RISCUL TEHNIC.

MANAGEMENTUL RISCULUI SI UTILIZAREA SA IN

ACTIVITATEA DECIZIONALA

RISCUL TEHNIC. MANAGEMENTUL

RISCULUI SI UTILIZAREA SA IN
ACTIVITATEA DECIZIONALA
Conceptul de “aparat tehnologic” desemneaza - in contextul industriilor alimentara,
farmaceutica, chimica, petrochimica si de rafinare a petrolului - acele structuri sau corpuri
materiale in care au loc procese fizice si/sau chimice si in care nu intervin elemente in miscare,
diferite de substantele utile (mediile de lucru sau tehnologice) care sunt vehiculate sau
stationeaza prin/in aparat. Dintre tipurile reprezentative de aparate tehnologice se amintesc
structurile din categoria recipientelor sub presiune (reactoare tehnologice, coloane de
fractionare, vase separatoare, schimbatoare termice tubulare - recuperatoare, racitoare,
refierbatoare, vaporizatoare etc. -, vase tampon etc.), cazanele de abur, rezervoarele de
depozitare (atmosferica sau sub presiune) a fluidelor etc. Aparatele tehnologice in discutie sunt
alcatuite din diferite componente structurale. Dintre componentele tipice ale aparaturii
tehnologice utilizate in industriile de proces nominalizate, se amintesc: corpurile structurilor
de tip recipient (mantale, funduri, capace); racordurile tehnologice; gurile de iluminare, control,
vizitare etc.; imbinarile demontabile prin flanse; placile si fasciculele tubulare; serpentinele
tubulare; sistemele de rezemare/sustinere etc.

Functionarea sub sarcina a componentelor aparaturii tehnologice utilizate in industriile

