CRONICILE OFICIALE MOLDOVENEȘTI DIN

SECOLUL AL XVI-LEA

Cronicile domneşti sau scris în aşa numitele Mănăstiri domneşti, care păstrau
cu rămăşiţele pământeşti ale ctitorilor şi amintirea faptelor săvârşite de ei. Sub
influenţa analiştilor sârbi astfel de anale s-au redactat la Mănăstirile: Putna, Bistriţa,
Slatina şi Neamţ. Ele au transmis în forme deosebite sau împrumutate istoria
Moldovei. E foarte probabil ca aceste anale să fi fost scrise, asemeni pomelnicilor,
sub influenţa Mitropolitului Iosif.1
Unul dintre ucenicii Mitropolitului Iosif, a fost şi Mitropolitul Teoctist, care a
avut influenţa atât în sfera politică cât şi în cea culturală.
Din îndemnul lui Ştefan cel Mare ar fi împodobit Moldova cu biserici şi
mănăstiri, iar călugării acelor mănăstiri şi-au dedicat studiilor viaţa lor singuratică.
Tot la îndemnul mitropolitului Teoctist un călugăr putnean ar fi început povestirea în
scris a „isprăvilor războinice ale marelui voievod”. Apoi an de an Letopiseţul a afost
continuat de mâinile cărturarilor necunoscuţi. „Se însemna într-însul viaţa anterioară
a mănăstirii, instalarea stareţilor, moartea acestora şi a unor călugări mai
însemnaţi, se notau fericirile şi năcazurile Domnului întemeitor, adecă istoria ţerii
cu ridicările şi scăderile sale, cu momentele de glorie şi cele de încercare.”2
Cronica lui Ştefan cel Mare a fost continuată de trei călugări moldoveni, care
vor scrie în limba slavonă: Macarie, Eftimie, Azarie.
Cronicile lor nu au avut ecou deosebit în istoriografia noastră, pentru că autorii
nu au dovedit detaşarea necesară scrierii istoriei ţării. Ei scriu din dispoziţia unui
domnitor şi încearcă să ordoneze faptele în funcţie de “aşteptările” acestuia sau ale
anturajului lui.

1
N.Iorga, Istoria Literaturii Româneşti, Vol.I, ed. II, pg.125
2
N.Iorga, Cronicile slavone, op.cit. pg.130
EPISCOPUL MACARIE
Macarie s-a născut la sfârşitul sec. XV, a călugărit probabil la mănăstirea
Neamţ, a fost discipolul episcopului Ţării de Jos Teoctist, pentru care a şi copiat
multe manuscrise.
La 1525 este numit egumen al Mănăstirii Neamţ, apoi a fost înălţat în 1531 de
Petru Rareş în scaunul de episcop al Romanului.
La îndemnul său, Petru Rareş a ridicat catedrala episcopala din Roman
existentă şi azi - şi mănăstirea Râşca. Este autorul unei Cronici în limba slavonă, în
două variante: prima expune faptele petrecute de la moartea lui Ştefan cel Mare
1504 până la 1542, iar a doua de la 1504 la 1551; figura centrală a Cronicii este Petru
Rareş.
În 1556 Macarie a tradus în slavona şi a rânduit pe articole, după alfabetul său,
colecţia bizantină de legi intitulată Sintagme sau Nomocanonul lui Matei Vlastareş,
cerută de Alexandru Lăpuşneanu (în 1561 trimisă ţarului Rusiei Ivan IV cel
Groaznic). A murit la 1 ianuarie în 1558, la Roman.

