Proteinele

Caracterizare generala

Proteinele sunt substanțe organice macromoleculare formate din lanțuri simple

sau complexe de aminoacizi; ele sunt prezente în celulele tuturor organismelor vii
în proporție de peste 50% din greutatea uscată. Toate proteinele sunt polimeri ai
aminoacizilor, în care secvența acestora este codificată de către o genă. Fiecare
proteină are secvența ei unică de aminoacizi, determinată de secvența
nucleotidică a genei.
Caracteristica cea mai importanta a proteinelor este specificitatea:
proteinele diferitelor specii vegetale si animale se deosebesc intre ele,
existand deosebiri chiar si intre proteinele indivizilor din aceeasi specie. Se
apreciaza ca intr-un organism animal exista circa 100.000 de proteinele
specifice. Fiecare macromolecula de proteina este alcatuita din 50 pana la
10.000 de unitati de α- aminoacizi, unite prin legaturi peptidice.

Structura proteinelor

Structura primara a proteinelor

Este data de numarul, natura si succesiunea resturilor de aminoacizi în

catenele polipeptidice ce intra în structura acestora.

În structura primara, resturile de aminoacizi sunt unite prin legaturi

peptidice identice cu cele întâlnite în structura peptidelor:

Structura secundara a proteinelor.

 Modelul helicoidal. Studiul proteinelor fibrilare din clasa scleroproteinelor

prin metoda difractiei razelor X a evidentiat faptul ca acestea se caracterizeaza

prin prezenta unor regularitati structurale ale moleculei, prin unitati care se

repeta si care sunt dispuse de-a lungul unui ax imaginar al moleculei.

Aceste regularitati în structura moleculei au fost numite perioade de

identitate si ele difera de la o proteina la alta.

În functie de marimea perioadelor lor de identitate, proteinele se împart

în 3 grupe:

- grupa α-keratinei, miozinei si fibrinogenului

- grupa α-keratinei si fibroinei

- grupa colagenului

Criterii care stau la baza formarii catenelor polipeptidice:

- aminoacizii constituenti trebuie sa prezinte configuratie L si au în

structura proteinelor aceeasi valoare, deoarece catenele lor laterale nu

influenteaza structura secundara;

- distantele interatomice si unghiurile de valenta trebuie sa prezinte

aceleasi valori, indiferent de marimea catenei polipeptidice;

- atomii participanti la legatura peptidica trebuie sa fie coplanari, aceasta

asezare fiind favorizata energetic;

- modelul experimental elaborat pe baza datelor de laborator trebuie sa

permita formarea unui numar maxim posibil de legaturi de hidrogen.

Pe baza acestor postulate, cel mai simplu aranjament corespunzator

acestor cerinte este modelul helicoidal sau spiralat, denumit α-helix. Acesta
rezulta prin spiralizarea catenei polipeptidice în jurul unui cilindru imaginar.

În functie de directia de spiralizare, α-helixul poate sa apara teoretic sub

doua forme:

- α-helixul de dreapta are sensul unui surub cu pasul spre dreapta;

- α-helixul de stânga are sensul unui surub cu pasul spre stânga.

Fig. 4. Reprezentarea schematica a modelului α-helicoidal al structurii secundare a

proteinelor (Lentner,C. - 1986)

Modelul straturilor pliate. Conform acestui model, doua sau mai

multe catene polipeptidice, sau fragmente ale aceleiasi catene se
orienteaza spatial sub forma pliata, în zig-zag.

Modelul straturilor pliate se poate prezenta în doua variante:

- modelul straturilor pliate paralele (caracteristic de exemplu pentru

β-keratina) se întâlneste atunci când la o extremitate a moleculei sunt
orientate capetele C-terminale, iar la cealalta capetele N-terminale ale
catenelor polipeptidice;
 Fig. 5. Reprezentarea schematica a modelului straturilor β-pliate
ale structurii secundare a proteinelor

- modelul straturilor pliate antiparalele (întâlnit de exemplu la

fibroina) se caracterizeaza prin faptul ca la ambele extremitati ale
moleculei capetele C-terminale ale catenelor polipeptidice alterneaza cu
cele N-terminale. În mod automat, atunci când structura β-pliata este
formata de diferite fragmente ale aceleiasi catene polipeptidice, aceasta va
fi de tip antiparalel.

