Caracteristicile criminalului în serie

Pentru a înţelege această frecvenţă a criminalilor în serie trebuie să

observăm câteva caracteristici, având în vedere că ucigaşul în serie are câteva
trăsături aparte, din care vor fi descrise doar principalele şase:

1.Crimele se repetă(“în serie”), petrecându-se cu frecvenţă mai mare sau

mai mică, adeseori crescând ca număr, după o perioadă de timp ce poate
însemna chiar ani de zile; ele continuă până când asasinul este prins, sau până
când moare sau, la rândul său, este ucis.

Definiţia de mai sus reprezintă tiparul fundamental alasasinului în serie.

Este evident că nu există vreun număr predeterminat de victime de la care
asasinul devine criminal în “serie” şi nici vreo frecvenţă stabilită a acestei activităţi
macabre căreia I se aplică termenul de mai sus. Spre exemplificare, am putea da
cazul sud-africanului Ronald Cooper care, deşi a ucis o singură dată înainte de a
fi arestat , a dezvăluit în jurnalul său un program extensiv şi planificat cu grijă de
ucidere a copiilor.
Această predispoziţie este deseori recunoscută chiar de ucigaş. Mulţi dintre
ei, după ce au fost arestaţi, au mărturisit că ar fi continuat să ucidă dacă ar fi fost
lăsaţi în libertate.William Banin, “ucigaşul de pe autostradă” din California, I-a
declarat unui ziarist, după proces: ”NU mi-a pierit pofta de a ucide. Nu mă pot
stăpâni să n-o fac.”Pentru cei mai mulţi criminali în serie, actul crimei, dublat
adeseori de abuz sexual şi mutilare, constituie un motiv în sine. În plus, la fel ca
în cazul stimulării prin alcool sau droguri, ”doza” e din ce în ce mai mare. Aşa
cum un drogat nu se va vindeca niciodată de patima lui dacă va avea acces liber
la stimulent, tot aşa şi asasinul va continua în serie îndeletnicirea sa oribilă până
ce, fie va muri, fie va fi omorât, sau până când va fi prins şi înlăturat din societatea
pe care o afectează.

2.La fel ca în cazul omuciderilor “normale”,crimele tind să se petreacă în

relaţie de unu-la-unu.

Forma cea mai comună de omucidere este incidentul singular, prin care o
persoană e omorâtă de o altă persoană. Convenţional, criminologia clasifică acest
gen de omoruri în două categorii:
1.”crima pasională”, comisă într-un moment de furie intensă sau de
frustrare;
 2.crima înfăptuită “cu sânge rece”, care se distinge printr-o premeditare
atentă, motivată adeseori de speranţa unui câştig personal.
O dată atins obiectivul propus (eliminarea soţului necredincios,de
exemplu,sau a deţinătorului unui obiect râvnit), nu există nici un motiv de a mai
presupune că asasinul va ucide din nou. Dintr-un studiu bazat pe statistica
crimelor, se poate vedea că, în anul 1989, în Anglia şi Ţara Galilor, o mare parte a
omuciderilor au fost comise de persoane care se cunoşteau cu victima. Există şi
circumstanţe accidentale, în care un criminal în serie a ucis mai mult de o
persoană într-un incident, adesea fiind vorba de membri ai aceleiaşi familii, ca şi
de o infracţiune complementară, cum ar fi hoţia. Însă cel mai răspândit scenariu
pentru crima în serie, ca şi pentru omorul accidental, este cel pe cont propriu şi cu
o singură victimă. În mare măsură, motivele unui asemenea scenariu sunt
evidente. În mod clar, e mai “sigur” să lucrezi singur, în sensul că numai ucigaşul
ştie despre crimă, şi trebuie să ucizi o singură victimă, pentru că acest fapt reduce
posibilitatea ca autorul crimei să primească o ripostă dură sau ca victima să
scape. Mai mult,caracterul individualist al criminalului în serie face imposibilă
situaţia în care el să fie capabil sau dornic de a-şi împărtăşi nevoile şi plăcerile
altcuiva. Această concluzie reiese, în conformitate cu statisticile, din faptul că el
duce o viaţă paralelă sub chipul unui salariat demn de încredere, onorabil cap de
familie şi bun vecin.

Cu toate acestea surprinde frecvenţa cuplurilor,partenerilor şi grupurilor

criminale deşi în acest caz indivizii din care se compune perechea depind unul de
altul.Şi totuşio,cerinţele de securitate, pe care ucigaşul singuratic le simte ca fiind
esenţiale, sunt satisfăcute.