Cronica episcopului Macarie

Cronica a fost scrisă în limba medio-bulgară. Autorul, episcopul de Roman
Macarie, este contemporan cu evenimentele povestite în cronică.
Egumenul Macarie scrie, după cum însuşi spune, din porunca lui Petru Rareş:
"spre a implini poruncile domneşti, adică ale slăvitului şi pentru duşmanii
înfricoşatului Petru, feciorul lui Stefan Voevod cel Viteaz [..]". El îşi începe cronica
prin a copia o versiune prescurtată scrisă la mănăstirea Putna (căci cuprinde multe
date referitoare la această mănăstire) a letopiseţului început la curtea lui Ştefan cel
Mare.
Cronica are ca obiectiv continuarea istorisirilor din vechile cronici, prin
prezentarea evenimentelor contemporane, aşa după cum spune însuşi Macarie:
„pentru a duce mai departe şirul povestirii şi a-l aduce la domniile vremurilor
noastre, nu ca să ne fălim cu umflături retorice, ci să împlinim domneştile porunci
ale strălucitului şi pentru duşmanii săi înfricoşatului Petru voievod [...] pentru a nu
lăsa ca faptele întâmplate în vremurile şi domniile trecute să fie acoperite de
mormântul uitării, ci a le reda istoriei”.
Lucrarea începe cu anul 1504, o dată importantă în istoria Moldovei, anul în
care moare Ştefan cel Mare şi ia sfârşit domnia acestuia. Urmează o expunere
evenimenţială analistică până la începutul domniei lui Petru Rareş. Informaţiile sunt
aceleaşi cu cele din Cronica de la Bistriţa şi cea de la Putna, dar mai stilizate şi mai
amănunţite, cu un caracter religios mai pronunţat. Macarie aminteşte cu destul de
multe amănunte împăcarea dintre domnitorul Bogdan şi Radu Vodă, mediatorul celor

2
doi fiind sârbul Maxim, precum şi pătrunderea armată a lui Bogdan în Polonia şi
replica domnitorului polonez.
Accentul întregii cronici este pus pe domnia lui Petru Rareş, prezentarea
acestui episod este realizată printr-un stil retoric, figuri poetice, pe un ton moralizator
şi religios. Cronica continuă cu un discurs de elogiere adresat Mitropolitului
Moldovei Teoctist, îndrumătorul lui Macarie, urmat de descrierea războiului condus
de Petru Rareş cu secuii precum şi mai multe campanii din Ardeal, pentru sprijinirea
craiului Ianăş şi cucerirea unor cetăţi.
Macarie continuă povestirea cu răzvrătirea boierilor împotriva lui Petru Rareş
şi scrisoarea acestora adresată Porţii pentru a-l înlocui pe domnul moldovean. Petru
Rareş este trădat de boieri şi se refugiază la mănăstirea Bistriţa, dar şi de aici în cele
din urmă se vede nevoit să plece şi rătăceşte timp de 6 zile prin munţi. Trece graniţa
şi ajunge în Ardeal, unde cere ajutorul craiului Ianăş. Acesta din urmă hotărăşte să-l
omoare, iar Petru Rareş scapă ca urmare a unei scrisori prin care este chemat la
Constantinopol. Aici împăratul îi redă domnia, iar Petru Rareş se reîntoarce ca domn
al Moldovei. Finalul cronicii prezintă anul 1541, anul celei de-a doua înscăunări a lui
Petru Rareş la Suceava.
Cronica lui egumenului Macarie, în calitate de cronică oficială a lui Petru
Rareş, avea menirea să glorifice personalitatea acestuia. El a scris în trăsături mai
mult sau mai puţin nedefinite despre Petru Rareş, dar figura lui Iliaş „moale şi mic la
suflet, fără a semăna în nimic cu tatăl său, pierzându-şi vremea prinzând păsări în
laţ”, e mai bine conturată în note pamfletare. În timpul lui Iliaş, Macarie (între 1549-
1550) a fost alungat din scaunul episcopal, cu violenţă.
Ştefan Rareş, fratele lui Iliaş, îi încredinţează din nou cârja. Sunt pasaje care au
fiorul contemporanietăţii legate strâns de drama autorului; caracterul memorialistic
creşte prin nota pasionant-obiectivă a celui care încearcă să creeze o imagine idilică,
falsă despre binefăcătorul său, Ştefan Rareş şi o altă viziune de pamflet de pamflet a
lui Iliaş Rareş3.
Există şi o altă versiune a Cronicii lui Macarie, intercalată în Cronica lui
Azarie, descoperită de Ioan Bogdan într-un codice miscelaneu la Biblioteca
Imperială din Petersburg. Această variantă, atribuită tot lui Macarie, datează din
secolul al XVII-lea, prezintă şi a doua perioadă de domnie a lui Petru Rareş, precum
şi alte evenimente până în anul 1551. În această cronică, alături de alte evenimente,
este menţionată expediţia lui Petru Rareş împotriva lui Mailat, voievodul Ardealului.
Sunt precizate grija domnului Moldovei pentru biserică, moartea lui Petru Rareş,
precum şi fapte din domnia urmaşilor până în anul 1551.
Ca model literar, Macarie şi-a ales cronica universală, urmată de istoria
imperiului Bizantin, a lui Constantin Manasses 4. Manasses a scris în versuri în limba
3
G.G.Ursu, Memorialistică în opera cronicarilor.
4
Manases fusese un calugar care prelucrase motive din cronografele anterioare,imbogatindu-le cu apocrife biblice si
cu legende populare bizantine.