chimica, petrochimica si de rafinare a petrolului - respectiv exploatarea acestor componente
in circumstantele exercitarii continue si nemijlocite a solicitarilor mecanice si/sau termice
implicate, sub actiunea directa a mediilor de lucru si/sau ambiante agresive, se desfasoara in
conditii deosebit de dificile, sub influenta permanenta si indelungata a unui complex de
factori materiali, cu efect nefavorabil asupra disponibilitatii de capacitate portanta a
sistemelor respective.
Securitatea functionarii sistemelor reprezinta, prin cele patru componente specifice
(securitate, disponibilitate, fiabilitate si mentenanta), o componenta de baza a cerintelor de
exploatare.
Conceptul de securitate a functionarii unui sistem (SFS) poate fi sintetizat pe baza schemei
redate in figura 1.
Punctul comun intre componentele SFS il reprezinta utilizarea instrumentelor probabilistice,
ca tehnica de apreciere a riscurilor asociate diferitelor stari de functionare ale unui sistem
analizat.
Figura 1. Elementele determinante ale conceptului SFS
Exploatarea eficienta a liniilor si instalatiilor tehnologice presupune functionarea
cvasicontinua a acestora, prin diminuarea substantiala a ponderii opririlor cauzate de diferite
cedari/defectari, in circumstantele protejarii corespunzatoare a sanatatii personalului muncitor
si a populatiei, in contextul conservarii calitatii mediului ambiant. Asadar, punerea in opera a
aparaturii tehnologice utilizate in industriile de proces necesita asigurarea, pe parcursul tuturor
fazelor caracteristice (conceptia, executia si exploatarea), a unor niveluri ridicate de fiabilitate
si de securitate tehnica. Indeplinirea acestui deziderat este conditionata, in esenta, de
indeplinirea urmatoarelor criterii mecanice de securitate tehnica:
a) asigurarea rezistentei mecanice a componentelor structurale; aceasta presupune evi-
tarea atingerii starilor-limita - critice (potential periculoase) sau ultime
(distructive/catastrofale) - de solicitare privind materialul pus in opera;
b) prevenirea fisurarii si a fracturarii materialelor aflate in opera;
c) asigurarea stabilitatii mecanice - altfel spus, a rigiditatii - componentelor structurale,
respectiv mentinerea formei geometrice initiale a fiecarei componente, pe parcursul intregii
durate de functionare sub sarcina;
d) asigurarea etanseitatii incintelor tehnologice.
Nivelul global al securitatii tehnice este in mod direct determinat de nivelurile
securitatii tehnice corespunzatoare fiecarui criteriu nominalizat in parte.
In consecinta, riscul asociat unei situatii periculoase va fi evaluat diferit de catre
persoane cu nivele diferite de competenta, experienta si cultura. Va aparea, explicit sau
implicit, un grad de incertitudine asupra datelor ce pot fi utilizate in vederea calculului
probabilitatilor.
1. Definirea conceptelor de pericol si risc
 In general, pericolul este definit ca o vatamare potentiala a oamenilor, bunurilor sau
mediului inconjurator.
Aceasta notiune are un pronuntat caracter de generalitate si corespunde unei situatii
bine determinate si descriptibile, denumita situatie periculoasa.
Definitia cuprinde atat pericolele cu caracter aleator, de origine naturala, tehnologica sau
economica, cat si pe cele de natura determinista, legate de actiuni deliberat negative (cazul
sabotajelor).
Riscul reprezinta concretizarea unui eveniment E, asociat perceptiei unei situatii
periculoase definita prin cuplul (P,G), unde:
Ø P - este probabilitatea de producere a evenimentului E;
Ø G - reprezinta gravitatea consecintelor ce decurg din materializarea evenimentului
E, exprimata in termeni de pierderi umane, materiale sau economice.
Evenimentul E va fi denumit in continuare ca eveniment nedorit.
Celor doua componente P si G ale riscului, care pot fi estimate obiectiv, cu mai mica
sau mai mare precizie, este necesar, in numeroase cazuri, sa li se adauge o a treia componenta
cu caracter global, corespunzatoare perceptiei individuale sau colective a situatiei periculoase
si a evenimentului E pe care aceasta il poate genera.
In practica, cel mai frecvent, gravitatea constituie componenta decisiva, permitand
ierarhizarea riscurilor fara recurgerea la consideratii de ordin probabilistic.
2. Risc acceptabil. Risc neacceptabil.
2.1. Elementele determinante ale factorilor de risc
Pentru ca un sistem oarecare (in particular o instalatie de proces) sa-si poata indeplini
obiectivele sale specifice, acesta trebuie:
Ø sa dispuna de energie, in sensul cel mai general al termenului (electrica, mecanica,
hidraulica etc.);
Ø sa poata filtra sau elimina orice excedent de energie datorat unor factori
perturbatori interni sau externi de natura electrica, tehnica, electro-magnetica, chimica etc.
Conceptia, proiectarea, realizarea, integrarea si exploatarea gresita a oricarui sistem
conduce, in mod inevitabil, la cresterea nivelului de incertitudine, care la un moment dat se
poate concretiza in depasirea unui prag admisibil, corespunzator unui ansamblu de masuri
intreprinse anterior, cu consecinta producerii unui accident.
In acest stadiu trebuie mentionat faptul ca incertitudinea are trei cauze generice:
Ø eventualitatea manifestarii unor evenimente aleatoare cunoscute, dar al caror
moment de producere este imprevizibil, de tipul defectarilor materiale sau logice, al erorilor
umane, al agresiunilor externe;
Ø absenta partiala sau totala a informatiilor privind modurile de defectare ale
elementelor sistemului;
Ø necunoasterea partiala sau totala a mediului de functionare a sistemului in situatii
particulare, de exemplu, in conditii neprevazute sau necunoscute de mediu extern.
