveanu, A. Iorgulescu, G. Tîrnoveanu, Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea
stingerii obligaţiilor asumate prin credite. Analiză comparativă a principalelor instituţii menţionate în lege, drept
comparat, respectiv a incidenţei unui potenţial control de constituţionalitate, 9 septembrie 2016, www.juridice.ro
22
Aşa cum s-a remarcat şi în doctrina creată în perioada ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016, "scopul
reglementării este mai degrabă unul de protecţie socială pentru o anumită categorie de persoane, ieşind din sfera
protecţiei drepturilor consumatorului", susţinându-se chiar că "este potenţată astfel anomalia legislativă, întrucât
protecţia socială nu se face din resurse private, ci din cele bugetare" - V. Stoica, O anomalie legislativă, în V. Stoica, op.
cit., p. VIII
la executarea obligaţiei - potrivit art. 1.271 alin. (2) C. civ.], totuşi, având în vedere că au o situaţie
patrimonială favorabilă ce le permite să execute contractul, nu ar avea vocaţie la darea în plată
specială pe considerentul că nu sunt lipsiţi de mijloace de plată.
Tot astfel, balansarea între argumentele ce ţin de impreviziune şi cele ce ţin de remediile
(legale) pentru o eventuală insolvenţă/insolvabilitate a debitorului este una riscantă şi
păgubitoare pentru demersul juridic de decriptare în forma textului a raţiunii legiuitorului. Fără a
nega posibilitatea ca legiuitorul să instituie în raport cu un debitor insolvent proceduri şi reguli de
"eliberare" a debitorului supus unei supraîndatorări în raport cu puterea sa financiară de la un
moment dat (şi, implicit, de satisfacere/stingere a creanţelor creditorilor), nu trebuie ajuns la a se
schimba între ele mecanismele insolvenţei cu cele specifice impreviziunii 23. Falimentul şi insolvenţa
solubilizează situaţia de "criză" a unui patrimoniu, pe când impreviziunea vizează "criza" unui
context strict contractual. Dacă, pe de o parte, într-adevăr, insolvenţa poate avea cauzalităţi
legate de evenimente care, privite strict în contextul specific al unui contract al debitorului
insolvent, sunt calificabile ca impreviziuni, pe de altă parte, impreviziunea rămâne circumscrisă
contextului contractual sub aspectul dezechilibrului prestaţiilor, fiind indiferent status-ul
patrimoniului debitorului dincolo de limitele contractuale.
Criza patrimoniului debitorului reclamă intervenţii salutare, mai largi, asupra patrimoniului
acestuia, pe când criza contractului (impreviziunea) impune remedii exclusiv contractuale
(adaptarea/încetarea acestuia), indiferent dacă patrimoniul debitorului contractant lovit de
impreviziune este sau nu unul insolvent.
Instituţia impreviziunii este şi ar trebui să rămână - potrivit propriei naturi - un remediu pentru
dezechilibrul contractual, şi nu unul pentru dezechilibrul dintre patrimoniul debitorului şi,
respectiv, cel al creditorului, menirea sa fiind de a proteja debitorul contractual, şi nu,
necesarmente, pe debitorul insolvabil. În ecuaţia impreviziunii reglementate de Codul
civil interesează onerozitatea contractuală prin evaluarea echilibrului prestaţiilor contractuale, şi
nicidecum existenţa sau inexistenţa în patrimoniul debitorului a altor mijloace de plată şi resurse
care să îi permită executarea contractului. Impreviziunea ce afectează un contract loveşte cu
aceeaşi intensitate şi în aceeaşi măsură - pe teren contractual - atât pe debitorul insolvabil (lipsit
de mijloace de plată), cât şi pe cel al cărui patrimoniu nu este grav afectat de dezechilibrul
contractual.
Impreviziunea contractuală evocă ideea de inechitate vădită dacă respectivul contract ar
continua în forma lui dezechilibrată, inechitate - subliniată de art. 1.271 alin. (2) C. civ. - ce are
aceleaşi valenţe atât pentru debitorul lipsit de resurse şi care are în patrimoniu doar imobilul
ipotecat şi achiziţionat cu respectivul credit, cât şi pentru debitorul confruntat cu aceeaşi
impreviziune, dar care beneficiază de resurse sporite şi numeroase active patrimoniale.