3
greacă o cronică universală, care merge până la 1081, tradusă în slavoneşte (medio-
bulgară) în Bulgaria pe la 1530, în proză. Această traducere a folosit-o Macarie ca
model; o mulţime de figuri retorice privitoare la evenimente şi persoane din
povestirea lui Manasses sânt copiate şi aplicate la persoane şi evenimente din istoria
Moldovei scrisă de Macarie.
Tendinţa retorică, împrumutarea, de caracterizări dintr-o cronică străină, scad
valoarea istorică a cronicii lui Macarie. De asemenea o scădere a valorii scrierii sale
istorice este şi caracterul de cronică oficială, după cum spune însuşi Macarie „ca să
împlinim porunca”, adică a lui Petru Rareş. Lipsa de imparţialitate, faptul ca avem a
face cu o cronică scrisă la comandă, sileşte istoricii să fie circumspecţi cu această
scriere. În schimb tocmai caracterul ei oficial, legăturile pe care Macarie le are cu
curtea domnească, îi dau ocazia să fie bine informat de fapte, care altora rămâneau
necunoscute.
Scrierea lui Macarie inaugurează în literatura moldo-slavonă un gen nou al
cronicii, necunoscut în ţările noastre pînă atunci.
„Cronica lui Macarie” este o cronică literară, se păstrează în trei manuscrise:
1. Manuscrisul de la Kiev, un sbornic copiat de Isaia de la Slatina în 1516, care pe
lângă alte scrieri cuprindea şi cronica de la Putna (Putna I), a lui Macarie şi a lui
Eftimie; 2. Manuscrisul de la Leningrad, scris la sfârştul sec. XVI, care cuprinde
cronica de la Putna II, a lui Macarie şi a lui Azarie; 3. Manuscrisul lui E.V.Barsov,
care cuprinde doar o parte din cronică.

4
EPISCOPUL EFTIMIE

Egumenul Eftimie s-a născut la începutul sec. XVI, a decedat în 1561, la

Humor. A fost călugărit la Humor, unde a ajuns şi egumen în 1556. În 1558 a fost
ales episcop la Rădăuţi, unde a păstorit până în 1561, cănd s-a retras ori a fost
înlăturat.
O altă versiune reprezintă acest cronicar ca pe Eftimie egumenul mănăstirii
Căpriana, el fusese legat de Macarie şi a fost trimis în solie de Alexandru
Lăpuşneanu la Ivan IV, ţarul Moscovei. Această identificare are cele mai multe
dovezi credibile.
Este autorul unei Cronici în limba slavonă care expune faptele petrecute în
Moldova între anii 1551 şi 1554, fiind o continuare a Cronicii Iui Macarie, în prima
ei variantă. Figura centrală a Cronicii este Alexandru Lăpuşneanu, din dispoziţia
căruia a scris.