 Fara indoiala, incertitudinea nu trebuie echivalata cu ignoranta. Dimpotriva, ea trebuie
sa constituie embrionul studiilor si analizelor cu tinta precisa si al reactiilor adecvate.
Natura insasi a componentelor sistemului S, a elementelor de intrare sau iesire a
mediului in care S functioneaza, poate constitui o sursa de pericol in situatii de exploatare
normala sau anormala (stari de avarie, factori favorizanti etc.).
Luand in considerare cele mentionate anterior, finalitatea unui studiu de evaluare a
securitatii intr-un sistem poate fi structurata astfel:
Ø analiza unui ansamblu de scenarii de evenimente care conduc la producerea unui
accident al carui eveniment initiator este o cauza prestabilita;
Ø posibila cuantificare a verosimilitatii scenariilor prin exprimarea in termeni
probabilistici;
Ø propunerea actiunilor ce vizeaza diminuarea riscurilor, prin intermediul
“barierelor de securitate”, bariere care au drept obiectiv stoparea, limitarea sau controlul
evolutiei scenariilor periculoase.
Pentru a fi complete, analizele de risc trebuie sa exploreze sistematic cele doua stari
posibile de baza ale sistemului:
Ø functionarea normala, pentru identificarea elementelor periculoase in mod
intrinsec;
Ø functionarea anormala, pentru evidentierea disfunctiilor interne care pot genera
evenimente nedorite.
2.2. Natura riscului
Riscul asociat unui eveniment nedorit pe care incercam sa-l determinam in prezent prin
cuplul probabilitale-gravitate, este definit (in concordanta cu cele mentionate in subcapitolul
1) prin cei doi parametri:
Ø un parametru ce descrie sintetic un sir de evenimente din trecut (probabilitatea de
producere a unui ansamblu de cauze);
Ø un parametru ce descrie o suita de evenimente potential observabile in viitor
(gravitatea consecintelor).
In general, sunt luate in considerare doua tipuri de risc, si anume:
Ø riscul mediu, reprezentand riscul cumulat existent pe durata unei activitati,
unitatea de timp corespunzand intregii durate de desfasurare a activitatii;
Ø riscul momentan, definit ca riscul instantaneu ce exista in orice moment in timpul
desfasurarii activitatii.
Daca r este riscul momentan, iar t durata activitatii suspectata de risc, riscul mediu al
activitatii va fi:
R=r×t (1)
Cu referire la aceasta definitie se face urmatoarea observatie:
Uneori, este posibila definirea unui risc mediu la care este expusa o populatie in timpul
unei activitati, pornind de la numarul de elemente ale populatiei ce pot fi afectate. In cazul
populatiei umane, se introduce notiunea de risc personal atunci cand decidentul este insasi
persoana expusa .
2.3. Clase de gravitate
Independent de valorile probabilitatii, riscurile pot fi incadrate, din punct de vedere
calitativ, in patru categorii de gravitate:
1. Risc catastrofal, corespunzator vatamarilor soldate cu invaliditate sau deces,
distrugerea totala a sistemului si/sau a mediului sau.
Identificarea unui risc catastrofal implica in mod sistematic cercetarea si validarea
masurilor de prevenire, in urma aplicarii acestora evenimentul urmand sa aiba o probabilitate
foarte mica (eveniment rar). Ca si pentru riscul critic, este imperativa identificarea unui
eveniment initiator premergator, aflat in relatie cvasideterminista cu evenimentul catastrofal.
 2. Risc critic, corespunzator consecintelor de tipul vatamarilor grave, dar nepermanente
sau distrugerii partiale a sistemului. Evitarea consecintelor unui risc critic necesita elaborarea
unor proceduri de urgenta bazate pe studiul si validarea actiunilor adecvate de prevenire si
protectie.
3. Risc semnificativ, corespunzator vatamarilor generatoare de incapacitate temporara
de munca sau intreruperii functionarii sistemului, fara afectarea integritatii sale.
4. Risc minor, caracterizat prin defectari ale elementelor sistemului care nu influenteaza
realizarea, in conditii de securitate, a finalitatii sale.
2.4. Riscul acceptabil
Este considerat risc acceptabil, riscul ce rezulta din adoptarea explicita a unei decizii
stabilite in mod obiectiv, prin raportare la riscuri naturale, sociale, tehnologice sau economice
cunoscute si admise.
In anumite domenii de activitate se utilizeaza, mai frecvent, termenii risc admisibil sau
risc limita.
Pentru fiecare eveniment indezirabil, riscul acceptabil se modifica in spatiu si timp (de
la o luna la alta, de la o perioada la alta).
In definitiv, riscul acceptabil - ca perceptie colectiva, sociala sau economica a
pericolului asociat - nu poate fi definit in mod unic. Modul sau de interpretare depinde in mod
hotarator de momentul istoric si tara in care este definit.
Stabilirea nivelului de risc acceptabil reprezinta un compromis intre ceea ce instanta
responsabila (organizatia, organismul, ansamblul juridico-legislativ etc.) este de acord sa isi
asume din punct de vedere economic daca ea - a priori - ia in considerare aparitia riscului (si
masurile de securitate ce trebuie aplicate) si cheltuielile care trebuie sa fie recuperate
financiar - a posteriori - in ipoteza ca riscul a fost ignorat, luandu-se in considerare
urmatoarele elemente:
Ø costul implicat de eliminarea daunelor de natura umana si materiala;
Ø costul generat prin indisponibilitatea sistemului;
Ø impactul mediatic,
si avandu-se in vedere faptul ca in situatii extreme se poate produce chiar incetarea activitatii.
In aceasta optica, daca includem in costurile globale ale securitatii urmatoarele doua
categorii de costuri:
Ø costul studiilor si al dispozitivelor de securitate, considerate drept “costuri a priori”
si
Ø costul asociat consecintelor accidentelor, considerat “cost a posteriori“,

