FACTORI DE RISC DE ACCIDENTARE Şl ÎMBOLNĂVIRI PROFESIONALE

Rezumat:
Obiectivele lucrării constau in identificarea factorilor de risc de accidentare si îmbolnăvire profesionala in
activităţile de prelucrare la cald proprii activităţii executantului.

Omisiuni
Neutilizarea mijloacelor de protecţie prevăzute:
- neutilizarea instalaţiei de ventilaţie la executarea unor lucrări în mediu toxic sau cu praf;
Neefectuarea în timp util a unor operaţii indispensabile securităţii muncii:

1.1. Efectuarea necorespunzătoare (din care rezultă stări periculoase sau nocive) a unor
operaţii de muncă prevăzute prin sarcină de muncă
a) Comenzi, manevre:
 descărcarea, depozitarea necorespunzătoare
 intervenţii la utilaje şi instalaţii ce se află în funcţiune şi au organele în mişcare
neprotejate;
 manipularea necorespunzătoare a pieselor
 intervenţia la instalaţiile benzilor transportoare în timpul funcţionării acestora;
 executarea operaţiei de vopsire a formelor cu vopsele cu autouscare, având solvenţi
organici, în vecinătatea surselor de căldură;
 folosirea uneltelor de mină cu suprafeţe de percuţie deformate, înflorite sau ştirbite,
precum şi a uneltelor de mină improvizate;
 manipularea în mod necorespunzător a semifabricatelor
 repararea şi montarea în mod necorespunzător
 manipularea necorespunzătoare
 evacuarea a gazelor noxelor
 manipularea în mod necorespunzător a sărurilor folosite la tratamente termice;
 folosirea pieselor, sculelor sau dispozitivelor ude;
 ventilarea incorectă a instalaţiei ;
 manipularea necorespunzătoare a pieselor
 folosirea incorectă a gazului metan cu oxigen pentru obţinerea unei flăcări stabile
b) Poziţionări, consolidări, fixări:
Efectuarea în afara sarcinii de muncă a unor operaţii de muncă
a) Pornirea mijloacelor de transport, instalaţiilor, maşinilor sau utilajelor:
 pornirea accidentală a unui agregat;
b) întreruperea funcţionării instalaţiilor, maşinilor, utilajelor:
 întreruperea funcţionării instalaţiilor de ventilaţie;
c) Oprirea alimentării cu curent electric.
Expunerea în afara sarcinii de muncă la factori periculoşi sau nocivi
a) Prin deplasări, staţionări, în locuri sau zone cu pericol temporar sau permanent:
 servirea mesei cu mâinile murdare şi în apropierea amestecului cu răşini furanice ;
Căderi
a) Căderi la acelaşi nivel:
 prin dezechilibrare;
 prin alunecare;
 prin împiedicare.
b) Căderi de la înălţime:
 prin păşire în gol;
 prin dezechilibrare;
 prin alunecare.
Reacţii spontane inadecvate în situaţii de pericol
Prezenţa la lucru în condiţii psiho-fiziologice necorespunzătoare
 sub influenţa alcoolului;
 în stare de oboseală;
 sub influenţa unor medicamente;
 sub influenţa unor stări emoţionale puternice.
Anihilarea bruscă a capacităţii funcţionale
 leşin;
 ameţeală.
BIBLIOGRAFIE
1.Normativ de protecţie a muncii pentru industria de utilaj greu, construcţii de maşini si electrotehnică, citat de
O.I.D.-I.C.M.- Bucureşti 1987.
 FACTORII DE RISC DE ACCIDENTARE ŞI ÎMBOLNĂVIRI
PROFESIONALE PROPRII ACTIVITĂŢILOR DE PRELUCRĂRI LA
RECE ŞI METODELE DE PREVENIRE
HARJA COSTEL

Rezumat:
Un rol important pentru prevenirea accidentelor de muncă si îmbolnăvirilor profesionale, constă în evaluarea
riscurilor şi stabilirea măsurilor de securitate si sănătate în muncă.
Obiectivele lucrării constau în prezentarea factorilor de risc în activităţile de prelucrări la rece, precum şi
măsurile de prevenire .
Alunecarea
Alunecarea la locul de muncă se poate produce datorită uleiului de pe paviment sau
grătar.
Pentru evitarea apariţiei acestui factor de risc se va menţine în permanenţă curăţenia la
locul de muncă, iar petele de ulei vor fi acoperite cu rumeguş până la eliminarea uleiului.
Răsturnare
Operaţiile la care apare factorul de risc „răsturnare"
Acest pericol potenţial de accidentare există în cazul depozitării necorespunzătoare a pieselor la
locul de muncă.
Pentru ca depozitarea pieselor să se facă corect, normele de protecţie a muncii prevăd
următoarele:
- piesele cu o lungime mai mare de 1,5 ori diametrul lor nu se aşează în poziţie
verticală ci numai în poziţie orizontală şi pe suporţi;
- stivele de material să nu depăşească ca înălţime 1,5 ori latura mică a bazei şi să se
 verifice echilibrul acestora;
- piesele mici se aşează în containere;
- se recomandă ca materialele aşezate în containere să nu depăşească nivelul de
umplere;
- tablele se vor aşeza în stive numai în poziţie orizontală. Înălţimea stivei de tablă nu
va depăşi în atelier 0,5 m;
- în stivă se vor aşeza numai materiale de aceeaşi formă.

Căderea liberă

Factorul de risc „cădere liberă" în timpul manipulării pieselor grele, la fixarea lor pe
maşină şi la desfacerea lor la sfârşitul prelucrării.
Se recomandă ca piesele grele să se manipuleze numai cu mijloace mecanizate
(instalaţii de ridicat) când acestea depăşesc 20 kg greutate.
La presare, „căderea liberă" constă în căderea sculelor (matriţelor).
Sculele, matriţele, stanţele se transportă şi se aşează pe masa presei cu utilaje destinate
acestui scop (cărucioare, electrostivuitoare, macarale, poduri rulante).
Sculele trebuie să fie corect fixate pe masa maşinii.
Se interzice fixarea improvizată a matriţei chiar şi pentru un număr mic de piese de
executat.
Montarea şi demontarea matriţelor se va face numai sub supravegherea reglorului.

Scurgerea

Acest factor de risc este întâlnit la operaţiile de strunjire, broşare, frezare, găurire, la
prese hidraulice şi constă în scurgerea uleiurilor minerale folosite, care pot determina
îmbolnăviri profesionale.
Actele normative in domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă prevăd utilizarea
mănuşilor de protecţie rezistente la produse petroliere.
Este obligatorie folosirea unguentelor de protecţie a pielii atât înainte de începerea
lucrului cât şi la terminare, conform prescripţiilor medicale.

Riscuri implicate de mişcările funcţionale normale ale maşinilor, mecanismelor şi pieselor

La operaţia de strunjire apare riscul de accidentare în timpul funcţionării normale a

maşinii prin lovire de barele ce se strunjesc.
Se recomandă ca aceste bare să fie drepte şi introduse în tuburi de protecţie cu izolare
fonică, care să fie mai lungi sau cel puţin egale cu lungimea barelor.
La toate operaţiile de prelucrări la rece există riscul de accidentare prin intervenţia la
maşină, piesă, sculă, în timpul funcţionării maşinii.
Se interzice intervenţia la maşină în timpul lucrului, verificarea piesei, măsurarea
acesteia.
Se va opri maşina atât la verificarea cotelor, cât şi la desprinderea pieselor prelucrate
şi la fixarea altora.
Îndepărtarea aşchiilor se va face cu maşina oprită şi cu scule ajutătoare.
La toate operaţiile de prelucrări la rece muncitorul se poate accidenta prin prinderea
îmbrăcămintei sau a părului de către organele în mişcare. Se recomandă ca hainele de lucru să
fie încheiate şi bine strânse pe corp.
 Părul să fie prins în bască sau basma.
Este interzisă apropierea de piesele excentrice în timpul prelucrării.

Declanşarea necontrolată a pornirii

Acest factor de risc este prezent la toate operaţiile de prelucrări la rece şi este generat de neatenţia
muncitorului care deserveşte maşina sau a unui alt muncitor aflat la locul de muncă.
Pentru ca acest factor de risc să dispară, se recomandă intercondiţionarea între poziţia
de protecţie a dispozitivului şi declanşarea pornirii maşinii, sau existenţa comenzii
bimanuale.

Întreruperea accidentală a procesului de producţie

Acest factor de risc există la toate operaţiile de prelucrări la rece.

întreruperea accidentală a procesului de producţie poate apărea datorită întreruperii
accidentale a alimentării cu curent electric a maşinii, cu aer comprimat sau lichid sub presiune
a dispozitivelor de fixare a pieselor.
Pentru evitarea accidentării se recomandă ca maşinile să fie prevăzute cu apărători de
protecţie speciale, iar dispozitivele de fixare a pieselor vor fi prevăzute cu dispozitive de
blocare împotriva desfacerii.

Devieri de la traiectoriile normale

La operaţia de strunjire, devierea de la traiectoria normală, o poate avea piesa prin

desprindere din universal în timpul lucrului, sau cuţitul datorită ruperii sau desprinderii din
suport, precum şi universalul prin desprinderea lui.
Pentru eliminarea acestui risc de accidentare, normele de protecţie a muncii prevăd
următoarele:
 se vor verifica bacurile de prindere pentru a se constata gradul de uzură;
 cuţitele vor fi fixate cu cel puţin două şuruburi pentru fiecare cuţit;
 înălţimea cuţitului va fi în funcţie de regimul de aşchiere ;
 pentru o strunjire normală lungimea cuţitului ce iese din suport trebuie, să fie mai
mare decât 1,5 din înălţimea capului cuţitului, iar acţionarea lui se va face lin;
 la universalul fixat cu siguranţă se va verifica modul de fixare al acestuia şi se
interzice lucrul la strung fără siguranţă.
La operaţiile de rabotare şi mortezare, piesele, prin desprinderea lor de pe masa
maşinii şi cuţitele, prin ruperea lor, pot avea devieri de la traiectoria normală în timpul
lucrului.
Pentru evitarea acestui lucru prinderea pieselor se va face în dispozitive de fixare care
să asigure rigidizarea lor. Se va verifica fixarea pieselor înainte de începerea lucrului.
în timpul lucrului muncitorul va sta lateral faţă de maşină.
Regimul de aşchiere va fi ales în funcţie de caracteristicile cuţitului şi ale materialului
prelucrat.
La operaţia de frezare, piesa, prin desprinderea ei de pe masa maşinii poate produce
accidentarea muncitorilor. Se vor utiliza pentru fixarea pieselor dispozitive universale şi
speciale. Se va adopta un regim de aşchiere corespunzător sistemului de prindere folosit.
În timpul lucrului poate apărea pericolul de accidentare datorită ruperii frezei sau
ruperii dornului portsculă.
Se recomandă utilizarea ochelarilor de protecţie. Maşina va fi dotată cu dispozitive de
protecţie. Pentru dornurile cu lungime de peste 300 mm se vor folosi lagărele portsculă.
La operaţia de rectificare, devieri de la traiectoria normală, în timpul lucrului, pot avea
bucăţi din discul abraziv datorită spargerii acestuia şi prin desprinderea de pe masa maşinii.
Pentru evitarea acestui lucru, este obligatorie folosirea carcaselor de protecţie.
Se interzice folosirea discurilor abrazive neechilibrate, fisurate şi neverificate.
Se vor verifica garniturile flanşelor şi piuliţele axelor. La montarea discurilor abrazive
acestea se vor roti în gol circa 10 min, timp în care rectificatorii vor sta în poziţia laterală faţă
de maşină.
Înainte de începerea lucrului se va verifica intensitatea câmpului magnetic al mesei
maşinii (la maşinile cu masă magnetică). Platourile necorespunzătoare nu vor fi folosite.
Pentru fixarea pieselor pe mese obişnuite se vor folosi dispozitive universale de fixare.
Este interzisă desfacerea piesei în timpul funcţionării maşinii.
La debitarea cu ferăstrăul circular, discul tăietor în timpul lucrului îşi poate schimba
traiectoria normală datorită ruperii.
Pentru evitarea acestui lucru filetul de strângere al discului va fi în sens invers sensului
de rotire al lui.
Viteza periferică va fi cea prescrisă de furnizorul discului.
Se interzice folosirea discurilor tăietoare cu doi dinţi rupţi consecutivi sau trei pe toată
circumferinţa, sau când un dinte s-a rupt sub cercul de bază.
In timpul lucrului muncitorul va sta lateral.
Materialul se va aşeza perpendicular pe pânza tăietoare.
În timpul debitării, materialul care se debitează, prin smulgere din dispozitivul de
fixare îşi poate schimba traiectoria normală.
Înainte de începerea lucrului trebuie controlat dacă materialul este bine fixat.
Barele lungi vor fi sprijinite de role reglate în acelaşi plan cu dispozitivul de fixare a
profilelor.
La debitarea cu discuri abrazive schimbarea traiectoriei normale are loc datorită
posibilităţii de spargere a discului abraziv.
La acest tip de debitare este obligatorie folosirea apărătorilor de protecţie, care trebuie
să fie bine fixate.
Materialul va fi prins în dispozitivul de fixare cu lungimea perpendiculară pe partea
frontală a discului.
Montarea discului abraziv va fi făcută numai de persoane instruite şi autorizate.
Fixarea discului abraziv se va face cu flanşe pe ambele suprafeţe.
Discul va fi echilibrat, verificat, încercat la mersul în gol timp de 10 min. cu
apărătoarea de protecţie montată. În timpul încercării la mersul în gol, precum şi în timpul
lucrului, muncitorul va sta în planul lateral faţă de planul de rotire a discului.
La debitarea cu ferăstrăul alternativ există pericolul ruperii pânzei ferăstrăului care îşi
poate schimba traiectoria normală, sau se poate desprinde piesa de pe masa maşinii.
Se recomandă ca înainte de începerea lucrului să se verifice vizual pânza ferăstrăului.
în cazul în care sânt peste 3 dinţi alăturaţi rupţi se schimbă pânza.
Barele care urmează a fi debitate se aşează perpendicular pe planul pânzei.
Materialele cu alte forme vor fi bine fixate în dispozitivul de fixare (menghină).

1.1. Desprinderea şi proiectarea de corpuri şi particule

Acest risc se regăseşte la toate operaţiile de prelucrare prin aşchiere prin proiectarea
şpanului şi la operaţia de presare prin proiectarea de ţunder ce se desprinde de pe piese în
momentul presării.
La operaţiile de prelucrare prin aşchiere este obligatorie folosirea ochelarilor şi
ecranelor de protecţie.
La frezarea rapidă se vor folosi ecrane de protecţie.
Curăţirea meselor maşinilor se face cu măturică sau cu ajutorul cârligelor şi nu cu aer
comprimat.
La presare se vor executa numai operaţiile prevăzute în tehnologie.
Nu se vor presa piese care prezintă fisuri.
Este obligatorie folosirea ochelarilor de protecţie.

1.2. Emanaţii de pulberi şi gaze

Emanaţii de pulberi şi gaze există la operaţia de rectificare, debitare cu discul abraziv.
Este obligatorie utilizarea instalaţiilor de ventilaţie cu absorbţie locală.

1.3. Obiecte ascuţite, tăioase, alunecoase, abrazive

Riscul se întâlneşte la operaţia de presare prin „gradul" rezultat la debitare.
Pentru evitarea accidentării se vor utiliza mănuşi de protecţie. Degetul mare va avea în
tot timpul manipulării materialului numai poziţie superioară (deasupra tablei).

Curent electric
Acest risc există la toate operaţiile de prelucrări …….accidentarea putându-se produce
prin atingere directă şi prin atingere indirectă.
Pentru evitarea accidentării datorită curentului electric se vor respecta prevederile
normelor de protecţie a muncii:
 se va verifica zilnic legătura la pământ a maşinii;
 iluminatul local va fi asigurat la 24 V;
 intervenţia la instalaţia electrică a maşinii se va face numai după scoaterea de sub
tensiune a acesteia şi numai de către electricianul de serviciu ;
 este interzis lucrul la maşină dacă există defecţiuni la instalaţia electrică;
 la apariţia unei defecţiuni la instalaţia electrică se va opri maşina şi va fi anunţat
maistrul;
 sânt strict interzise improvizaţiile la instalaţia electrică.