Cronica episcopului Eftimie

Cronica lui egumenului Eftimie este cronica oficială a lui Petru Rareş, scrisă în
limba medio-bulgară şi cuprinde evenimentele din Moldova din perioada 1541-1553.
A fost descoperită într-un zbornic de la Kiev, copiată de călugărul Isaia la Slatina din
Moldova, în continuarea Cronicii lui Macarie, după cum este menţionat în
cronică:"Până aici s-au scris cu osteneala preasfinţitul părinte al nostru Macarie,
episcopul de Roman, iar cele ce s-au întâmplat de aici înainte, evlaviosul Ioan
Alexandru Voevod mi-au poruncit mie, ieromonahului Eftimie, celui din urmă dintre
egumeni, a le scrie pe scurt".
Primind din partea lui Alexandru Lăpuşneanu porunca de a continua cronica
lui Macarie, Eftimie începe prin a repovesti vremurile pline de frământări ale
Moldovei de sub urmaşii lui Petru Rareş şi se opreşte brusc la al doilea an al domniei
lui Alexandru Lăpuşneanu, la zidirea mănăstirii Slatina.
Eftimie povesteşte, în acelaşi stil retoric, faptele din a doua domnie ale lui
Petru Rareş şi anume „cum s-a sculat Petru Vodă… asupra lui Mailat, voievodul
Ardealului. Petru-Vodă îl atrage pe Mailat într-o cursă, îl pune în lanţuri şi-l
trimise marelui împărat al turcilor Soliman”, dar şi despre Petru Rareş, care face o
nouă incursiune împotriva ungurilor.
În anul 1544 Petru Rareş povesteşte cum îl trimise pe fiul său, Iliaş, la
Constantinopol. „Sub anul următor se vesteşte moartea lui Petru Rareş şi
înscăunarea la domnia Moldovei a fiului său, Iliaş-Vodă”. Letopiseţul lasă să

5
transpară resentimentele noului domn faţă de familia Muşatinilor. Dacă ultimii ani ai
lui Petru Rareş sunt înfăţişaţi într-o manieră echilibrată, când vine vorba despre fiii
acestuia, perspectiva se modifică. Iliaş reprezintă prototipul „renegatului" (Dan
Horia Mazilu) care abdică de la creştinism pentru a deveni mahomedan, un bun prilej
de a sublinia abaterea, fărădelegea puse pe seama înrâuririi lui Satan, al cărui agent
„de trei ori blestemat" este turcul Hadâr: „Unul dintr-înşii, cel mai înşelător şi plin
de răutate mai ales în toate meşteşugurile diavoleşti şi în vrăjitorie, Hadâr era
numele lui, era pervers prin moravuri şi mai pervers cu sufletul".
În anul 1551 veni în scaunul Moldovei Ştefan cel Tînăr, al doilea fecior al lui
Petru voievod, care nu are o evoluţie mult diferită de a fratelui său, deşi începutul
domniei fusese dătător de speranţe „la început se arăta a fi bun şi iubitor de
Dumnezeu şi îmblînzea pe toţi şi se îngrijea de biserici…”. Mai tîrziu „începu a
călca pe urmele fratelui său”. Eftimie îl califică pe domnitor drept „turbat de
nebun”, „ucigaş fără de lege şi sugător de sînge”.. Moartea lui violentă (e asasinat la
Ţuţora în 1552) este percepută ca o plată dreaptă pentru existenţa infamă a
domnitorului.
Odată cu intrarea în scenă a lui „Alexandru voievod cel viteaz şi cel nou"
(văzut ca un alt Alexandru Macedon), tonul naraţiunii devine encomiastic (cu
caracter laudativ). Se povesteşte cum Alexandru Lăpuşneanu, ajutat de polonezi,
înlăturîndu-l pe Joldea, contracandidatul său, este ridicat cu mare cinste la domnie.
Se vorbeşte de blîndeţea domnitorului, „de bunătatea năravului şi de înţelepciunea
lui”, „de virtute” şi „de toate bunele însuşiri”.
Eftimie utilizează pentru partea a doua a letopiseţului aceleaşi procedee
retorice la care recursese antecesorul său, Macarie. Faptele istorice sunt abandonate
în favoarea portretului literar (cum remarcă Ştefan Ciobanu), alcătuit din nenumărate
clişee. La urcarea pe tronul Moldovei Lăpuşneanu îşi iartă adversarii, îi scoate din
temniţe pe nevinovaţi, îşi arată sufletul milostiv, în timp ce oamenii îl socotesc
izbăvitorul ţării. Fără îndoială, cronicarul aplică aici o parte a scenariului hagiografic
consacrat de literatura religioasă. Întâmplările, puţine, care urmează vorbesc despre
implicarea domnitorului în politica Ţării Româneşti (contribuţia sa la aducerea în
scaun a lui Pătraşcu Vodă în locul lui Mircea Ciobanul) şi despre ctitorirea mănăstirii
Slatina.
Stilul este încărcat de retorisme, chiar dacă în mai mică măsură decât al lui
Macarie, episcopul de Roman, care apelase la întreaga recuzită stilistică a lui
Constantin Manasses, autor al unui cronograf bizantin, binecunoscut în acea vreme.
Întregul text serveşte intenţiei lui Eftimie de a oferi modelul de voievod creştin,
întruchipat de Lăpuşneanu. Ascensiunea acestuia se leagă de sfârşitul dramatic al
doamnei Elena Rareş, pe a cărei fiică o luase în căsătorie.
Cronica nu a fost continuată, rămânând necunoscută atât lui Azarie, cât şi
celorlalţi istoriografi care i-au succedat. Textul se păstrează la Kiev într-o copie