se poate identifica un optim “economic” rezonabil, pornind de la analiza urmatoarelor elemente

caracteristice securitatii sistemului:
q costurile de investitii asociate nivelelor de insecuritate reziduala
anteevaluate;
q nivelul de insecuritate rezidual corespunzator costului necesar reabilitarii
dupa accident a sistemului.
Principiul modului de stabilire a optimului economic, prin raportarea nivelului de insecuritate
acceptat la probabilitatile de producere a evenimentelor nedorite este reprezentat in figura 2.
Figura 2. Principiul de determinare a riscului
acceptabil in raport cu un optim economic
2.5. Definirea obiectivelor de securitate
Stabilirea obiectivelor globale vizand starea de securitate permite concretizarea
delimitarii dintre domeniile de acceptabilitate si inacceptabilitate a riscului si rezulta dintr-o
decizie cu caracter politico-economic si - eventual - social, adoptata la nivel inalt. Specialistii
in securitatea muncii pot interveni, in acest stadiu, exclusiv in calitate de consultanti.
De cele mai multe ori, intre decidentul politic si tehnicieni sau economisti, exista un
anumit grad de independenta. Din diferite motive, unii pot minimiza riscurile reale, spre
exemplu prin supraevaluarea nivelului tehnologic disponibil, numai din dorinta de a afisa un
grad de siguranta exagerat sau din necesitatea de renunta la anumite investitii.
Exprimarea unui obiectiv de securitate, in raport cu un eveniment nedorit comporta trei
elemente:
a) Definirea mediului de referinta, incluzand:
Ø specificarea functionalitatii sistemului (conditii de utilizare, durata de functionare,
caracteristici specifice etc.);
Ø inventarierea conditiilor potential periculoase;
Ø descrierea mediului activ de referinta corespunzator unui ansamblu de agresiuni
definite prin nivele prestabilite de solicitare n si probabilitatii de depasire a acestora Pn = P (N
> n).
b) Definirea precisa a evenimentului nedorit, in baza structurii sistemului, a elementelor
sale componente intrinsec periculoase si a datelor preexistente referitoare la sisteme
comparabile.
c) Definirea unei valori acceptabile a probabilitatii de producere a evenimentului
nedorit.
De mentionat faptul ca, in practica, un obiectiv de securitate se defineste in raport cu
probabilitatea sau verosimilitatea inacceptabila de producere a unui eveniment nedorit.
Caracterul aleator al obiectivului de securitate poate fi particularizat prin fixarea unor
obiective de natura calitativa si/sau cantitativa.
Modul de definire a obiectivelor calitative determina impartirea acestora in doua
categorii, dupa cum urmeaza:
a) obiective definite in baza unei scari de verosimilitate; acceptarea unui anumit grad
de verosimilitate a obiectivelor tine cont de ierarhizarea evenimentelor, astfel:
Ø evenimente imposibile;
 Ø evenimente extrem de rare;
Ø evenimente improbabile sau rare;
Ø evenimente plauzibile;
Ø evenimente posibile;
Ø evenimente aproape sigure;
Ø evenimente sigure.
Evenimentele clasate ca imposibile si cele sigure apartin domeniului de certitudine,
toate celelalte incadrandu-se in domeniul de incertitudine.
b) obiective definite pornind de la criteriul de conceptie legat direct cu faza
operationala; conform acestui criteriu se poate aprecia masura in care un defect (o defectare)
afecteaza securitatea sistemului, astfel:
Ø FS = Fail Safe
Orice defect, indiferent de tip si mod de manifestare, nu afecteaza securitatea. Sistemul
este considerat cu siguranta intrinseca sau cu securitate integrata. Acest tip de defect permite
continuarea functionarii in conditii sigure;
Ø FO/FS = Fail Operational/Fail Safe
Acest tip de defect nu afecteaza securitatea, chiar daca nu mai permite functionarea
sistemului.
Ø NF = No Fail
Nu este considerat acceptabil nici un tip de defectare sau risc.
Un alt criteriu specific etapei de conceptie il poate constitui regula celor trei bariere
utilizate in mod special in domeniul nuclear (pentru functia de izolare), dar care poate fi
generalizata si la alte activitati ce prezinta un pericol potential.
Obiectivele cantitative se definesc tinand cont de datele statistice disponibile referitoare
la producerea unui eveniment de aceeasi gravitate, considerat acceptabil.
Pentru un eveniment nedorit, cu consecinte grave multiple, fiecarui risc specific
urmeaza sa i se aloce o probabilitate.
Ierarhizarea evenimentelor in baza criteriilor mentionate anterior si promovarea, in
consecinta, a obiectivelor de securitate constituie activitatea incipienta in cadrul politicii
manageriale de risc pentru orice instalatie de proces si, cu atat mai mult, in cazul instalatiilor
din industria alimentara (cum este fabrica de bere de la Barada-Siria). In astfel de situatii (cand
se studiaza instalatii din industria alimentara) primeaza obiectivele de securitate specifice
clientului in sensul ca, grad maxim de prioritate vor avea acele evenimente care pot pune in
pericol sanatatea sau chiar viata consumatorului. Evenimentele generatoare de intreruperi in
fluxul tehnologic vor fi incadrate pe un nivel ierarhic inferior, acestea cauzand cel mult pierderi
financiare.
3. Reprezentarea riscului si a obiectivelor
Fiind definit prin doua componente, riscul poate fi reprezentat printr-un sistem de axe
in care abscisa reprezinta scara gravitatii, iar ordonata cea a probabilitatii (vezi figura 3).
Figura 3. Diagrama lui Farmer
Aceasta reprezentare grafica a criticitatii, denumita diagrama lui Farmer, permite
diferentierea domeniului riscului acceptabil de cel inacceptabil. Limitele claselor de risc sunt
definite prin cuplurile (g1, p1), (g2, p2), (g3, p3).
Actualmente se manifesta tendinta de a lua in considerare trei domenii, vizualizate in
diagrama din figura 4.

Figura 4. Diagrama lui Farmer modificata

O alta modalitate consacrata de reprezentare a riscului si a obiectivelor de securitate
este tabelul de criticitate, avand structura generala redata in tabelul 1.
Tabelele de criticitate sunt instrumente utilizate indeosebi in aeronautica. Diagrama lui
Farmer prezinta avantajul vizualizarii grafice a legii de distributie a gravitatilor, fiind mai
apropiata de insasi definitia riscului si mai sugestiv si pentru analisti.
Tabelul 1. Structura tabelului de criticitate
4. Mijloacele de trecere de la un risc
inacceptabil la un risc acceptabil
Studiile de securitate si actiunile care le urmeaza an drept scop eliminarea, reducerea sau
controlul unui risc identificat si clasat ca inacceptabil, in urma evaluarii si compararii sale cu
obiectivul de securitate prestabilit.
Masurile care permit trecerea de la riscul inacceptabil la riscul acceptabil pot fi
incadrate in trei categorii:
a) Masuri de prevenire
Prevenirea corespunde actiunii de reducere a riscului prin diminuarea probabilitatii de
producere P a evenimentului nedorit, fara micsorarea gravitatii C a consecintelor, conform
diagramei din figura 5.

