UNIVERSITATEA ”ALEXANDRU IOAN CUZA ” IAŞI

FACULTATEA DE ISTORIE
STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT

REFERAT

Modernismul lovinescian

Master Anul II
Relaţii, instituţii şi organizaţii internaţionale

Curs : Relaţii şi instituţii culturale internaţionale

Studenta: Ingrid-Lavinia Lucuţa

IAŞI, 2019
 Cunoscut drept „unul dintre cei mai importanţi critici şi teoreticieni literari care au
marcat perioada interbelică”1 , Eugen Lovinescu a exercitat asupra literaturii române o acţiune
formativă comparabilă doar cu cea desfăşurată de Titu Maiorescu, în a doua jumătate a
secolului al XIX lea. Dat fiind că lui îi revine meritul de a fi acţionat în direcţia adaptării
modernismului la specificul culturii şi civilizaţiei româneşti, consider necesară abordarea
teoriilor sale expuse la începutul secolului XX pentru a putea demonstra următoarea idee:
legea imitaţiei a fost un proces, dacă nu obligatoriu, cel puţin necesar pentru depăşirea
„diferenţei de nivel cultural dintre noi şi civilizaţia Apusului”2 , teoria formelor fără fond
nefiind altceva decât „o realitate pe care nu o putem decât constata.”3 .Cu alte cuvinte
adoptarea legii imitaţiei nu presupunea abandonarea trecutului, ci împrumutarea unei forme
prin care temele autohtone să devină sursă de inspiraţie pentru literatură. Sorin Alexandrescu
acordă un interes deosebit acestei probleme, dezbătând-o, de altfel, în lucrarea „Paradoxul
român”; el susţine că „numeroşi scriitori români au îmbinat inovaţiile estetice cu un
tradiţionalism ideologic”4 şi recunoaşte că „situaţia culturii române poate părea neobişnuită”5
în sensul că, spre deosebire de alte culturi, cum ar fi cea franceză, scriitorii români nu se
detaşează cu totul de tot ceea ce înseamnă trecut şi teme autohtone,ci adaptează aceste două
noţiuni la formele occodentale împrumutate.

Influenţele despre care vorbeşte Eugen Lovinescu au fost necesare, însă ele au acţionat
asupra unui element autohton, acestea nu au inventat o cultură, ci au modelat-o, ajutând-o să
se regăsească. În opinia lui Lovinescu, modernismul românesc se bazează pe două mari
principii: principiul sincronismului şi teoria imitaţiei. Deşi adept al lui Maiorescu, Lovinescu
nu este de acord cu teoria formelor fără fond, considerând că o cultură tânăra cum este cea
românească trebuie să împrumute formele de la ţările mai avansate urmând ca treptat să-şi
ridice fondul la acelaşi nivel. Motivul pentru care acest subiect a meritat o dezvoltare şi, mai
ales, o argumentare este că acţiunile lui Lovinescu (revista şi cenaclul literar Sburătorul)
constituind punct de pornire pentru mulţi scriitori români modernişti(Tudor Arghezi, Ion
Barbu, Camil Petrescu, Alexandru Phillipide, etc). Mai mult decât atât, teoriile sale
influenţează însăşi dezvoltarea culturii, prin începerea unei noi perioade de orientare culturală,
marcantă pentru istoria literaturii române. Lovinescu propune eliminarea rapidă a decalajelor
culturale şi modernizarea româneasca, deci sincronizarea cu spiritul veacului. El îşi

1
Prof.univ.dr.Grigore Georgiu, curs Istoria culturii române moderne, Bucureşti, 2007, p.287
2
Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne,p.13
3
Ibidem
4
Sorin Alexandrescu, Paradoxul Român, p.4
5
Ibidem

2
elaborează teoriile într-un moment în care, fără a imita, literatura română ar fi devenit
stagnantă, nu ar mai fi evoluat. Teoria sincronismului şi cea a imitaţiei sunt legate de numele
lui Lovinescu şi au stârnit discuţii în epocă, rămânând cu toate acestea, în linii generale,
valabile până astăzi. „Istoria civilizaţiei române moderne” vorbeşte nu doar despre o teorie, ci
despre un moment din istorie.

