Puterea in Relatiile Internationale ALTE DOCUMENTE

Stiinte politice POLITICI PUBLICE. DEFINITII. CONCEPTE.

TEORII.
Influenta religiei si pozitiei sociale asupra
comportamentului electoral
Puterea în Relatiile Internationale ROMANIA EUROPEANA
PERIOADE DE TRANZITIE SI DEROGARI
Puterea se afla în epicentrul OBTINUTE DE ROMANIA
sistemului international. Concepte precum Ion Conea - viziunea strategica asupra
puteri regionale, mari puteri, superputeri geopoliticii
sau hiperputeri fac parte din limbajul de zi REGIMUL NICOLAE CEAUSESCU
cu zi. Comportamentul fiecarui stat cât si CADRUL STRATEGIC NATIONAL DE
REFERINTA 2007 - 2013
dinamica sistemului international îsi au ACTIUNEA POLITICA SI AGENTII SAI
izvorul în structura si distributia puterii IDEOLOGIE SI DEZIDEOLOGIZARE
mondiale. Asa cum vom vedea în Politica comerciala si industriala a UE
continuare, puterea reprezinta o realitate
multidimensionala, întrucât se manifesta
Search
atât ca obiectiv cât si ca instrument al
statelor.
Pentru paradigma realista, puterea
reprezinta cheia de bolta a relatiilor
internationale. Toate teoriile realiste considera ca preocuparile legate de putere,
balanta de putere, dinamica puterii reprezinta motorul afacerilor internationale.
Puterea reprezinta un instrument principal, daca nu singurul, pentru împlinirea
intereselor nationale. Ca urmare, teoriile realiste postuleaza ca statele sunt într-o
continua competitie pentru putere. Dar, argumentele folosite sunt diferite de la un
curent la altul. Hans Morgenthau, întemeietorul realismului clasic, supranumit
"realism al naturii umane, considera ca statele au o "pofta nemarginita pentru putere"
întrucât sunt conduse de fiinte umane care au "vointa de putere" înca de la nastere
si, în consecinta, sunt permanent în cautarea de oportunitati pentru a prelua ofensiva
si a-si impune dominatia asupra altor state[1]. Daca natura umana reprezinta cauza
profunda a competitiei pentru putere în viziunea lui Morgenthau, anarhia sistemului
joaca acelasi rol în opinia lui Keneth Waltz, întemeietorul realismului defensiv. Waltz
postuleaza ca, desi urmaresc în primul rând supravietuirea în sistem, fiind tentate sa
se comporte defensiv prin mentinerea balantei de putere, statele profita totusi de
stimulentele pe care le ofera sistemul international pentru a câstiga putere pe seama
rivalilor, ori de câte ori se iveste o asemenea oportunitate.[2] Pe o asertiune
asemanatoare se fundamenteaza si realismul ofensiv al lui John Mearsheimer, care
însa merge mai departe, afirmând ca anumite caracteristici ale sistemului
international îndeamna marile puteri sa se concureze pentru putere. Realismul
ofensiv considera ca scopul fundamental al unui stat este sa devina hegemon în
cadrul sistemului[3], adica un stat atât de puternic încât sa domine toate statele din
sistem.
Astfel, competitia pentru putere pare sa fie o dominanta a comportamentului
sistemului international de state, competitie responsabila pentru majoritatea marilor
evenimente care au marcat istoria moderna, în special razboaiele în care au fost
implicate marile puteri în ultimele doua secole si ceva, mai precis de la razboaiele
franceze si napoleoniene din 1792-1815 si pâna acum.
Pentru o lucrare precum cea de fata, care îsi propune sa descifreze
arhitectura de putere a sistemului international a secolului XXI, este foarte util sa
încercam gasirea unui raspuns la întrebarea: de ce statele concureaza pentru putere
si lupta pentru hegemonie? Aceasta întrebare este esentiala pentru paradigma
realista, dar nu îi lasa indiferenti nici pe adeptii liberalismului sau pe constructivisti.
Raspunsul la întrebarea formulata mai sus decurge din cinci caracteristici ale
sistemului international de state. Nici una dintre aceste cinci caracteristici, luata
separat, nu conduce la concluzia ca statele trebuie sa fie în competitie, dar,
împreuna, ele descriu o lume în care statele, în special marile puteri, sunt încurajate
sa-si maximizeze puterea în raport cu alte state.
Prima trasatura este ca sistemul international este anarhic, alcatuit din state
independente, fara vreo autoritate deasupra lor[4]. A doua este ca statele, în special
marile puteri, detin o anumita capacitate militara, care le face reciproc periculoase,
pericol care este potentat de cea de-a treia caracteristica: statele nu pot fi niciodata
sigure de intentiile celorlalte state. A patra trasatura a sistemului international este ca,
pentru state, securitatea, adica supravietuirea, este obiectivul fundamental, chiar
daca la o prima vedere au obiective precum prosperitatea, pacea sociala s.a. În fine,
cea de-a cincia caracteristica este ca statele sunt actori rationali, care sunt
constiente de mediul lor si gândesc strategic despre cum sa supravietuiasca în acest
mediu. Într-un sistem descris de aceste cinci caracteristici, statele au de ales între
trei modele de comportament[5]: 1) teama, 2) "self help" sau auto-ajutorare si 3)
maximizarea puterii. Daca statele mici sunt condamnate sa aleaga unul dintre
primele doua modele de comportament, pentru marile puteri, singura alegere
rationala este sa valorifice orice oportunitate de a-si spori puterea, încercând sa
ajunga la situatia ideala: dobândirea hegemoniei.
3.1. Definirea puterii în relatiile internationale

Puterea reprezinta un concept central în relatiile internationale, dar si un instrument fundamental de analiza în
stiintele politice si sociale. Definirea puterii s-a dovedit o sarcina extrem de dificila, întrucât este un concept
multidimensional, cu sensuri multiple si uneori eluzive. Ca urmare, exista o multitudine de opinii referitoare la ce este
puterea si cum poate fi ea masurata. Puterea a fost studiata înca din zorii istoriei cunoscute. Platon, Aristotel, Sun Tze,
Confucius, Machiavelli, Thomas Hobbes, Montesqieu si alte sute de autori prestigiosi au abordat, fiecare din unghiul
civilizatiei si vremurilor carora le apartineau, diversele aspecte si forme ale puterii. Din pacate, câti autori, cam tot atâtea
viziuni sunt! Unii o vad ca fiind relationala, în sensul ca A îl influenteaza pe B, altii ca fiind comportamentala, în sensul
unui continuum de mijloace de actiune, mergând de la atractivitate, convingere, plata, coercitie. Unii insista asupra
puterii data de resursele detinute, adica asupra puterii potentiale, ca un concept mai larg, care include dimensiunile
militara, economica, sociala si psihologica a unui stat, altii asupra efectelor exercitarii puterii si conditiilor în care
exercitarea puterii este încununata de succes. Puterea potentiala rezultata din detinerea unei cantitati oarecare de
resurse este un concept clar, intuitiv si cuantificabil. Mai dificil de definit si de cuprins într-un model teoretic este puterea
exercitata, pentru ca ea este rezultatul mai multor categorii de factori: resursele de putere, capacitatea interna a unui
stat de transformare a acestor resurse în putere, conjunctura în care se exercita, caracteristicile subiectului asupra
caruia se exercita (caracterul relational) s.a. Aceasta este principala dificultate în definirea puterii: extrema complexitate
pe care i-o confera specificul sau relational, a aplicarii contextuale, a varietatii continutului, a diversitatii mecanismelor de
actiune, a conditionalitatilor de eficienta. Nu exista o definitie, daramite o teorie, care sa explice de ce o putere a avut
câstig de cauza într-o situatie si a esuat în alta. Spre exemplu, nici una dintre definitii nu explica convingator "paradoxul
puterii nerealizate", ilustrat, între altele de Statele Unite care au pierdut în fata unui Vietnam incomparabil mai slab decât
Uniunea Sovietica, pe care au învins-o în Razboiul Rece.

3.1.1. Viziunea sociologica

Sistemul International este o comunitate a statelor, asemanatoare în esenta
unei comunitati umane oarecare, cu deosebirea ca partile componente nu sunt
indivizi, ci state-natiune. De aceea, multi cercetatori care s-au aplecat asupra
conceptului de putere în afacerile internationale s-au raportat într-un fel sau altul la
diversele definitii ale puterii din sociologie.
Una dintre abordarile cele mai complete ale conceptului de putere, este cea a
politologului american Rudolph Rummel[6]. Am ales aceasta abordare dintre multe
altele întrucât, asa cum se va vedea în Cap. 8, raspunde cel mai bine scopului
prezentei lucrari de cercetare: elaborarea unui model matematic al puterii în relatiile
internationale. Rudolh Rummel analizeaza puterea, conflictul si cooperarea din punct
de vedere sociologic si extrapoleaza concluziile la nivelul puterii si razboiului în
relatiile internationale. Rummel porneste de la premisa ca puterea este capacitatea
de a produce efecte si face o diferenta clara între puterea potentiala si puterea
exercitata, adica între de&# 131h77b 355;inerea resurselor puterii si utilizarea cu
succes a puterii. În opinia lui aceasta diferenta consta în distinctia dintre capacitatea
de a exercita puterea si resursele detinute pentru a o putea exercita cu succes, adica
între o potentialitate si o realitate, adica între efecte si resurse ale puterii. Rummel
investigheaza trei aspecte ale puterii exercitate: motivatiile, mecanismele si formele
exercitarii puterii si propune o ecuatie a puterii, ecuatie capabila sa ofere cheia
transpunerii resurselor în efecte ale puterii.
În opinia sa, motivatiile care fac posibila exercitarea puterii sunt interesele
pozitive, interesele negative si efectele constrângerii, iar mecanismele prin care se
exercita puterea sunt amenintarea, promisiunea, persuasiunea, legitimitatea,
admiratia sau dragostea, detinerea controlului asupra situatiei si oportunitatilor.
Viziunea lui Rudolph Rummel este sintetizata în Tabelul 3.1, în care, alaturi de
motivatii si mecanisme sunt schitate si formele în care se exercita puterea.
În opinia lui Rummel, formele prin care se exercita puterea sunt (cu exemple din sfera relatiilor internationale):
- Puterea neutra: capacitatea unui individ/entitati de a produce efecte neintentionat, prin simplul fapt al
existentei sau activitatii sale (ex. ziua nationala a unui stat determina actiuni de felicitare din partea autoritatilor
altor state)
- Puterea în sine: capacitatea de a produce intentionat efecte în mediul în care functioneaza/exista un
individ/entitate (ex. capacitatea Ucrainei de a executa lucrarile de amenajare a canalului Bâstroe)
- Puterea fizica: capacitatea existenta de a afecta intentionat integritatea unui individ/entitati (ex. existenta de
baze militare americane în Asia de Nord Est). În sfera relatiilor internationale, puterea fizica este totuna cu
puterea militara.
- Forta: capacitatea utilizata de a afecta intentionat integritatea sau interesele unei entitati, împotriva vointei
acesteia (ex. atacul de la Pearl Harbour). În sfera relatiilor internationale forta provine din exercitarea puterii
militare, dar si a puterii economice (ex. embargoul impus Cubei castriste de catre SUA este o manifestare de
forta).