Figura 5. Efectul aplicarii masurilor de

prevenire

Pornind de la un risc inacceptabil

(punctul A), actiunea de prevenire consta in
trecerea la un risc acceptabil (punctul B),
printr-o deplasare paralela cu axa
probabilitatilor.
Se mentioneaza faptul ca marja de
siguranta teoretica reprezinta diferenta, in
valoare absoluta, dintre probabilitatea
reziduala obtinuta dupa aplicarea masurilor
de prevenire si obiectivul de securitate (exprimat printr-o valoare a probabilitatii) care apartine
- prin definitie - curbei de criticitate.
Eliminarea unui risc prin modificari de tehnologie constituie exemplul cel mai frecvent
si semnificativ de masura preventiva.
b) Masuri de protectie
Protectia constituie ansamblul actiunilor de reducere a riscului, bazata pe diminuarea
gravitatii G a consecintelor unui eveniment nedorit, fara micsorarea probabilitatii P de
producere a acestuia.
Aceasta definitie este in acord si cu sensul uzual al protectiei, de limitare la maximum
posibil a consecintelor, fara luarea apriori in consideratie a probabilitatii de producere, chiar
daca aceasta se apropie de 1.
 Pornind de la riscul inacceptabil (punctul A, figura 6), actiunea de protectie consta in
trecerea la un risc acceptabil (punctul B, figura 6), printr-o deplasare paralela cu axa
gravitatilor.
Se face urmatoarea observatie complementara in legatura cu marja de siguranta:

Marja de siguranta teoretica reprezinta diferenta, in valoare absoluta, intre gravitatea

reziduala obtinuta dupa aplicarea masurilor de protectie si obiectivul de securitate (exprimat
printr-o valoare a gravitatii) care apartine - prin definitie - curbei lui Farmer.