1.4. Acţionări, manipulări, transport care impun efort static mare

Riscul menţionat se regăseşte la toate operaţiile de prelucrări la rece, la transportul
pieselor sau semifabricatelor cu greutate mai mare de 20 kg, precum şi la montarea şi
demontarea platourilor, universalelor, mandrinelor.
Cantităţile care pot fi transportate manual, pe sex şi grupe de vârstă, sânt cele
prevăzute de normele de protecţie a muncii.
Se recomandă ca piesele cu greutate mai mare de 20 kg să fie manipulate cu ajutorul
instalaţiilor de ridicat.
Macaragiul va executa manevrele numai la comanda muncitorului care deserveşte
maşina.
Se interzice manevrarea macaralei de către muncitorul care deserveşte maşina.
Montarea şi demontarea mandrinelor, universalelor, platourilor se va face cu ajutorul
dispozitivelor de susţinere şi manipulare.
BIBLIOGRAFIE
1. Nazarica T., Teste pentru verificarea cunoştinţelor de protecţie a muncii la prelucrări la rece. ICSPM,
Bucureşti 1989.
.
 EVALUAREA RISCURILOR – PRACTICA DE PREVENIRE A
ACCIDENTELOR DE MUNCA SI A ÎMBOLNĂVIRILOR
PROFESIONALE
ING. FULOP EUGEN

Rezumat.
In the EU framework assessment is extremely important, as the key to healthy workplaces. Risk assessment is a
dynamic process that allows enterprises and organisations to put in place a proactive policy of managing
workplace risks.
All enterprises must carry out regular assessments. Proper risk assessment includes, among others things,
making sure that all relevant risks are taken into account, checking the efficiency of the safety measures adopted,
documenting the outcomes of the assessment and reviewing the assessment regularly to keep it updated.
Employers in each workplace have a general duty to ensure the safety and health of workers in every aspect
related to their work. The purpose of carrying out a risk assessment is to enable the employer to take the
measures necessary for the safety and health protection of workers.
There are many risk assessment tools and methodologies available to help enterprises and organisations assess
their risks. The choice of method will depend on workplace conditions, for example the number of workers, the
type of work activities and equipment, the particular features of the workplace and any specific risks.
The most common risk assessment tools are checklists, which are a useful tool to help identify hazards. Other
kinds of risk assessment tools include: guides, guidance documents, handbooks, brochures, questionnaires, and
“interactive tools”.
There are a variety of methodologies for achieving the risk assessment . There is no single “right” way to do a
risk assessment and different approaches can work in different circumstances.
One risk assessment procedure can be broken down into a series of five steps: Identify hazards and those at risk,
Evaluating and prioritising the risks, Deciding on preventive action, Taking action and Monitoring and
reviewing.

Evaluarea riscurilor este esenţială în abordarea europeană de prevenire a accidentelor de munca şi

a bolilor profesionale.
Dacă procesul de evaluarea a riscurilor nu este făcut bine, sau nu se face de loc, măsurile adecvate
preventive nu pot fi identificate sau puse in practică.
În trecutul politicii de protecţia muncii din ţara noastră măsurile de prevenire a accidentelor de
muncă şi a bolilor profesionale erau stabilite ca urmare a cercetării accidentelor şi îmbolnăvirilor
profesionale, a experienţelor acumulate după producerea acestor evenimente.
An de an se înregistrează milioane de lucrători din cadru U.E. care suferă vătămări sau îmbolnăviri
la locul de muncă.
De aceea este atât de importantă prevenirea riscurilor. Ori acest lucru nu se poate realiza decât prin
evaluarea riscurilor înainte de producerea unor evenimente nedorite cu consecinţe incalculabile
atât în plan economic cât şi în plan social.
Evaluarea riscurilor este un proces dinamic ce permite firmelor şi organizaţiilor o politică proactivă
în administrarea riscurilor la locul de muncă.
Firmele, indiferent de dimensiunile sau tipul acestora trebuie să realizeze evaluări ale riscurilor
periodice.
Se vor evalua nu numai riscurile imediate sau evidente ci şi cele probabile şi se va verifica
eficienţa măsurilor, documentând rezultatele evaluării şi revizuind evaluarea periodic, pentru a o
menţine la zi.
 Legislaţia europeană relevantă în evaluarea riscurilor este directiva Cadru 89/391/CEE,
directivă ce a fost transpusă în legislaţia românească, respectiv Legea nr. 319/2006 cu dreptul
de a introduce prevederi urgente pentru protecţia lucrătorilor.
Directiva oferă principii generale privind prevenirea riscurilor şi indicaţii pentru
implementarea acestor principii.
Astfel angajatorii sunt responsabili pentru asigurarea securităţii si sănătăţii lucrătorilor în
orice aspect legat de muncă, iar evaluarea riscurilor este un aspect integral al
managementului de SSM.
In desfăşurarea procesului de muncă este necesară definirea următorilor trei termeni, ce
caracterizează stările şi variaţiile acestuia:
1. Pericol = un pericol poate fi reprezentat de materiile prime, substanţele utilizate,
echipamentele de muncă, metode sau practici şi factori de mediu care prezintă un anumit
potenţial de vătămare sau îmbolnăvire.
2. Risc = riscul este potenţialul ridicat sau scăzut ca cineva să fie atins de pericol.
3. Evaluarea riscurilor = procesul de evaluare a securităţii şi sănătăţii lucrătorilor faţă de
pericole la locul de muncă. Este examinarea sistematică a tuturor aspectelor legate de muncă
ce includ:
- ceea ce poate provoca vătămări sau îmbolnăviri
- dacă pericolele pot fi eliminate, iar dacă nu,
- care sunt măsurile de protecţie, sau ce măsuri trebuie luate, pentru a controla riscurile.
Scopul evaluării riscurilor
Scopul realizării evaluării riscurilor este de a permite angajatorului sa-şi ia măsurile necesare
pentru protejarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor.
Aceste măsuri vor fi structurate în patru părţi:
1. prevenirea riscurilor profesionale
2. informarea lucrătorilor
3. instruirea lucrătorilor
4. organizarea si asigurarea mijloacelor de a implementa măsurile necesare
Deşi scopul evaluării riscurilor include prevenirea riscurilor profesionale, şi asta ar trebui să fie
ţelul, aceasta nu se poate obţine tot timpul în practică datorită stării şi variaţiilor din cadrul
sistemului de muncă.
Astfel, deşi eliminarea totală a riscurilor nu e posibilă, riscurile ar trebui reduse iar riscul rezidual
să fie controlat permanent.
Evaluarea riscurilor va fi structurată şi aplicată pentru a ajuta angajatorii să realizeze
următoarele obligaţii:
1. să identifice pericolele la locul de muncă şi să evalueze riscurile asociate cu aceste
pericole, să determine ce măsuri trebuie luate pentru a proteja sănătatea şi securitatea
lucrătorilor, ţinând cont de cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă;
2. să evalueze riscurile pentru a face selecţia cea mai bună şi informată în alegerea
echipamentului de muncă, a substanţelor chimice sau a preparatelor utilizate,
echiparea locului de muncă, şi organizarea muncii;
3. să verifice dacă măsurile luate sunt adecvate;
 4. să pună pe primul plan acţiunea dacă măsuri ulterioare sunt necesare ca rezultat al
evaluării;
5. să demonstreze inspectorilor de muncă, lucrătorilor şi reprezentanţilor acestora ca toţi
factorii legaţi de muncă au fost luaţi în consideraţie, şi deciziile luate au fost
corespunzătoare în ceea ce priveşte riscurile şi măsurile necesare de protecţie;
6. să asigure ca masurile preventive, considerate a fi necesare, să fie implementate în
urma evaluării riscurilor, şi să realizeze o îmbunătăţire a nivelului de protecţie al
lucrătorului.
Instrumente de evaluare a riscului
Există multe instrumente şi metodologii disponibile pentru a ajuta firmele şi organizaţiile să
evalueze riscurile.
Alegerea metodei va depinde de condiţiile de muncă, de numărul de lucrători, de tipul de activitate,
de echipamentul de muncă şi de orice alt risc specific.
Cel mai des întâlnit instrument de evaluare a riscurilor sunt listele de control, deosebit de utile şi
eficiente în identificarea pericolelor.
Orice instrument de evaluare trebuie să includă:
documente de ghidare (ghiduri),
manuale,
broşuri,
chestionare şi
instrumente interactive.
Aceste instrumente pot fi generice sau specifice unui anumit domeniu/ risc.
Cum se realizează o evaluare a riscurilor
La nivel european nu există reguli fixe cu privire la realizarea evaluării riscurilor. Totuşi se
recomandă să se ţină cont de următoarele două principii :
1. Structurarea evaluării să se realizeze astfel încât să permită depistarea tuturor
pericolelor şi riscurilor relevante
Când se identifică un risc, se începe evaluarea de la principiul dacă riscul poate fi eliminat.
Indicaţiile UE de evaluare a riscurilor la locul de muncă propun o metodă bazată pe mai multe
etape (aceasta nu este singura metodă, în paralel existând numeroase metodologii care conduc către
acelaşi obiectiv).
Etapele sunt:
1. Stabilirea unui program de evaluare a riscurilor la locul de muncă
2. Structurarea evaluării
3. Adunarea informaţiilor
4. Identificarea pericolelor
5. Identificarea celor supuşi riscurilor
6. Identificarea modelelor de expunere pentru cei supuşi riscurilor
7. Evaluarea riscurilor (probabilitatea de vătămare/ gravitatea vătămării)
8. Investigarea opţiunilor pentru eliminarea şi controlul riscurilor
9. Alegerea acţiunilor prioritare şi a măsurilor de control
10. Implementarea controalelor
11. Înregistrarea evaluării
12. Măsurarea eficacităţii acţiunii
 13. Revizuirea evaluării (daca se fac schimbări)
14. Monitorizarea programului de evaluare a riscurilor
Pentru majoritatea întreprinderilor mici si mijlocii se recomanda un plan alcătuit din 5 etape:
1. Identificarea pericolelor şi a lucrătorilor supuşi riscurilor
Căutarea acelor activităţi şi locuri ce prezintă potenţial de a provoca vătămări şi identificarea
lucrătorilor care pot fi expuşi acestor pericole.
2. Evaluarea şi gradarea riscurilor
Estimarea riscurilor existente şi ordonarea acestora în ordinea importanţei.
3. Luarea deciziilor pentru acţiuni preventive
Identificarea măsurilor adecvate pentru a elimina sau controla riscurile.
4. Măsuri luate
Punerea în aplicare a măsurilor de prevenire şi protecţie printr-un program de priorităţi.
5. Monitorizare si revizuire
Evaluarea se va revizui la intervale regulate pentru a se menţine actuală, relevantă şi eficientă.
 CONSIDERAŢII PRIVIND EVALUAREA RISCURILOR
Evaluarea riscurilor este un lucru pe care majoritatea oamenilor o face imediat ce
începe să lucreze într-un loc de muncă. Modalitatea în care fiecare dintre noi percepe riscul
este foarte importantă.
La fel de importantă este definirea clară, pentru toată lumea a noţiunii de risc, foarte mulţi
confundând, intenţionat sau nu, riscul cu posibilitatea apariţiei unui eveniment.
Frank Knight face pentru prima dată diferenţa între incertitudine şi risc în cartea „Risc
incertitudine şi profit” în anul 1921. Cartea pune bazele managementului riscului.
Din păcate diferenţele educaţionale existente în societate, nu permit tuturor o diferenţiere clară
între posibilitatea producerii unui eveniment şi riscul producerii acestuia.
Oamenii sunt în general tributari percepţiilor proprii asupra posibilităţii producerii unor
evenimente.
Evaluarea riscurilor în securitate şi sănătate în muncă este baza eseţialmente necesară întocmirii
programelor de prevenire şi protecţie şi chiar mai mult, modalităţilor de punere în practică a
măsurilor stabilite.
Din păcate, multe dintre măsurile stabilite nu sunt implementate din mai cauze financiare, tehnice
şi nu în ultimul rând psihologice.
Referirile psihologice sunt făcute atât la nivelul angajatorilor cât şi al angajaţilor.
Un rol important în psihologia percepţiei riscurilor este disponibilitatea informaţiilor.
Cu cât informaţiile disponibile despre un anumit eveniment sunt mai complete, cu atât mai mult se
va judeca dacă acest eveniment se va produce.
Metodele disponibile de evaluare a nivelului de risc pe linie de securitate şi sănătate în muncă, sunt
laborioase, în general fiind necesară apelarea la o bază de date în vederea stabilirii frecvenţei
acestora.
La nivelul unităţilor mici şi mijlocii aceste baze de date sunt foarte greu accesibile, fiind folosite de
către un personal specializat. Aceste baze de date nu sunt accesate de către personalul de decizie, ci
de către personalul specializat.
Oamenii au tendinţa să ştie în general care sunt cele mai comune şi în final cele mai frecvente
evenimente.
Întocmirea cu succes a unui program de prevenire şi reducere a riscurilor este de a înţelege
importanţa pe care societatea o asociază cu pericolele cu care se confruntă, ceea ce înseamnă
propria sa percepţie a riscurilor.
Chiar la nivel European (U.E.), majoritatea ţărilor care au adoptat prin legislaţia naţională această
prevedere (evaluarea riscurilor profesionale), întâmpină mari greutăţi în implementarea acesteia.
Activitatea umană este indisolubil legată de mediul în care aceasta se desfăşoară, fiind într-o
permanentă şi strânsă interacţiune cu acesta, prin fiecare din cele patru componente ale sistemului
de muncă:
 factorul uman (executantul);
 sarcina de muncă;
 mijloacele tehnice (de producţie) – echipamente de muncă;
 mediul de muncă (totalitatea componentelor fizice şi/sau chimice ale mediului în
care se desfăşoară activitatea umană).
Presiunile existente în mediul profesional dau naştere la:
 schimbări comportamentale în executarea obligaţiilor funcţionale,
 reducerea productivităţii muncii,
 sporirea absenteismului,
acestea constituind premize pentru producerea accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor
profesionale.
 Un angajat îşi schimbă comportamentul în colectivitate, sub influenţa acestuia între ora venirii
şi a plecării de la serviciu.
Nivelul de cultură a muncii în organizaţie îşi pune amprenta asupra psihicului său şi asupra
acţiunilor sale.
Metodele de evaluare a nivelului de risc pe locuri de muncă, cunoscute actualmente, pun
accentul pe:
 echipamentele de lucru,
 amenajarea locului de muncă,
 relaţiile scrise existente între membrii organizaţiei
şi mult mai puţin sau de loc pe
 relaţiile cutumiare existente între membrii colectivităţii,
 nivelul de cultură organizaţională existentă în fapt.
În percepţia riscului există patru factori importanţi:
 Expunerea – Nivelul cantitativ actual al riscului;
 Familiaritate – Experienţa personală a evenimentelor periculoase;
 Preventabilitate – Gradul până la care pericolul este perceput ca fiind controlabil sau
efectele sale preventabile;
 Teama – Conceptul pericolului pe care unii cercetători îl denumesc ca fiind teroarea, este
teama de pericol cu scara lui şi a consecinţelor sale.
Acest lucru duce la reacţii diferite ale oamenilor aflaţi în aceeaşi situaţie.
Oamenii reacţionează diferit, în funcţie de cultură, nivel de cunoştinţe şi situaţii.
Bibliografie:
- Darabonţ Al., Pece Şt., şa – Protecţia Muncii – ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001
- Steiner Nicolae, Andriciuc Radu – Managementul situaţiilor de urgenţă ... – Buc 2007
- Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr.319/2006.
- Norme Metodologice de aplicare a prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006 aprobate
prin Hotărârea Guvernului României nr. 1425/2006.
 EVALUAREA NIVELULUI DE RISC
Risc rezidual
Conducătorii unităţilor economice sunt singurii responsabili de sănătatea şi securitatea salariaţilor,
ei se află în centrul activităţii de prevenire a riscurilor şi asigurării sănătăţii şi securităţii în muncă.
Într-o lume a muncii aflată în plin dinamism, trebuie ca toţi cei implicaţi în procesul muncii,
angajaţi şi angajatori, să fie conştienţi că rolul cel mai important în domeniul securităţii şi sănătăţii
în muncă îl constituie acţiunea preventivă, iar această acţiune trebuie să aibă caracter permanent.
Orice societate care recunoaşte "omul ca valoare şi scop suprem" va admite că protejarea vieţii
acestuia este a priori justificată şi îndreptăţeşte un efort oricât de mare.
Angajatorii au obligaţia legală de a asigura starea de securitate şi de a proteja sănătatea
salariaţilor.
Securitatea omului în procesul de muncă este considerată ca acea stare a sistemului de muncă în
care este exclusă posibilitatea de accidentare şi îmbolnăvire profesională.
Vom avea securitate maximă atunci când vom îndeplini cerinţelor minime de securitate şi sănătate
în muncă, cerinţe care sunt stipulate în Directivele Europene şi care la rândul lor sunt transpuse în
legislaţia românească în vigoare (Legea nr. 319 din 14 iulie 2006 a securităţii şi sănătăţii în
muncă, Hotărâri de Guvern).
Abaterea faţă de cerinţele minime de securitate conduce la apariţia unor riscuri.
Riscul - constituind posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, un pericol potenţial şi care pot produce
accidentări şi îmbolnăviri.
În timp, această abatere cunoscută sub aşa numitul „risc rezidual”, din anumite motive şi fără
voinţa noastră, apare şi tot creşte provocând scăderea nivelului de securitate.
Cei implicaţi, în special managerii şi lucrătorii desemnaţi, nu trebuie să ia la cunoştinţă de această
abatere de la cerinţele minime de securitate doar atunci când se confruntă cu accidente de muncă
sau îmbolnăviri profesionale; în acest moment, acţiunea preventivă se va transforma în acţiune
corectivă, o acţiune corectivă tardivă, dar mai ales tragică şi costisitoare.
Riscul rezidual apare, fie şi numai datorită acţiunii imprevizibile a omului.
Dacă nu se fac intervenţii corectoare pe parcurs, acest risc rezidual creşte, pe măsură ce elementele
sistemului de muncă (executant, sarcină de muncă, mijloace de producţie, mediul de muncă) se
degradează prin „îmbătrânire”.
 MEDIUINCONJURATOR