PUTEREA

Motivatii Mecanisme Forme de

exercitare a
puterii

Producere Interese negative amenintari Putere coercitiv

a de a
efecte
intentionat Interese pozitive promisiuni Putere de
e negociere

Interese în general persuasiune Putere

intelectuala

legitimitate Puterea
autoritatii

admiratie, Puterea bazata

dragoste pe altruism
 Control Puterea de
asupra manipulare
situatiei si
oportunitatil
or

Constrânger Puterea fizica

C e
apacitatea
de a Forta
produce
efecte Puterea în sine

Efecte Puterea neut

produse ra
fara
intentie

Tabelul 3.1 Motivatiile, mecanismele si formele de manifestare a puterii

- Puterea indirecta: capacitatea de a produce efecte prin intermediul altcuiva (ex. capacitatea de a implica
armata si serviciile secrete pakistaneze în lupta împotriva talibanilor refugiati din Afganistan)
- Puterea coercitiva: capacitatea de a folosi amenintarea pentru a determina pe cineva sa aleaga cel mai mic
dintre doua rele (ex. criza rachetelor din Cuba: "va retrageti rachetele nucleare sau vom ataca").
- Puterea de negociere: capacitatea de a folosi promisiuni pentru a determina pe cineva sa aleaga una dintre
doua solutii/comportamente la fel de acceptabile (capacitatea Bruxelles-ului de a impune statelor candidate
unele conditionari nu tocmai convenabile în schimbul accederii în Uniunea Europeana)
- Puterea intelectuala: capacitatea de a convinge pe cineva sa creada în ceva sau sa faca ceva anume (ex.
capacitatea de a convinge fostele state comuniste din centru si estul Europei sa îmbratiseze statul de drept si
economia de piata)
- Puterea autoritara: capacitatea de a apela la legitimitate pentru a convinge pe cineva sa faca ceva anume
(rezolutia Parlamentului European care cere Italiei sa se conformeze reglementarilor comunitare în materie de
drepturi ale omului în cazul amprentarilor copiilor romi)
- Puterea bazata pe altruism: capacitatea de a face apel la admiratie sau dragoste pentru a convinge pe cineva
sa faca ceva anume (ex. activarea Articolului 5 al Tratatului NATO ca urmare a solidarizarii statelor membre cu
americanii dupa atentatele din Septembrie 2001)
- Puterea de manipulare: capacitatea de a controla situatia si oportunitatile cuiva pentru a-l determina sa faca
sau sa nu faca ceva anume (sprijinul politic selectiv si santajul economic practicat Rusia fata de Republicii
Moldova pentru a reduce sprijinul populatiei pentru ideea unirii cu România).
Rummel propune si o ecuatie a puterii, care inter-relationeaza capacitati, interese si vointa. Capacitatile se refera
la resurse si la posibila lor contributie la succesul unor interese manifestate de un individ/entitate pentru a obtine anume
efecte. Interesele sunt legate în principal de scopurile unui individ/entitate, iar vointa de taria dorintei sale de a-si atinge
acele scopuri. Privita dinspre capatul opus, vointa exprima cât de hotarât este un individ/entitate sa-si utilizeze
capacitatile pentru atingerea unor scopuri precise. Astfel, ecuatia puterii lui Rummel este:

Ps = Cs x Is x Vs (3.1)
unde Cs reprezinta capacitatile unui individ/entitati disponibile pentru atingerea scopului s, I s este interesul acestuia
pentru atingerea lui, iar Vs reprezinta puterea vointei sale de a atinge scopul s.
Relatia între factorii acestei ecuatii este multiplicativa, întrucât daca unul dintre ei este nul, atunci puterea de a
atinge scopul s este nula. De exemplu, oricât de puternic ar fi un stat, daca el nu are interes sa ocupe un teritoriu al unui
stat oricât de slab fata de el, sau, daca ar avea un interes serios pentru ocuparea acelui teritoriu, dar nu considera ca
merita efortul - adica, daca nu are vointa necesara - atunci puterea lui este redusa. Invers însa, statul slab pentru care
detinerea teritoriului este vitala si care are vointa de a merge pâna la capat pentru pastrarea lui, se poate dovedi mai
puternic decât marea putere care îl ameninta si îsi poate atinge scopul de a-si pastra în continuare teritoriul ipotetic
disputat. În concluzie, pentru a avea puterea de a reusi ceva, nu trebuie ca un stat sa aiba în mod egal capacitati,
interese si vointa. Fiecare dintre acesti factori joaca un anumit rol, în interactiune cu ceilalti doi, dar daca unul dintre ei
este absent în legatura cu un scop, asa este si puterea lui în legatura cu scopul respectiv.
Am descris în detaliu ecuatia lui Rummel, întrucât poate explica succesul lui David în lupta cu Goliath, a
Vietnamului în lupta cu Statele Unite, a Afganistanului în fata Armatei Rosii s.a. Desi reprezinta una dintre numeroasele
variante în care puterea poate fi clasificata, viziunea Rummel pare sa ofere instrumentele necesare pentru a descifra
toate tipurile posibile de manifestari ale puterii exercitate în relatiile internationale.

Abandonându-l deocamdata pe Rudolph Rummel, trebuie precizat ca între

primii gânditori care au elaborat definitii ale puterii ce au rezistat probei timpului a fost
Max Weber, vestitul sociolog al guvernarii.
 "Puterea este posibilitatea de a-ti impune vointa asupra comportamentului uneia
sau mai multor persoane", scria Max Weber în "Wirtschaft und
Gesellschaft"(Economie si Societate), în 1915
 "Puterea este probabilitatea ca un actor într-o relatie sociala sa fie într-o pozitie
care sa-i permita sa-si impuna vointa în ciuda rezistentei altcuiva, indiferent de
fundamentul pe care se bazeaza aceasta probabilitate", adauga Max Weber
în "Theory of Social & Economic Organization: Role of Ideas & Subjectivism in
Action",din 1915
 "Prin putere se întelege oportunitatea existenta într-o relatie sociala care permite
cuiva sa-si impuna vointa chiar împotriva rezistentei altcuiva si indiferent pe ce se
bazeaza aceasta oportunitate", concluzioneaza Max Weber în "Basic Concepts in
Sociology", 1920
Pornind de la baza teoretica exceptionala lasata mostenire de Max Weber, alti
cercetatori ai sferei relatiilor internationale au adaugat precizari sau nuante
suplimentare, fara însa a produce vreo revolutie conceptuala:
 "Puterea poate fi definita ca obtinerea efectelor dorite. A are mai multa putere decât B daca A obtine mai multe
efecte dorite, iar B doar câteva" (Bertrand Russell, 1938)
 "Puterea reprezinta capacitatea de a utiliza forta" (Bierstedt, R.,1950).

 "Puterea este procesul prin care se afecteaza politicile altora cu ajutorul (efectiv sau cu amenintarea folosirii) unei
pedepse severe pentru neconformarea cu politicile dorite" (Lasswell and Kaplan, 1950)
 Asertiunea "A are putere asupra lui B" poate fi substituita cu asertiunea "comportamentul lui A determina
comportamentul lui B" (Herbert Simon, 1957).
 "Ideea mea intuitiva despre putere este ceva de genul: A are putere asupra lui B pâna acolo încât îl poate
determina pe B sa faca ceva ceea ce nu ar fi facut daca nu ar fi fost nevoit" (Dahl, Robert, 1957)
 "Puterea reprezinta capacitatea cuiva de a-si îndeplini dorintele prin controlul optiunilor si/sau preferintelor
altuia" (Kuhn, Thomas, 1957).
 "Realitatea esentiala a puterii, acel ceva fara de care nici nu ar putea exista, este COMANDA" (Bertrand de
Jouvenal, 1962)
 "Puterea este capacitatea de a provoca sau împiedica schimbarea" (Michael M. May, 1972)