În anul 1919 Eugen Lovinescu creeaza revista Sburătorul care îşi propunea să
promoveze scriitorii tineri, să propulseze o literatură întemeiată pe teoria sincronizării şi a
împrumuturilor culturale.„La baza mecanismului contemporaneităţii vieţii noastre materiale şi
morale se află factorul unic al imitaţiei” afirmă Eugen Lovinescu”6 . Legea imitaţiei se află la
baza procesului de evoluţie a culturii române şi potrivit acesteia, societăţile înapoiate suportă
o fecundă influenţă din partea celor avansate. În acest sens, cadrul teoretic este alimentul de
sociologie psihologică şi finalistă a lui Gabriel Tarde, prin ideea de imitaţie ca lege universală
a dezvoltării societăţilor. Imitaţia este baza armonizării şi omogenizării sociale şi se
manifestă, în concepţia gânditorului francez, ca o formă psihologică socială a legii universale
a repetiţiei. Dincolo de aceste influenţe, opera lui E. Lovinescu poartă incotestabil marca
personalităţii sale, la baza întregii acţiuni combative a criticului român situându-se ideea
sincronismului. Este vorba despre un proces în doi timpi: mai întîi simularea şi, în al doilea
rînd, stimularea. Tendinţa e ca popoarele mici să devină sincronice, ajungând din urmă, prin
imitaţie, popoarele aflate pe o treaptă superioară a evoluţiei. Preluată, aşa cum am mai spus,
din sociologia lui Gabriel Tarde, teoria imitaţiei este aplicată fenomenului românesc. Prin
cercetarea aspectelor politice şi culturale ale societăţii româneşti, Eugen Lovinescu declară că
momentul în care civilizaţia română începe este cel al pătrunderii, în Principatele Române a
primelor semne ale spiritului occidental. Cultura română trebuia scoasă dintr-o inerţie
periculoasă – împrumutând formele, s-au creat premisele pentru a se consolida fondul. Totul a
pornit de la intuiţia ingenioasă a posibilităţii de a argumenta dreptul la existenţă al „formelor
fără fond”: „Ne iubim strămoşii, ne iubim însă şi strănepoţii: nu suntem numai punctul ultim
al unei linii de generaţii, ce se pierde în trecut, ci şi punctul de plecare al generaţiilor ce vor
veni la lumină; nu suntem numai strănepoţii încărcaţi de povara veacurilor, ci şi strămoşii
virtuali ai strănepoţilor târzii; obligaţiile faţă de viitor depăşesc pe cele faţă de trecut”.7

La apariţia lucrării de la care am pornit această argumentare – „Istoria civilizaţiei

române moderne” – mediul cultural în România era caracterizat de o atmosferă încordată,

6
Eugen Lovinescu, op.cit, p.34
7
Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne”, Editura Minerva, Bucureşti, 1997,p.221

3
datorită disputei dintre cele două orientări culturale, moderism şi tradiţionalism. Lucrarea a
fost, evident, criticată din diverse motive: fie că lucrarea este „rodul unei precipitări
diletante”, fie că este lipsită de originalitate, fie că a greşit în a-l alege pe Gabriel Tarde drept
„autoritate”, utilizând tezele acestuia, sociologul francez fiind considerat, la acea vreme, „ieşit
din uz”8

Prin sincronism, Lovinescu defineşte nevoia oricărei civilizaţii de a se raporta în

permanenţă la modelele pe care timpul le impune; literatura română, de pildă, trebuia să se
sincronizeze cu literatura franceză, punctul cel mai înalt al literaturii universale în acel
moment, prin imitaţie. Din punctul său de vedere, popoarele civilizate practică o imitaţie
selectivă, pe când ţărilor mici, aflate într-un proces revolut, le este specifică o imitaţie
integrală. De interes este minuţioasa analiză pe care o face fenomenului, criticul aducând
argumente pro şi contra, ilustrând prin diverse cazuri şi momente ale civilizaţiei universale.
De pildă, o obiecţie pe care Lovinescu o aduce sincronismului este comunismul din Rusia,
care la vremea aceea ameninţa să se impună ca doctrină imitabilă printr-o neobosită
propagandă. Din nefericire, temerile criticului s-au dovedit întemeiate. În ceea ce priveşte
legea imitaţiei, situată la baza sincronismului, ea acţionează de sus în jos, „de la aristocraţie la
plebe”9 , de la oraşele mari către provincii. Valorile circulă şi sunt imitate, dar imitaţia nu se
produce în mod egal, ci în funcţie de personalitatea fiecărui popor. Şi aici exemplele sunt
numeroase, iar conexiunile ideologice trădează fineţea spirituală a criticului. Între acestea se
numără şi romantismul românesc, preluat din literatura occidentală fără să fi existat o bază
clasicistă în literatura noastră şi care, aşezat la temelie, devine principala dimensiune a
scrisului românesc.