Mediudemunca
P r o d u se
E x ec ut a nt
Materiiprim e D e s e u ri
Sarcin a
En ergie d emu nc En ergie
a
I n f o r m a t ii V ib r a t i i
M ijl o a c e d
e p r o d u c t ie Zg omo t

Fig.2 Elementele sistemului de muncă

Pentru a ne menţine la nivelul acestor cerinţe trebuiesc adoptate în permanenţă şi unele măsuri de
reducere a „riscului rezidual” pentru diminuarea ponderii accidentelor de muncă şi îmbolnăvirilor
profesionale.
Scopul principal privind securitatea şi sănătatea muncii în societate, este reducerea până la „zero” a
„riscului rezidual”, căci numai aşa, societatea comercială va rezista rigorilor pieţii, va devenii mai
puternică şi se va dezvolta.
Scopul îl vom putea realiza numai dacă vom acorda o atenţie deosebită:
 implementării unui sistem eficient de management al securităţii şi sănătăţi în
muncă pentru prevenirea riscurilor profesionale;
 asigurării securităţii şi protecţiei sănătăţii lucrătorilor;
 informării, instruirii şi conştientizării fiecărui lucrător asupra riscurilor de
accidentare şi îmbolnăvirilor profesionale, care pot apărea în timpul desfăşurarea
activităţii sale;
 dotării lucrătorilor cu echipamente individuale de protecţie corespunzătoare, şi
verificarea dacă acesta este utilizat;
 combaterii riscurilor la sursă;
 asigurării resurselor financiare necesare pentru desfăşurarea normală a activităţii
de SSM;
 îmbunătăţirii continue a sistemului de management SSM;
 respectării întregii legislaţii de securitate şi sănătate a muncii, în vigoare.
Realizarea acestor deziderate va fi posibilă numai după cunoaşterea reală, concretă şi obiectivă a
riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională, a surselor de unde provin şi a formelor lor de
manifestare, care sunt sau care se pot întâlni în timpul desfăşurării activităţilor în cadrul unei firme
(unitate economică).
Cunoaşterea lor este urmarea cuantificării efectului fiecărui risc evidenţiat sau previzibil în mod
raţional.
Această cuantificare se face printr-o evaluare a riscurilor care constă într-un studiu sistematic al
tuturor elementelor procesului de muncă susceptibil de a genera daune, al mijloacelor de eliminare
a pericolelor şi al măsurilor de prevenire/ protecţie a acestor riscuri.
Identificarea riscului este operaţia cea mai dificilă din cauza diversităţii şi multitudinii
evenimentelor potenţiale.
Probabilităţile de apariţie a evenimentelor rezultă numai din studii statistice de lungă durată, dar
rezultatele obţinute cel mai adesea nu sunt fidele deoarece la producerea unui eveniment pot
acţiona mai mulţi factori de risc iar ponderea individuală a acestora în determinarea evenimentului
este greu de apreciat.
O evaluare calitativă a riscului de accident, presupune identificarea diferitelor scenarii şi
determinarea consecinţelor care ar putea afecta securitatea şi sănătatea. Şansa de eroare de
măsurare a acestor două concepte este
 mare.
Un risc potenţial de o mare gravitate şi o probabilitate scăzută de producere, de multe
ori este tratată diferit faţă de un risc cu o gravitate scăzută şi o probabilitate mare de producere.
În teorie, situaţiile sunt foarte aproape egale în relaţiile de prioritate, însă în practică, cele din prima
categorie sunt foarte dificile de gestionat în speţă atunci când se confruntă cu lipsa de resurse.
Eliminarea totală a pericolelor respectiv a accidentelor şi a bolilor profesionale din sistemul de
muncă este în mod practic imposibilă.
În realitate, există niveluri acceptabile de securitate a muncii, a căror punere în evidenţă necesită
eforturi serioase de apreciere calitativă şi încercări de evaluare cantitativă.
În urma evaluării riscurilor şi stabilirea unei ierarhizări pe nivele se poate determina, dacă se
asigură şi în ce măsură, securitatea sistemului de muncă.
Securitate in zone cu risc de Explozi si Deflagrati
În vederea evaluării riscurilor într-o staţie de distribuţie carburanţi nu trebuiesc uitate a fi analizate
următoarele:
Riscul de explozie
Echipamentele de protecţie individuală corespunzătoare cerinţelor pentru utilizare în atmosfere
potenţial explozive corespunzător zonelor Ex în care are acces personalul. (Se recomandă ca personalul
din staţiile de distribuţie carburanţi să poarte îmbrăcăminte şi încălţăminte prin care să asigure
prevenirea descărcărilor electrostatice de la om şi de pe îmbrăcămintea sa.
Persoanele care sunt izolate faţă de pământ pot cu uşurinţă dobândi şi reţine o încărcătură
electrostatică. Izolarea de pământ se poate datora
faptului că acoperişul duşumelei sau tălpile încălţămintei sunt făcute din material neconductiv.
Îmbrăcămintea se poate încărca electrostatic cu uşurinţă, însă nu reprezintă în general un risc de
aprindere cu condiţia ca purtătorul să fie legat la pământ prin încălţăminte adecvată şi acoperire de
pardoseală adecvată.
Nu se vor scoate hainele în zonele unde pot exista atmosfere inflamabile ( ex. zona 0, 1)).
Identificarea cu atenţie a surselor potenţiale de aprindere şi excluderea din ariile periculoase.
Conectarea la pământ a tuturor elementelor conductoare ale instalaţiilor.
Eliminarea a orice fel de materiale sau deşeuri combustibile din ariile periculoase din staţiile de
distribuţie carburanţi.
Integritatea legăturilor de echipotenţializare la îmbinările cu flanşe.
Funcţionarea aparatelor automate pentru semnalizarea acustică şi optică a concentraţiei maxime
admise de gaze şi vapori inflamabili în atmosferă.
Riscul formării atmosferei explozive
Verificare periodică a etanşeităţilor conductelor şi a îmbinărilor.
Existenţa dispozitivelor de siguranţă specifice (limitator de supraplin, supape de sens, opritoare de
flacără).
Prevenirea şi lichidarea oricărei scurgeri vizibile sau suspecte prin rezultatele măsurătorilor,
monitorizării sau prin mirosurile excesive de carburanţi.
Determinarea surselor de aprindere
Aparatura electrică să fie certificată, să corespundă categoriei Ex pentru zona unde este
amplasată, să fie întreţinută corespunzător.
Interzicerea distribuţiei carburanţilor în recipiente portabile neomologate Prevenirea
supraîncălzirilor la echipamente
Interzicerea fumatului în ariile clasificate Ex.
Menţinerea protecţiei antescântei (chedere, Cu sau aliaje de Cu) a capacelor gurilor de vizitare a
rezervoarelor şi a gurilor de alimentare.
Existenţa instalaţiei de protecţie la descărcări atmosferice.
Concluzii
Atunci când se folosesc echipamente, sisteme protectoare şi componente în locuri periculoase,
trebuie făcute verificări pentru a se vedea dacă pot să apară pericole de aprindere, luându-se în
considerare procesele de aprindere.
Dacă există posibilitatea pericolelor de aprindere, trebuie să se ia măsuri pentru a elimina sursele
de aprindere din locul periculos.
Dacă acest lucru nu este posibil, trebuie implementate măsurile de protecţie adecvate.
Măsurile trebuie să facă sursele de aprindere inofensive sau trebuie să reducă probabilitatea
apariţiei surselor de aprindere efective.
Acest lucru poate fi realizat printr-o proiectare, construcţie şi supraveghere adecvate a
echipamentelor, sistemelor protectoare şi componentelor, prin proceduri de funcţionare şi, de
asemenea, prin sisteme corespunzătoare de măsurare şi control.
Eliminarea riscurilor nu este posibilă întotdeauna şi atunci acestea trebuiesc reduse, până la
valoarea unor „riscuri reziduale” care pot fi controlate.
Prin asigurarea unor condiţii de securitate sporită în muncă, prin neintervenţia unor factori
perturbatori cauzali de accidente, în respectarea contractelor şi angajamentelor şi ca urmare a
realizării unor produse de calitate, atât în rândul angajaţilor proprii cât şi în rândul beneficiarilor şi
colaboratorilor se va crea o imagine favorabilă cu privire la seriozitatea societăţii.
Bibliografie:
 Darabont, Alex., Pece, St., - Managementul securităţii şi sănătăţii în muncă, Ed. AGIR, Bucureşti,
2001.
 Internet
 Mincă, G. – Analiza riscurilor profesionale, curs postuniversitar, Bucureşti 2004
 Moraru R, Băbuţ G., Ion. - Ghid pentru evaluarea riscurilor profesionale Ed FOCUS Petroşani, 2002
 Simion, Spiridon, Vasilescu Dragoş - Evaluarea riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională,
INSEMEX Petroşani ,2004
 *** Norme metodologice pentru aplicarea Legii nr. 319/2006.
 *** H.G. 1058/2006.
 *** Legea nr. 319/2006 a Securităţii şi Sănătăţii în Muncă, , Bucureşti, 2006.
 RELAŢIA RISC - SECURITATE; RISC ACCEPTABIL

În terminologia de specialitate, securitatea omului în procesul de muncă este considerată ca acea

stare a sistemului de muncă în care este exclusă posibilitatea de accidentare şi îmbolnăvire
profesională.
În limbajul uzual, securitatea este definită ca faptul de a fi la adăpost de orice pericol, iar riscul -
posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, pericol potenţial (Dicţionarul explicativ al limbii române,
editat sub egida Academiei României).
Dacă luăm în considerare sensurile uzuale ale acestor termeni, se poate defini securitatea ca starea
sistemului de muncă în care riscul de accidentare şi îmbolnăvire este zero.
Prin urmare, securitatea şi riscul sunt două noţiuni abstracte, contrare, care se exclud reciproc.
În realitate, datorită trăsăturilor oricărui sistem de muncă, nu se pot atinge asemenea stări cu
caracter de absolut. Nu există sistem în care să fie exclus complet pericolul potenţial de accidentare
sau îmbolnăvire; apare întotdeauna un risc "rezidual", fie şi numai datorită imprevizibilităţii
acţiunii omului. Dacă nu se fac intervenţii corectoare pe parcurs, acest risc rezidual creşte, pe
măsură ce elementele sistemului de muncă se degradează prin "îmbătrânire".
În consecinţă, sistemele pot fi caracterizate prin "niveluri de securitate", respectiv "niveluri de
risc", ca indicatori cantitativi ai stărilor de securitate/risc.

Definind
securitat
ca o funcţie de risc y = f(x), unde 1 , se poate afirma că un sistem va fi cu atât mai
y
x
sigur, cu cât nivelul de risc va fi mai mic şi reciproc.
Astfel, dacă riscul este zero, din relaţia dintre cele două variabile rezultă că securitatea tinde către
infinit, iar dacă riscul tinde către infinit, securitatea tinde către zero (fig. 1):
 1 1 
y  ; y 
0    0 .

SECURITATE + 

y = f(x)


 0 RISC +

Fig. 1 Relaţia risc - securitate

În acest context, în practică trebuie admise o limită de risc minim, respectiv un nivel al
riscului diferit de zero, dar suficient de mic pentru a se considera că sistemul este sigur, ca
şi o limită de risc maxim, care să fie echivalentă cu un nivel atât de scăzut de securitate,
încât să nu mai fie permisă funcţionarea sistemului.
Riscul a fost definit în literatura de specialitate în domeniul securităţii muncii prin
probabilitatea cu care, într-un proces de muncă, intervine un accident sau o îmbolnăvire
profesională, cu o anumită frecvenţă şi gravitate a consecinţelor.
Într-adevăr, dacă admitem un anumit risc, putem să-l reprezentăm, în funcţie de
gravitatea şi probabilitatea de producere a consecinţelor, prin suprafaţa unui dreptunghi
F1, dezvoltat pe verticală; rezultă că aceeaşi suprafaţă poate fi exprimată şi printr-un
pătrat F2 sau printr-un dreptunghi F3 extins pe orizontală (fig. 2).
În toate cele trei cazuri riscul este la fel de mare. În consecinţă putem atribui unor
cupluri gravitate - probabilitate diferite acelaşi nivel de risc.
Dacă unim cele trei dreptunghiuri printr-o linie trasată prin vârfurile care nu sunt pe
axele de coordonate, obţinem o curbă cu alură de hiperbolă, care descrie legătura dintre
cele două variabile: gravitate - probabilitate. Pentru reprezentarea riscului funcţie de
gravitate şi probabilitate, standardul CEN - 812/85 defineşte o astfel de curbă drept "curbă
de acceptabilitate a riscului" (fig. 3).
 y
4

2
F1

1
F2

1 2 3 4 5 6 x

Fig. 2 Reprezentarea grafică a echivalenţei riscurilorFcaracterizate

3 prin cupluri diferite de
gravitate - probabilitate

INACCEPTABIL
Gravitatea
Riscul evenimentului

Riscul evenimentului

Curba C
C=X Y

ACCEPTABIL

1 1 1 Probabilitatea
0 0 0
Fig. 3 Curba de acceptabilitate a riscului
Această curbă permite diferenţierea între riscul acceptabil şi cel inacceptabil. Astfel,
riscul de producere a unui eveniment A, cu consecinţe grave, dar frecvenţă foarte mică,
situat sub curba de acceptabilitate, este considerat acceptabil, iar riscul evenimentului B,
cu consecinţe mai puţin grave, dar cu o probabilitate mai mare de apariţie, ale cărui
coordonate se situează deasupra curbei, este inacceptabil. De exemplu, în cazul unei
centrale atomice se iau astfel de măsuri încât riscul unui eveniment nuclear - fie el riscul
evenimentului A - este caracterizat printr-o gravitate extremă a consecinţelor, dar de o
probabilitate de producere extrem de mică. Din cauza frecvenţei foarte reduse de apariţie,
 activitatea este considerată sigură şi riscul acceptat de societate. În schimb, dacă pentru
riscul evenimentului B luăm ca exemplu accidentul rutier din activitatea unui conducător
auto, deşi acest tip de eveniment provoacă consecinţe mai puţin grave decât un accident
nuclear, probabilitatea de producere este atât de mare (frecvenţă foarte ridicată), încât
locul de muncă al şoferului este considerat nesigur (risc inacceptabil).
Orice studiu de securitate are drept obiectiv stabilirea riscurilor acceptabile.
O asemenea tratare a riscului ridică două probleme:
- cum se stabilesc coordonatele riscului (cuplul gravitate - probabilitate);
- ce coordonate ale riscului se vor alege pentru a delimita zonele de
acceptabilitate de cele de inacceptabilitate.
Pentru a le rezolva, premisa de la care s-a pornit în elaborarea metodei de evaluare a
fost relaţia risc - factor de risc, decelată dintr-un model teoretic al genezei accidentelor de
muncă şi bolilor profesionale.

BIBLIOGRAFIE

 Darabont, Alex., Pece, Ştefan - Protecţia muncii, E.D.P., Bucureşti, 1996.