6
manuscrisă ce conservă o variantă din Letopiseţul de la Putna şi versiunea scurtă a
cronicii lui Macarie. Pe filele manuscrisului apare inscripţionat numele copistului:
„Isaia de la Slatina, cel care în 1572 va ajunge episcop de Rădăuţi”.
Cronica lui Eftimie se termină cu povestirea despre zidirea de către Alexandru
a mănăstirii Slatina.
După cum vedem în conţinutul Cronicii lui Eftimie şi aici la fel ca în Cronica
lui Macarie, avem de-a face mai mult cu un portret literar decît cu o istorie. În
zugrăvirea portretelor lui Iliaş şi al lui Ştefan-Vodă, autorul nu ne dă nici o faptă
bună, nu vorbeşte nimic despre evenimentele istorice, iar din domnia lui Alexandru
Lăpuşneanu se dau numai cîteva ştiri istorice. Pe autor nu-l interesează atît datele
istorice, cît scoaterea în relief a calităţilor domnitorului care l-a însărcinat cu
alcătuirea cronicii.
Ca şi Macarie pe care-l imită, Eftimie încearcă să-şi scrie opera în cuvinte
meşteşugite, într-un stil retoric, cu tendinţe vădit moralizatoare. Este şcoala lui
Constantin Manasses. Eftimie însă nu abuzează de citate din acest autor. „Stilul lui,
după cum afirma I. Bogdan, este mai natural şi mai lămurit, conţine cu mult mai
puţine atribute retorice, mai puţine comparaţii, mai puţine reflexiuni morale etc.
decît al lui Macarie”5.
Cronica lui Eftimie are şi ea ambele defecte care strică şi veridicitatea şi
valoarea cronicii lui Macarie: caracterul oficial de laudă a patronului şi exagerările
retorice care întunecă înţelegerea clară a faptelor. Exagerarea în rău a tuturor faptelor
lui Ilie şi Ştefan Rareş „arătaţia ca nişte demoni ieşiţi din infern”, lauda şi linguşirea
lui Lăpuşneanu, fac din această scriere un panegiric şi nu o scriere istorică. Din altă
perspectivă lungile perioade retorice, comparaţii, hiperbole, dăunează prezentării
clare a faptelor6.

5
Cronica lui Eftimie, în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ioan Bogdan, edi ţie îngrijit ă de P.P. Panaitescu,
Bucureşti, 1959.
6
I.Bogdan, Cronicile slavo-române sec.XV-XVI, Cronica lui Eftimie.

7
CĂLUGĂRUL AZARIE

Ultimul cronicar al Moldovei care a scris în limba slavă a fost călugărul

Azarie. Despre el nu se ştie decât ceea ce el însuşi spune în cronica sa: că scrie din
porunca lui Petru Şchiopul, cu binecuvântarea mitropolitului Anastasie şi cu
mijlocirea marelui logofăt Golia.

Cronica călugărului Azarie

Călugărul Azarie şi-a scris cronica între anii 1574-1577. Ea a fost descoperită
de Ioan Bogdan într-un manuscris din secolul XVI-XVII „Povestire în scurt despre
domnii Moldoveni”, în Biblioteca Imperială din Petersburg. În cadrul cronicii, scrisă
în limba slavonă, este cuprinsă perioada din istoria Moldovei dintre anii 1551 - 1574.
Înainte de a povesti vremea sa, el începe şirul anilor de la descălecat, copiind,
ca şi predecesorii săi, vechiul letopiseţ al Moldovei, la care se adaogă apoi cronica lui
Macarie până la 1551, după care urmează partea sa propie, care îmbrăţişează istoria
Moldovei de la 1550 până la domnia lui Petru Şchiopul (1574). Cronica lui Eftimie
se pare ca i-a rămas necunoscută, deoarece, continuând cronica lui Macarie, el
introduce partea sa personală cu următoarele cuvinte: "Până aci au mers alcătuirile
ritoreşti ale părintelui Macarie. Să încep dar şi eu fostul şi nemernicul lui ucenic
Azarie."