În "Theory of Social & Economic Organization", Max Weber face o distinctie

extrem de importanta între "putere" si "autoritate": autoritatea este puterea exercitata
legitim. Ei bine, de aici se desparte analogia dintre puterea în sociologie si puterea
în relatiile internationale! Pentru ca daca în comunitatile omenesti, ca sisteme
complexe, de la ceata si pâna la stat, prin legitimare puterea se transforma în
autoritate, în sistemul international autoritatea legitima lipseste.
Din perspectiva weberiana, marea problema a puterii în relatiile internationale
este faptul ca sistemul international, datorita caracterului sau anarhic, nu confera
autoritate decât într-o masura redusa. În lipsa unui mecanism de legitimare autentica
a puterii în sistem, statele accepta autoritatea unei mari puteri din alte motive decât
legitimitatea: din frica, din interes, din admiratie. Aceasta autoritate este temporara,
fiind "acceptata", doar atâta vreme cât exista frica, interesul sau admiratia.
 Într-un plan general, se poate afirma ca în deceniile care au urmat formularilor
lui Max Weber, s-au conturat trei categorii de abordari teoretice ale puterii:
 abordarea psihologica.
 abordarea sistemic-structurala
 abordarea calcului cifrelor,
Definitiile puterii trecute în revista mai sus raspund viziunii uneia sau mai
multor asemenea abordari. De altfel, aceste trei curente de gândire asupra puterii îsi
gasesc confirmarea în comportamentul statelor si dinamica puterii internationale. Iar
principalele teorii realiste despre puterea în Relatiile Internationale, se articuleaza tot
pe aceste trei directii de abordare teoretica. Realismul clasic "al naturii umane"
elaborat de Hans Morghentau, este construit pe abordarea psihologica, iar realismul
structural defensiv al lui Kenneth Waltz si realismul ofensiv al lui John Mearsheimer,
îsi au bazele în abordarea sistemic-structurala. Toate celelalte viziuni cantitative
despre puterea potentiala, adica puterea ca resurse, îsi trag radacinile din abordarea
teoretica bazata pe calculul cifrelor.
Hans Morgenthau[7], afirma ca puterea este o relatie psihologica între cei care
exercita puterea si cei asupra carora este exercitata. Pentru Morgenthau, cei care
exercita puterea influenteaza deciziile celor care au mai putina putere. Cei slabi
accepta situatia fie pentru ca astepta unele foloase, fie din teama, fie din respect
pentru indivizii sau institutiile care exercita puterea. Morgenthau merge mai departe,
definind interesul national în termeni de putere: orice actiune sau politica ce
maximizeaza puterea statului este în interesul national si invers. Pentru Morgenthau,
puterea este si mijloc si scop.
Realistii structurali precum Kenneth Waltz[8] si John
Mearsheimer[9] concluzioneaza ca structura sistemului, caracterizata de anarhia
rezultata din absenta unei autoritati superioare care sa oblige statele sa respecte
regulile jocului, de comportamentul statelor care urmaresc în primul rând
supravietuirea în sistem, de incertitudinea privind intentiile celorlalti, de capacitatea
ofensiva inerenta a oricarei structuri militare, obliga statele la sporirea puterii proprii
si la urmarirea atenta a balantei de putere din sistem, tintind hegemonia ca scop
final. Acesta a fost rationamentul Frantei napoleoniene, al Germaniei wilhelmiene si
apoi naziste, tari care în diverse momente ale istoriei ultimelor doua secole au cautat
sa obtina hegemonia europeana, dar au esuat. Acelasi rationament a fost facut si de
Japonia primei jumatati a secolului XX când a urmarit hegemonia în Asia de Nord
Est. Acesta a fost resortul care, în secolul al XIX-lea, a facut din Marea Britanie
gardianul încununat de succes al balantei de putere europene. Acesta a fost si
resortul care i-a scos pe americani din izolationismul timid al începutului de secol XX,
atunci când s-au implicat în Primul Razboi Mondial si din izolationismul acut de la
mijlocul aceluiasi secol XX, când s-au implicat în al Doilea Razboi Mondial, într-un
moment în care sistemul era amenintat de aparitia a doi noi hegemoni regionali,
Germania nazista în Europa si Japonia în Orientul Îndepartat.
În fine, o pleiada de cercetatori precum Ray Cline, Klaus Knorr, Wilhelm
Fucks, Asley Tellis, Huang Sonfeng prefera abordarea calcului cifrelor si definesc un
set de variabile reprezentând surse de putere, care, maximizate, asigura
predominanta în sistem. În lipsa confruntarilor directe de putere, adica a razboaielor
între marile puteri, dar cu teama/speranta ca balanta de putere se va putea schimba,
statele puternice sunt preocupate sa-si îmbunatateasca resursele care pot spori
puterea si sa calculeze care dintre aceste resurse conteaza mai mult într-o viitoare
confruntare calda sau rece. De aici s-au nascut o serie de modele matematico-
statistice, care pornind de la învatamintele istoriei, prescriu solutii cantitative de
sporire a puterii potentiale a unui stat, stat vazut ca resources box. Se admite totusi
ca masurarea puterii este extrem de dificila, daca nu imposibila, stiinta neoferind înca
instrumente si modele teoretice suficient de rafinate. Data fiind natura relationala a
puterii si caracterul contextual al aplicarii ei, este dificil sa atribui o valoare obiectiva
chiar si celor mai tangibile elemente ale sale. Eventual, puterea ar putea fi masurata
cu acuratete doar prin efectele consecutive exercitarii ei.
Dintre multele viziuni posibile în definirea puterii în relatiile internationale, am
ales-o pe cea care pare sa descrie cel mai bine caracterul relational si contextual al
puterii:
Puterea reprezinta capacitatea unui actor international de a influenta
comportamentul altor actori internationali pentru a-i determina sa îndeplineasca sau
sa nu îndeplineasca unele actiuni, în conformitate cu interesele si obiectivele acelui
actor international care exercita puterea.
Aceasta este definitia puterii pe care vom construi întreaga argumentatie
teoretica a prezentei lucrari.
3.2. Caracteristicile puterii în relatiile internationale
Puterea în afacerile internationale, are unele caracteristici care o diferentiaza
de alte forme de putere care se manifesta în domeniul politic si social. Între acestea
se afla caracterul dual, caracterul altruist, cel relational si cel contextual.
3.2.1. Caracterul dual al puterii
În relatiile internationale, puterea are un caracter dual: reprezinta un mijloc în
vederea atingerii unui scop si, totodata, un scop în sine. Puterea ca scop în sine
înseamna detinerea cât mai multor resurse militare, economice, tehnologice,
diplomatice etc., adica un potential de putere cât mai mare. Puterea ca mijloc de
atingere a unui scop, reprezinta utilizarea efectiva a acestor resurse, acestui
potential pentru obtinerea rezultatului dorit.
De aici rezulta ca, în relatiile internationale, puterea are cel putin doua
aspecte: potentialul de putere al unui stat si manifestarea de putere a statului
respectiv. Puterea potentiala, oricât de mare ar fi ea, nu conteaza în sistem decât
daca produce efecte. Spre exemplu, în primii ani ai ambelor razboaie mondiale,
considerabila putere potentiala a Statelor Unite nu a împiedicat Germania
wilhelmiana si apoi Germania nazista sa declanseze razboaiele mondiale sau
Japonia Imperiala sa se extinda în Asia de Nord Est, atâta vreme cât nu s-a
manifestat ca putere. Sporirea resurselor de putere, deci a puterii potentiale a unui
stat, reprezinta un scop în sine, în vreme ce exercitarea puterii, adica puterea ca
manifestare, reprezinta un mijloc în vederea atingerii unui scop. Se poate afirma ca
puterea este instrumentul principal si obiectivul suprem al întregului proces politic, fie
el intern, fie extern.
3.2.2. Caracterul altruist al puterii în relatiile internationale
Sistemul international de state este anarhic, dar nu haotic, irational, iar
structura mondiala de putere nu este amorfa, neutra. Dimpotriva, este o structura
ierarhizata, hegemonica, cu un centru dezvoltat la nivelul caruia se concentreaza
decizia si care are relatii asimetrice cu restul sistemului. Istoria arata ca sistemul
relatiilor internationale a functionat întotdeauna ca o structura hegemonica de putere,
sau a tins catre o situatie de hegemonie. Cele mai stabile perioade din istoria
moderna a relatiilor internationale au fost acelea în care hegemonia nu era pusa în
discutie. A fost cazul Concertului de putere European din secolul al XIX-lea cu
preeminenta quasi-hegemonica a Marii Britanii. A fost cazul Razboiului Rece, cu
structura sa hegemonica bipolara. Este cazul acestor ani de început de secol, cu
hiperputerea americana. Dimpotriva, cele mai instabile si sângeroase perioade au
fost cele în care hegemonia a putut fi pusa în discutie, spre exemplu, de Franta
Napoleoniana, de Germania Wilhelmiana, Japonia Imperiala sau de Germania
nazista.
Am putea fi tentati sa privim puterea cu atributele sale hegemonice doar în
termeni negativi, raportându-ne doar la latura egoista a puterii. Trebuie notat însa, ca
un stat care se bucura de privilegiul puterii, îndeplineste totodata si unele functii în
beneficiul sistemului mondial, precum acoperirea de securitate pe care a asigurat-o
în secolul al XIX-lea Marea Britanie în Asia de Sud si în Orientul Îndepartat sau cea
pe care SUA o asigura de aproape 6 decenii în Europa, Asia de Nord Est si, dupa
2001, în Asia Centrala. Astfel o putere hegemonica are, pe lânga dimensiunea
egoista, si o componenta altruista.
Istoria ultimelor doua secole demonstreaza ca puterea, atât în manifestarile
sale pozitive - conservarea stabilitatii si securitatii sistemului international, adâncirea
institutionalizarii, largirea domeniului reglementarii internationale etc., cât si negative
-coercitia, amenintarea cu razboiul, santajul s.a., reprezinta un ingredient permanent
al relatiilor internationale. Trebuie subliniat înca o data ca puterea, ca atribut esential
al statelor-natiune, unitatile componente ale sistemului international, este în primul
rând un concept al paradigmei realiste. Întreaga teorie realista se învârte în jurul
manifestarilor de putere, esentiale atât pentru latura descriptiva cât si pentru cea
prescriptiva a paradigmei realiste.
3.2.3. Caracterul relational al puterii
Precum în orice comunitate si în sistemul international de state, puterea este un ingredient al relatiilor dintre
partile componente ale sistemului, adica dintre state. Puterea unui stat este relevanta numai daca ea îsi gaseste
utilitatea în relatiile cu celelalte state. Apelând la acelasi exemplu, puterea SUA nu a produs nici un efect înainte ca
americanii sa se implice în conflict, adica sa stabileasca un anumit gen de relatii cu partile beligerante, de alianta cu unii,
de razboi cu altii.
În general, manifestarile de putere nu sunt bidirectionale, ci produc efecte dinspre cel puternic spre cel slab. Un
actor puternic poate forta sau influenta un actor mai putin puternic sa-si schimbe politica. si acest actor mai putin
puternic poate, la rândul sau, sa forteze un actor slab sa-si schimbe obiectivele. Indirect, actorul puternic îsi poate
impune vointa asupra politicii actorului slab. Invers însa, statul slab nu este capabil sa determine schimbarea obiectivelor
statului mai putin puternic si nici acesta din urma nu are instrumentele care sa îi permita sa schimbe politica statului
puternic.