 Severin, Lucian- Securitatea şi sănătatea în muncă – Curs, Universitatea Ştefan cel Mare Suceava,
2007-2008
 Pece, Şt., Dăscălescu, Aurelia - Metodă de evaluare a riscurilor, ICSPM, Bucureşti. 1998.
 Pece, Şt. - Metode de analiză apriorică a riscurilor profesionale, l.N.l.D., Bucureşti, 1993.
 Pece, Şt. - Metodă de evaluare a riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională în activitate,
RENEL, ICSPM, 1994.
 Darabont, Alex., Pece, St., Dăscălescu, A. - Managementul securităţii şi sănătăţii în muncă, Ed.
AGIR, Bucureşti, 2001.
 Darabont. Alex., Kovacs, Şt., Darobant, Doru - Ghid de autoevaluare a securităţii în muncă pentru,
I.M.M.-uri, ICSPM, Bucureşti, 1997.
 Darabont, Alex., Tănase Nazarica - Ghid pentru evaluarea nivelului de securitate în muncă, ICSPM,
Bucureşti, 1997.
 Pece, Şt. - Metode de evaluare a întreprinderilor din punct de vedere al securităţii muncii, l.N.l.D.,
Bucureşti, 1993.
 Creangă Camelia - Metodologii pentru aprecierea riscurilor la locul de muncă, ICSPM, Bucureşti,
1999.
 Darabont, Alex., Kovacs, Şt. - Securitate şi sănătate în muncă. Suport de curs, l.C.S.P.M., Bucureşti,
1998.
 Dăscălescu, A., Pece, Şt. - Elaborarea metodologiei de analiză a întreprinderilor din punct de vedere al
securităţii în muncă, ICSPM, Bucureşti, 1993.
 Darabont, Alex., Pece, Şt. - Protecţia muncii, E.D.P., Bucureşti, 1996.
 Pece, Şt., - Evaluarea a riscurilor în sistemul om- maşină, Ed ATLAS PRESS, Bucureşti 2003.
 Moraru R, Băbuţ G., Ion. - Ghid pentru evaluarea riscurilor profesionale Ed FOCUS Petroşani, 2002
 Simion, Spiridon, Vasilescu Dragoş - Evaluarea riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională,
INSEMEX Petroşani ,2004
 Mincă, G. – Analiza riscurilor profesionale, curs postuniversitar, Bucureşti 2004.
 Moraru, R., Băbuţ, G., Ion. – Analiza de risc, Ed. UNIVERSITAS, Petroşani, 2004.
 Darabont, Alex. – Evaluarea calităţii de securitate a echipamentelor tehnice, Ed. AGIR, Bucureşti,
2001.
 Alexandru, I., Alexandru, A. – Evaluarea riscurilor profesionale, note de curs, 2005.
 *** -. Norme metodologice pentru aplicarea Legii nr. 319/2006.
 *** -.H. G. 300/2006.
 *** - Legea Securităţii şi Sănătăţii în Muncă, Nr. 319/2006, Bucureşti, 2006.
 *** -Evaluare risc CNU Suceava INCDPM Bucuresti 2007
EVALUAREA RISCURILOR CAUZATE DE AGENŢII BIOLOGICI
PERICULOŞI
FLORIN MOISA, DORIN MIHĂILĂ

Summary. The study is intended to be a real tool to assist in the risk assessement. Its purpose is to help us to
reduce risks and hazards for workers, who are exposed to biological agents at work. This study should be used
by the responsable employers for ensuring the health and safety at work where it is possible to appear biological
agents.

Evaluarea riscurilor profesionale este o obligaţie a angajatorilor cerută prin directivele

europene şi transpusă în legislaţia românească, în special articolele 7 şi 12 din Legea
319/2006.
Evaluarea riscurilor este principalul instrument de aplicare a principiilor de prevenire,
însă înainte de a se realiza o evaluare a riscurilor profesionale trebuie să fie îndeplinite
cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă. Orice angajator responsabil trebuie să
anticipeze pericolele care pot genera evenimente nedorite.
Nu există principii universale privind modul în care ar trebui efectuată evaluarea
nivelului de risc sau securitate. Există o multitudine de metode de evaluare a acestuia.
Corespunzător fiecărei teorii privind geneza accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale s-
au elaborat de-a lungul timpurilor diverse metode apriorice de apreciere sau evaluare a
riscurilor sau securităţii muncii într-un sistem.
In funcţie de modelul care le-a generat, ele pot fi sistematizate în patru categorii:
-metode de tipul “controale şi verificări”;
-metode bazate pe modelul Heinrich;
-metode bazate pe teoria fiabilităţii sistemelor;
-metode bazate pe ergonomia sistemelor.
Definiţii:
 Pericol - proprietate intrinsecă a elementelor (materialelor de lucru, surselor de
energie, echipamentelor tehnice, mediului de lucru, metodelor, practicilor şi
tehnologiilor de lucru) de a cauza evenimente nedorite sau daune (accidente,
îmbolnăviri şi pagube materiale).
 Risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională - posibilitate de producere a unui
accident sau a unei îmbolnăviri profesionale, cu o anumită frecvenţă şi gravitate a
consecinţelor, într-o situaţie periculoasă.
 Prevenire – ansamblul de dispoziţii sau măsuri luate ori prevăzute în toate etapele
procesului de muncă, în scopul evitării sau diminuării riscurilor profesionale;
Ierarhia de prevenire consta în principiu în:
1. Eliminarea sau evitarea riscurilor;
2. Înlocuirea elementelor “periculoase” prin elemente “mai puţin periculoase”;
3. Combaterea riscului prin măsuri tehnice;
4. Combaterea riscului prin măsuri organizatorice;
5. Utilizarea echipamentului individual de protecţie.
Indiferent de metoda utilizata evaluarea nivelului de securitate sau risc comportă
următoarele etape obligatorii:
- identificarea pericolelor;
- identificarea salariaţilor care sunt expuşi la aceste pericole;
- estimarea riscurilor, calitativă sau cantitativă;
- examinarea posibilităţilor de eliminare a riscurilor la sursa sau de diminuare a acestora
şi adoptarea de măsuri concrete;
- actualizarea permanentă şi revizuirea.
Din păcate de cele mai multe ori evaluarea riscurilor se efectuează pentru a demonstra
autorităţilor în domeniu că a fost îndeplinită această cerinţă a legii, concluziile evaluării
nefiind utilizate în scopul cunoaşterii situaţiei reale de la fiecare loc de muncă din punct de
vedere al securităţii şi sănătăţii şi de a lua măsurile de prevenire corespunzătore, cum ar fi:
- prevenirea riscurilor profesionale;
- informarea şi instruirea lucrătorilor;
- informarea celor implicaţi în realizarea masurilor de prevenire;
- amenajarea locurilor de muncă;
- alegerea echipamentelor de muncă;
- alegerea echipamentelor individuale de protecţie;
- stabilirea tehnologiilor;
- selecţionarea substanţelor şi preparatelor chimice;
- selecţionarea sistemelor de semnalizare de securitate şi/sau sănătate la locul de muncă, etc.

În lucrarea de faţa s-a avut în vedere principalele obiective ale campaniei europene privind
evaluarea riscurilor şi anume:
• Creşterea gradului de conştientizare faţă de răspunderea juridică şi nevoia practică de a
evalua riscurile de la locul de muncă;
• Promovarea unei abordări simple, în etape, a evaluării riscurilor;
• Demitizarea evaluării riscurilor şi a procesului de efectuare a evaluării riscurilor;
• Încurajarea întreprinderilor (în special a microîntreprinderilor şi a IMM-urilor) să îşi
efectueze propria evaluare a riscurilor (pe plan intern);
• Promovarea ideii că evaluarea riscurilor include pe toată lumea; este responsabilitatea
tuturor celor de la locul de muncă, nu doar a angajatorilor (sau a experţilor) şi
beneficiază de o abordare participativă a evaluării riscurilor;
• Sprijinirea angajatorilor, a reprezentanţilor din sectorul securităţii lucrătorilor, a
lucrătorilor, a practicienilor, a serviciilor de prevenire, a factorilor de decizie politică şi a
altor părţi implicate în îmbunătăţirea evaluării riscurilor.
S-a urmărit pe tot parcursul anului 2008, modul în care au fost puse în practică prevederile
Directivei 2000/54/CE privind protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea
lor la agenţi biologici în muncă, directiva transpusă în legislaţia naţională prin Hotărârea
Guvernului nr. 1092 din 16 august 2006. La articolul 8 din hotărâre se precizează:
„(1) Pentru orice activitate susceptibilă să prezinte un risc de expunere la agenţi biologici,
angajatorul trebuie să determine natura, nivelul şi durata de expunere, pentru a se putea evalua
orice risc pentru sănătatea şi securitatea lucrătorilor şi pentru a se putea stabili măsurile ce
trebuie luate.
(2) Pentru toate activităţile susceptibile de a prezenta un risc de expunere la agenţi biologici
aparţinând mai multor grupe, riscurile sunt evaluate pe baza pericolelor reprezentate de către
toţi agenţii biologici periculoşi prezenţi.
(3) Angajatorul trebuie să reînnoiască periodic evaluarea riscurilor şi, în orice caz, la orice
modificare a condiţiilor de lucru care pot să determine expunerea lucrătorilor la agenţi
biologici, precum şi atunci când creste numărul bolilor profesionale pe care le-a înregistrat.
(4) Angajatorul trebuie să furnizeze autorităţii de sănătate publica sau Inspecţiei Muncii, la
cererea acestora, elementele care au stat la baza evaluării riscurilor profesionale.”
 La majoritatea angajatorilor vizitaţi s-a constatat că această evaluare nu a fost realizată,
motivat de necunoaşterea unei metode de evaluare adecvate, lipsa unor „evaluatori cu
diploma”, etc.
Având în vedere aceste inconveniente, în ceea ce urmează se propune o abordare simplă a
evaluării riscurilor, mai bine zis a autoevaluării acestora, considerată a fi utilă şi la îndemâna
tuturor celor implicaţi în activitatea de prevenire şi protecţie la nivelul întreprinderii.
In aceasta lucrare se va trata cazul particular de „AUTOEVALUARE A RISCURILOR
BIOLOGICE”.

Despre riscurile biologice

Agenţii biologici se găsesc în multe sectoare de activitate şi locuri de muncă. Riscurile

generate de agenţii biologici ar putea fi subestimate deoarece, în cele mai multe cazuri,
aceştia nu pot fi percepuţi cu ochiul liber. De aceea prevederile legale au ca scop diminuarea
riscurilor de a intra în contact cu agenţii biologici.
Agenţii biologici, sunt reprezentaţi de microorganisme, inclusiv microorganismele
modificate genetic, culturile celulare şi endoparaziţii umani care sunt susceptibili să provoace
infecţie, alergie sau intoxicaţie.(Această definiţie a fost prezentată în conformitate cu
prevederile stipulate de directiva 2000/54/CEE a Parlamentului European şi a Consiliului din
18 septembrie 2000 privind protecţia lucrătorilor contra riscurilor legate de expunerea la
agenţi biologici transpusă în Hotărârea nr. 1092/2006 privind protecţia lucrătorilor împotriva
riscurilor legate de expunerea la agenţi biologici.
Microorganismul este definit ca o entitate microbiologică, celulară sau necelulară,
capabilă de a se reproduce sau a transfera material genetic, iar ”cultura celulară” este
rezultatul creşterii în vitro a celulelor izolate din organisme multicelulare.
Agenţii biologici sunt reprezentaţi de bacterii, viruşi, ciuperci şi paraziţi şi care
acţionează asupra sănătăţii lucrătorilor ca urmare a manipulării de către aceştia a unor produse
patologice sau a unor materiale contaminante. Transmiterea agenţilor biologici se poate
efectua în mod direct de la lucrătorii infectaţi cu aceşti agenţi patogeni, animalele bolnave din
fermele zootehnice, animale de laborator cu care se lucrează, sau indirect prin obiectele
contaminate cu produse biologice (sânge, urină, materii fecale) sau patologice (ex. pustule cu
puroi) provenite de la animale bolnave.
De asemenea, sunt consideraţi agenţi biologici şi substanţele sau produsele biologice,
care prin manipulare pot produce efecte nefavorabile asupra sănătăţii organismului uman,
cum sunt hormonii sau toxinele produse de animale şi păsări.

Clasificarea agenţilor biologici

Agenţii biologici sunt clasificaţi în patru grupe de risc în funcţie de importanţa

riscului de infecţie pe care aceştia îl prezintă :
1) grupa I – agenţi biologici care nu sunt susceptibili să provoace omului o boală;
2) grupa II – agenţi biologici care au capacitatea să provoace omului o boală şi să
constituie un pericol pentru lucrători; propagarea acestora în colectivitate este
improbabilă; există, în general, o profilaxie sau un tratament eficace.
3) grupa III – agenţi biologici care pot să provoace omului o boală gravă şi să constituie
un pericol major pentru lucrători; el poate prezenta un risc crescut de propagare în
colectivitate; există, în general, profilaxie şi tratament eficace;
4) grupa IV – agenţi biologici care pot să provoace boli grave omului şi constituie un
pericol major pentru angajaţi. Aceşti agenţi pot prezenta un risc ridicat de propagare
în colectivitate. Nu există în general un tratament şi o profilaxie eficace.
 Efectele agenţilor biologici asupra sănătăţii umane

Agenţii organici de natură biologică sunt reprezentaţi de aproximativ 3000 de

substanţe alergene şi peste 200 de specii de viruşi, bacterii, micete şi paraziţi care afectează
sănătatea a circa 20-50% din lucrătorii agricoli. În acest caz, alergiile, astmul, tuberculoza şi
maladiile parazitare cronice sunt cele mai frecvente tipuri de boli profesionale care rezultă
dintr-o expunere de acest gen. În funcţie de originea lor, agenţii organici de natură biologică
pot fi vegetali şi animali, după cum şi bolile produse de aceştia pot fi alergice şi, respectiv,
parazitare.
Lucrătorii pot fi expuşi la agenţi biologici la locurile de muncă unde intra în contact cu:
- sânge şi alte fluide umane şi animale;
- substanţe de origine animală (carne, lână, păr, etc.) ;
- materiale naturale sau organice (solul, argila etc.)
- materiale de origine vegetală (fân, paie, bumbac etc.) ;
- pulbere organică (faină, praf de hârtie, mătreaţă animală etc.) ;
- gunoi, dejecţii, ape reziduale.
Domeniile ce implică risc biologic sunt :
- industria alimentară;
- agricultura (creşterea animalelor), silvicultura, horticultura, producţia de hrană şi furaje
pentru animale;
- instituţii medicale şi de cercetări biomedicale;
- laboratoare clinice veterinare şi de diagnostic;
- eliminarea deşeurilor;
- arhive, biblioteci, anticariate, muzee;
- procesarea lemnului;
- restaurarea clădirilor;
- zone de lucru cu sisteme de aer condiţionat şi umiditate ridicată.
Efectele asupra sănătăţii sunt:
Agenţii biologici pot cauza diferite tipuri de boli:
- infecţii cauzate de paraziţi, virusuri sau bacterii;
- alergii cauzate de mucegaiuri, praful de faină, mătreaţă animală, enzime şi acarieni;
- intoxicaţii;
- cancer;
- efecte nocive asupra fetuşilor.
Agenţii biologici pătrund în organismul uman prin leziuni ale pielii, prin membranele mucoase ale
pielii, ochilor, nasului sau gurii. Pot fi inhalaţi, sau înghiţiţi. Contaminarea se poate produce
accidental prin muşcături ale animalelor sau înţepături ale insectelor.
În general, evaluarea riscurilor, din diverse motive, nu se realizează prin resurse interne cu toate ca
aceasta acţiune impusă de actualele reglementări legale permite angajatorului să o facă utilizând
forţe proprii.
De aceea s-a considerat că pentru realizarea acestei cerinţe este necesar a se dispune de un
instrument simplu, uşor de utilizat de către toţi cei interesaţi în prevenirea riscurilor biologice.
Pentru realizare se propune o metodă de evaluare calitativă, de tipul „CONTROALE şi
VERIFICĂRI” întocmindu-se aşa numita „FIŞA DE CONTROL A RISCULUI BIOLOGIC” (vezi
Anexa 1A şi 1B).
In final se stabilesc măsurile şi prioritatea lor (vezi Anexa 2- Fişa de sinteză a neconformităţilor şi
măsuri de înlăturare a lor).
Considerăm că „FIŞA DE CONTROL A RISCULUI BIOLOGIC” poate fi adaptată şi utilizată cu
succes în cadrul „METODEI PENTRU EVALUAREA NIVELULUI DE SECURITATE în
MUNCA” elaborată de Institutul de Cercetare – Dezvoltare pentru Protecţia Muncii, autori Dr. ing.
Darabonţ Alexandru şi ing. Tănase Nazarica, în acest caz evaluarea fiind cantitativă, există
posibilitatea urmăririi în dinamică a evoluţiei nivelului de securitate, respectiv risc la locurile de
muncă cu risc biologic.
La acţiune poate şi trebuie să fie antrenaţi reprezentanţi ai tuturor participanţilor la procesul de
muncă: angajator, reprezentanţi ai lucrătorilor, serviciul intern de prevenire şi protecţie, lucrători
desemnaţi, medical de medicină a muncii şi medicul veterinar atunci când este cazul.
În final, desigur, dintre măsurile stabilite nu vor lipsi cele referitoare la :
- informarea, consultarea şi instruirea lucrătorilor asupra recunoaşterii riscului, simptomelor,
modului de transmitere a bolilor, măsurilor de prevenire şi vaccinare;
- instrucţiuni de lucru;
- proceduri în cazuri de urgenţă;
- semnalizarea şi etichetarea, atunci când este cazul;
- supravegherea medicală;
- monitorizarea riscurilor şi revizuirea măsurilor de prevenire.
De asemenea se va insista asupra bunelor practici sănătoase:
- spălarea mâinilor şi folosirea de soluţii antiseptice;
- curăţenia locului de muncă;
- prevenirea formării de aerosoli;
- folosirea echipamentului individual de protecţie;
- vaccinări (hepatită A/B, tetanos).
Procedura se va repeta:
- cel puţin o data pe an;
- la schimbări importante în activitatea firmei;
- în cazul extinderii întreprinderii.
- după înregistrarea unor îmbolnăviri cauzate de agenţi biologici.
CONCLUZII
Evaluarea riscurilor este o acţiune care trebuie să genereze tot ce se întreprinde în scopul
realizării securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătorilor.
De aceea este necesar ca fiecare angajator să organizeze această acţiune.
Acest studiu pledează pentru ideea că evaluarea poate să fie efectuată prin resurse proprii, ale
angajatorului, care îşi poate alege metoda de evaluare adecvată antrenând în echipa de
evaluare reprezentanţi ai angajatorului, lucrătorilor şi atunci când este cazul specialişti.
Studiul recomandă ca metodă de evaluare metoda de tipul „CONTROALE şi VERIFICĂRI”
utilizându-se „FIŞA DE CONTROL A RISCULUI”.

