Cazul cvasi-clasic

§ 46. Funcția de undă în cazul cvasi-clasic

În cazul în care lungimea de undă de Broglie a particulelor este mică în comparație

cu dimensiunile caracteristice L, constitue condiția a aceastei probleme speciale,
atunci proprietățile sistemului sunt aproape de cazul clasic. (Prin analogie cu asta,
așa cum optica ondulatorie trece în optica geometrică atunci cînd lungime de undă
tinde la zero.)

Acum vom face un studiu mai detaliat al proprietăților sistemelor cvasi-clasice.

Pentru aceasta în ecuația Schrödinger

Înlocuim valoarea (1.1)

Pentru funcția σ obținem ecuația

Prin faptul că sistemul se presupune a fi aproape clasic după proprietațile sale, o să

căutăm σ în formă de rînd ( număr )

situate după puterea lui

Vom începe să analizăm cel mai simplu caz, mișcare unidimensională a unei
singure particule. Și atunci ecuația (1.2) se reduce la ecuația

(1.4)
( unde prim este o diferențiere după coordonata x).
În prima aproximație, vom scrie σ = σ0 și excludem termenul care conține :

De aici găsim

Expresia de sub integrală nu este altceva decît impuls clasic p (x) a particulei,
exprimat în funcție de coordonate. Dacă definim funcția p (x), cu semnul + în fața
rădăcinii,vom avea expresia

(1.5)
Ceea ce era de așteptat în conformitate cu expresia (cuazi-clasică) de limitare
pentru funcția de undă1).
Efectuăm în ecuația (1.4), neglijarea valabilă numai în cazul în care al doilea
termen din partea stângă este mic în comparație cu primul, adică trebuie să fie
sau

În primă aproximație, conform (1.5), σ '= p, astfel condiția rezultată poate fi scrisă

(1.6)
Unde și - lungimea de undă de Broglie a particulei,
exprimată ca funcție de x cu ajutorul funcției clasice p(x). Astfel, am primit
condiții de natură cantitativă a cazului cvasi-clasic - lungime de undă a particulei ar
trebui să se modifice puțin pe distanțe de ordinul ei. Aproximația devine
inaplicabilă în acele regiuni ale spațiului în cazul în care această condiție nu este
îndeplinită.
Condiția (1.6) poate fi scrisă într-o altă formă, menționând că

Unde F = - dU/dx este forța clasică, care acționează asupra particulei într-un câmp
extern. Introducînd această forță (putere), vom găsi

(1.7)
Acest lucru arată că aproximația cuazi-clasică nu se aplică atunci când inpulsul
particulei este prea mic. În special, este evident ca este inaplicabilă în apropierea
punctelor de cotitură, adică în apropierea punctelor în care particula, potrivit
mecanicii clasice, s-ar opri, și apoi ar începe să se miște în direcția opusă. Aceste
punctele se determină din egalitatea p(x) = 0, adică E = U (x). Când p→0, lungime
de undă de Broglie tinde la infinit, și este clar că, în orice caz, nu poate fi mică.
Să menționăm, totuși, că condiția (1.6) sau (1.7) poate să nu fie suficientă pentru
permiterea aproximației cuazi-clasice. Faptul e că acesta este obținută prin
compararea a diferiți termeni în ecuația diferențială (1.4), în care elementul omis
cuprinde o derivata de ordin mai mare. În realitate, este necesar să se solicite
descompunerea termenilor succesivi mici în soluția acestei ecuații, și nu poate fi
asigurată prin valoarea mica a membrului omis. Așa că, în cazul în care la

1
)Funcția cuazi-clasică are forma , după cum se știe ∫ 𝑝𝑑𝑥 este independenta de
timpul acțiunii. Acțiunea mecanică deplină a S particule este
S = -Et ± ∫ 𝑝𝑑𝑥. În σ0 termenul – Et lipsește din considerentul că noi analizăm funcția ѱ
independentă de timp.
rezolvarea pentru σ(x) este un termen, care crește odată cu coordonata x după legea
близкий к линейному, valoarea mica a derivatei a doua în ecuația nu împiedică
faptul că la distanțe suficient de mari, acest termen poate "atinge" o valoare mare.
Această situație apare, în general, atunci când câmpul se extinde la distanțe mai
mari comparativ cu lungimea caracteristică L, în cazul în care suferă o modificare
evidentă (vezi nota de mai jos în legătură cu formula (1.11)); aproximarea cvasi-
clasică este inaplicabilă pentru urmărirea comportamentului funcției de undă la
distanțe mari.
Să ne întoarcem la calcularea termenului următor, la descompunerea (1.3). Din
membrii de ordinal întîi după ħ în ecuația (1.4) primim , de aici