Caracterul autarhic al unor state aduc distorsiuni severe procesului de

exercitare a puterii în relatiile internationale. Lipsa unor relatii normale cu celelalte
state - spre exemplu, izolarea Coreei de Nord si Iranului - ridica probleme serioase
de securitate pentru sistemul international din cauza amenintarii ca aceste state sa
ajunga în posesia armelor de distrugere în masa. Desi, practic toate statele sunt
îngrijorate de perspectiva ca aceste state sa ajunga în posesia unui asemenea
arsenal, din cauza precaritatii relatiilor cu aceste doua tari, nu se pot aplica
mecanismele uzuale practicii internationale actuale pentru a gestiona amenintarea.
Daca sistemul de relatii internationale ale acestor doua tari ar fi fost cel uzual,
regulile exercitiului de putere din sistemul international ar fi împiedicat proliferarea,
asa cum s-a întâmplat cu alte state care au dorit sa se doteze cu arma nucleara. În
plus, izolarea aproape totala a regimurilor autarhice din Coreea de Nord si Cuba -
Iranul se afla într-o situatie mai fericita datorita petrolului - a condus la aparitia unor
probleme interne severe legate de saracie si înapoiere, probleme care la un moment
dat se vor constitui în amenintari serioase la adresa securitatii statelor învecinate.
3.2.4. Caracterul contextual
Pe lânga caracterul relational, puterea are si un pronuntat caracter contextual, întrucât se manifesta diferit în
contexte diferite. Puterea ca manifestare este orice, numai o constanta universala nu! Cineva, individ sau stat, care se
dovedeste puternic într-o situatie, poate fi lipsit de putere în alta. Aspectul relational simplu al puterii este complicat la
infinit de caracterul contextual al manifestarii puterii. Contextul în care este utilizata puterea poate face ca un parametru
al puterii sa aiba o mai mare relevanta decât altul, sau sa nu aiba nici o relevanta. Detinerea unei puteri militare sau
economice superioare este adeseori insuficienta. Istoria nu este întotdeauna de partea marilor divizii sau a buzunarelor
adânci. Spre exemplu, tehnologia militara ultramoderna pe care o stapâneste SUA nu i-a împiedicat pe teroristii lui
Ossama bin Laden sa execute atentatele din 11 septembrie 2001. Ca sa gestioneze pericolul terorist, Washingtonul a
trebuit sa-si utilizeze aliantele si capacitatea diplomatica pentru a constitui o coalitie internationala de lupta împotriva
terorismului international si sa articuleze o noua structura care sa asigure securitatea teritoriului national, Departamentul
pentru Securitate Interna. Tot aspectul contextual face ca un atribut al puterii unui stat sa poata produce efectele dorite
într-o situatie, dar sa fie irelevant într-alta. Pastrând exemplul, armata SUA a fost suficient de puternica pentru a zdrobi
în câteva zile masinaria de razboi irakiana, dar este incapabila sa stavileasca valul de atentate teroriste din epoca post
Saddam.

Acelasi aspect contextual face sa nu existe o relatie de proportionalitate între

puterea potentiala si puterea manifestata ca efecte. Puterea potentiala a unui stat,
oricât de mare ar fi ea, se poate dovedi incapabila sa obtina rezultatul dorit. De
exemplu, America nu a putut îndeparta regimul castrist din Cuba aflata la 100 de mile
de tarmul sau, dar a câstigat Razboiul Rece într-o competitie cu Uniunea Sovietica,
incomparabil mai puternica decât Cuba, în termeni de putere potentiala.
Datorita caracterului contextual, evaluarea raporturilor de putere, desi
importanta, nu este suficienta. Pentru a obtine efectele dorite în procesul de
exercitare a puterii, leadership-ul unui stat trebuie sa înteleaga bine regulile jocului,
pentru ca aceleasi resurse de putere pot furniza capacitati diferite, în contexte diferite
si la momente de timp diferite. Transformarea resurselor de putere în efectele dorite
ale exercitarii puterii presupune strategii bine articulate, precum si mecanisme de
comanda adecvate. Sunt cunoscute cazurile de strategii nepotrivite contextului sau
de lideri care au facut evaluari gresite. De exemplu, greselile uriase facute de
Germania si Japonia în 1941 când au atacat Uniunea Sovietica si Statele Unite, sau
eroarea grava a invadarii Kuweitului de catre Saddam Hussein în 1990.
Caracterul contextual al puterii este influentat de procesul intern, propriu
fiecarui stat la un moment dat, de a transforma puterea potentiala în putere
manifesta. Unui actor international, nu îi este suficient sa detina resursele de putere
potentiala. Pentru a obtine efecte ale puterii, actorul respectiv trebuie sa parcurga un
proces de transformare în putere efectiva a potentialului reprezentat de resursele
sale. Cel mai cunoscut exemplu este Uniunea Europeana, care poseda majoritatea
resurselor de putere potentiala, dar este incapabila sa le transforme în putere
efectiva. Cea mai buna ilustrare a fost prilejuita de razboiul din fosta Iugoslavie,
când, ani la rând, europenii nu au reusit sa produca puterea necesara pacificarii.
Doar interventia puterii Statelor Unite, prin NATO, în 1999 în Kosovo a provocat
încheierea fazei fierbinti a ostilitatilor.
3.3. Balanta puterii

Conceptul de balanta a puterii se utilizeaza în cel putin trei situatii. În primul

rând, balanta puterii se poate folosi pentru a descrie orice forma de distribuire a
puterii. Astfel, termenul poate desemna status quo-ul de la un moment dat, adica
distributia puterii într-un anumit moment al istoriei relatiilor internationale. Orice
modificare a distributiei de putere - spre exemplu, aparitia regimului castrist în Cuba -
modifica balanta de putere. Ca sa nu mai vorbim despre caderea regimurilor
comuniste din Europa Centrala si de Est. În special în perioada Razboiului Rece,
balanta puterii era privita ca o stare de echilibru, în care puterea este distribuita în
mod egal. Pornind de aici, unii realisti sustin ca stabilitatea este atinsa atunci când
exista o balanta egala; altii sustin, dimpotriva, ca stabilitate avem atunci când una
dintre parti are superioritatea, astfel încât cealalta parte nu îndrazneste sa atace.
Teoria stabilitatii hegemonice sustine ca puterea ne-balansata, adica hegemonul,
produce pace. Neorealistul Robert Gilpin descrie procesul prin care puterea
dominanta se poate eroda, concomitent cu ridicarea unui competitor, care l-a un
moment dat va declansa un asa numit razboi hegemonic, în urma caruia se va
ajunge la o alta stare de stabilitate, cu un nou hegemon[10].

O alta utilizare a conceptului se refera la balanta puterii ca politica de

echilibrare. Balanta puterii prezice sa statele vor actiona astfel încât sa împiedice un
stat sa dezvolte suprematia puterii. O asemenea predictie se bazeaza în principal pe
comportamentul Marii Britanii din secolele al XIX-lea si al XX-lea fata de Franta si
apoi de Germania. Aici actioneaza doua supozitii fundamentale: 1) structura politicii
internationale este determinata de anarhia sistemului international de state si 2)
statele tin la independenta lor mai presus de orice. Asadar, pentru a se proteja de un
potential hegemon care le-ar putea ameninta independenta, statele vor încerca sa
echilibreze, sa contrabalanseze puterea acestuia, fie prin dezvoltarea propriei
capacitati militare, fie prin formarea de aliante cu alte tari, dispuse sa se opuna
ascensiunii potentialului hegemon. Politica de echilibrare a balantei de putere, desi
una dintre cele mai elocvente în afacerile internationale, cunoaste însa si unele
exceptii majore. Astfel, puterile occidentale s-au aliat Statelor Unite dupa al Doilea
Razboi Mondial, desi acestea erau considerabil mai puternice decât Uniunea
Sovietica. Explicatia este legata de perceptia amenintarii, mai precis de proximitatea
amenintarii: un vecin este posibil sa fie mai slab la scara globala, dar amenintator în
regiunea sa[11].

În fine, termenul de balanta a puterii mai este utilizat pentru a descrie cazurile
multipolare istorice. Europa secolului al XIX-lea este considerata un model al
sistemului multipolar de balanta clasica a puterii[12]. Aceasta balanta presupune
existenta unui numar de state ce accepta aceleasi reguli ale jocului. Este adevarat ca
sistemul multipolar al balantei puterii a produs cea mai îndelungata perioada de pace
între marile puteri, între 1815 si 1914, dar în cele din urma s-a sfârsit într-un sistem
bipolar de aliante militare, care a condus direct la Primul Razboi Mondial. Iar daca
mai târziu, în perioada Razboiului Rece, bipolaritatea s-a dovedit stabila în sensul
lipsei razboiului între marile puteri ale sistemului, bipolaritatea beligena de dinaintea
Primului Razboi Mondial arata ca sistemul bipolar, în sine, nu este neaparat
predestinat pacii.