Criteriul lipsei mijloacelor de plată - aspect de natură personală, legat de situaţia patrimonială a
debitorului, ce excedează cadrului contractual - este unul ce poate fi (şi, în raport cu Expunerea de
motive a Legii şi cu considerentele Curţii, chiar trebuie) valorificat în analiza existenţei
impreviziunii, însă nu vedem cum poate fi suprimată vocaţia la beneficiul dării în plată a acelui
debitor care, confruntat cu aceeaşi onerozitate a contractului (ca debitorul insolvabil) şi
"imposibilitate" de plată (imposibilitate decurgând din dezechilibrul vădit al prestaţiilor), are
totuşi identificabile în patrimoniu (dar distinct de ansamblul contractual în discuţie) mijloace şi
resurse de plată a creditului decurgând din contractul lovit irepresibil de impreviziune.
Imposibilitatea de plată trebuie să rămână una circumscrisă contractului, grefată şi decurgând din

23
În acest sens, merită relevate raţiunile Legii dării în plată, evocate în doctrină, în perioada intrării sale în vigoare, cu
referire la ideea de faliment al consumatorului: "Un debitor care nu deţine decât bunul afectat de garanţia creditorului
beneficiar al garanţiei este, oricum, insolvabil. Şi, de altfel, la origini, falimentul era o datio in solutum totală, debitorul
falit abandonând în mâinile creditorilor toate bunurile din patrimoniul său. Rămâne ca tribunalul, constatând
insolvabilitatea debitorului, consecutivă executării silite sau dării în plată a bunului afectat garanţiei, să dispună şi
liberarea de datorii a debitorului, oferindu-i şansa unui nou început. Aşadar, în cazul debitorilor insolvabili sau
supraîndatoraţi care cer protecţia tribunalului, datio in solutum este mai mult decât darea în plată clasică" - G. Piperea,
Ce-ar fi putut fi dacă nu ar fi existat proiectul legii dării în plată, 9 martie 2016, www. juridice.ro
onerozitatea excesivă şi vădit inechitabilă a contractului, elemente ce relevă însăşi esenţa
impreviziunii, şi anume o alterare gravă a echilibrului contractual.
Înlăturarea de la beneficiul remediilor impreviziunii a debitorului solvabil echivalează cu
deformarea condiţiilor impreviziunii (deformare evocată de către însăşi Curtea Constituţională,
însă doar limitat, în contextul aplicării ope legis a impreviziunii), pervertind natura pur
contractuală a consecinţelor sale în una privitoare la (in)solvabilitatea debitorului, adică la
elemente, în principiu, complet străine de contextul contractual.
Dincolo de orice posibile tendinţe de empatie subiectivă cu situaţia consumatorilor confruntaţi
cu dificultăţi în achitarea creditelor ori de eventuale (ne)reprimabile critici la adresa instituţiilor
(ne)bancare şi a cesionarilor lor, al căror comportament, uneori la limita abuzului contractual, a
fost masiv sancţionat de instanţe pe terenul clauzelor abuzive (însă fără a exacerba
comportamentul creditorilor cu ignorarea atitudinii, adesea nejustificate, a consumatorilor care, în
mod mai mult sau mai puţin conştient, s-au arătat dispuşi "să plătească" accesul lor la creditare cu
preţul asumării oricărui risc privitor la solvabilitatea lor ulterioară sau la stabilitatea/certitudinea
surselor proprii pentru returnarea creditului), demersul de interpretare a Legii nr. 77/2016 şi a
condiţiilor impreviziunii pe care o valorifică această lege reclamă o analiză obiectivă şi "rece", prin
raportare strictă la principiile şi instituţiile de drept, cu refuzarea opiniilor tributare oricărora
dintre "zonele de interes" implicate şi a acelor opinii contaminate cu subiectivismul unor parti-
pris-uri care, din nefericire, nu au lipsit din dezbaterea născută de Legea dării în plată.
Publicat în "REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT PRIVAT" cu numărul 1 din data de 28 februarie 2017