BIBLIOGRAFIE
[1] Ştefan Pece - Evaluarea riscurilor în sistemul om-maşina, 2003
[2] Nazarica Tănase, Doru Darabont – Ghid privind autoevaluarea nivelului de securitate pentru întreprinderile
mici şi mijlocii
[3] Alexandru Darabont, Nazarica Tănase – Ghid pentru evaluarea nivelului de securitate în muncă
[4] Prevenirea riscurilor legate de expunerea la agenţi biologici – proiect PHARE RO99/B/OT01, 2002
[5] Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă
[6] HG NR. 1092/2006 privind protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenţi biologici
în muncă
 Anexa 1A
FIŞA DE CONTROL A RISCURILOR BIOLOGICE

Apreciere

Nr. RISCURI BIOLOGICE

INSUFICIENT

OBSERVAŢII
Crt.

DA

NU
0 1 2 3 4 5
1 Există în unitate locuri de muncă unde sunt sau pot fi prezenţi agenţi
biologici contaminanţi (bacterii, virusuri, ciuperci şi paraziţi)?
2 Serviciile veterinare, altele decât laboratoarele de diagnostic, au avut
în vedere în mod deosebit:
2.1 a) incertitudinile legate de prezenţa agenţilor biologici în
organismul animalelor, precum şi în probele sau produsele biologice
care rezultă de la aceştia?
2.2 b) pericolul pe care îl constituie agenţii biologici care sunt sau ar
putea fi prezenţi în organismul animalelor, precum şi în probele
prelevate de la aceştia?
2.3 c) riscurile inerente datorate naturii activităţii?
3 Au lucrătorii contact cu agenţi biologici contaminanţi (bacterii,
virusuri, ciuperci şi paraziţi)?
4 Lucrătorii cunosc ce sunt agenţii biologici contaminanţi (bacterii,
virusuri, ciuperci şi paraziţi)?
5 Lucrătorii au informaţii despre bolile ce pot fi contactate (boala,
manifestări ale bolii)?
6 Lucrătorii au informaţii despre căile de pătrundere ale agenţilor
biologici patogeni în organismul uman (calea respiratorie, sanguină,
digestivă, cutanată, mucoasa conjuctivală)?
7 Lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora au primit, sub forma de
informări şi instructaj, o instruire suficientă şi adecvată, bazată pe
toate informaţiile disponibile privind:
7.1 a) eventualele riscuri pentru sănătate?
7.2 b) măsurile care trebuie luate pentru a evita expunerea?
7.3 c) prescripţii aplicabile din domeniul igienei?
7.4 d) purtarea şi utilizarea echipamentelor şi îmbrăcămintei de
protecţie?
7.5 e) măsurile pe care lucrătorii trebuie să le ia în caz de evenimente
şi/sau incidente periculoase, precum şi măsurile de prevenire a
acestora?
8 Angajatorul a asigurat la locul de muncă instrucţiuni de securitate
scrise şi, după caz, afişe privind procedura de urmat în caz de:
8.1 a) accident sau incident grav datorat manipulării unui agent
biologic ?
8.2 b) manipularea unui agent biologic din grupa 4 ?
9 Este realizata consultarea şi participarea lucrătorilor şi/sau a
reprezentanţilor lor la rezolvarea tuturor problemelor legate de
sănătate şi securitate în muncă în cazul expunerii la agenţi biologici
în timpul activităţii ?
10 Angajatorul a informat imediat lucrătorii şi/sau reprezentanţii lor cu
răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
despre orice accident sau incident care ar fi putut conduce la
diseminarea unui agent biologic şi care este susceptibil să producă la
om infecţii şi/sau boli grave ?
11 A efectuat informări despre cauzele accidentelor sau incidentelor
grave, precum şi despre măsurile care au fost luate ori care trebuie
luate pentru a remedia situaţia ?
12 Angajatorul a notificat în prealabil autorităţii de sănătate publica
judeţeană şi inspectoratului teritorial de muncă utilizarea pentru
prima dată a agenţilor biologici din grupele 2, 3 şi 4, cu cel puţin 30
de zile înainte de începerea activităţii ?
13 Există la nivelul angajatorului o listă a lucrătorilor expuşi la agenţi
biologici din grupele 3 şi/sau 4?
14 Medicul de medicina muncii şi inspectorul de muncă în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă au acces la lista lucrătorilor expuşi la
agenţi biologici din grupele 3 si/sau 4?
15 A fost limitat, la un nivel cât mai scăzut posibil, numărul de lucrători
expuşi sau care pot fi expuşi?
16 Procesele de muncă şi măsurile de control tehnic au fost concepute,
astfel încât să se evite sau să se reducă la minimum diseminarea
agenţilor biologici la locul de muncă?
17 Au fost aplicate măsuri de protecţie colectivă şi/sau măsuri de
protecţie individuală, atunci când expunerea nu poate fi evitată prin
alte mijloace?
18 Au fost aplicate măsuri de igiena adecvate obiectivului de prevenire
sau reducere a transferului ori diseminării accidentale a unui agent
biologic în afară locului de muncă?
19 Au fost aplicate măsuri de utilizare a panourilor care semnalizează
pericolul biologic, şi a altor semne de avertizare relevante conform
prevederilor HG 971/2006?
20 Au fost aplicate măsuri de elaborare a unor planuri care să fie puse în
aplicare în caz de accidente ce implică prezenţa agenţilor biologici?
21 S-au luat măsuri de detectare a prezenţei agenţilor biologici la locul
de muncă, în afara locului de muncă unde aceştia se utilizează şi unde
s-au luat măsuri de izolare fizică primară, dacă acest lucru este
necesar şi tehnic posibil?
22 S-au lua măsuri care să permită utilizarea de mijloace de colectare,
depozitare şi eliminarea deşeurilor în deplină securitate de către
lucrători, dacă este cazul, după tratarea acestora, inclusiv utilizarea
unor recipiente sigure, uşor identificabile?
23 S-au luat măsuri care să permită manipularea şi transportul fără risc
ale agenţilor biologici la locul de muncă?
24 Au fost luate măsuri ca să se asigure condiţiile corespunzătoare ca
lucrătorii să nu servească masa şi să nu bea în zonele de lucru unde
 există riscul de contaminare cu agenţi biologici?
25 S-a furnizat lucrătorilor îmbrăcăminte de protecţie adecvată sau alte
tipuri de îmbrăcăminte specială adecvată?
26 S-a asigurat lucrătorilor spaţii dotate cu instalaţii igienico-sanitare
adecvate, care pot include soluţii/picături pentru ochi şi/sau substanţe
antiseptice pentru piele?
27 S-au creat condiţii ca echipamentul individual de protecţie să fie:
27.1 a) aşezat corect într-un loc stabilit separat de celelalte haine ?
27.2 b) verificat şi curăţat, dacă este posibil, înainte şi, în orice caz, după
fiecare utilizare?
27.3 c) reparat sau schimbat înaintea unei noi utilizări, în cazul în care
prezintă defecţiuni?
28 S-au stabilit proceduri privind prelevarea, manipularea şi tratarea
eşantioanelor de origine umană sau animală?
29 Îmbrăcămintea de lucru şi echipamentele de protecţie, inclusiv
îmbrăcămintea de protecţie care pot fi contaminate de agenţi
biologici, sunt scoase atunci când lucrătorul părăseşte zona de lucru şi
păstrate separat de altă îmbrăcăminte?
30 Angajatorul are grijă ca îmbrăcămintea de protecţie care poate fi
contaminată de agenţi biologici să fie dezinfectată şi curăţată sau, la
nevoie, distrusă?
31 Este asigurată supravegherea sănătăţii lucrătorilor expuşi ( prin
medic de medicina a muncii)?
32 Angajatorul are o relaţie contractuală cu un medic de medicină a
muncii?
33 Fiecare lucrător este supravegheat medical corespunzător înainte de
expunere profesională şi, în continuare, periodic, făcând astfel
posibilă aplicarea directă a măsurilor de medicină generală şi de
medicină a muncii?
34 Angajatorul a pus la dispoziţia lucrătorilor, dacă este cazul, vaccinuri
eficace, dacă aceştia nu sunt încă imunizaţi împotriva agentului
biologic la care ei sunt sau pot fi expuşi?
35 Atunci când angajatorii pun la dispoziţia lucrătorilor vaccinuri,
aceştia au ţinut seama de Codul de conduită recomandat pentru
vaccinare?
36 A fost realizata o evaluare a riscurilor biologice?
37 Angajatorul a reînnoit periodic evaluarea riscurilor şi, în orice caz, la
orice modificare a condiţiilor de lucru care pot să determine expunerea
lucrătorilor la agenţi biologici, precum şi atunci când creşte numărul
bolilor profesionale pe care le-a înregistrat?
38 Angajatorul a furnizat autorităţii de sănătate publica şi inspectoratului
teritorial de muncă, la cererea acestora, elementele care au stat la baza
evaluării riscurilor profesionale?
39 Evaluarea riscurilor profesionale s-a efectuat pe baza tuturor
informaţiilor existente şi, mai ales, pe baza:
39.1 a) clasificării agenţilor biologici care constituie sau pot constitui un
pericol pentru sănătate?
39.2 b) recomandărilor emise de inspectorii de muncă şi/sau de inspectorii
autorităţilor de sănătate publică, ce indică necesitatea ca agentul
 biologic să fie controlat în scopul de a proteja sănătatea lucrătorilor
care sunt sau pot fi expuşi acestui agent biologic, în cursul activităţii
lor?
39.3 c) informaţiilor asupra bolilor ce pot fi contractate datorită unei
activităţi profesionale a lucrătorilor?
39.4 d) efectelor alergice şi toxicogene ce pot să rezulte ca urmare a
activităţii lucrătorilor?
39.5 e) faptului ca un lucrător suferă de o boală legată direct de munca sa?
40 Dacă natura activităţii a permis, angajatorul a evitat utilizarea unui
agent biologic periculos, înlocuindu-l printr-un agent biologic care, în
funcţie de condiţiile de utilizare şi de stadiul actual al cunoştinţelor, nu
este periculos sau este mai puţin periculos pentru sănătatea
lucrătorilor?
41 Dacă rezultatele evaluării relevă existenta unui risc pentru securitatea
şi sănătatea lucrătorilor, angajatorul a luat măsurile necesare pentru
ca expunerea acestora să fie evitată?
Administrator/Director
Lucrător desemnat
Reprez. Lucrători
Medic de medicină a muncii
Data .........................

Nota: - Întrebările din acest chestionar pot fi completate cu alte întrebări ce sunt relevante
scopului propus.
 S ăpt ămâna european ă pentru s ăn ătate şi securitate în munc ă – Evaluarea riscurilor

Anexa 1B
SC ……………………
ANEXA LA FIŞA DE CONTROL A RISCULUI BIOLOGIC

Nr. Loc de Denumirea Grupa din Durata de Nr. Informaţii despre Efecte alergice şi Boli ale
Crt. muncă agenţilor care face expunere persoa- bolile ce pot fi toxigene ce pot să lucrătoril
biologici la care parte fiecare (ore/zi) ne contactate (boala, rezulte în urma or legate
pot fi expuşi agent expuse mod de transmitere, activităţii direct de
lucrătorii biologic manifestări ale bolii) lucrătorilor munca

0 1 2 3 4 5 6 7 8

Administrator/Director, Lucrător desemnat, Reprezentantul lucrătorilor Medic de medicină a muncii

37
 S ăpt ămâna european ă pentru s ăn ătate şi securitate în munc ă – Evaluarea riscurilor

Data ……………
Anexa 2
SC ……………………………… FIŞA SE SINTEZĂ A NECONFORMITĂŢILOR ŞI MĂSURI DE ÎNLĂTURARE A LOR

Nr. Neconformita- Măsuri pentru eliminarea Termen Responsa- Prioritate

Crt. tea constatată neconformităţii de bilitatea Maximă Mare Medie Mică
realizare realizării

Administrator/Director, Lucrător desemnat, Reprezentantul lucrătorilor Medic de medicină a muncii

Data ……………

38
 EVALUAREA RISCURILOR ÎN INDUSTRIA MOBILEI
OLTEANU MIHAIL

Rezumat: indiferent de modalitatea de evaluare a nivelului de risc pe locuri de muncă, este cu adevărat
important luarea în considerare a tuturor componentelor sistemului de muncă, precum şi urmărirea punerii în
practică a măsurilor stabilite, de către toţi participanţii la procesul de muncă.

I. Generalităţi referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă în activitatea de

prelucrare a lemnului inclusiv fabricarea mobilei

În ultima perioadă activitatea de prelucrare a lemnului s-a dezvoltat, în special, în

constituirea unor unităţi mici cu personal, în medie, de 10-50 lucrători, la care se lucrează de
multe ori cu echipamente de muncă vechi (uzate moral şi fizic) de complexitate redusă,
cumpărate la mâna a doua unde investitorii / patronii au procurat utilaje, în multe situaţii cu
lipsă de dispozitive de protecţie.
Prelucrarea lemnului, mecanică sau manuală, prezintă o serie de particularităţi
generate de comportamentul materiei prime care în aplicarea anumitor tehnologii poate
constitui o sursă de factori de risc de accidentare.
Structura neomogenă a lemnului şi caracteristicile fizico-chimice ale acestuia
constituie în timpul operaţiilor de prelucrare surse potenţiale de accidentare.
Prelucrarea lemnului, mecanică sau manuală, prezintă o serie de particularităţi
generate de comportamentul materiei prime care în aplicarea anumitor tehnologii poate
constitui o sursă de factori de risc de accidentare.
Referitor la echipamentele de muncă utilizate în prelucrarea lemnului, putem semnala
existenţa unor echipamente de muncă vechi, generatoare de riscuri de accidentare şi/sau boli
profesionale dar şi existenţa unor echipamente de muncă de generaţie nouă, în special asistate
de calculator, pe care se poate executa o gamă variată de operaţii de prelucrarea lemnului,
reducându-se astfel operaţiile manuale.
Prelucrarea lemnului inclusiv fabricarea mobilei se caracterizează constant, în contextul
celorlalte sectoare ale economiei naţionale, prin valori ridicate ale indicilor de frecvenţă şi
gravitate ai accidentelor de muncă, decurgând din numărul mare de accidente înregistrate.
INDICE DE FRECVENŢĂ al accidentelor de muncă, este un indice statistic al situaţiei
accidentelor de muncă ce exprimă numărul de accidentaţi, respectiv numărul certificatelor
medicale iniţiale, ce revin la 1000 încadraţi la un agent economic, ramură, luată în considerare
într-un interval de timp dat. Se calculează prin raportarea numărului accidentaţilor la numărul
mediu scriptic de angajaţi x1000.
INDICE DE GRAVITATE al accidentelor de muncă, este un indice statistic al situaţiei
accidentelor de muncă, care exprimă număr de om zile de incapacitate de muncă din cauză de
accident ce revin la 1000 persoane încadrate la un agent economic, ramură, într-un interval de
timp dat. Se calculează prin raportarea numărului zilelor de concediu medical plătite la
numărul mediu scriptic de lucrătorix1000.
Ca urmare a unor analize efectuate, în acest domeniu, a rezultat că activitatea din
unităţile de producţie se desfăşoară în multe cazuri sub nivelul cerinţelor necesare, datorită
următoarelor situaţii: lipsă de persoane specializate, atitudine necorespunzătoare a lucrătorilor
faţă de pericole, creşterea accentuată a stării de indisciplină a lucrătorilor, lipsa de fermitate a
factorilor de conducere faţă de abaterile manifestate, a tolerării unei evidente delăsări, a slabei
instruiri pe linie de securitate şi sănătate în muncă, a uzurii fizice şi morale avansate a dotării
tehnice a unităţilor mici, etc..
Particularităţi ale prelucrării lemnului inclusiv fabricarea mobilei
Lemnul este un produs al unui organism viu numit arbore.
Elementele anatomice ale lemnului sunt formate din substanţe chimice organice
complexe ( celuloză şi lignină) care sunt alcătuite din elemente chimice ( carbon, oxigen,
hidrogen, azot ) şi substanţe minerale ( potasiu, sodiu, calciu, magneziu, fier, siliciu ).
Celuloza şi lignina constituie 99-95 % din compoziţia materiei prime lemnoase, restul
ocupat de substanţe ca: răşini, substanţe tanante, uleiuri eterice, substanţe colorante.
Prelucrarea mecanică a lemnului este determinată de 3 factori:
1. materialul care se prelucrează ( însuşirile lemnului de a opune rezistenţă la acţiunea unor
forţe exterioare: statice - uniform şi lente sau dinamice – forţele care intervin brusc cu
schimbarea mărimi sau direcţiei);
2. scula cu care se face prelucrarea ( atât geometria sculelor cât şi caracteristicile de lucru
trebuie să corespundă condiţiilor cerute de tehnologia de prelucrare a lemnului. Duritatea
scăzută a lemnului face ca acesta să poată fi prelucrat cu viteze de tăiere mari);
3. mişcarea de lucru care asigură deplasarea relativă a sculei în raport cu materialul ( sau
invers).