Figura 6. Efectul aplicarii masurilor de protectie

Actiunile cu caracter de protectie se materializeaza, de exemplu, prin introducerea unor
bariere fizice de protectie sau timpi de interventie minimali in cazul aparitiei unor disfunctii in
sistem.
c) Asigurarea
Spre deosebire de prevenire si protectie, asigurarea nu isi propune reducerea
probabilitatii sau gravitatii consecintelor unui eveniment nedorit, ci transferarea catre un tert
(asiguratorul), in totalitate sau partial, a consecintelor financiare ale riscului (figura
7).
Figura 7. Efectul produs de contractarea unei asigurari
Pornind de la un risc inacceptabil (punctul A), efectul asigurarii consta in deplasarea
curbei de criticitate pana cand punctul A se va situa in domeniul de acceptabilitate.
Aceasta deplasare artificiala a curbei se realizeaza in conditiile achitarii primei de
asigurare, stabilita in functie de urmatoarele elemente:
Ø numarul de clienti asigurati impotriva respectivului tip de risc;
Ø efortul (financiar, tehnic etc.) pe care il presupune luarea, de catre client, a unor
masuri de protectie si/sau prevenire care sa conduca, in functie de situatia concreta, la reducerea
probabilitatii P sau gravitatii G a unui eveniment nedorit.
Ø probabilitatea P de producere, estimata in baza datelor statistice existente etc.
5. Aspecte privind managementul riscului si utilizarea
sa in activitatea decizionala
5.1. Securitate si decizie
Starea de securitate a unui sistem poate fi definita ca reprezentand absenta
circumstantelor ce pot favoriza perturbarea functionarii sistemului.
Pornind de la aplicarea acestui concept al arhitecturii preliminare a sistemului, se pot
identifica evenimente de tipul defectarilor combinate sau nu cu erori umane si factori de risc
exteriori, ce pot induce stari de insecuritate.
Dupa caz, metodele probabilistice si statistice permit evaluarea probabilitatii de
producere a defectarilor si a starilor de insecuritate induse in sistem, prin transformarea sau
propagarea lor sub forma de scenarii.
Figura 8. Managementul si evaluarea tactica a riscului
Tehnicile de analiza si evaluare a securitatii sistemelor au drept scop sa furnizeze
factorilor de decizie elementele necesare adoptarii masurilor adecvate, pornind de la ansamblul
informatiilor cunoscute si interpretate prin analize si sinteze.
Adoptarea unor decizii rationale implica, din punct de vedere teoretic, aplicarea unui
demers riguros, rezultat din teoria generala a deciziei sau din teoria probabilitate-utilitate bazate
pe compararea functiilor statistice de decizie ale lui Abraham WALD si teoriile neo-bayesiene.
In context, se apreciaza ca statistica decizionala regrupeaza un set de metode care
faciliteaza adoptarea deciziilor corecte, in conditii de incertitudine.
5.2. Evaluarea riscului
Evaluarea riscurilor inseamna definirea clara a acestora, inclusiv cantarirea importantei
riscului pentru proiect – cat de severa ar deveni situatia daca s-ar produce, cat de sensibil este
proiectul – si a probabilitatii materializarii lor. Astfel, evaluarea riscului inseamna:
Ø identificarea riscurilor;
Ø analiza riscurilor in ceea ce priveste impactul asupra performantei, costurilor,
programarii lucrarilor si a calitatii lucrarilor;
Ø estimarea probabilitatii producerii riscului in timpul desfasurarii proiectului –
adica ceea ce se numeste gradul de expunere a proiectului;
Ø stabilirea ordinii de prioritati a riscurilor, in functie de gradul de expunere,
efectul potential si problemele asociate riscurilor proiectului;
Ø monitorizarea de catre manager a factorilor de risc si adoptarea de masuri
adecvate pe durata executarii proiectului.
 Un nivel detaliat de identificare a riscurilor face posibila determinarea precisa a
masurilor care trebuie luate pentru atenuarea sau eliminarea lor.
5.3. Securitate absoluta si risc acceptabil
Teoretic, securitatea absoluta (sau totala) a unei activitati corespunde imposibilitatii de
producere a unui accident, indiferent de momentul considerat, de starea sistemului si a mediului
sau, in raport cu toate defectarile, erorile umane, agresiunile externe posibile.
Conceptia sistemului ar necesita deci cunoasterea “perfecta si exhaustiva” a elementelor
sistemului si a tuturor starilor sale posibile in toate fazele de existenta si in toate conditiile de
mediu exterior.
O astfel de ipoteza nu este rationala din motive legate de nivelul cunostintelor stiintifice
si tehnice si - in special - din motive decurgand din limitele imaginatiei umane. Aceste
consideratii generale, care vor fi detaliate ulterior, conduc la unul dintre principiile de baza ale
securitatii sistemelor: “SECURITATEA ABSOLUTA ESTE UN MIT”.
In consecinta, notiunea primara utilizata este cea de “obiectiv de securitate”,
relativa la un nivel de risc acceptabil, in raport cu eforturi financiare si tehnice realiste.
5.4. Managementul riscului si utilizarea sa in activitatea decizionala
In prezent societatile comerciale urmaresc sa-si eficientizeze cat mai mult afacerile, sporindu-
si in acelasi timp responsabilitatea si administrandu-si corespunzator furnizarea de servicii.
Prin managementul riscului organizatiile urmaresc o cat mai buna atingere a obiectivelor de
afaceri si implementarea cu succes a strategiilor. De aceea programele de management al
riscului trebuie elaborate in stransa legatura cu aceste obiective si strategii generale pentru
structuri organizatorice stabile, stabilindu-se in final un avantaj competitiv prin monitorizarea
continua a riscurilor si prin decizii cat mai eficiente de administrare a proceselor.
Managementul riscului include mai multe componente, unele chiar foarte diferite intre ele, de la
metodele (de regula, calitative) de identificare si analiza a evenimentelor si fenomenelor care
determina potentiale riscuri, la metode (de regula, cantitative) de evaluare a periculozitatii
acestor riscuri, atat in functie de expunerea la consecinte concretizate prin prejudicii, mai mult
sau mai putin grave, asupra personalului si a oamenilor din zona, a mediului sau din punct de
vedere material, precum si, in final, la identificarea, selectarea, aplicarea si urmarirea unor
metode adecvate de prevenire si, in ultima instanta, de reducere a consecintelor. Astfel, datorita
eforturilor conjugate ale specialistilor din fiecare domeniu al energeticii (si nu numai), in
prezent, managementul riscului este un domeniu multi-disciplinar, bine structurat, care
urmareste sa identifice si sa evalueze atat probabilitatile de aparitie a evenimentelor nedorite
care pot avea sau conduce la consecinte grave, cat si estimarea proportiilor pe care le pot avea
aceste consecinte. De regula, in conceptia actuala, activitatile de management al riscului sunt
impartite in doua componente principale: cea de evaluare a riscurilor, care cuprinde etapele de
identificare si cuantificare a acestora si cea de reducere si control al riscurilor. Din cele de mai
sus, se poate observa ca, acest concept care, practic, apare ca o disciplina noua, este, de fapt, o
abordare sistematica si, pe cat posibil, exhaustiva, care, prin principiile care ii stau la baza,
reuneste intr-un mod bine structurat principii, metode de analiza si calcul, in special probabilist,
cunoscute si utilizate curent de specialistii din proiectarea, exploatarea si mentenanta
instalatiilor energetice, inca de la inceputurile acestor activitati.
Se constata ca analiza de risc a devenit in ultimii ani o practica tot mai raspandita in
toate domeniile de activitate, servind in alegerea diverselor optiuni posibile in cadrul acestora.
S-au dezvoltat macro-modele de evaluare, incorporand componente pentru optiunile
manageriale, intre aceste componente existand interactiuni complexe si relatii de “feed-back”.
In aceste conditii, fiecare manager este incurajat sa devina propriul sau manager de risc. Se
citeaza parerea lui Peter Drucker ca “prima sarcina intr-o afacere este sa supravietuiasca si
principiul calauzitor nu este atat maximizarea profitului, cat evitarea pierderilor”, accentul fiind
pus pe anticiparea si prevenirea riscurilor. Pentru a putea fi influentat, riscul trebuie sa fie
perceptibil si cuantificabil.
5.5. Caracteristicile procesului de management al riscului
Procesul de management al riscului este un proces complex, incepand cu stabilirea unei
infrastructuri si continuand cu identificarea, analiza si evaluarea riscurilor, luarea unor masuri
de evitare sau minimizare a pierderilor, precum si luarea deciziilor in privinta tratamentului
financiar necesar pentru minimizarea pierderilor inevitabile. Caracteristicile definitorii ale
procesului de management al riscului pot fi astfel sintetizate:
Ø Managementul riscului este un proces suport al managementului decizional.
Ø Managementul riscului produce, structureaza si prezinta cele mai bune informatii
disponibile privind riscul, pentru a sustine si facilita cele mai bune decizii de management.
Ø Managementul riscului permite ca deciziile de management in general sa faciliteze
comunicarea intre operatori, factori de decizie si public privind natura riscurilor si modul de
gestionare a lor.
Ø Managementul riscului include identificarea si analiza riscurilor, identificarea,
analiza si selectarea masurilor alternative de control al riscurilor si evaluarea performantei.
Ø Managementul riscului este un proces integrator.
Ø Riscul poate fi stapanit prin analize de cost – beneficiu in cadrul unor resurse
limitate. Managementul riscului structureaza logic, aduce consistenta, documenteaza si
clarifica demersul de a alege, in functie de incertitudini si beneficii, intre alternative
competitive.
Ø Managementul riscului are nevoie de date adecvate si suficiente pentru a fi
dezvoltat, necesitand deci o organizare corespunzatoare a fluxurilor informationale.
Ø Managementul riscului trebuie sa se refere la intregul spectru al riscurilor, de la
evenimente relativ frecvente, dar minore, care pun probleme mici, la cele cu probabilitati de
aparitie foarte mici, care pot avea insa consecinte grave
Ø Programele de management al riscului sunt structurate, dar flexibile, permitand sa
fie dezvoltate si adaptate pentru diferite situatii.
Ø Programele de management al riscului includ masurarea performantelor si cer
monitorizare, urmarire si raportare a progreselor in ceea ce priveste rezultatele scontate.