Călugărul Azarie, ca bun ucenic, se străduieşte să imite toată arta retorică a lui
Macarie. Ca şi acesta, Azarie împrumută din bogatul arsenal de amănunte dramatice
şi epitete stilistice ale lui Manasses, pentru a le potrivi la situaţiile şi figurile istorice
moldoveneşti pe care le înfăţişa. Omorul lui Ştefan Rareş e înfăţişat ca o urâtă crimă
a boierilor. Alexandru Lăpuşneanu nu avea nimic din trăsăturile fioroase, după cum
este cunoscut în general, în schimb Despot este cunoscut ca noul Baltazar; e închis la
Suceava ca un şerpe de Tomşa, lăudat numai cu oarecare rezervă, şi i se pune în
seamă, că la fuga lui în Polonia, a luat vistieria Ţării. Povesteşte cu talent de
portretist fapte contemporane, în care urăşte pe Ion Armeanul pentru cruzimea lui în
pedepsirea boierilor şi călugărilor, şi are cuvinte de laudă pentru Golia.
Alexandru Lăpuşneanu apare ca un izgonitor al luteranilor şi un restabilitor al
ortodoxiei. „Un mare bărbat” piere cu dânsul. Ruxanda doamna ţine cu vrednicie
tutela fiului ei Bogdan, dar odată rămas singur, tânărul apucă pe căile stricăciunii ale
lui Roboam. Contra lui se ridică Ioan Vodă cel Cumplit. Sunt arătate toate felurile de
moarte, care au fost folosite împotriva clerului şi a boierilor. „Copronimul” lucrează
Duminica şi în sărbători, îşi ia nevastă în Postul Mare.

8
 La Azarie e remarcabil portretul doamnei Ruxanda, soţia lui Lăpuşneanu:
„Avea suflet mare, împodobit cu înţelepciune...dar foarte neputincioasă cu trupul şi
întotdeauna îşi odihnea corpul pe aşternut moale”. Acest contrast între puterile
sufleteşti şi cele fizice este înfăţişat simplu. Influeţa stilului ornat al lui Manasses se
resimte, însă mai departe; doamna Ruxanda „era ca un râu de aur cu undele de
argint şi săracii s-au adăpat şi au băut până la săturare”7.

CONCLUZII
Aceste cronici scrise după moartea lui Ştefan cel Mare sunt lipsite de precizie
şi obiectivitate, condiţii esenţiale oricărei opere istorice. Există multe deosebiri în
acestă privinţă între ele şi cronica scrisă la curtea lui Ştefan cel Mare. Un exemplu ar
fi grija de precizie pe care o avea aceasta din urmă: "În anul 6973 , ianuarie în 23,
joia pe la miazanoapte, înconjura Ştefan Voevod cetatea Chiliei, iar vinerea
dimineatza începură a surpa cetatea..." spre deosebire de cronicile lui Macarie,
Eftimie, chiar Azarie, în care faptele sunt înecate în podoabe stilistice . Nici o grijă
de cronologie: "În aceeaşi vreme...", "Dar nu mult dupa aceea..." etc .,etc.
În cronica lui Ştefan cel Mare toţi boierii care s-au învrednicit, în clipe de
cumpănă, de încrederea domnitorului şi au dus la capăt misiunea ce li s-a încredinţat
sunt pomeniţi cu cinste; în cronicile călugărilor nu sunt pomenite nici măcar numele
eroilor care au căzut pe câmpul de luptă pentru mărirea Moldovei. Ştefan cel Mare
era o personalitate care intra în istorie. Orice mişcare a lui era o astfel de pagină de
istorie, iar el ţinea ca istoria să fie scrisă aşa cum a făcut-o el.
Cu totul altfel se înfăţişează cronicile scrise după moartea lui. Autorii acestora,
călugări retraşi departe de curtea domnească, unde se plămădea istoria ţării nu aveau
nici chemarea şi nici posibilitatea de a scrie istoria în lumina ei adevărată. Realităţile
istorice, trecând prin prisma mentalităţii lor ascetice, sunt în chip firesc deformate.
De aceea nu trebuie să ne surprindă faptul că, în loc să citim în paginile lor
toate frământăturile timpului, întâlnim mai mult preocuparea de formă, de stil, de
efect; căci, în loc să povesteasca simplu şi precis cele ce aflau, recurgeau la
cronograful lui Manasses, pentru a împrumuta din el podoabe retorice.
Cronicile oficiale slavonești pot fi încadrate în literatura istorică, fiindcă deși
sunt redactate din porunca domnilor, scriitorii se străduiesc să scrie după anumite
norme retorice. Modelul preferat de aceștia, așa cum s-a văzut, este cronograful
bizantin al lui Manasses, încărcat de înflorituri stilistice rafinate. Cărturarul Macarie
întemeiază în Moldova o adevărată școală literară românească, de altfel prima de
acest gen. Ucenicii lui, Eftimie și Azarie, duc mai departe tiparul construit de el,
proslăvind pe voievozii din ordinul cărora își alcătuiesc opera. Cei doi sunt însă
favorabili domnilor ridicați de boieri contra vechii dinastii a succesorilor lui Petru
7
G.G.Ursu, Memorialistică în opera cronicarilor