Prelucrarea mecanică a lemnului – clasificare

1. fără schimbarea legăturii între fibre( curbarea, presarea, ştamparea, ambutisarea);

2. prin distrugerea legăturii între fibre:
2.1. fărâmiţarea întregii mase a lemnului(măcinare, defibrare);
2.2. despicare;
2.3. tăiere:
2.3.1. prelucrare fără formare de aşchii(ştanţare,
matriţare, secţionare cu cuţite);
2.3.2. prelucrare cu formare de aşchii( rindeluire plană,
ferăstruire, frezare, burghiere, strunjire, şlefuire,
derulare ).
La tăierea cu cuţit elementar ( dinte, ferăstrău, tăiş de cuţit lat, de freză, de burghiu,
grăunte abraziv, etc.), deoarece această operaţie se produce cu formare de aşchii se foloseşte
denumirea de aşchiere.

Principalele riscuri din industria de prelucrare a lemnului, inclusiv fabricarea mobilei,

sunt următoarele:
- utilaje periculoase –duritatea scăzută a lemnului dă posibilitatea să poată
fi prelucrat cu viteze de tăiere mari. Existenţa unor echipamente de muncă, vechi, generatoare
de riscuri de accidentare;
- activităţi solicitante pentru aparatul locomotor – manipularea manuală este
aplicată cu precădere la depozitare cherestea unde apare riscul de afecţiuni musculo –
scheletice;
- zgomot – maşinile unelte şi utilajele din industria de prelucrare a
lemnului sunt surse puternice de zgomote datorită procesului tehnologic de prelucrare,
regimurilor de aşchiere şi a modului de funcţionare a diferitelor organisme şi cuple cinematice
ce compun lanţurile cinematice. Surse principale de zgomot:
a. procesul de aşchiere este generator de zgomote datorită structurii anizotrope a lemnului,
trosniturilor care apar la tăierea şi desprinderea aşchiilor, uzurii tăişului sculei şi regimului de
lucru ( în special turaţia, viteza de avans, adâncimea de prelucrare, direcţia de prelucrare faţă
de fibre şi inelele anuale);
b. mecanismele cu roţi dinţate din lanţurile cinematice produc zgomote importante;
c. transmisiile prin curele generează zgomote ca urmare a frecării acestora de roţile de
transmisie şi a jocurilor pe axe;
d. zgomotul motoarelor electrice este preponderent în cazul montării acestora prin flanşă de
batiurile maşinilor unelte şi utilajelor;
e. ventilatoarele, folosite în special la instalaţiile de exhaustare, sunt mari producătoare de
zgomote şi de vibraţii, atât datorită părţilor în mişcare ( paletele), cât şi curgerii turbionare în
canalele rotorului.
Indiferent de sursă, zgomotele se transmit prin intermediul organelor, carcaselor sau
direct mediului înconjurător, formându-se în jurul maşinii sau utilajului un câmp acustic
complex, câmp în care îşi desfăşoară activitatea personalul care le deserveşte.
- incendii şi explozii - în sectoarele de şlefuit şi la cicloane cu filtre de aer,
silozuri, unde se degajă pulberi de lemn (praf de lemn şi rumeguş) prezintă pericol de
explozie şi de autoaprindere. Particulele fine de praf de lemn pot forma cu aerul amestecuri
explozive. Cel mai fin praf se produce la maşinile de şlefuit, deoarece granulele abrazive au
muchii tăietoare foarte mici şi ascuţite.
Cantităţile de praf care se produc la şlefuire sunt destul de importante. Praful rezultat de la
şlefuire este deosebit de periculos, deoarece de regulă, provine din lemn uscat.
Descompunerea termică şi desfăşurarea procesului de combustie a materiei lemnoase
precizează că la o temperatură de încălzire a lemnului între 330-370 0 C are loc un proces în
care gazele din lemn se aprind la aer, fără o sursă externă de foc, denumit punct de
autoaprindere. La sectoarele de finisaj cel mai grav pericol îl constituie explozivitatea
vaporilor sau microparticulelor formate din solvenţi inflamabili din compoziţia lacurilor în
amestec cu aerul din mediul de muncă. Se afirmă astfel că explozivitatea din sectoarele de
finisaj, este cel mai important potenţial distructiv, exploziile respective soldându-se cu grave
accidente colective şi importante distrugeri de bunuri materiale nu numai în sectoarele de
finisaj şi în zone limitrofe.
- riscuri chimice :
 lacuri/vopseluri - în sectoarele de finisaj din secţiile de producţie de mobilă, care prin
diferite procedee ( pulverizat, turnat, imersie, manual ), se aplică pe suprafaţa tipurilor
de mobilier, pelicule de lacuri, având funcţiuni estetice şi de protecţie. Sectoarele de
finisaj constituie LOCURI DE MUNCĂ CU PERICOL GRAV ŞI IMINENT DE
ACCIDENTARE (situaţia concretă, reală şi actuală, căreia îi lipseşte doar prilejul
declanşator pentru a produce un accident în orice moment) deoarece majoritatea
tipurilor de lacuri folosite ( nitrocelulozice în special, poliuretanice, carbamidice ) sunt
uşor inflamabile atât în stare lichidă cât şi ca peliculă ulterior aplicării tehnologice. În
afara pericolului de explozie mediile de lucru cu lacuri se caracterizează prin ridicat
nivel de toxicitate.
 adezivi - principalii adezivi folosiţi la încleierea lemnului sunt: adezivi ureo –
formaldehidici tip C, R şi P( urelit C, urelit R) ; adezivi pe bază de poliacetat de vinil
(aracet); adezivi pe bază de cauciuc sintetic, de tip Prenadez 100-200-300; adezivi
solizi, de topire.
 formaldehidă ( potenţial cancerigenă )
 pulberi de lemn – prezente în mediul de muncă în concentraţii mai mari decât cele
admise ( 5 mg/m cub aer ) pot provoca probleme grave de sănătate lucrătorilor expuşi
dacă aceştia nu sunt protejaţi corespunzător. Dintre aceste probleme de sănătate se
precizează: astm bronşic, iritaţii ale căilor respiratorii ( uscăciune a mucoaselor,
 congestii nazale, scăderea activităţii cililor mucoaselor), iritaţii ale ochilor, creşterea
frecvenţei răcelilor, afectarea funcţiei pulmonare, alergii ale pielii, cancer al
sinusurilor nazale ( pulberea de lemn din esenţe tari - fag, stejar, carpen, paltin, ulm ).

Consideraţii din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă.

În toate sistemele şi la toate locurile de muncă, angajatorul are obligaţia generală de a asigura starea de
securitate şi de a proteja sănătatea lucrătorilor.
Evaluarea riscurilor are drept obiectiv să permită angajatorului adoptarea măsurilor de
prevenire/protecţie adecvate, cu referire la:
 prevenirea riscurilor profesionale;
 formarea lucrătorilor;
 informarea lucrătorilor;
 implementarea unui sistem de management de securitate si sănătate în muncă, care să
permită aplicarea efectivă a măsurilor necesare.
Evaluarea riscurilor trebuie să fie structurată astfel încât să permită lucrătorilor şi persoanelor care
răspund de securitatea şi sănătatea în muncă:
 să identifice pericole existente şi să evalueze riscurile asociate acestor pericole, în
vederea stabilirii măsurilor destinate protejării sănătăţii şi asigurării securităţii
muncitorilor, în conformitate cu prescripţiile legale;
 să evalueze riscurile în scopul selectării optime, în cunoştinţă de cauză, a
echipamentelor, substanţelor sau preparatelor chimice utilizate, precum şi amenajării şi a
organizării locurilor de muncă;
 să verifice dacă măsurile adoptate sunt adecvate;
 să stabilească atât priorităţile de acţiune, cât şi oportunitatea de a lua măsuri
suplimentare, ca urmare a analizării concluziilor evaluării riscurilor;
 să confirme angajatorilor, autorităţilor competente, lucrătorilor şi/sau
reprezentanţilor acestora că toţi factorii relevanţi, legaţi de procesul de muncă, au
fost luaţi în considerare;
 să vegheze ca măsurile de prevenire/protecţie, considerate necesare şi adoptate în
baza evaluării riscurilor, să contribuie efectiv la ameliorarea stării de securitate şi
sănătate în muncă.
Pe parcursul evaluării şi, ulterior, al aplicării măsurilor de securitate, este esenţial să se acorde o atenţie
specială imposibilităţii de transfer a riscului, adică soluţiile adoptate să nu creeze probleme noi.
De remarcat este faptul că punerea în practică a măsurilor de prevenire şi protecţie revine organizatoric
conducătorilor locurilor de muncă, iar respectarea măsurilor stabilite de către aceştia îşi găseşte o
aplicabilitate practică la nivelul locurilor de muncă, locuri de muncă unde de regulă se produc
evenimentele nedorite.
Procedura de evaluare a riscului include şi câteva elemente de management al acestuia.

1. Stabilirea planului de evaluare a riscurilor profesionale

2. Structurarea evaluării.
Abordarea deciziei privind modul de abordare (geografică, funcţională/axată pe
proces/axată pe flux)
3. Colectarea informaţiilor.
Mediu/sarcini de muncă/persoane expuse/experienţă acumulată
4. Identificarea pericolelor
5. Identificarea persoanelor expuse
 6. Identificarea tipurilor de expunere
7. Evaluarea riscurilor.
Probabilitatea de producere/gravitate a consecinţelor, în condiţii reale
8. Studiul posibilităţilor de eliminare sau de control a riscurilor
9. Stabilirea priorităţilor de acţiune şi de adoptare a măsurilor de securitate
10. Implementarea şi aplicarea măsurilor de securitate
11. Înregistrarea rezultatelor evaluării
12. Măsurarea (aprecierea) eficacităţii
13. Controlul (periodic sau în cazul unor modificări în sistem).
Rezultatele evaluării îşi menţin valabilitatea (nu este necesară nici o altă acţiune)
Revizuirea se impune
14. Urmărirea planului de evaluare a riscurilor
Cunoaşterea şi evaluarea riscurilor dă posibilitatea persoanei juridice de a întreprinde acţiuni, care să
conducă la reducerea sau eliminarea lor.
A investi în prevenirea accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale înseamnă a investi în
îmbunătăţirea activităţii societăţii activitatea de prevenire fiind o componentă intrinsecă a procesului de
muncă.
Implicarea întregului personal în activitatea de prevenire a riscurilor conduce la conştientizarea rolului
socio-profesional pe care îl are fiecare.
De asemenea, aceasta conduce la găsirea celor mai bune metode de organizare a muncii (formarea
echipelor de lucru, transmiterea sarcinilor de muncă etc.).
Un personal conştient de sarcinile sale, cunoscător al mijloacelor de acţiune este un personal
performant.
Relaţiile profesionale şi sociale corect stabilite în cadrul organizaţiei creează un climat de siguranţă şi
încredere, care favorizează creşterea eficienţei muncii.
Asigurarea unor condiţii de securitate sporită în muncă, prin neintervenţia unor factori perturbatori
cauzaţi de accidente în respectarea contractelor şi angajamentelor şi ca urmare a realizării unor produse
de calitate, atât în rândul angajaţilor proprii cât şi în rândul beneficiarilor şi colaboratorilor se va crea o
imagine favorabilă cu privire la seriozitatea societăţii.
O activitate desfăşurată în condiţii de securitate conduce la creşterea în final a profitului societăţii şi la
bunăstarea lucrătorilor.
Evaluarea riscurilor constă în studiul sistematic a tuturor elementelor procesului de muncă susceptibil de
a genera daune, al mijloacelor de eliminare a pericolelor şi al măsurilor de prevenire/ protecţie a acestor
riscuri.
Indiferent de metoda aplicată evaluarea riscurilor trebuie să urmărească următoarele etape obligatorii:
 identificarea pericolelor existente şi riscurilor;
 identificarea persoanelor care pot fi expuse acestor pericole;
 estimarea calitativă şi/sau cantitativă a riscurilor;
 examinarea posibilităţilor de eliminare sau diminuare a riscurilor;
 adaptarea altor măsuri care să vizeze prevenirea riscurilor
Evaluarea trebuie axată pe riscurile profesionale evidenţiate sau previzibile în mod raţional, luând în
calcul şi riscurile nesemnificative (riscuri din activităţi cotidiene) numai în cazul când există
posibilitatea agravării lor.
Evaluarea riscurilor trebuie să vizeze toate locurile de muncă:
fixe (birouri, ateliere, maşini unelte, etc.);
evolutive (şantiere, docuri, etc.);
mobile (temporare).
Evaluarea riscurilor la locurile de muncă fixe, unde procesul de muncă se derulează după o schemă
permanentă se va face ţinând cont de condiţiile efectiv existente, nu va fi reiterată pentru locurile de
muncă comparabile şi se va revizui numai când circumstanţele se
 modifică.
Evaluarea riscurilor profesionale nu se va demara exclusiv de către angajator sau de
reprezentanţii acestora, ci în acest demers vor fi antrenaţi lucrătorii sau reprezentanţii lor, care
trebuie consultaţi pe tot parcursul evaluării şi informaţi cu privire la măsurile de prevenire/
protecţie adoptate şi la concluziile obţinute.
Evaluarea riscurilor se va face prioritar la locurile de muncă cu pericol grav şi iminent de
accidentare urmărindu-se:
 identificarea factorilor de risc precum şi consecinţele acţiunii lor asupra organismului
uman (deces sau invaliditate);
 nivelul cantitativ al factorilor de risc în cazul îmbolnăvirilor profesionale;
 durata de expunere la acţiunea factorilor de risc;
 numărul persoanelor expuse;
 nivelul morbidităţii prin accidente şi îmbolnăviri profesionale;

Din analiza accidentelor de muncă pentru anii 2006 şi 2007 rezultă următoarea dinamică
pentru diviziunea 31 – fabricarea de mobilă:

Număr TOTAL Accidente Accidente Accidente Indice Indice Accidente

salariaţi accidente ITM invaliditate mortale de frecvenţă frecvenţă colective
muncă accidente
mortale
2000 152448 251 247 12 4 1,65 0,03 1 / 4/ 0
2001 157401 296 290 16 6 1,88 0,04 1 /10/ 1
2002 151446 300 291 9 9 1,98 0,06 1 / 3/ 0
2003 153479 250 246 8 4 1,63 0,03 -
2004 154544 291 283 12 8 1,88 0,05 -
2005 158802 215 205 7 10 1,35 0,06 -
2006 170300 230 227 11 3 1,35 0,02 -
2007 158832 190 189 4 1 1,44 0,01 1/3/0

Locurile de muncă cu pericol grav şi/sau iminent conţin factori de risc care generează explozii, incendii,
factori de risc mecanic, termic, electric, biologic, psihic, factori de risc naturali şi speciali ai mediului de
muncă.
Modelul teoretic al dinamicii producerii accidentului consideră că producerea unui accident de muncă
este determinată de două cauze, una obiectivă (de natură materială) şi una subiectivă (de natură umană).
Cauzele producerii accidentelor în anii 2006 şi 2007 pentru diviziunea 31 – fabricarea de mobilă, sunt
prezentate în tabelul de mai jos:

NR. DESCRIERE CAUZE NR. ŞI TIP NR. ŞI TIP

CRT. ACCIDENTE ACCIDENTE
2006 2007
1 Neutilizarea mijloacelor de protecţie 16 ITM 15 ITM
în dotare
2 Neefectuarea la timp a operaţiilor 46 ITM, 2 M 32 ITM, 1 M
indispensabile securităţii muncii
3 Efectuarea necorespunzătoare de 69 ITM 70 ITM
comenzi, manevre
4 Efectuarea necorespunzătoare de 33 ITM 21 ITM
poziţionări, consolidări, fixări, etc.
5 Efectuarea necorespunzătoare de 5 ITM 3 ITM
reglaje
 6 Utilizarea necorespunzătoare a 8 ITM 5 ITM
mijloacelor de protecţie
7 Efectuarea în afara sarcinii de 5 ITM 4 ITM
muncă a pornirii mijloacelor de
transport, instalaţii, maşini sau
utilaje
8 Efectuarea în afara sarcinii de 1 ITM 1 ITM
muncă a întreruperii funcţionării
instalaţiilor, maşinilor, utilajelor
9 Expunerea, în afara sarcinii de 10 ITM 6 ITM
muncă prin
deplasări/staţionări în zone
periculoase
10 Căderi la acelaşi nivel prin 3 ITM 3 ITM
dezechilibrare
11 Căderi la acelaşi nivel prin  ITM 3 ITM
alunecare
12 Căderi la acelaşi nivel prin 2 ITM 2 ITM
impiedicare
13 Căderi de la înălţime prin 1 ITM, 1 M 6 ITM
dezechilibrare
14 Căderi de la înălţime prin păşire în 1 ITM 1 ITM
gol
15 Căderi de la înălţime prin alunecare 3 ITM 1 ITM
16 Căderi de la înălţime datorită 1 ITM 1 ITM
reacţiilor spontane inadecvate în caz
de pericol
17 Prezenţa la lucru în condiţii 2 ITM 1 ITM
necorespunzătoare datorate altor
cauze
Analizând cauzele producerii accidentelor în anii 2006 şi 2007 rezultă necesitatea acordării unei atenţii
deosebite de către evaluatorii de risc pentru acele neconformităţi cu legislaţia în vigoare, care conduc la:
- neefectuarea la timp a operaţiilor indispensabile securităţii muncii;
- efectuarea necorespunzătoare de comenzi, manevre;
- efectuare necorespunzătoare de poziţionări, consolidări, fixări;
precum şi pentru multitudinea de căderi la acelaşi nivel şi de la înălţime.
Aceste cauze sunt dependente în măsură covârşitoare de executant. Rezultă importanţa
conştientizării tuturor participanţilor la procesul de muncă asupra efectuării corespunzătoare
a operaţiilor care le revin.