Intr-un sens foarte restrans, se poate spune ca managementul riscului identifica si

evalueaza activitatile care reduc probabilitatea evenimentelor accidentale din cadrul retelei
electrice de transport si evita consecintele ce ar putea apare, conducand la un nivel de siguranta
(securitate) sporit fata de cel anterior aplicarii programelor de management de risc.
5.6. Elementele procesului de management al riscului
In functie de diferitele faze din ciclul de viata al sistemelor sau instalatiilor [8, 9]
analizele de risc au obiective diferite, dupa cum urmeaza:
A. In faza de conceptie:
Ø identificarea principalelor elemente care determina riscuri si a factorilor
semnificativi implicati;
Ø obtinerea datelor de intrare specifice;
Ø identificarea si evaluarea masurilor de securitate de prevenire si de reducere a
riscurilor care pot fi prevazute inca din aceasta faza;
Ø furnizarea de date necesare pentru evaluarea acceptabilitatii sistemelor sau
instalatiilor;
 Ø furnizarea de date pentru elaborarea procedurilor pentru conditii normale si de
urgenta;
Ø evaluarea riscurilor si corelarea lor cu prescriptiile existente;
Ø evaluarea comparativa a solutiilor alternative.
B. In fazele de constructie, exploatare si mentenanta:
Ø urmarirea si analiza comportarii in exploatare in vederea compararii performantelor
realizate cu cele prescrise;
Ø obtinerea de date de intrare necesare pentru optimizarea functionarii normale si a
procedurilor de mentenanta;
Ø evaluarea efectelor modificarilor structurii instalatiilor, ale fenomenelor de uzura si
imbatranire,etc.
Ø evaluarea importantei riscurilor si utilizarea acesteia la asistarea deciziilor operative;
C. In faza de dezafectare a instalatiilor sau sistemelor:
Ø identificarea si evaluarea riscurilor specifice acestei faze, in vederea verificarii
incadrarii in cerintele corespunzatoare impuse.
Ø obtinerea de date de intrare pentru elaborarea procedurilor adecvate de dezafectare.
Elementele procesului de management al riscului sunt elemente tehnice si analitice ale
programului de management al riscului necesare pentru evaluarea riscurilor, identificarea cailor
posibile de a le controla, de a aloca resursele de control al riscurilor, de a monitoriza
performantele si de a utiliza informatiile pentru a imbunatati procesul.
Dintre acestea se mentioneaza:
a) Evaluarea riscului
Pentru evaluarea riscului trebuie sa se raspunda la urmatoarele intrebari:
Ø Care sunt tipurile de risc la care se refera?
Ø Care sunt evenimentele adverse ce pot apare?
Ø Cat este de probabil ca aceste evenimente sa apara?
Ø Cat de severe sunt consecintele daca aceste evenimente apar?
Evaluarile de risc sunt efectuate de cele mai multe ori intr-un mod iterativ, incepandu-
se cu o evaluare sumara, preliminara (“screening level”), care permite sa se evidentieze
complexitatea programului si sa se identifice acele zone care necesita efectuarea unor analize
mai detaliate.
b) Controlul riscului si suportul deciziilor
In acest segment al programului de management de risc se examineaza optiunile de
control al riscurilor identificate la pasii anteriori si iau decizii privind activitatile precise de
control al riscului necesar a fi desfasurate si termenele la care sa le desfasoare.
O activitate de control al riscului poate fi o practica curenta sau o schimbare in modul
de proiectare, constructie, testare, exploatare sau intretinere si mentenanta in scopul
imbunatatirii profilului de risc al proiectului.
Rezultatul acestui pas este identificarea unui ansamblu de activitati de control al riscului
care impreuna contribuie la atingerea obiectivelor de management al riscului organizatiei si
produce un nivel de siguranta egal sau mai mare decat cel anterior.
Trebuie sa se raspunda la urmatoarele intrebari:
Ø Cum se poate controla riscul?
Ø Care sunt meritele relative ale diverselor optiuni de control al riscului?
Ø Care set de activitati ating cel mai bine scopurile managementului de risc?
c) Monitorizarea performantelor
In acest segment al programului de management al riscului organizatia stabileste
niveluri de performanta si cai de dezvoltare ce trebuie parcurse pentru a asigura realizarea
efectelor intentionate prin actiunile sale.
Trebuie sa se raspunda la urmatoarele intrebari:
 Ø Ce imbunatatiri se asteapta de la deciziile de control al riscului?
Ø Care sunt masurile care conduc cel mai bine la rezultatele scontate?
Ø Activitatile de control al riscului au efectele intentionate?
Ø Cum poate fi imbunatatit procesul de management al riscului?
Pentru a se raspunde la aceste intrebari, in procesul de luare a deciziilor in cadrul
managementului riscului se parcurg urmatoarele etape:
Ø identificarea riscurilor si analiza expunerii la pierderi;
Ø dezvoltarea strategiilor de management al riscului;
Ø dezvoltarea si implementarea tehnicii (lor) de management al riscului;
Ø masurarea si monitorizarea performantei;
Ø imbunatatirea procesului de management al riscului.
5.7. Elementele programului de management al riscului
Pentru ca o companie sa inceapa sa-si dezvolte un program de management de risc la
nivel global, legat de obiectivele si strategiile sale, este necesar ca aceasta sa-si stabileasca in
mod clar elementele programului de management al riscului.
Elementele programului de management al riscului constituie fundamentul infrastructurii
organizationale care sustine elementele analitice si tehnice ale procesului de management al
riscului. Continutul si complexitatea problemelor de management al riscului trebuie corelate cu
gradul de risc, cantitatea si calitatea datelor disponibile.
Deoarece sunt multe moduri de a structura un program de management de risc, toate
programele vor trebui sa contina elemente privind:
Ø administrarea;
Ø comunicarea;
Ø documentarea;
Ø evaluarea si imbunatatirea programului de management al riscului.
5.8. Administrarea programului de management al riscului
Programul de management al riscului trebuie sa fie documentat pentru a asigura ca
politicile de management al riscului sunt stabilite, intelese in cadrul si in afara organizatiei,
implementate si mentinute. Trebuie sa fie stabilite proceduri pentru a conduce programul de
management de risc [36]. Aceste proceduri au anumite cerinte, incluzand: roluri si
responsabilitati, calificarea personalului, managementul schimbarii.
5.9. Comunicarea in cadrul programului de management al riscului