Integrînd găsim

(1.8)
(Constanta de integrare este omisă). Substituind această expresie în (1.1) și (1.3)
vom primi funcția de undă în următoarea formă

(1.9)
Factorul 1 /√𝑝 în această funcție permite o interpretare mai simplă. Probabilitatea
de a găsi particula în punctele cu coordonatele între x și x + dx se determină de
pătratul |𝜓|2 adică în general, este proporțională cu 1 / p. Acest lucru era de
așteptat pentru <<particulele cvasi clasice>>, deoarece în mişcarea clasică timpul
de mișcare a particulei pe intervalul dx, este invers proporțională cu viteza (sau
impulsul) particulei.
În cazul clasic regiunile inaccesibile ale spațiului, unde E < U (x), funcția p (x)
este pur imaginară, astfel indicatorii sunt reali. În general soluția ecuației de undă
în aceste zone este

(1.10)
Cu toate acestea, trebuie să se țină seama de faptul că precizia cvasi-clasică
de aproximare nu dă dreptul de a păstra termeni exponențial mici, în contextul
fundalul unui exponențial mai mare, şi în acest sens, păstrarea simultană a ambilor
membri în (1.10) este în general de neacceptat.
Deși, de obicei nu este nevoie de a utiliza membri de ordin mai mare (în ordinea
micime) în funcția de undă, primim aici, de asemenea, urmatorul termen în
descompunere (1.3), luînd în considerare unele aspecte ce țin de precizia cvasi-
clasică.
Membrii de ordinal ħ2 în ecuația (1.4) ne dă
substituim ((46.5) și (46.8) pentru σ0 şi σ1)

Integrînd (primul termen se integrează prin părți) și introducând forța F=pp'/ m,

obținem

Funcția de undă în această aproximaţie studiată are forma

sau

(1.11)
Apariția termenilor imaginari de corecție în factorul pre-exponențial este
echivalentă apariția acelorași modificări în faza funcției de undă (adică adaugarea
1
la integrala ∫ 𝑝𝑑𝑥 în exponentul ei). Această corecție este proporțională cu ħ,
ħ
adică având un ordin după mărime de ƛ / L.
Al doilea și al treilea termen în paranteze pătrate (1,11) trebuie să să fie mici în
comparație cu 1. Pentru prima dintre ele condiția coincide cu (1.7), dar în a doua
estimarea integralei conduce la condiția (1.7), numai în cazul în care F2 tinde
(rapid) la zero, pe distanțe ~ L.

§ 47. Condiția de limită în cazul cvasi clasic

Fie x = a un punct de cotitură (astfel încât U (a) = E), și U > E pentru toți
x > a, astfel încât zona din dreapta punctului de cotitură clasic este inaccesibilă.
Funcția de undă trebuie să fie amortizată în interiorul acestei regiuni. La o distanță
suficientă față de punctul de (cotitură) pivot, are de forma

pentru x > a (2.1)

care corespunde primului termen din (1,10). Pe partea stângă a punctului de

cotitură, funcția de undă trebuie să reflecte combinația reală (1.9) din cele două
soluții cvasi-clasice ale ecuației Schrödinger:

pentru x > a (2.2)

Pentru a determina coeficienții în această combinație, este necesar să se urmeze

schimbarea funcției de undă pentru a - x (pozitivi) - și ( în cazul în care expresia
(47,1) este valabilă) la x - a negativi. În același timp, cu toate acestea, este necesar
să se treacă prin zona din apropierea punctului de oprire, unde aproximarea cvasi-
clasică este inaplicabilă și ar trebui să fie luate în considerare soluția exactă a
ecuației lui Schrödinger . Pentru valori mici ale lui | x - a | avem

(2.3)

cu alte cuvinte, în acest domeniu, avem de-a face cu problema de mișcare într-un
cîmp permanent. Soluția exactă a ecuației lui Schrödinger pentru această problemă
a fost găsit în § 24, iar legătura dintre coeficienții (2.1) și (2.2) pot fi găsite prin
comparație cu expresiile asimptotice (24,5) și (24.6) din soluția exactă de fiecare
parte a punctului de cotitură (pivot). Trebuie remarcat faptul că (2,3) implică p
(x) = √2𝑚𝐹0 (𝑥 − 𝑎), astfel încât integrala