III. Concluzii:
Indiferent de metoda de evaluare a nivelului de risc folosită este necesară acordarea
unei atenţii deosebite asupra locurilor de muncă la care în decursul timpului au avut loc
accidente de muncă.
Este foarte importantă efectuarea unei noi evaluări asupra nivelului de risc al unui loc
de muncă, inclusiv atunci când există susceptibilitatea că s-au modificat inclusiv factorii de
natură umană (subiectivă) şi nu numai când sunt modificaţi factorii de natură obiectivă
( echipamente de muncă ).
 Importanţă deosebită trebuie acordată urmăririi punerii în practică a măsurilor
rezultate în urma evaluării factorilor de risc şi a urmăririi eficienţei acestor măsuri, chiar dacă
cuantificarea rezultatelor poate fi dificilă.

Bibliografie:
Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr.319/2006.
Norme Metodologice de aplicare a prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006 aprobate prin
Hotărârea Guvernului României nr. 1425/2006.
Darabonţ Al., Pece Şt., şa – Protecţia Muncii – ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001
 GHID
PENTRU
GESTIONAREA RISCURILOR DE ACCIDENTARE ŞI ÎMBOLNĂVIRE
PROFESIONALĂ

Introducere

Acest ghid îşi propune să devină un instrument de lucru util pentru identificarea
pericolelor şi efectuarea evaluării riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională.
Ghidul cuprinde 7 paşi ce ar trebui urmaţi pentru a putea efectua identificarea
pericolelor, evaluarea riscurilor şi nu în ultimul rând pentru a putea stabili măsurile ce se
impun pentru eliminarea riscurilor sau diminuarea acestora.
Dacă aţi ajuns să studiaţi acest ghid se presupune că vă interesează acest subiect sau că
aveţi cunoştinţe minimale în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.
Totuşi înainte de a trece la parcurgerea celor 7 paşi vom face referire la câteva noţiuni
de bază legate de acest subiect.

Noţiuni de bază

Noţiunea de risc - în general este asociată cuvântului pericol, primejdie şi presupune

un pericol potenţial, eventual, mai mult sau mai puţin previzibil. Poate fi privită chiar şi ca o
acţiune nesigură, la noroc.
Plecând de la aceste definiţii general valabile, în accepţia securităţii şi sănătăţii în
muncă putem defini următoarele concepte:
Pericolul = situaţie, întâmplare care pune sau poate pune în primejdie existenţa,
integritatea cuiva sau a ceva.
Riscul = pericol potenţial.
Evaluarea riscurilor = un proces care constă în evaluarea riscurilor pentru securitatea
şi sănătatea lucrătorilor, generate de pericolele existente la locul de muncă.
Risc rezidual = expunerea pe care o exercită un anumit risc după ce au fost luate
măsuri de diminuare sau eliminare a acestuia, presupunând că măsurile sunt eficace.
Gestionarea riscurilor = identificarea şi evaluarea riscurilor, precum şi stabilirea
modului de a reacţiona în faţa riscurilor, adică de a pune în operă mijloace de control intern
care să le atenueze posibilitatea de apariţie sau consecinţele pe care le-ar produce în cazul în
care s-ar materializa.
- La prima lectură, definiţiile par aride, dar nu ezitaţi în demersul
dumneavoastră pentru a progresa în gestionarea riscurilor.
- Lucrurile nu sunt atât de complicate pe cât par la prima vedere.
- Nu abandonaţi înainte de a începe.

Scopul evaluării riscurilor

Angajatorii au obligaţia generală de a asigura securitatea şi sănătatea lucrătorilor în

toate aspectele legate de muncă. Cadrul legislativ care evidenţiază această obligativitate îl
constituie
Legea nr.316/2006,
H.G. nr.1425/2006 şi
Legea nr. 346/2002.
Scopul realizării unei evaluări a riscurilor este de a permite angajatorilor să adopte
măsurile necesare pentru a-şi proteja lucrătorii.
În cazul în care nu este posibilă eliminarea riscurilor, acestea trebuie să fie reduse, iar
riscurile reziduale controlate. Ulterior, un astfel de risc rezidual va fi reevaluat şi se poate
reexamina posibilitatea de eliminare a riscurilor, în lumina unor cunoştinţe noi.
Evaluarea riscurilor ar trebui să fie realizată astfel încât angajatorul să poată dispună în
final de următoarele informaţii referitoare la:
o identificarea pericolelor generate la locul de muncă;
o evaluarea riscurilor asociate cu acestor pericole;
o măsurile care trebuiesc luate pentru a proteja sănătatea şi securitatea angajaţilor şi a altor
lucrători;
o stabilirea listei de priorităţi privind realizarea măsurilor;
o modalităţile de verificare a măsurilor dispuse în scopul eliminării sau diminuării acţiunii
riscurilor;
o convingerea angajatorului, lucrătorilor, reprezentanţilor lor cât şi autorităţilor competente
că au fost luaţi în considerare toţi factorii legaţi de muncă şi că s-a luat o hotărâre
valabilă în legătură cu riscurile şi măsurile necesare pentru protejarea sănătăţii şi a
securităţii.
De reţinut !
Scopul unei evalu ări este de a gestiona riscurile.
Posibilitatea de diminuare şi/sau eliminare a riscurilor generate de
pericolele identificate, prin stabilirea m ăsurilor de prevenire sau
protec ţie, precum şi ţinerea sub control a riscurilor care nu pot fi

Nu există o singura metodă de realizare a unei evaluări a riscurilor, există o varietate

de metodologii pentru atingerea aceluiaşi obiectiv.
Nu există o metodă universală “potrivită” pentru realizarea unei evaluări a riscurilor,
iar pentru funcţionarii publici pot funcţiona diferite abordări.
Prin urmare noi vă propunem în continuare să urmaţi paşii din acest ghid, indiferent de
metoda de evaluare a riscurilor pe care o veţi folosi.
 Paşii ghidului
Ce avem de făcut?

Pasul I - Date de identificare a beneficiarului (instituţia care va beneficia de evaluarea

riscurilor pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor)

Atunci când dorim să întocmim un raport se impune cunoaşterea datelor de

identificare a persoanei juridice la care face referire raportul nostru. Primul pas în cadrul unei
evaluări este legat de aceste date.
Ce date ne sunt necesare?
Denumirea instituţie; CUI; CF; adresă; contact; activităţi (conform CAEN); structura
organizatorică; numărul de salariaţi (din care funcţionari şi personal contractual); funcţii şi
ocupaţii etc.
De ce ne sunt necesare?
Orice evaluare se adresează unui beneficiar. În cazul nostru identificarea şi evaluarea
riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională face referire la un proces de muncă. Un
proces de muncă poate fi organizat de o persoană fizică sau juridică, în cadrul unui loc de
muncă.
Cine ne furnizează aceste date?
Conducătorul instituţiei sau o persoana împuternicită de acesta.

Atenţie!

Toate aceste date se vor trece într-un document din şi ulterior vor face parte
raportul final de evaluare (document numit Fişa identificare
beneficiar ).

Pasul II - Formarea echipei de evaluare

Indiferent de domeniul de activitate în care facem o evaluare e bine de ştiut că acestă

evaluare este mai corectă, mai precisă dacă se lucrează în echipă. O echipă ne va ajuta în
identificarea cât mai multor riscuri, în cuantificarea cât mai echilibrată a acestora şi nu în
ultimul rând la stabilirea măsurilor ce se impun pentru eliminarea sau diminuarea lor.
Persoanele care efectuează evaluări ale riscurilor la locul de muncă ar trebui să deţină
cunoştinţe şi/sau informaţii despre:
 pericolele şi riscurile a căror existenţă este deja confirmată şi modul în care acestea se
produc;
 materialele, echipamentele şi tehnologia folosite la locul de muncă;
 procedurile de lucru, organizarea şi interacţiunea lucrătorilor cu materialele folosite;
 tipul, probabilitatea, frecvenţa şi durata expunerii la pericole. În unele cazuri, aceasta
poate presupune aplicarea unor tehnici de măsurare moderne;
  relaţia dintre expunerea la un pericol şi efectul acestuia;
 standardele şi cerinţele legale, care sunt relevante pentru riscurile existente la locul de
muncă.

Cine poate face parte din echipă?

1. Conducătorul instituţiei sau reprezentantul său legal;
2. Specialistul în securitatea în muncă (lucrătorul desemnat sau reprezentantul serviciului
extern de SSM);
3. Specialistul în sănătatea în muncă (medicul de medicina muncii);
4. Conducătorii locurilor de muncă (şefi de departamente, şefi de servicii etc.);
5. Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul SSM (membrii în
CSSM, membrii de sindicat etc.)
6. Experţi (dacă este cazul şi specificul activităţii dvs. impune consultarea acestora).

Atenţie!

- Documentul care certfic ă constituirea echipei poate fi o decizie emis ă de

conduc ătorul institu ţiei în care vor fi nominalizate persoanele
participante.
- Deasemeni odat ă constituit ă echipa se va stabili şi un termen de
efectuare a evalu ării ţinând cont de complexitatea activit ăţii, de num ărul
de personal angajat etc. Acest termen poate fi trecut în decizia de
constituire a echipei sau poate fi specificat într-un document separat.
- În raportul final ve ţi trece componen ţa echipei de evaluare şi num
ărul documentului prin care a fost numit ă aceast ă
echip ă

Pasul III – Identificarea şi descrierea activităţilor desfăşurate în cadrul instituţiei

Pentru a face o bună evaluare trebuie să cunoaştem toate activităţile din cadrul
instituţiei. Descrierea acestor activităţi poate fi realizată colectând informaţii cu ajutorul
conducătorilor direcţi ai locurilor de muncă, studiind atribuţiile personalului din cadrul fişei
postului etc.
Toţi membrii echipei de evaluare trebuie să îşi formeze o privire de ansamblu asupra
activităţilor desfăşurate.

Nu uitaţi: aceast ă descriere v ă poate ajuta ulterior la întocmirea planului de

prevenire.

La identificarea şi descrierea activităţilor ţineţi cont de:

1. Identificarea activităţilor utilizând Organigrama.
2. Descrierea activităţilor pe departamente, servicii etc. (utilizând ROF, ROI).
3. Descrierea atribuţiilor din cadrul departamentelor, serviciilor şi atribuţiilor
posturilor (utilizând fişa posturilor).
Atenţie!

Fara o evaluare corecta angajatorii nu vor putea lua masurile necesare in

vederea asigur ării condi ţiilor de securitate şi săn ătate în munca.
LANUL DE PREVENIRE
ELABORARE PLAN PREVENIRE SI PROTECTIE
EVALUARE RISCURI

Pasul IV - Întocmirea listei locurilor de muncă / posturilor de muncă

Această etapă este una din cele mai importante şi presupune:

1. Identificarea locului de muncă / postului de muncă:
1.1. denumire loc de muncă / post de muncă
1.2. încadrarea în spaţiu a locului de muncă / postului de muncă
1.3. numărul de lucrători şi categoria din care fac parte (femei, bărbaţi, persoane cu
dizabilităţi, femei însărcinate, care alăptează, tineri, bătrâni etc.)
1.4. funcţiile, ocupaţiile.
2. Descrierea detaliată a locului de muncă / postului de muncă:
2.1. echipamente de lucru aflate în dotare (se va trece anul achiziţiei, sursa de
provenienţă, producătorul sau importatorul direct), procesul verbal de punere în funcţiune a
echipamentului tehnic, procesul verbal care confirmă efectuarea verificărilor periodice -
atunci când este cazul
2.2. mediul de muncă (iluminat, microclimat, calitatea aerului, zgomot, vibraţii radiaţii
etc.)
2.3. echipamente individuale de protecţie (se va trece anul achiziţiei, sursa de
provenienţă, producătorul sau importatorul direct), actul din care reiese data primei utilizări a
echipamentului individual de protecţie, procesul verbal care confirmă efectuarea verificărilor
periodice - atunci când este cazul
2.4. sarcina de muncă
2.5. programul de lucru (se vor menţiona intervalul orar precum şi pauzele).

Atenţie!

Toate locurile de munc ă / posturile de munc ă identificate vor fi trecute în

Fişa inventar a locurilor de munc ă / posturilor de munc ă.

Datele privind descrierea locurilor de munc ă, respectiv a posturilor de

munc ă vor fi men ţionate în Fişa identificare şi descriere loc de munc ă /

Pasul V - Identificarea pericolelor de accidentare şi îmbolnăvire profesională la fiecare loc

de muncă, post de lucru
 Cea mai importantă etapă este etapa în care identificăm pericolele (potenţialele
riscuri).
De ce?
Odată identificate aceste pericole vor putea fi gestionate în mod corespunzător, prin
cuantificare precum şi măsuri de diminuare sau eliminare.
Pentru fiecare loc de muncă / post de lucru cuprins în lista inventar de la pasul anterior
va trebui să identificăm pericolele existente.

Cum procedăm?
1. Identificarea pericolelor în funcţie de riscurile generale (se pot folosi liste de
control, check-list-uri etc.).
2. Identificarea pericolelor care generează riscuri specifice.

Atenţie!

Pericolele identificate pot fi trecute în Fişa identificare pericole pe locuri

de munc ă

Pasul VI - Evaluarea riscurilor generate de pericolele identificate (în funcţie de metoda de

evaluare a riscurilor)

Evaluarea riscurilor se va face prin orice metodă preferaţi. În acest ghid vom menţiona
că puteţi folosi oricare dintre metodele cunoscute de evaluare a riscurilor.

Atenţie!

- Nici una din metodele men ţionate nu poate da o precizie de 100% în

evaluarea riscurilor.
- Important este ca dvs. s ă alegi metoda pe care a ţi în ţeles-o cel mai bine
şi să trece ţi evaluarea în Fişa evaluare riscuri generate de pericolele

Pasul VII – Întocmirea planului de măsuri = Plan de prevenire şi protecţie

Planul de măsuri este instrumentul care îi ajută pe angajatori să asigure securitatea şi

sănătatea lucrătorilor la locurile de muncă.

Cum îl întocmim?
Planul de măsuri este de fapt un planul de prevenire şi protecţie care este compus din
măsuri tehnice, organizatorice, igienico-sanitare şi nu numai.

Ce conţine?
 Măsuri de eliminare a riscurilor
 Măsuri de diminuare a acţiunii riscurilor
  Măsuri de monitorizare a riscurilor

Fişele întocmite la paşii anteriori vor fi foarte utile acum.

Planul de măsuri - va cuprinde măsuri pentru toate locurile de muncă / posturile de
muncă.