Programul de management al riscului trebuie sa contina:

Ø un element de comunicari interne, in care informatiile referitoare la scopurile si
implementarea programului de management al riscului, datele de intrare si rezultatele obtinute
sunt comunicate in cadrul organizatiei;
Ø un element de comunicari externe in care sunt reflectate interesele si problemele
reglementatorului si ale altor organizatii interesate;
Ø un plan formal al acestor comunicari, care precizeaza tipurile de informatii ce
trebuie comunicate si auditorii care primesc aceste informatii ;
Ø metodele de comunicare (intruniri publice, materiale tiparite, telecomunicatii etc.);
Ø persoanele si organizatiile responsabile de aceste comunicari;
Ø metodele folosite pentru a primi informatiile de la auditori
5.10. Documentarea in cadrul programului de management al riscului

Programul de management al riscului va colecta si mentine documentatia referitoare la

intrarile, analizele si iesirile fiecarui element al programului de management al riscului.
Aceasta documentatie fundamenteaza in mod eficient implementarea fiecarui pas al procesului
de management al riscului si permite ca rezultatele cheie ale acestui proces si deciziile sa fie
identificabile si aplicabile. Programul de management al riscului poate utiliza documentatia
existenta in cadrul companiei si produce necesitati noi de documentare asociate cu evaluarea
riscului, deciziile de control al riscului si monitorizarea performantelor.
Un program de management al riscului va include un plan de documentare care descrie
modul in care compania va achizitiona, procesa, stoca, raporta, mentine, verifica si modifica
datele si informatiile importante pentru acest proces.

5.11. Evaluarea si imbunatatirea programului de management al riscului

Pentru a determina, raporta si imbunatati eficienta unui program de management al
riscului, acesta trebuie sa includa o evaluare planificata si structurata a activitatilor si proceselor
sale. Aceasta evaluare serveste ca element de calitate sau imbunatatire continua a programului
de management al riscului.
Programul de management al riscului va include un plan de evaluare care examineaza
si raporteaza periodic:
Ø calitatea si eficienta elementelor administrative, de comunicare si de documentare
ale programului;
Ø calitatea si eficienta proceselor analitice utilizate pentru evaluarea riscurilor,
identificarea cailor posibile de control al acestor riscuri, alocarea resurselor pentru a controla
riscurile in cel mai eficient mod din punct de vedere al costurilor si monitorizarea
performantelor;
Ø impactul deciziilor de management al riscului asupra alegerii masurilor de
performanta;
Ø concluziile si reevaluarile asupra eficientei programului, rezultate din
monitorizarea performantelor si feed-back.