3.4. Modele ale puterii în relatiile internationale

3.4.1. Behavioural Power/Resources Power
Asa cum am evocat deja, majoritatea cercetatorilor sunt de acord ca puterea
în relatiile internationale poate fi abordata din doua unghiuri complementare:
potentialul de putere si manifestarea de putere. Prin populatia sa, prin avutie,
suprafata, bogatia subsolului, arsenalul militar s.a. Statele Unite, Rusia, China,
Japonia, India au un potential de putere mult mai mare decât, de exemplu, Nigeria,
Elvetia, Bangladeshul, Turkmenistanul etc. Potentialul de putere al unui stat sta în
buna masura la baza puterii percepute a statului respectiv. Puterea potentiala poate fi
evaluata si eventual sporita în timp prin politici interne adecvate sau, dimpotriva,
poate suferi procese de reducere drastica. Este cazul Chinei si Indiei care au rate
ridicate de sporire a puterii potentiale, pe de o parte, si al Rusiei anilor '90 ai secolului
trecut, de cealalta parte.
A doua dimensiune a puterii în relatiile internationale este reprezentata de
efectele exercitarii puterii, puterea manifestata, adica rezultatele obtinute prin
exercitarea puterii în sistem. Un stat poate avea o putere potentiala uriasa, dar poate
esua în obtinerea rezultatelor dorite. Un exemplu este esecul usturator înregistrat în
Aprilie 1961 de Statele Unite în Golful Porcilor din Cuba, în ciuda unei utilizarii unor
resurse considerabile si a planificarii atente, dar neinspirate[13]. Puterea manifestata
nu poate fi evaluata decât a posteriori, dupa consumarea exercitarii puterii. Puterea
manifestata ca efect reprezinta de fapt scopul real si ultim al fiecarui stat, pentru ca
de ea depinde securitatea statului respectiv. Puterea ca rezultate este cea avuta în
vedere de fapt de factorii de decizie politica sau militara, pentru ca ea pune în
valoare puterea potentiala. Sau o risipeste!
În lucrarea sa "Bound to lead: The Changing Nature of American
Power", politologul american Joseph Nye Jr. defineste astfel cele doua aspecte ale
puterii:

Fixarea agendei

Behavioural Power, puterea ca manifestare, se refera la finalitatea exercitiului puterii si reprezinta capacitatea de a
obtine rezultatele dorite. În opinia lui Nye, Behavioural Power poate fi privita ca un continuum[14] precum cel din
Figura 3.1. La o extrema se afla puterea de comanda (hard power), adica abilitatea de a provoca schimbari în
comportamentul celorlalti prin coercitie, urmata pe acest continuum de convingere - Inducement - utilizând forta militara
sau economica. La cealalta extrema se afla puterea de cooptare - soft power, adica abilitatea de a influenta ceea ce
doresc ceilalti prin atractivitate, precedata de fixarea prioritatilor - Agenda Setting.