Tot în această lucrare, Lovinescu enunţă legea interdependenţei sau a sincronismului, a

cărei acţiune devine tot mai accelerată pe măsură ce mijloacele de comunicaţie se intensifică.
Această tendinţă este cu atât mai vizibilă în literatură: ”De la sfârşitul veacului al XVIII-lea,
evoluţia literaturii europene este sincronică; orice formă de artă apărută într-un centru artistic
se propagă aproape instantaneu peste toată Europa; în timpurile noastre, impresionismul şi
cubismul francez, expresionismul german, dadaismul, constructivismul s-au răspândit
concentric în toate ţările.”10 Ca şi Maiorescu, amplificând teoria sincronismului la întreaga
sferă sociala şi politică, Eugen Lovinescu susţine că, vreme îndelungată, societatea

8
Zigu Ornea, Prefaţa „Istoria civilizaţiei române moderne”, Editura Minerva, Bucureşti, 1997
9
Eugen Lovinescu , op.cit., p.293
10
Ibidem,p. 268

4
românească s-a dezvoltat sub influenţa răsăriteană. Teoria lui Maiorescu, a formelor fără fond,
este însă amendată prin corectarea rupturii totale dintre fond şi forma pe care o susţine criticul
junimist, Eugen Lovinescu întorcând ierarhia termenilor, dând prioritate formelor
împrumutate, care treptat modelează fondul corespunzător: aceste forme au fost nu numai
necesare, dar şi binefăcătoare. Imitaţia are loc dinspre exterior spre interior (de la forma la
conţinut) nu invers11. De aceea, criticul modernist combate în mod susţinut tendinţele
conservatoare,"forţele reacţionare" ale dezvoltării societăţii româneşti, reprezentate în plan
literar şi estetic de curentele literare tradiţionaliste. Poporanismul este, în aprecierea lui, un fel
12
de „socialism moldovenesc” , iar teoria evoluţiei naturale a lui Nicolae Iorga i se pare un
principal factor de regres social şi cultural. Nu trebuie acceptată "barbaria" în locul civilizaţiei
şi a întoarce spatele oraşului şi a fixa valorile morale şi izvoarele de inspiraţie artistică numai
în sfera rurală este reacţionarism, după opinia lui. Derivată din teoria sincronismului este şi
aceea a mutaţiei valorilor estetice, Lovinescu afirmând, în baza relativismului, că „plăcerea
estetică variază nu numai de la rasă la rasă, de la epocă la epocă, ci şi de la individ la
individ”13, enunţând astfel deăderea unor modele literare, a unor forme de artă, opere literare
şi scriitori. Pe scurt, principiul sincronismului în cultură însemna acceptarea schimbului de
valori, a elementelor care conferă originalitate şi modernitate fenomenului literar. Nu e vorba
de o imitaţie supusă, de un împrumut fără discernământ, ci de o integrare a culturii într-o
formulă estetică viabilă, în pas cu evoluţia culturii europene. În esenţă, modernismul
lovinescian porneşte de la ideea că există un spirit al veacului, explicat prin factori materiali şi
morali, care imprimă un proces de omogenizare a civilizaţiilor, de integrare într-un ritm de
dezvoltare sincronă. În condiţiile în care există decalaje între civilizaţii, cele mai puţin
avansate suferă influenţa binefăcătoare a celor mai avansate. Influenţa se realizează în doi
timpi: mai întâi se adoptă, prin imitaţie, forme ale civilizaţiei superioare, apoi, după
implantare, se stimulează crearea unui fond propriu. Prin modernizare, Lovinescu înţelege
depăşirea unui „spirit provincial”, deci nu opoziţia faţă de tradiţie, de specificul naţional.
Polemica lui cu tradiţionalismul nu conduce la combaterea factorului etnic în crearea de
cultură – pe care nu-l contestă – ci la sublinierea necesităţii de înnoire.