Ea coincide cu expresia în exp argument sau sin (24,5) sau (24.6). În aceste
argumente, este esențial ca domeniul de aplicabilitate al expansiunii (1.3) și
regiunea cvasi clasică parțial se suprapun: dacă mișcarea este cuasi-clasică în
aproape întreaga regiune a câmpului (ce este de așteptat), există valori |𝑥 − 𝑎| atât
de mici încât este permisă expansiune (1.3), și în același timp, sunt atât de mari
încât este satisfăcută starea cuasi-clasică și aplicabil asimptotic (24,5) (24,6)1).
Metodic este mai instructiv, cu toate acestea, un alt mod de a evita necesitatea de a
recurge la soluția exactă. Pentru aceasta trebuie să se ia în considerare
formal 𝜓(𝑥), ca o funcție complexă a variabilei x și de a facut trecerea de la pozitiv
la negativ x – a în cale, și de modul în care este amplasat în întregime departe de
punctul x = a, astfel încât în totă calea satisfăce formal se îdeplinește condiția
cvasi-clasică (A. Zwaap , 1929). Din nou considerăm aceste valori |𝑥 − 𝑎|, la care
în acelaș timp este permisă descompunerea (2,3), astfel încât funcția de undă (2.1),
ia forma

(2.4)

1) De fapt, expansiunea (2.3) este valabil pentru |𝑥 − 𝑎| ≪ L, unde L –distanța tipică a schimbării
câmpului U (x). Condiția cvasi-clasică (1,7) necesită |𝑥 − 𝑎|2/3 ≫ . Ambele aceste
condiții sunt compatibile, din moment ce mișcarea cuasiclassică este departe de punctul de cotitură (
adică pentru |𝑥 − 𝑎| ~ L înseamnă că L 3/2 ≫
Să examinăm mai întâi modificările în această funcție, în jurul punctului x = a de
la dreapta la stânga de-a lungul semicercului (raza r) în semiplanul de sus a
integralei x. Pe acest semicerc

iar faza 𝜓 variază de la 0 la π. Astfel și factorul exponențial din (2,4), la început

(cînd 0 < 𝜓 < 2π/3) crește în valoare absolută, iar apoi scade în valoare absolută
pînă la 1. La sfârșitul tranziției exponentul devine pur imaginar, egal cu

În același factor pre-exponențial (2,4), ca urmare a a derivării avem

Astfel, întreaga funcție (2,4), trece în al doilea termen (2.2) printr-un coeficient
1
C2= Ce-iπ/4
2

Faptul că la derivarea (traversarea) prin jumătatea superioară a fost posibil să se

determine numai coeficientul C2 din (2,2), are o explicație simplă. Dacă urmărim
schimbarea funcției (2.2), la derivarea (traversarea) (de la stânga la dreapta), care
merg de-a lungul aceeași semi-cerc în direcția opusă, vom vedea că, la începutul
derivarii primului termen descrește exponențial în comparație cu cel deal doilea
termen. Dar apropierea cuasi-clasică nu ne permite de a înlocui termenii
exponențiali mici în funcția 𝜓 "pe fondul" membrului primar mare, care este
motivul pentru "pierderea" primul termen din (2.2), atunci când am produs
derivarea (traversarea).

Pentru a determina raportul dintre C1este necesar de a face un ocol de la dreapta la

stânga de-a lungul semicercului în jumătatea inferioară pentru un x complex. În
mod similar, constatăm că, în acest caz, funcția (2.4) devine primul termen din
1
(2.2), cu un coeficient de C1= Ceiπ/4
2

Astfel, funcția de undă (2.1) pentru x > a corespunde pentru x < a funcția
Regula rezultată poate fi scris sub o formă, care să nu depindă de partea în care se
află regiunea clasică interzisă față de punctul de întoarcere.

(2.5)

pentru U(x) > E pentru U(x) > E

(Н. А. Kramers, 1926).

Să subliniem încă o dată faptul evident care reese din această întrejurare, care
este în mod normal asociată cu o anumită condiție limită stabilită pentru una din
parțile punctului de cotitură, și în acest sens, ar trebui să se aplice doar într-o
anumită direcție.
Anume, regula (2.5) se obține în condițiile de delimitare 𝜓 → 0 în interiorul
regiunii clasice interzise și ar trebui utilizată tranziția pentru a trece de la ultima la
regiunea clasic permisă (așa cum este indicat în (2.5) printr-o săgeată)1).
În cazul în care regiunea clasic accesibilă este limitată (pentru x = a) de o
barieră de potențial infinit de mare, atunci condiția limită pentru funcția de undă la
x = a este 𝜓 = 0 (vezi § 18). Aproximare cuasi-clasică este aplicabilă în acest caz,
până la barieră și funcția de undă este

pentru x < a
(2.6)
𝜓=0 pentru x > a

§ 48. Regula de cuantificare Bohr- Sommerfeld

1) Tranziția în direcția opusă își pierde sensul în sensul că, chiar și o mică schimbare în funcția de undă în
dreapta (2.5) poate duce la o funcție exponențială crescătoare a membrului stâng.