Structura β-pliata este stabilizata de punti de hidrogen care se

formeaza în mod similar ca în cazul structurii helicoidale, dar care sunt
intercatenare si perpendiculare pe axul moleculei. Daca la α-helix radicalii
laterali ai resturilor de aminoacizi sunt orientati spre exterior, în structura
β-pliata ei se orienteaza de o parte si de alta a planului legaturii peptidice,
perpendicular pe acesta.

De regula, punctele de trecere de la fragmentele helicoidale la cele

pliate si invers sunt reprezentate de resturile de prolina si hidroxiprolina si
uneori de cele de glicina.

- Modelul tropocolagenului. Structurile α-helicoidala si β-pliata sunt

caracteristice marii majoritati a proteinelor. Exista însa unele proteine,
dintre care cea mai importanta este colagenul, care prezinta o structura
secundara caracteristica ce a fost denumita modelul structural al
colagenului.

Structura tertiara a proteinelor

 Majoritatea proteinelor native au o structura spatiala compacta
determinata de dimensiunile si polaritatea resturilor de aminoacizi precum
si de succesiunea acestora în catenele polipeptidice componente. Acest
nivel de organizare structurala reprezinta deci rezultatul interactiunilor
dintre resturile aminoacizilor din catenele polipeptidice. Structura tertiara
este definita ca fiind forma structurala ce rezulta prin superspiralizarea a
doua sau mai multe catene polipeptidice ce contin fragmente α-helicoidale
si β-pliate într-o arhitectura spatiala complexa sub forma de ghem sau
globula.

Formarea unei structuri globulare native, caracteristica pentru o

proteina data este un proces complex ce are la baza formarea unei
multitudini de legaturi slabe, necovalente. Principalele proteine ale caror
structuri tertiare au fost bine studiate sunt hemoglobina, mioglobina,
muramidaza, ribonucleaza, papaina, chimotripsinogenul, carboxipeptidaza
A, subtilizina si altele. Mentinerea si stabilizarea structurii tertiare se
realizeaza prin fortele de atractie ce apar între radicalii aminoacizilor
componenti care se pot orienta în asa fel încât sa ajunga în pozitii
favorabile formarii diferitelor tipuri de legaturi. Dintre acestea, cele mai
importante sunt urmatoarele:

- legaturile de hidrogen se formeaza între gruparile fenolice ale

resturilor de tirozina si respectiv grupele -COOH apartinând resturilor de
acid aspartic si glutamic, sau între nucleul imidazolic al histidinei si grupa
-OH a serinei;

- legaturile ionice se formeaza între grupele -COOH ale acizilor

aspartic si glutamic si grupele -NH2 ale lizinei si argininei. Numarul
legaturilor ionice este relativ mic, deoarece majoritatea grupelor
functionale ionizate interactioneaza cu dipolii apei. Conformatia proteinelor
în solutie este de asa natura încât un numar cât mai mare de grupari
polare sa fie expuse la suprafata arhitecturii moleculare, iar gruparile
hidrofobe sunt orientate de regula spre interiorul moleculei;

- legaturile van der Waals se formeaza între resturile

hidrocarbonate ale aminoacizilor. Aceste interactiuni sunt date, în
principal, de resturile de alanina, fenilalanina, leucina, valina, izoleucina
etc. Majoritatea radicalilor nepolari, hidrofobi ai acestor aminoacizi se
orienteaza spre interiorul moleculei asigurând stabilitatea structurii
acestora. Radicalii polari, ionizati, ai unor aminoacizi (în primul rând cei de
arginina, lizina, acid aspartic si acid glutamic) sunt orientati spre exteriorul
moleculei proteice unde interactioneaza cu dipolii apei din mediu.

Datorita aparitiei interactiunilor enumerate mai sus este asigurata

pe de o parte nu numai stabilitatea structurii tridimensionale ci si
conformatia optima din punct de vedere termodinamic. Pe de alta parte,
diversitatea tipurilor de legaturi întâlnite în structura tertiara a proteinelor,
precum si valorile energiilor de legatura, explica marea labilitate a
proteinelor sub actiunea diversilor factori fizico-chimici cum ar fi pH-ul
mediului, temperatura, presiunea osmotica, prezenta sau absenta unor
substante chimice etc.