Puterea coercitiva (hard power) se materializeaza pe principiul "morcovului si

batului" pentru a-i determina pe ceilalti sa faca ceea ce nu aveau de gând sa faca. În
schimb, puterea de cooptare (soft power) urmareste sa-ti câstigi prieteni si sa-ti
influentezi dusmanii prin abilitatea de a-i determina pe altii sa urmareasca de buna
voie rezultatele pe care le doresti. Evident, puterea soft este mult mai ieftina si în
plus, mai eficienta, întrucât nu stârneste adversitate.
Pentru exercitarea laturii de comanda (hard) si de cooptare (soft) a puterii ca
manifestare (Behavioural Power) sunt necesare unele resurse definite. Forta militara
sau economica este, în general, legata de puterea coercitiva (hard power), în vreme
ce atractivitatea propriei culturi sau stapânirea mecanismelor si tehnologiilor menite
sa disemineze unele informatii persuasive, sunt legate de puterea de cooptare (soft
power). Un exemplu cunoscut de utilizare eficienta a soft powereste cinematografia
americana, care a promovat si promoveaza cu remarcabil succes valorile SUA,
determinând un comportament favorabil intereselor americane nu numai în Europa
Centrala si de Est, ci chiar si state cu o civilizatie de lunga traditie din Europa
Occidentala.
Resource Power, puterea ca resurse, este cea de-a doua fateta a puterii
identificata de Joseph Nye Jr. si se refera la instrumentele pe care se sprijina puterea
privita ca potentialitate. Resource Power reprezinta posesia resurselor si atributelor
asociate uzual cu abilitatea de a obtine rezultatele dorite - populatie, avutie,
tehnologie, suprafata, resurse minerale etc. Din acest punct de vedere, statele
reprezinta Resource Power ca o masura a puterii percepute sau a puterii ca
potential. În opinia lui Joseph Nye[15], deoarece abilitatea de a-i controla pe altii este
adesea asociata cu posesia anumitor resurse, liderii politici definesc în mod obisnuit
puterea ca posesia resurselor necesare. Avantajul acestei definitii este ca transforma
puterea în ceva concret, cuantificabil si predictibil, ceea ce nu ofera definirea puterii
ca manifestare (Behavioural Power).
3.4.2. Hard Power si Soft Power
Ulterior, în "The Paradox of American Power: Why the World's Only
Superpower Can't Go It Alone" si în "Soft Power: The Means to Succes in World
Politics",Joseph Nye, adânceste aceste concepte. Nye clasifica puterea ca
manifestare în trei categorii generale[16], constatând ca, pentru a putea obtine
rezultatele dorite poti: 1) fie sa constrângi prin amenintari, 2) fie sa convingi prin
recompensa, 3) fie sa cooptezi oamenii sa-si doreasca acelasi lucru cu tine. Primele
doua categorii reprezinta hard power, a treia este soft power. Societatea
informationala în care traim astazi a facut ca eficienta soft power-ului sa sporeasca
spectaculos, datorita scaderii costurilor comunicatiilor si vitezei cu care se propaga
informatia. Din punctul de vedere al celui care exercita puterea, este evident mai
eficient si mai ieftin sa obtina rezultatele dorite prin soft power, decât prin hard
power. Mai mult decât atât, detinerea unei puteri militare sau economice superioare
nu este suficienta. "Istoria nu a fost întotdeauna de partea marilor divizii sau a
buzunarelor adânci. Jucatorul de poker cu cea mai buna mâna, nu ia întotdeauna
potul", afirma Nye[17]. Hard power,puterea coercitiva, se bazeaza pe forta militara si
cea economica a unui actor international, precum si pe toate celelalte resurse
materiale ale puterii si asigura securitatea sa vitala, fizica si economica.
Efectele hard power se materializeaza prin principiul "morcovului si batului", coercitie
sau recompensa, pentru a-i determina pe ceilalti sa faca ceea ce nu aveau de gând
sa faca, sau sa nu faca ceea ce intentionau sa faca.
Forta militara continua sa ramâna un factor major al puterii asa cum
demonstreaza evenimentele recente din Irak si Afganistan, dar si din Georgia. Forta
militara poate juca un rol de stabilizator al relatiilor instabile. Trupele americane sunt
binevenite în multe state asiatice si europene - exemplul României si Bulgariei, care
se întrec în a oferi baze militare pentru armata Statelor Unite - pentru ca securizeaza
statele respective fata de vecini imprevizibili si are capacitatea de a modela favorabil
mediul economic si de securitate. Chiar daca natiunile lumii resping la nivel oficial
utilizarea directa a fortei, argumenteaza Joseph Nye[18], statele pot mandata grupuri
teroriste pentru a purta campanii împotriva adversarilor, cum este cazul Siriei în
relatia cu Hezbollahul si alte grupari teroriste anti-israeliene. În plus, din de în ce mai
mult, grupuri teroriste private, fara o legatura vizibila cu vreun guvern, pot sa-si
execute propriile campanii teroriste, cum este cazul lui Osama bin Laden cu a sa al
Qaeda. Nye compara gruparile teroriste moderne cu piratii care au actionat adeseori
cu mandat împotriva unor adversari ai statelor comanditare, pâna la suprimarea lor
de catre marina britanica în secolul al XIX-lea[19]. Forta economica, tinând tot
de hard power - posibilitatea de a "cumpara" o atitudine favorabila propriilor interese -
are o influenta sporita în situatia în care interesele economice capata o importanta
din ce în ce mai mare pentru statele moderne. Adeseori, o moneda puternica poate
proiecta la distanta puterea mult mai eficient decât prin transportarea de oameni si
materiale. În opinia lui Joseph Nye, consolidarea factorilorhard power trebuie sa
reprezinte principala preocupare a politicii externe a Statelor Unite, întrucât doar hard
power are capacitatea de a asigura securitatea fizica si economica a unui stat,
securitate fara de care componenta soft power este inutila.
Soft power este capacitatea unui actor de a-i determina pe altii sa-si doreasca
ceea ce îsi doreste si el, de a-i co-opta în loc de a-i constrânge. Puterea de cooptare
urmareste câstigarea prieteniei si atenuarea adversitatii prin abilitatea de a-i atrage
pe altii sa urmareasca aceleasi rezultate cu cele care corespund interesului tau
national. Soft power-ul unui stat sporeste atunci când politicile sale publice sunt
considerate legitime de catre alte state. Soft Power reprezinta forta culturala,
ideologica si institutionala a unui stat. Include propaganda, dar este considerabil mai
complexa decât actiunile clasice legate de promovarea imaginii, obtinerea unei
popularitati efemere sau de Public Relations. Soft power are drept obiectiv adoptarea
unor institutii si asumarea unor credinte si valori care conduc la o agenda comuna si
creeaza un cadru favorabil pentru dezbatere. Mai mult decât simpla influentare sau
persuasiune, soft power reprezinta abilitatea de a-i atrage, de a-i ispiti pe ceilalti,
ceea ce are drept efect acceptarea sau dorinta de a imita, favorizând preluarea
initiativei. Cele mai importante elemente de exercitare a soft power sunt valorile
exprimate de cultura nationala, politicile si institutiile interne si comportamentul pe
arena internationala.
Statele Unite se bucura de un urias soft power în relatia cu Europa si o parte
din Asia. Acest soft power are radacini istorice adânci, mergând pâna la Primul
Razboi Mondial, întrucât Statele Unite sunt percepute de catre europeni ca cele care
i-au protejat de agresivitatea Germaniei wilhelmiene, de atrocitatile nazismului sau
de pericolul mortal al caderii Occidentului sub influenta Uniunii Sovietice. Valorile
politice americane au influentat Europa dupa cel de-al doilea Razboi Mondial,
inclusiv în spatele Cortinei de Fier, prin Radio Europa Libera sau Vocea Americii.
Prabusirea sistemului comunist de tip sovietic si adoptarea benevola, rapida si fara
rezerve, a modelului de societate democratica si liberala de catre toate statele din în
Europa Centrala si de Est a fost în buna masura rezultatul soft power-ului Americii.
Un exemplu cunoscut de utilizare eficienta a soft power este cinematografia
americana, care a promovat cu remarcabil succes valorile SUA, determinând un
comportament favorabil intereselor americane nu numai în Europa, dar si Orientul
Îndepartat. Adoptarea de catre Japonia si Coreea de Sud a modelului democratic si
liberal american s-a facut pe o matrice culturala si ideologica substantial diferita de
traditia europeana. În anii din urma, alte posturi de radio si televiziune îi sustin si
stimuleaza pe cetatenii Iranului, Chinei, Afganistanului care au îmbratisat valorile
economice si politice occidentale. Soft power-ul este o conditie obligatorie a
succesului razboiului împotriva terorismului, pentru ca necesita cooperarea benevola
a altor oameni, institutii si natiuni.
Invers, o soft power deficitara poate fi extrem de costisitoare.
Antiamericanismul activ ce se manifesta în lumea musulmana este alimentat de
deficienta istorica de soft power a Americii determinata de sustinerea consecventa si
aproape neconditionata a Israelului, considerat inamic ireductibil al lumii arabe.
Cazurile de tratament brutal de care s-a facut vinovata armata americana la
închisoarea din Abu Ghraib au dat o lovitura mortala soft power-ului Statelor Unite.
La fel de costisitoare este aroganta de care este acuzata America nu numai în
Orientul Mijlociu, dar si în Europa. Iar în ultimii ani, cautionata de evenimentele din 11
Septembrie 2001, Administratia americana dominata de neo-conservatorii lui George
W. Bush a actionat în mai multe rânduri fara a tine cont de sensibilitatile partenerilor
sau opiniei publice mondiale. Nye citeaza o declaratie simptomatica în acest sens a
generalului Wesley Clark, fostul comandant al trupelor americane din Europa: "Soft
power"-ul ne-a conferit o influenta mult dincolo de ceea ce ar fi permis politica
traditionala de balanta a puterii. Dar, atractia se poate transforma în repulsie daca noi
vom actiona într-o maniera aroganta si vom deforma mesajul real al valorilor
noastre"[20]. Dar, nimic nou sub soare! Deficit de soft power au mai suferit Statele
Unite chiar si în Europa în câteva momente ale istoriei postbelice: criza Suezului din
1956, miscarea "Ban the Bomb" din Marea Britanie si Franta anilor '50, de interzicere
a bombei atomice, perioada razboiului din Vietnam, desfasurarea rachetelor nucleare
cu rada medie de actiune din Germania la începutul anilor '80.
Soft power emana atât de la leadership-ul unui stat, de la structurile oficiale
ale puterii, dar si de la societate în ansamblul ei: indivizi, agentii, oameni de stiinta,
oameni de afaceri, artisti, sportivi s.a. Aroganta, indiferenta la opinia altora,
promovarea agresiva a propriului interes sunt mijloace sigure de subminare a soft
power.Organizatii internationale precum ONU, OSCE, Organizatia Mondiala a
Comertului, diferite ONG-uri, organizatii profesionale sau diverse religii se sprijina în
mare masura pe influente de tip soft power.
Un exemplu de actor international cu o componenta uriasa de soft
power este Uniunea Europeana. UE a reusit sa determine unele natiuni sa-si
modifice credinte altadata sustinute cu ardoare si sa transforme în prietenie
adversitatea seculara a unor state. Sistemele legislative si de guvernare sunt
modificate, barierele protectioniste fata de producatorii din alte state sunt îndepartate
de buna voie, doar pentru a satisface cerintele integrarii în Uniunea Europeana. Se
pune întrebarea daca adâncirea constructiei europene este rezultatul soft power sau
al componentei economice, adica rezultatul hard power? Pentru ca nu se poate
neglija faptul ca "morcovul" prosperitatii economice, ca si securitatea militara pe care
o comporta apartenenta la NATO si Uniunea Europeana reprezinta motivatii majore
în procesul de integrare europeana. Fara îndoiala, amândoua formele de putere au
avut contributia lor ! Influentele de tip soft power au permis Uniunii Europene sa
obtina rezultate remarcabile în reconstructia natiunilor din Europa Centrala si de Est,
iar fortele militare ale UE joaca un rol însemnat în eforturile de peacekeeping ale
ONU si NATO. Multilateralismul si atasamentul fata de organizatiile internationale
sunt caracteristici naturale ale natiunilor Uniunii Europene. Luate separat, majoritatea
statelor membre sunt prea slabe pentru a conta în raporturile de putere mondiale, dar
apartenenta la UE le transfera putere, iar co-participarea la actul de decizie colectiva
le permite promovarea intereselor proprii.
Soft power permite statelor mici si chiar actorilor non-statali sa atinga obiective
care sunt mult peste capacitatile lor de tip hard power. State mijlocii, cu hard
power redus, precum Olanda sau Canada, au un cuvânt respectat pe arena
internationala datorita exercitarii de soft power prin ajutoarele economice acordate
sau prin activitati de peacekeeping. Revolutia din domeniul informatiei si
comunicatiilor permite cu larghete actorilor minori sa beneficieze de tehnologia
moderna pentru a genera fluxuri financiare si de sprijin public. Soft power devine si
mai importanta în conditiile dezvoltarii societatii informationale, când informatiile si
ideile circula mult mai rapid si în rândurile unor populatii din ce în ce mai numeroase,
provocând efecte adânci în societate. În plus, asa cum am mai spus, soft power este
mult mai ieftina decât hard power si în plus, mai eficienta, întrucât nu stârneste
adversitate.
Pe de alta parte, se pot semnala abuzuri în utilizarea soft power. Unele
corporatii multinationale nu au ezitat sa utilizeze practici incorecte de business, iar
diverse ONG -uri au abuzat de instrumentele soft power. Mai mult, soft power-ul
poate scapa de sub control, întorcându-se împotriva celui care a vrut sa-l utilizeze
pentru a obtine un anumit rezultat. Un exemplu este soft power deturnat este
ideologia islamista radicala, împreuna cu gruparile asociate. Secta fundamentalista
wahhabita a luat nastere în secolul al XVIII-lea, în Peninsula Arabica si, în timp, s-a
bucurat de sprijin politic si financiar - evaluat la aproximativ 70 de miliarde de dolari,
numai în ultimii 30 de ani! - din partea familiei conducatoare din Arabia Saudita, care
dorea sa atraga de partea sa clericii wahhabiti prin care sa îsi legitimeze domnia.
Ulterior, precum în pilda "ucenicului vrajitor" radicalii wahhabiti s-au întors împotriva
sponsorilor lor, catalogând familia regala saudita ca fiind corupta si vânduta infidelilor
occidentali. În loc sa securizeze familia regala, soft power-ul islamismului radical s-a
deplasat catre Osama bin Laden si sustine obiectivul acestuia de a rasturna
guvernarea saudita. Osama a devenit o figura foarte populara în lumea musulmana,
influenta sa de tip soft power transformându-se în mase de aderenti, sute de luptatori
si sustinere financiara.
Razboiul împotriva terorismului international declansat de SUA dupa 11
Septembrie 2001 comporta si o dimensiune de razboi civil între radicalii si moderatii
civilizatiei musulmane. Este evident ca America si Occidentul trebuie sa actioneze nu
numai în plan militar, ci si în termenii soft power pentru a consolida tabara
musulmana moderata. În Statele Unite este în curs o dezbatere academica serioasa
pentru a întelege resorturile antiamericanismului lumii musulmane si a gasi modalitati
de a umple falia dintre civilizatiile occidentala si islamica. S-au întreprins si actiuni
concrete pentru consolidarea soft power-ului american în lumea musulmana. Dupa
îndepartarea regimului sadhamist din Irak, în conditiile escaladarii terorismului intern,
americanii au investit nu numai în refacerea infrastructurilor distruse sau înapoiate,
dar si în aparitia de posturi de radio si televiziune care sa promoveze moderatia si
valorile occidentale, precum odinioara Europa Libera si Vocea Americii în lumea
comunista.
Hard power si soft power se întrepatrund în modalitati complexe. Exercitarea
unui tip de putere poate amplifica sau, dimpotriva, anula efectele celuilalt tip de
putere aplicata. Obiectivele specifice cer forme diferite fata de obiectivele generale.
Scopurile specifice depind în general de hard power, în vreme ce scopurile cu
caracter general se ating mai eficient prin soft power. Spre exemplu, este mai usor
sa-i atragi pe oameni catre democratie, decât sa-i fortezi sa se comporte
democratic[21]. În schimb, forta militara poate consolida aliante favorabile. Sau
dimpotriva, prost utilizata, neînsotita de soft power, poate provoca teama, conducând
la cimentarea unor aliante adverse! Pornind de la acest exemplu, succesul razboiului
împotriva terorismului va depinde în mare masura de cum vor reusi Administratiile
post - Bush sa împace aceste doua tendinte în mediul extrem de volatil din Orientul
Mijlociu.
 Nye mai subliniaza un aspect interesant: influenta formelor diferite de putere
variaza functie de tipul statului asupra caruia se exercita puterea. Soft power se
poate dovedi mai eficienta în state moderne decât în state pre-industriale despotice
precum în Africa sau Orientul Apropiat sau în state recent industrializate, precum
China sau India[22].
În concluzie, în lumea moderna, doar utilizarea hard power - putere militara
sau economica - nu garanteaza succesul. Totusi, hard power-ul este necesar atunci
trebuie respins un atac, pazite granitele sau protejati aliatii. Hard power-ul asigura
securitatea fizica si suportul economic pentru toate cele. Acesti factori de putere
trebuie înca sa predomine în preocuparile de politica externa ale statelor.
3.4.3. Modelul tridimensional al puterii
În "Descifrarea conflictelor internationale", acelasi Joseph Nye Jr. opineaza ca,
în momentul de fata distributia de putere se face pe trei straturi aflate într-o relatie de
interdependenta. El construieste o metafora potrivit careia puterea este distribuita
într-o maniera care seamana cu un joc de sah tridimensional, în care statele joaca
atât pe orizontala, cât si pe verticala. În partea de sus a tablei de sah se afla stratul
puterii militare, care este în mare masura unipolar. Statele Unite sunt unica
hiperputere cu o întindere internationala. Chiar si în acest strat unipolar, exista puteri
locale sau regionale, precum China si Rusia, care au o capacitate militara suficienta
pentru a împiedica SUA sa actioneze în vecinatatea lor. Stratul puterii economice se
afla la mijloc si are o distributie tripolara de putere. În chestiuni vitale precum
comertul, reglementarea pietelor financiare, reguli comerciale si antitrust, acordul se
stabileste între Statele Unite, Uniunea Europeana, Japonia, si numerosi alti actori
internationali minori. Acest strat ar putea deveni quadripolar daca China îsi va
continua ascensiunea economica. În partea de jos se afla stratul relatiilor
transnationale, relatii care traverseaza granitele în afara controlului guvernelor,
incluzând bancheri, corporatii multinationale, schimbarile climaterice, crima
organizata, grupari teroriste, organizatii non-guvernamentale. Puterea în acest ultim
strat este larg dispersata si organizata haotic în jurul actorilor statali si non-statali[23].
Complexitatea acestei structuri, afirma Joseph Nye, nu ar conta daca puterea
militara ar fi asa de usor de înlocuit precum banii si ar produce efecte în toate
domeniile relatiilor internationale. Totusi puterea militara reprezinta un indicator
insuficient pentru rezultatele din straturile economic si transnational ale sistemului
international. Principala problema a puterilor din linia a doua - Uniunea Europeana,
Japonia, China, competitori potentiali pentru SUA, este reprezentata de dificultatea
de a-si transforma forta economica în putere militara.
3.4.4. Cele trei niveluri ale puterii (RAND)
Ashley Tellis de la RAND National Security Reasearch Division, considera ca
puterea unui stat poate fi conceputa pe trei niveluri: 1) resursele sau capabilitatile,
adica potentialul de putere (power-in-being), 2) modul în care potentialul de putere
este convertit prin procese nationale în 3) putere ca rezultate (power-in-outcomes),
sau care stat prevaleaza în circumstante particulare. Chiar daca mai eluziv decât
primele doua concepte, procesul intern de conversie a potentialului în rezultate este
totusi extrem de important, pentru ca reprezinta o punte între resurse si puterea
utilizabila, în particular în putere militara. Procesul intern de conversie a potentialului
este o conditionalitate severa a succesului unui participant la balanta de putere
internationala[24]. Punctul de pornire pentru dezvoltarea unui sistem de evaluare a
puterii unui stat este de a-l privi ca pe un "container de capabilitati". Aceste
capabilitati, fie ele demografice, fie economice, tehnologice si altele asemenea, devin
relevante, adica se pot manifesta, doar în urma unui proces de conversie. Statele
trebuie sa-si converteasca resursele materiale în instrumente utile, precum
capacitatea de lupta. În ultima instanta, pe decidentii politici nu îi intereseaza atât
puterea ca resurse, ca potential, adica power-in-being, chiar si convertita prin
procese nationale tinând de politica, coeziune sociala, etos national. Pe ei îi
intereseaza rezultatele puterii. Acest al treilea nivel este de departe cel mai eluziv,
pentru ca este imprevizibil si relativ, întrucât depinde pentru ce si împotriva cui.