Imitaţia şi difuziunea imitaţiei au fost principiul formativ al instituţiilor noastre ca şi a

altor popoare şi naţiuni. Am imitat instituţia regalităţii, instituţia parlamentară, constituţia,
codul legislativ apusean. Deci cultura româneasca nu este decât reflexul imitaţiei culturii

11
Ibidem, p.310
12
Ibidem, p.225
13
Ibidem, p.298

5
apusene. Imitaţia se află la baza tuturor civilizaţiilor, dar în mod inegal. În unele epoci are un
caracter integral, global, pe când în altele are un caracter de culegere şi fixare a imitaţiilor
introduse pe cale revoluţionară. Intrând în polemica desfaşurată în secolul XX cu privire la
conţinutul noţiunilor de cultură şi civilizaţie, Lovinescu spunea: “şi pentru noi civilizaţia
reprezintă totalitatea condiţiilor materiale dintre care lumina electrică, şina de cale ferată,
sârma de telegraf, poliţie, regim juridic, economie, instrucţie obligatorie, vot universal şi deci
regim politic, pe când cultura reprezintă totalitatea bunurilor sufleteşti fie ele foarte morale şi
religioase produse ale veacurilor trecute, fie deprinderi sufleteşti dobândite mai de curand “14.
Lovinescu face distincţie netă între civilizaţie şi cultură, neintroducând în conceptul de cultură
valorile materiale create de un popor. În viziunea sa, realizările materiale ale unei comunităţi
fac parte din civilizaţie.

În legătură cu raportul cultură-civilizaţie, Lovinescu menţiona: “Drumul de la cultură

la civilizaţie nu este ireversibil, devenind condiţiile vieţii noastre, aceste bunuri materiale intră
în deprinderi şi se prefac cu timpul prin adaptare în valori sufleteşti, cu alte cuvinte, civilizaţia
se transformă ȋn cultură. 15

Tezele lui Lovinescu au fost contestate în vremea aceea de către conservatori şi

tradiţionalişti şi mai ales de revista “Gândirea” care a fost condusă şi la care a colaborat mult
timp un reprezentant de seama al filosofiei româneşti, Nichifor Crainic. Teza sincronizării
noastre cu apusul a fost denunţată ca un atentat împotriva specificului naţional, iar susţinătorii
ei drept corupatori ai tinerelor generaţii româneşti. Lovinescu a fost denumit în epoca
teoreticianul maimuţei imitatoare. La fel este considerată deficitară concepţia sa prin care
minimaliza rolul factorului bizantin răsăritean în morfologia de creare a spiritualităţii
româneşti aşezată exclusiv sub semnul latinităţii.

Modernizarea a fost văzută, de majoritatea comunităţilor tradiţionale, ca o ameninţare

la adresa identităţii lor etnice. Modernizarea a generat, astfel, reacţii pe măsură. Asocierea
strânsă dintre identitatea etnică sau naţională şi ortodoxie s-a impus ca model în timpul primei
jumătăţi a secolului al XX-lea.

În concluzie, în istoria civilizaţiei române moderne, Eugen Lovinescu descifrează

sensul şi direcţia necesară a evoluţiei Romaniei moderne. Eugen Lovinescu critică
romantismul antiorăşenesc, tradiţionalismul înteles ca un curent de idei diversificat dar

14
Eugen Lovinescu, op.cit.,p.254
15
Eugen Lovinescu, op.cit.,p.302

6
refractar faţă de dezvoltarea civilizaţiei. Eugen Loviescu critică acele atitudini exprimate de o
parte a intelectualităţii româneşti şi a politicienilor din vremea sa care considerau viaţa
oraşului ca decadentă, degeneratoare a spiritului de moralitate a poporului român şi
preamăreau virtuţiile satului românesc considerat un fel de bastion de citadelă a românismului
pur şi moralităţii desăvârşite. Civilizaţia noastră, susţine Eugen Lovinescu, s-a dezvoltat în
concordanţă cu civilizaţia occidentală. El consideră ca factor de regres şi stagnare tot ce ţine
de cultura bizantină, de ortodoxism şi de tradiţii orientale. În schimb, Lovinescu exprimă
părerea că orice progres al culturii române este un produs al contactului cu apusul.

Consider, deci, că teoria imitaţiei nu numai că nu s-a împotrivit evoluţiei fireşti a

culturii române, dar, mai mult decât atât, a dat o nouă însemnătate acestei noţiuni.

Bibliografie

Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne”, Editura Minerva, Bucureşti,

1997

Prof.univ.dr.Grigore Georgiu, curs Istoria culturii române moderne, Bucureşti, 2007

Sorin Alexandrescu, Paradoxul Român

Zigu Ornea, Prefaţa „Istoria civilizaţiei române moderne”, Editura Minerva, Bucureşti,
1997

Săndulescu, Al. (2008), Întoarcere în timp: memorialiști români, Ediția a II-a, revăzută
și adăugită, București: Editura Muzeul Național al Literaturii Române, pp. 207–221

https://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Lovinescu