Cuplurile ucigaşe

Sensul obişnuit se referă la o pereche bărbat-femeie, aproape

întotdeauna împlicaţi într-o relaţie sexuală, în care bărbatul e, în general partea
dominantă. Se observă un fenomen interesant, şi anume că, în vreme ce ambii
parteneri au, ca indivizi, înclinaţii degenerate, “personalitatea lor combinată” se
dovedeşte mortală doar atunci când sunt împreună. Pentru acest
fenomen,francezii au născocit expresia “folie a deux”(“iluzie împărtăşită de două
persoane legate emoţional”), iar psihologia –termenul Gestalt,conform căruia
“intregul organizat e mai puternic decât suma părţilor lui”.
Printre cele mai cunoscute cupluri ucigaşe se numără englezii Ian Bradly şi
Myra Hindley şi australienii David şi Catherine Birnei.

Partenerii

Noţiunea cuprinde cuplurile care nu se bazează pe relaţii sexuale. De obicei,

după arestare “partenerii” se acuză reciproc. Exemple sunt William Burke şi
William Hare, scoţienii care ciopârţeau cadavrele.

Grupurile ucigaşe
 În orice discuţie pe tema grupurilor ucigaşe, se menţionează numele lui
Charlie Manson, deşi “familia” lui Manson nu e nicidecum un fenomen izolat. Cu
toate că nu există un model general, aşa cum s-ar putea descoperi printre
cuplurile şi partenerii criminali, grupurile s-au dovedit instrumente foarte eficiente
ale crimelor multiple, persoanele componente fiind unite, în cele mai multe cazuri,
de un ideal comun creat de propriile lor închipuiri. De fapt , adeseori, grupurilor
ucigaşe li se poate aplica foarte bine acelaşi principiu de folie a deux. Indivizii în
sine pot fi incapabili de a comite o crimă , dar, adunaţi sub aripa unui grup cu o
cauză comună şi un lider, pot fi cuprinşi de un val de “nebunie” colectivă.

3.Nu există—sau e foarte redusă—o conexiune între ucigaşi şi victimă,

persoanele implicate având foarte rar relaţii directe de rudenie.

Acest atribut al criminalilor în serie e, într-un sens, un fenomen de dată

recentă: există victime care au fost alese tocmai pentru că aparţin familie
asasinului, aşa cum se întâmplă în cazul crimelor premeditate care urmăresc un
câştig financiar. Majoritatea acestor evenimente s-au petrecut într-o vreme când
nici criminologia, nici medicina şi nici arta investigaţiei nu erau atât de dezvoltate,
încât detectele de la început ceea ce acum ar fi considerate omucideri evidente.
Dat fiind stadiul primitiv al diagnosticului medical de atunci, nu este surprinzător
că Mary Ann Cotton a putut să-şi ucidă câţiva soţi, şi toţi copiii vitregi, şi să obţină
ca în dosare cauza morţii să fie trecută “febra gastrică”. Oricum, pe măsură ce
tehnica de cercetare criminalistică şi comunicaţiile între poliţii, ca şi înţelegerea
gândirii criminale, au avansat, astfel de tipare clare victimă/motiv au devenit tot
mai dificil de mascat.

4.Cu toate că ar putea exista un “tipar”, sau un anume “tratament

administra victimei”, crimele individuale din cadrul unei serii dezvăluie rareori un
motiv raţional sau clar definit.

Avem de-a face, în principal, cu ceea ce se numeşte “explicaţie

psihologică” a unei crime în serie—motive care-şi au rădăcinile într-ocapacitate
restrânsă de a distinge binele de rău, într-o incapacitate de a lua o decizie, într-o
exacerbare a poftelor şi aşa mai departe. În ciuda acestui fapt, individul este
considerat responsabil de comportamentul său; într-adevăr, una dintre cele mai
şocante observaţii a fost aceea că asasinul în serie nu poate fi absolvit, pur şi
simplu, de faptele sale, ca un psihopat a cărui violenţă să fie pusă pe seama
devierii lui mintale. În mod frecvent, criminalulare o personalitate foarte bine
organizată şi raţională şi, adeseori, îşi planifică crimele cu mult timp înainte.