Fig. 3.2 Trei nivele conceptuale ale puterii unui stat

Sa luam drept exemplu cazul Uniunii Europene. Din evaluarea resurselor sale
materiale - populatie, suprafata, avutie, tehnologie, efective militare cumulate -
Uniunea Europeana ar trebui sa fie la paritate cu Statele Unite, daca nu chiar
înaintea lor ca putere mondiala. si totusi, în afara componentei economice, Uniunea
Europeana nu exista pur si simplu în balanta de putere mondiala si asta pentru ca
procesul intern de conversie a resurselor materiale continua sa ramâna la nivel de
deziderat.
În ceea ce priveste potentialul de putere, Ashley Tellis considera ca doar patru
categorii principale de capabilitati conteaza în evaluarea puterii: 1) produsul intern
brut, 2) populatia, 3) cheltuielile de aparare si 4) un factor care reflecta capacitatea
de inovare tehnologica. În opinia lui Ashley Tellis, pentru a viza puterea ca rezultate,
statele trebuie analizate dincolo de dimensiunea lor de "containere de capabilitati".
Astfel, trebuie cercetate ideologiile, organizatiile si politicile care transforma
resursele în putere utilizabila, adica "abilitatea de a obtine rezultate specifice în
circumstante specifice". El defineste un set de "motoare (drivers) ale puterii unui
stat"[25] care sunt, în cele din urma responsabile pentru rezultatele puterii (v. Tabelul
3.2), dar nu propune o formula sau o metoda de calcul a puterii.

Caracteristicile sociopolitice interne Politica externa

Populatie Economia

Agricultura Energie

Tehnologia Resursele mediului si calitatea lor

Tabelul 3.2 Sursele de putere ale unui stat

3.4.5. Puterea relationala vs. puterea structurala
O nuantare interesanta a puterii în relatiile internationale a fost propusa de
economista britanica Susan Strange[26], care face distinctia între puterea relationala
si puterea structurala. Puterea relationala corespunde conceptului de putere descris
anterior si anume capacitatea unui actor de a-l influenta pe altul sa faca un lucru, pe
care altfel nu l-ar fi facut. În schimb, puterea structurala este capacitatea unui actor
de a defini "cadrul în care statele îsi stabilesc raporturile reciproce, raporturile dintre
ele si cetateni, dintre ele si corporatii". Puterea structurala, spre exemplu capacitatea
de agenda setting pe care o au Statele Unite sau tara care detine presedintia rotativa
a Uniunii Europene, este diferita de puterea bruta prin care ar putea obtine aceleasi
rezultate. În opinia lui Strange, puterea structurala se manifesta în patru structuri
separate: controlul asupra securitatii cetatenilor, controlul asupra productiei, controlul
asupra creditului si controlul asupra cunoasterii, credintelor si ideilor. În perioada
globalizarii, este clar ca interdependenta economica, accesul la cunoastere sau la
tehnologii de vârf sau asigurarea de catre terti a propriei securitati (Statele Unite care
asigura umbrela de securitate pentru Uniunea Europeana si Japonia) reprezinta un
avantaj remarcabil pentru actorii bine plasati. Actiunea acestei puteri structurale
potenteaza specializarea actorilor relevanti pe anumite paliere ale puterii, care se
manifesta în lumea contemporana[27]. Spre exemplu, Uniunea Europeana, care este
mai ales o putere civila si economica, dar cu un deficit pe palierul militar, are în mod
evident capacitatea ei de a modela comportamentul statelor candidate la aderare
prin asumarea liber-consimtita a valorilor si normelor sale politico-juridice. De aceea,
unii autori considera ca Uniunea Europeana este o "putere normativa"[28].
3.5. Utilizarea fortei

Atitudinea mediului international fata de utilizarea fortei merita o scurta analiza.

În anii '90 ai secolului trecut, utilizarea fortei, chiar a fortei multilaterale, a devenit din ce în ce mai putin populara în
comunitatea internationala. Eforturile internationale au fost reorganizate pentru obiective mai limitate decât în timpul
Razboiului Rece. Spre exemplu, initiativele de securitate internationale în Balcani au fost pur reactive.

Criza irakiana a demonstrat o adânc înradacinata aversiune a comunitatii internationale fata de utilizarea fortei.
Marturie stau zecile de mii de demonstranti care au iesit în strada la începutul acestui an.

Se pot imagina mai multe explicatii pentru aversiunea opiniei publice internationale fata de folosirea fortei (hard
power). Una ar fi dezvoltarea unor norme internationale împotriva utilizarii agresive a fortei. Alta ar putea fi legata de
neputinta unei mari parti a comunitatii internationale în fata coplesitoarei superioritati militare a SUA. Iar manifestarile de
anti-americanism care au însotit criza irakiana arata opozitia fata de utilizarea fortei de catre americani si mai putin fata
de utilizarea fortei în sine.

Adevarul este probabil, undeva, la mijloc. Este evident ca dezvoltarea institutiilor în interiorul lumii libere a
delegitimat folosirea fortei, pe masura ce opinia publica internationala a considerat ca institutiile mai capabile sa rezolve
disputele decât forta armelor. Puterea militara a devenit "oaia neagra" a relatiilor internationale, în special între natiunile
europene, care prin intermediul Uniunii Europene s-au obisnuit cu beneficiile cooperarii multilaterale institutionalizate.
Practica europeana a consensului a devenit foarte atragatoare, întrucât regula consensului presupune ca nimeni nu are
de pierdut. Pe de alta parte, deoarece din punct de vedere militar sunt slabi, europenii au tot interesul sa delegitimeze,
daca nu sa împiedice, utilizarii puterii militare, care totusi reprezinta ultima reduta a interesului national al unui stat.