Dezorganizarea structurii tertiare, care este foarte complexa si

variata, determina pierderea proprietatilor biologice ale proteinelor!

Deseori se pot produce modificari foarte mici în conformatia

determinata de structura tertiara prin legarea într-un mod oarecare (de
exemplu adsorbtie) a unui compus chimic cu masa moleculara mica.
Aceste modificari conformationale poarta numele de efect alosteric si joaca
un rol extrem de important în reglarea activitatii enzimelor.

În ceea ce priveste forma moleculelor proteice care este data de

structura secundara si tertiara a acestora, se cunosc doua tipuri extreme
(proteine fibrilare si respectiv proteine globulare), majoritatea proteinelor
având însa structuri intermediare. Forma moleculelor proteice nu depinde
numai de factorii ce tin de însasi structura proteinelor ci si de factorii de
mediu.

Replierea si superspiralizarea catenelor polipeptidice depind de pH-

ul mediului, de salinitatea acestuia, de prezenta sau absenta anumitor
compusi chimici, de presiune osmotica de temperatura etc., ceea ce
explica marea variabilitate functionala a proteinelor în raport cu mediul de
reactie, precum si faptul ca unele proteine fibrilare pot trece în forma
globulara si invers, odata cu modificarea caracteristicilor mediului.

I.4.4.Structura cuaternara a proteinelor

Aceasta reprezinta nivelul de organizare cel mai înalt al proteinelor

si este rezultatul interactiunilor dintre catenele polipeptidice independente,
fiecare cu structura sa primara, secundara si tertiara caracteristica.

Acest tip de structura nu se întâlneste la toate proteinele. El este

caracteristic, în principal, proteinelor globulare a caror masa moleculara
este mai mare de 50.000 Da si suntproteine oligomere, adica au molecula
formata din mai multi protomeri. Subunitatile proteinelor oligomere pot fi
foarte diferite în functie de complexitatea structurilor primara, secundara si
tertiara. Unele proteine oligomere formeaza structuri cuaternare prin
asocierea subunitatilor globulare (cum se întâmpla în cazul hemoglobinei)
sau a unor subunitati spiralate, filiforme (ca de exemplu la proteina
virusului mozaicului tutunului - VMT).

Clasificarea proteinelor
1. Dupa sursa de provenienta :

- proteine de origine vegetala

- proteine de origine animala

2. Dupa solubilitatea in apa si in solutii de electoliti :

- insolubile (fibroase)

- solubile (globulare)

3. Dupa produsii rezultati la hidroliza totala :

- proteine propriu-zise ( dau prin hidroliza totala numai α-

aminoacizi)

- proteine conjugate sau proteide ( prin hidroliza totala se obtine,

pe langaα- aminoacizi, si o alta substanta, care in structura
proteinei apare ca grupa prostetica)

Proprietati

1. Reactia de hidroliza

Proteinele hidrolizeaza la cald sub influenta acizilor, a bazelor sau a enzimelor. Prin hidroliza

partiala se obtin amestecuri de peptide, iar prin hidroliza totala se obtin amestecuri de

aminoacizi. Proteinele sunt hidrolizate enzimatic in procesul de digestie al alimentelor.

2. Denaturarea

In procesul de denaturare a unei proteine , nu are loc hidroliza grupelor peptidice, ci sunt

afectate interactiunile necovalente care stabilizeaza aranjamentul spatial al proteinei. Prin

 denaturare, se pierde partial sau total activitatea biologica specifica.

Agentii mai importanti care provoaca denaturarea sunt: radiatiile UV, X, temperaturi ridicate,

acizi, baze, alcooli, acizi organici etc.

3. Reactia de identificare a proteinelor

3.1 Reactia biuretului consta in aparitia unei coloratii albastre sau violete la tratarea unei solutii

alcaline de proteina cu sulfat de cupru

3.2 Reactia xantoproteica duce la aparitia unei coloratii galben-brune la tratarea proteinelor ce

contin radicali aromatici cu acid azotic concentrat.