5. Creşterea vertiginoasă a mobilităţii în spaţiu, de la inventarea

automobilului încoace, dă posibilitatea criminalului ca, la dorinţa lui, să se mute
repede dintr-un loc în altul,adeseori înainte chiar de a I se fi descoperit crima.
 Aşa cum absenţa mobilului face ca un poliţist să întocmească cu greu o
listă de suspecţi, tot astfel şi natura unei crime cu autor necunoscut face ca
schimbul de informaţii între forţele de poliţie să fie dificil. Acest lucru e valabil mai
ales în Statele Unite unde, pe lângă marea întindere a teritoriului, există o
atitudine păgubitoare a multor poliţii statale care-şi păzesc, geloase, propriile
teritorii. Până când nu apare un tipar special al crimei, e puţin probabil ca
asasinatele să fie comparate între ele, chiar dacă e vorba de state învecinate.
Până atunci însă, criminalul are suficient timp la dispoziţie ca să mai poată comite
şi alte crime şi să se afle deja într-un alt stat îndepărtat.

6. În mod obişnuit există un grad înalt de violenţă inutilă sau “exces de

crimă”,în cadrul cărora victima e supusă unor brutalităţi exagerate.

Motivul aceste brutalităţi are legătură cu mobilul crimei. Pentru o mare

parte a criminalilor în serie, actul în sine constituie întreaga motivaţie a omorului;
ea nu e mijloc de a obţine un alt sfârşit, ca în cazul jafului, unde esenţa unui
succes al operaţiei este dată de fugă. Apar multe situaţii în care victima e torturată
încet, uneori timp de câteva zile, această întârziere având drept scop mărirea
duratei de plăcere a asasinului. Există o legătură strânsă între fanteziile sado-
sexuale şi crima în serie. Adesea acestea sunt asociate cu dorinţa de a domina.
Toate aceste motive presupun folosirea cu plăcere a violenţei, mergând până la
excese.
Din analize psihologice aprofundate s-a stabilit că asasinii în serie intră în
patru mari categorii sau “genuri”:Vizionarii, Misionarii, Hedoniştii şi Căutătorii de
Putere.

Vizionarii

Această categorie include criminalii care acţionează ca răspuns la unele

“voci” sau alter ego-uri şi unde “instrucţiunile” primite servesc la justificarea şi
legitimarea actului crimei. De exeplu, convingerea lui Herbert Mullin – ratificată de
voci şi de ceea ce el denumea “mesaje telepatice “ – era că, prin vărsare de
sânge, el şi numai el putea evita un seism catastrofal care ar fi distrus California.
Din cauza naturii psihopatice a comportamentului vizionarului, el ar aparţine unei
categorii mai uşor de indentificat printre concetăţenii comparativ sănătoşi la minte.

Misionarii

E vorba de ucigaşii care “curăţă”, care acceptă o responsabilitate

autoimpusă de a îmbunătăţi calitatea vieţii şi de a descotorosi societatea de
“elementele sale indezirabile”. Victimele “vizionarilor” pot avea aproape orice
ocupaţie, orice religie şi orice credinţă politică, deşi în cele mai multe cazuri,
grupurile ţintă sunt alese pentru că ele constituie obiectul condamnării societăţii –
practicantele prostituţiei, homosexualii şi minorităţile rasiale. De exemplu, Billy
Glaze, un nord american cu sânge de indian în vine, credea că toate femeile
indiene trebuie violate şi ucise. Carroll Cole executa “femeile libertine”.

Hedoniştii
 Constituie o categorie complexă, care include genul de ucigaşi pentru care,
în sens larg, “plăcerea” este răsplata asasinatului. Se cunosc trei subgrupuri ale
acestei cateforii :

 Cei care ucid din voluptate;

 Ucigaşii din emoţie;
 Ucigaşii pentru câştig.
Căutătorii de putere
O complicaţie comună persoanelor cu un nivel slab al respectului de sine
este dorinţa de a deţine controlul asupra vieţii şi morţii altora într-un asemenea
grad, încât se ajunge ca aceasta să servească drept mobil intrinsec al crimei.
Adesea e dificil ca ucigaşii pentru putere să fie deosebiţi de grupul mai larg al
ucigaşilor din voluptate, pentru care dominaţia este, deasemenea, un motiv
puternic.
Explicaţiile asupra comportamentului criminal se bazează pe factori biologici,
psihologici şi sociali. Explicaţiile biologice şi psihologice presupun că
comportamentul criminal rezultă din punerea în evidenţă a stărilor mentale şi
psihologice care diferenţiază criminalii de noncriminali. Explicaţiile sociologice
caută să explice comportamentul criminal în termeni demografici.