Anti-americanismul mai are o explicatie. Daca în timpul Razboiului Rece, Europa a trebuit sa faca eforturi
pentru propria aparare, astazi europenii se bucura într-o masura nemaintâlnita de o securitate gratuita, deoarece
majoritatea amenintarilor se manifesta în afara Europei, în zone unde numai SUA au capacitatea de a-si proiecta
puterea militara. Practic, nici Irakul, nici Coreea de Nord, nici Iranul nu reprezinta o problema de care europenii sa se
poata ocupa. si europenii si americanii sunt de acord ca asta nu poate fi decât sarcina SUA. De aceea, sarcina de a-l
îngradi pe Saddam le revenea americanilor si nu europenilor, lucru pe care îl stia toata lumea, inclusiv Saddam, de
aceea Irakul, ca si Coreea de Nord sau Iranul, considera ca Statele Unite sunt principalul lor adversar, si nu Europa.
Statele Unite, cu uriasa lor putere, au devenit astfel principala si adesea singura tinta a adversarilor ordinii internationale,
fie ei teroristi, fie state paria. De aceea, în actuala conjunctura internationala, Statele Unite sunt practic nevoite sa
reactioneze cu toata hotarârea, inclusiv prin forta militara.

3.6. Capacitatea de reînnoire a puterii în sistemul international

Istoria este o nesfârsita însiruire de cresteri si descresteri ale puterii unui stat în sistemul international. Imperii,
mari puteri, superputeri au aparut pe scena mondiala, s-au manifestat cât s-au manifestat, dupa care au decazut. În
majoritatea cazurilor au disparut dintr-o cauza sau dintr-o combinatie de cauze: pierderea unor razboaie de anvergura
(Rusia a pierdut Razboiul Rece, Germania si Japonia au pierdut al doilea Razboi Mondial), fenomenul de over-
strech (cazul Imperiului Roman), macinarea interna (cazul Imperiului Ţarist si al Imperiului Habsburgic), incapacitatea de
a face fata competitiei tehnologice cu alte puteri emergente (cazul Chinei în competitia cu puterile europene sau cazul
Imperiului Incas, zdrobit de o mâna de spanioli dotati cu pusti). De aceea chestiunea reînnoirii puterii este vitala pentru
supravietuirea actorilor internationali. Aici nu este vorba de refacerea puterii unui actor, asa cum sunt cazurile Rusiei,
Chinei, Germaniei sau Japoniei. Cu rare exceptii - Uniunea Sovietica nascuta pe ruinele Imperiului Ţarist; posibil si
China, în urmatoarele decenii - reconsolidarea puterii unui actor s-a facut pe un palier inferior pozitiei detinute anterior.

Capacitatea de reînnoire a puterii se refera la abilitatile unui actor

international de a-si conserva pozitia de putere în timp, traversând perioadele de
criza, adaptându-se noilor tendinte din sistem, extragând mai multa putere din
resursele hard pe care le are la dispozitie. Deocamdata, chiar daca în ultimele luni se
confrunta cu o criza financiara amenintatoare, singurul actor international care
demonstreaza capacitatea de reînnoire a puterii este SUA. La începutul noului
mileniu, umanitatea se confrunta cu o situatie nemaiîntâlnita în întreaga sa istorie:
exista un stat care este detinatorul, fara competitor, al tuturor atributelor puterii, atât
în domeniul militar, cât si economic, tehnologic, social, cultural. Nu numai ca Statele
Unite se afla mult înaintea oricaror altor actori internationali în termeni de putere, dar,
pentru viitorul previzibil, par sa aiba si capacitatea de a reînnoi atributele acestor
raporturi de putere. Mai cu luciditate, dar mai mult cu ciuda, fostul ministru de externe
francez, Hubert Vedrine[29], a denumit Statele Unite hiperputere, calificându-le într-o
clasa superioara cunoscutei denumiri de superputere. Am facut aici aceasta
precizare, pentru ca în aceasta perioada si în viitorul previzibil, orice este legat de
conceptul si de raporturile de putere în relatiile internationale va fi vital influentat de
hiperputerea americana.

În privinta puterii militare, Statele Unite sunt cu o generatie înaintea oricarei alte puteri. Explicatia este simpla si
tine de investitia în aparare pe care au facut-o si o fac americanii. Desi în procente, bugetul apararii al SUA este la fel cu
cel al urmatoarelor 12 sau 15 state importante ale lumii, în termeni absoluti, data fiind dimensiunea economiei
americane, Statele Unite consuma constant 40 - 45 % din întregul volum al cheltuielilor militare ale tuturor statelor
sistemului international. În vreme ce toate cele 27 state ale Uniunii Europene cheltuiesc pentru aparare aproape 290
miliarde de dolari, Statele Unite au alocat pentru 2008 peste 710 de miliarde de dolari. În toata perioada post Razboi
Rece, bugetul american pentru aparare a depasit cu mult pe cel al restului lumii, în special în cercetare dezvoltare, unde
investitiile Statelor Unite reprezinta 85 % din totalul mondial. Washingtonul se bucura de un inegalabil avantaj în materie
de tehnologie militara, începând cu diverse platforme de lupta si pâna la tehnologia C 4ISR (Command, Control,
Communications, Computing, Intelligence, Surveillance, Reconnaissance) care permite americanilor sa domine autoritar
câmpul de lupta.
Fig. Bugetul militar American, vs. cheltuielile militare globale [30]

Ceea ce facut posibila "revolutia americana în materie de afaceri militare" a fost extraordinarul dinamism al
economiei americane din anii '80 si '90 ai secolului trecut, care a determinat ca substantialele cheltuieli de aparare sa
para nesemnificative din punct de vedere economic. Pe de alta parte, cresterea economica americana a fost
posibila deoarece institutiile politice ale Statelor Unite s-au dovedit remarcabil de pline de succes înca de la sfârsitul
primului Razboi Mondial, ceea ce i-a convins pe cetatenii americani sa plateasca taxele necesare pentru a mentine si a
întari apararea nationala.

Statele Unite reprezinta vârful de lance al revolutiei în curs în domeniul tehnologiei informatiei si comunicatiilor,
proces care produce beneficii pentru întreaga lume, dar din care americanii au partea leului. Sistemul de educatie si
uriasa retea din domeniul cercetarii-dezvoltarii asigura SUA în privinta reproducerii la cote ridicate a stiintei si
tehnologiei. Procesul de globalizare, care în opinia multora poarta eticheta "made in US", un proces care se adânceste
indiferent daca este sau nu acceptat de celelalte state, aduce Americii avantaje economice cotidiene dar si avantaje
strategice pe termen lung. Productivitatea companiilor americane este neîntrecuta în lume, iar nivelul de trai al celor
peste 300 de milioane (300, si nu câteva milioane amarâte !) de cetateni creste pe baze solide. SUA au stabilizat de mult
o politica creativa de imigrare, vestitul melting pot, ceea ce asigura un dinamism social pe care Europa si Japonia îl
invidiaza.

Istoria americana reprezinta o poveste de succes desfasurata pe traseul

constitutie si institutii politice interne de succes - economie înfloritoare - putere
militara performanta. În afara de ipoteza unor evenimente cataclismice si în ciuda
actualelor dificultati financiare, Statelor Unite poseda o capacitate de reînnoire a
puterii remarcabila si nemaiîntâlnita în istorie.

[1] Hans Morgenthau - "Politics among Nations", p. 208

[2] Keneth Waltz - "Teoria politicii internationale", pp. 126-127

[3] John Mearsheimer - "Tragedia politicii de forta", p.20

[4] Kenneth Waltz - "Teoria politicii internationale", pp. 88 - 93

[5] John Mearsheimer - "Tragedia politicii de forla", pp. 27- 28.

[6] Rudolph Rummel - "Undestanding Conflict and War. Vol. 2: The Conflict Helix", Cap. 21: The Family of Power

[7] Hans Morgenthau - "Politics Among Nations: The Struggle for Power", pp. 192 - 208

[8] Kenneth Waltz - "Teoria Politicii Internationale", Cap. 6-7

[9] John Mearsheimer- "Tragedia politicii de forta", Cap. 2

[10] Robert Gilpin - "War and Change in World Politics", pp. 2-8

[11] Joseph Nye Jr. - "Descifrarea conflictelor internationale", p. 69

[12] Edward Gulick - "Europe's Classical Balance of Power", pp. 1-34

[13] http://www.u-s-history.com/pages/h1765.html

[14] Joseph Nye Jr. - "Bound to lead: The Changing Nature of American Power", p. 267

[15] Joseph Nye Jr. - "Bound to lead: The Changing Nature of American Power", p. 26

[16] Joseph Nye Jr. - "Soft Power: The Means to Succes in World Politics", pp. 29 - 33

[17] Joseph Nye Jr. - "Soft Power: The Means to Succes in World Politics", p. 36

[18] Joseph Nye Jr. - "The Paradox of American Power", p. 63

[19] ibid - pp. 81- 84

[20] Joseph Nye Jr. - "Soft Power", p. 18

[21] Joseph Nye Jr. - "Soft Power", p.67

[22] ibid - p. 71

[23] Joseph Nye Jr. - "Descifrarea conflictelor internationale", pp. 234 - 235

[24] Asley Tellis - "Measuring National Power in the Postindustrial Age", pp. 37-45
[25] Asley Tellis - "Measuring National Power in the Postindustrial Age", p. 47

[26] Susan Strange - "State si piete", pp. 37-42

[27] serban Cioculescu - "Introducere în teoria relatiilor internationale", p. 76

[28] Ian Manners - "Normative Power Europe: A Contradiction in Terms?", pp. 235-238

[29] Hubert Vedrine - "Face a l'hyperpuissanse", discurs rostit în 1998