9
Rareș, drept dovadă a apartenenței acestora la politica noii boierimi, de acomodare cu
otomanii și de patronare a domniei .
Inspiraţi mai mult din apocrifele biblice şi din vieţile sfinţilor, călugării
cronicari, neştiutori despre cele ce se petrec departe, la curte, sunt înclinaţi să vadă în
domnul, a cărui viaţă o scriu din poruncă, un prototip, un ideal de virtuţi creştineşti.
De aceea cronicile lor au un caracter panegiric .Dacă la cele de mai sus adăugăm şi
faptul ca aceste cronici erau scrise într-o limbă străină, neaccesibilă păturilor largi ale
poporului, atunci este uşor de înţeles pentru ce nu le putem considera ca un
instrument al deşteptării conştiinţei naţionale.
Din nefericire, cronicile redactate după moartea lui Ștefan cel Mare sunt lipsite
de acuratețe și de obiectivitate, însușiri fundamentale oricărei opere istorice. Dacă
este să le comparăm cu cronicile slavo-române din secolele XV-XVI, vedem că nu
mai avem redate în mod precis anul, luna, ziua din săptămână și cu atât mai puțin
momentul din zi în care se desfășoară evenimentele, dimpotrivă. În scrierile oficiale
de curte, cronologia contează mai puțin: „în aceeași vreme”, „nu mult după aceea”,
faptele fiind sufocate de tot felul de podoabe stilistice. Acest aspect, este, într-o
anumită măsură, de înțeles, dacă ținem seama că autorii erau niște călugări izolați de
curtea domnească – unde se făurea istoria țării – care trăiau într-o ambianță de
misticism. Ei nu aveau vocația și nici capacitatea de a scrie istoria în lumina ei
adevărată. Realitățile istorice sunt, în mod inevitabil, alterate de mentalitatea lor tipic
monahală.
Asadar impotriva acestor deficiențe, am putea spune că aceste letopisețe
oficiale din secolul XVI contin informații valoroase despre istoria Moldovei din
perioada 1504-1574. Totodata putem zice ca ele pot fi o piatra de temelie și model
pentru istoriografia românească din secolul XVII și au constituit o etapă importante
in dezvoltarea acesteia.

10
BIBLIOGRAFIE

1. Ştefan Ciobanu. Istoria literaturii române vechi. Bucureşti: Editura

Eminescu, 1989 - ediţie îngrijită, note şi prefaţă de Dan Horia Mazilu

2. N.Iorga, Istoria Literaturii Româneşti, Vol.I, ediţia a II-a, Editura librăriei

Pavel Suru, Bucureşti 1925

3. G.G.Ursu, Memorialistică în opera cronicarilor, Editura Minerva, Bucureşti

1972

4. I.Bogdan, Cronicile slavo-române sec. XV-XVI, Editura Academiei

Republicii Populare Române, 1959.

5. Pr.prof.dr. Mircea Păcurariu, Cultura Teologică Românească – scurtă

prezentare istorică, Editura Basilica, Bucureştic 2011.

11