Atenţie!

- În planul de m ăsuri se vor trece m ăsuri pentru toate riscurile

identificate.
- Odinea de prioritate a m ăsurilor va fi dat ă de nivelul fiec ărui risc
identificat .

Cum finalizăm documentele evaluări?

Toate documentele întocmite pe parcursul celor 7 paşi fac parte din documentaţia
gestionării riscurilor.

În final dosarul de evaluare va cuprinde:

 PASUL 1 - Fişa identificare beneficiar
 PASUL 2 - Fişă identificare echipa evaluare
 PASUL 3 - Fişa identificare şi descriere loc de muncă
 PASUL 4 - Fişa inventar a locurilor de muncă, posturilor de muncă.
 PASUL 5 - Fişa identificare pericole pe locuri de muncă
 PASUL 6 - Fişa cuantificare (evaluare) pericole pe locuri de muncă
 PASUL 7 - Plan de prevenire şi protecţie.

Atenţie!

- Dosarul cu toate documentele va fi semnat de echipa de evaluare.

- Dosarul va fi înregistrat şi adus la cuno ştin şă tuturor persoanelor care
au r ăspunderi pe linie de securitate şi săn ătate în munc ă.
- Se va monitoriza în permanen ţă realizarea planului de prevenire şi
protec ţie.
- Dacă apar modific ări la locurile de munc ă, riscuri noi, se va face
reevaluarea riscurilor.
- Procesul de gestionare a riscurilor este un proces continuu, astfel având
în permanen ţă posibilitatea s ă acţion ăm prin m ăsurile care se impun

Indiferent de metoda de evaluare aleasă de dumneavoastră gestionarea riscurilor

poate cuprinde următoarele etape:
 Concluzii

Fără a avea pretenţia că acest ghid este soluţia optimă, sperăm că vă va fi de folos
la întocmirea documentelor necesare precum şi în demersul de a gestiona cât mai corect
riscurile din organizaţia dvs.

Bibliografie

1. www.protectiamuncii.ro.
 GRUPURI SENSIBILE LA RISCURI SPECIFICE
Rezumat: Lucrarea prezintă informaţii despre riscurile care pot afecta securitatea şi sănătatea
lucrătorilor din grupuri sensibile – femei gravide, tineri, lucrători în vârstă, persoane cu dizabilităţi

La baza întregii politici de prevenire, evaluarea riscurilor are ca principal scop

identificarea situaţiilor de muncă potenţial periculoase pentru sănătatea şi securitatea
salariaţilor şi conduce la găsirea soluţiilor posibile pentru reducerea sau eliminarea lor.
Obligaţia angajatorului de a întocmi o evaluare a riscurilor este stabilită de Legea 319/2006 a
securităţii şi sănătăţii în muncă, iar această obligaţie prevede că evaluarea trebuie să includă şi
grupurile sensibile la riscuri specifice – femei gravide, lehuze şi care alăptează, tinerii şi
lucrătorii în vârsta, persoanele cu dizabilităţi. In toate cazurile legislaţia pune accent pe
evaluarea riscurilor pentru a asigura acestor salariaţi o protecţie împotriva riscurilor care îi
afectează în mod specific, pentru a realiza amenajarea locurilor de muncă ţinând seama de
necesităţile fiecărei categorii şi o informare suficientă în legătură cu riscurile de la locul de
muncă. Evaluarea pentru grupurile sensibile se va face într-un capitol distinct al documentului
de evaluare generală.
De multe ori în practică se omite să se facă o evaluare şi pentru această categorie de
lucrători, de aceea în cele ce urmează se va face o prezentare a câtorva aspecte care să ajute în
evaluarea riscurilor pentru grupurile sensibile.

Femeile gravide
Mai mulţi factori pot afecta la locul de munca sănătatea femeii gravide şi mai ales a
copilului ce urmează a se naşte. Care sunt riscurile care pot afecta sănătatea femeii gravide si
a copilului sau ? Unele produse chimice, unele virusuri, o serie de agenţi fizici şi condiţii de
muncă.
Efectele acestor riscuri asupra fătului se pot concretiza în naştere prematură, avort
spontan, malformaţii, iar efectele asupra mamei implică oboseală, stres, afecţiuni musculo-
scheletice. Pentru a proteja maternitatea, femeia împreună cu copilul ei, angajatorul trebuie să
prevină expunerea lor la riscuri ce le poate afecta sănătatea şi securitate şi nu poate obliga
femeia gravidă să desfăşoare activităţi care pot le pot fi dăunătoare. O evaluare a riscurilor in
cazul femeilor gravide trebuie sa cuprindă natura, gradul si durata de expunere.
Substanţe şi produse chimice
Un pericol pentru maternitate ar putea provoca una sau mai multe efecte asupra
sănătăţii, în funcţie de momentul în care femeia a fost expusă. De exemplu expunerea la
substanţe nocive în timpul primelor 3 luni ale sarcinii poate cauza un avort sau o malformaţie
fătului. În ultimele 6 luni ale sarcinii, o expunere la riscuri pentru maternitate ar putea încetini
creşterea fătului, ar putea încetini dezvoltarea creierului sau naştere prematură. In legătură cu
produsele chimice există în OUG 96/2003 privind protecţia maternităţii la locul de muncă,
nominalizate câteva substanţe care se cunoaşte că au efecte nocive asupra fătului.
- plumbul şi derivaţii lui atunci când pot fi absorbiţi de organismul uman, mercurul şi derivaţii
lui, monoxidul de carbon
- agenţii chimici prevăzuţi în lista de valori limită de expunere profesională din HG
1218/2006 privind stabilirea cerinţelor minime de securitate şi sănătate în muncă pentru
asigurarea protecţiei lucrătorilor împotriva riscurilor legate de agenţii chimici.
Dar aceste substanţe nominalizate sunt numai o parte din mai multe produse chimice
care pot fi dăunătoare pe perioada maternităţii şi care sunt menţionate sub formă de categorii
de produse chimice:
- produse chimice cancerigene si/sau mutagene ( o parte din ele menţionate in HG 1218/2006)
- arsen si compuşi anorganici de arsen, benzen, benzidină, crom hexavalent, cromat de zinc,
nichel şi compuşi, 2-naftilamina )
- substanţe sau produse chimice care pot pătrunde în organism prin pielea intactă ( o parte din
ele menţionate în HG 1218/2006 - toluen, tetraclorura de carbon, fenol, alcool metilic )
Pentru a realiza evaluarea riscurilor reprezentate de produsele chimice se face în
primul rând o identificare a tuturor acestor produse, urmată de o informare asupra riscurilor
reprezentate de fiecare din ele. Surse importante de informaţii despre riscuri sunt eticheta si
fişa tehnică de securitate a fiecărui produs. Următoarele fraze de risc de pe eticheta
ambalajelor arată riscuri de efecte nocive asupra maternităţii:
R46: Poate provoca efecte genetice ereditare
R60 : Poate afecta fertilitatea
R61 : Risc în timpul sarcinii, cauzează prejudicii fătului
R62 : Posibil risc de afectare a fertilităţii
R63 : Posibil risc în timpul sarcinii cauzează prejudicii fătului
Pictograme si fraze de risc care indica un produs cancerigen

Pictograma T (toxic) însoţita de frazele de risc R 45 – poate provoca

cancer sau R 49 poate provoca cancer prin inhalare
Eticheta

Pictograma Xn (nociv) însoţita de fraza de risc R 40 – efecte

cancerigene suspectate. Probe insuficiente.

Agenţi biologici
Pentru femeile gravide anumiţi agenţi biologici reprezintă un pericol serios în special
prin efectele ce le pot avea asupra copilului care se va naşte. Sunt cunoscute si nominalizate in
OU 96/2003:
- virusul toxoplasmei - este un virus care se transmite pe cale digestiva prin absorbţie de la
dejecţii sau produse contaminate cu dejecţii animale – ex. de la pisici. Cel mai expus este
personalul din sectorul veterinar şi al animalelor de companie. Acest virus poate cauza
pierderi de sarcină sau malformaţii fătului.
- virusul rubeolei – produce efecte nocive importante asupra fătului : moartea intrauterină,
avort spontan, malformaţii congenitale grave – cardiace, auditive, oculare, greutate scăzuta la
naştere. Cel mai expus este personalul care desfăşoară activităţi în colectivităţi de copii şi
adolescenţi pentru că rubeola este o boală a copilăriei şi adolescenţei. Virusul se transmite de
la o persoană la alta pe cale respiratorie, o săptămână înainte şi una după apariţia erupţiei.
Apariţia complicaţiilor la făt este dependentă de stadiul sarcinii. Riscul maxim este dacă se
contactează virusul în primul trimestru de sarcină. Salariata este imunizată dacă a contactat
boala înainte de sarcina sau prin vaccinare înainte de sarcină. Dacă nu există o imunizare
prealabilă salariata ar trebui să evite contactul cu copii şi adolescenţi.
- alţi agenţii biologici din grupele de risc 2, 3 si 4 despre care se cunoaşte că ei sau măsurile
terapeutice cerute de existenţa lor pun în pericol sănătatea femeii gravide şi a copilului ce
urmează a se naşte. Agenţii infecţioşi pot fi bacterii, virusuri, paraziţi şi se transmit pe cale
respiratorie, digestivă, cutanată, sanguină. In aceste cazuri este posibilă transmiterea către
copil a unei boli infecţioase.
Ex. Virusul hepatitei B si virusul HIV care se transmit prin expunere la sânge. In cazul
contaminării cu virusul HIV de exemplu, virusul se poate transmite la făt şi poate determina
greutate scăzută la naştere. Daca se produce un incident ce ar putea duce la contaminarea cu
virusul HIV, tratamentul instituit pentru lucrătoare imediat postexpunere, poate duce la
pierderea sarcinii. Virusul hepatitei B poate determina greutate scăzuta a fătului la naştere;
pentru acest virus există disponibil vaccin.
Sectorul sanitar şi laboratoare biologice unde femeile sunt numeroase, este cel mai
reprezentativ ca expunere datorită contactului cu persoanele bolnave şi cu produse posibil
contaminate.
Agenţi fizici
Agenţii fizici care pot afecta femeile gravide :
- şocuri, vibraţii sau mişcări bruşte, zgomot, ambiante termice extreme, reci sau calde, radiaţii
neionizante;
- manipularea manuală de mase grele, implicând riscuri atât la nivelul coloanei vertebrale
pentru femeile gravide cât si risc de naştere prematură;
- radiaţii ionizante – ex. activităţi de radiodiagnostic, pot cauza anomalii sau malformaţii
fătului, greutate scăzuta la naştere, tulburări de dezvoltare, tipuri de cancer ale copilăriei. In
cazul salariatelor cu expunere profesională la radiaţii ionizante este important să se insiste ca
femeile să informeze despre sarcină cât mai curând posibil pentru a putea fi eliminată
expunerea.
Activităţi şi condiţii de muncă
- activitatea în atmosfera hiperbarică, de exemplu în incinte presurizate şi la scufundări
subacvatice, activităţi subterane miniere,
- igienizarea grupurilor sanitare, activităţi cu dejecţii umane sau animaliere – de ex. personalul
care se ocupa de curăţenie, sectorul creşterii animalelor, staţii de epurare a apelor uzate
- încărcatul sau descărcatul cu lopata presupune un efort fizic intens cu risc de naştere
prematura
- diverse mişcări şi poziţii de muncă vicioase, deplasări (fie în interiorul, fie în exteriorul
unităţii), oboseală mentală, fizică, alte eforturi fizice legate de activitatea salariatelor gravide
- poziţii ortostatice prelungite sau poziţii şezând prelungite. Aceste poziţii de lucru se pot
analiza şi se poate stabili uşor un program de lucru cu activităţi în poziţii alternante sau pauze
pentru schimbarea poziţiei.
- munca de noapte.
Dacă salariatele sunt corect informate în legătură cu riscurile existente pentru
maternitate la locul de muncă, acest lucru le poate sensibiliza pentru a-şi declara cât mai
curând starea de maternitate şi se poate evita expunerea. De aceea evaluarea riscurilor pentru
maternitate trebuie să se facă anterior existenţei stării de maternitate şi să fie cuprinsă în
documentul de evaluare generală. Rezultatul evaluării trebuie să fie adus la cunoştinţă
salariatelor în scris.
In cazul unei femei gravide, dacă evaluarea arată ca există riscuri asupra sarcinii,
angajatorul este obligat să modifice condiţiile de muncă sau orarul de muncă iar dacă acest
lucru nu este posibil să o repartizeze la alt loc de muncă fără riscuri pentru maternitate. Dacă
din motive obiective justificate angajatorul nu poate face acest lucru legea prevede
posibilitatea acordării concediului de risc maternal. [1,3]
Tinerii şi lucrătorii în vârstă
Perioada de început şi finalul vieţii profesionale sunt perioade sensibile. In ambele
cazuri pot apare situaţii de vulnerabilitate în privinţa securităţii şi sănătăţii în muncă dacă nu
 se păstrează în atenţie particularităţile acestor două categorii de lucrători.
Tinerii
Când vorbim de tineri lucrători ne referim la salariaţi cu vârsta sub 18 ani. În ultimii
ani, datorită pregătirii mai îndelungate, tinerii pătrund mai târziu pe piaţa muncii. Chiar dacă
au depăşit vârsta de 18 ani, cei care intră pentru prima dată pe piaţa muncii sunt o categorie
sensibilă sub aspectul securităţii muncii datorită lipsei de experienţă.
Un tânăr nou angajat vine cu o mare putere de muncă şi o mare dorinţă de afirmare,
dar situaţia existentă la un loc de muncă reprezintă pentru el o noutate. Tânărul trece brusc de
la teorie la practică şi diferenţele pot fi importante. Lipsa de experienţă în abordarea riscurilor
existente la un loc de muncă îi aduce pe tineri în dezavantaj faţă de colegii lor deja integraţi
făcându-i mai vulnerabili la accidente de muncă. Frecvenţa şi gravitatea accidentelor de
muncă suferite de tinerii sub 25 de ani este mai mare decât în cazul celorlalţi salariaţi.
Riscurile de îmbolnăvire profesională nu sunt deloc neglijabile la organisme încă în
dezvoltare; de exemplu tulburările musculo-scheletice pot apare după câteva săptămâni de
solicitare.
Legislaţia specifică, reprezentata de Hotărârea 600/2006 privind protecţia tinerilor la
locul de muncă obligă angajatorii să asigure pentru tineri condiţii de muncă adaptate vârstei
lor.
Pentru a pune în practică măsurile particulare de protejare a tinerilor la locul de muncă
angajatorul este obligat sa evalueze riscurile pentru securitatea şi sănătatea lor înainte ca
aceştia să înceapă activitatea şi să îi informeze în scris pe tineri despre eventualele riscuri şi
măsurile pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii lor.
Trebuie spus în primul rând că legislaţia stabileşte în cazul tinerilor o serie se munci
interzise care includ :
- munci ce depăşesc capacităţile lor fizice sau psihice,
- implică expunerea nocivă la agenţi chimici toxici, cancerigeni sau mutageni
- munci care implică expunerea nocivă la radiaţii,
- munci care pun în pericol sănătatea din cauza frigului, a căldurii sau din cauza
zgomotului şi vibraţiilor
- munci care prezintă riscuri de accidentare, pe care se presupune că tinerii nu le pot
identifica sau preveni din cauza lipsei de experienţă
La evaluarea riscurilor pentru tineri se vor lua în considerare în mod special următoarele
riscuri care îi pot afecta pe tineri :
- riscuri reprezentate de agenţii fizici – radiaţii ionizante, munca în atmosfera
hiperbarică
- riscuri reprezentate de agenţii biologici din grupele 3 si 4
- riscuri reprezentate de agenţii chimici – substanţe şi produse chimice toxice, foarte
toxice, corozive, inflamabile, explozive, nocive, iritante, cancerigene si mutagene
Printre procedeele care pot fi periculoase pentru tineri sunt menţionate:
- procedeele şi activităţile care pot duce la apariţia cancerului
- activităţi de fabricaţie şi de manipulare a obiectelor care conţin explozivi
- activităţi din menajeriile de animale feroce şi veninoase
- activităţi de tăiere industriala a animalelor
- activităţi care presupun manipularea aparatelor de producere, de înmagazinare sau de
folosire a gazelor comprimate, lichefiate sau dizolvate
- activităţi care presupun folosirea cuvelor, bazinelor, rezervoarelor, recipientelor
sau canistrelor care conţin agenţii chimici periculoşi pentru tineri menţionaţi mai
înainte
- activităţi care comportă risc de prăbuşire, cădere de la înălţime
- activităţi care comportă riscuri electrice de înalta tensiune
 - activităţi al căror ritm este condiţionat de maşini şi care sunt remunerate în
funcţie de rezultat.
Salariaţii cu vârsta sub 18 ani nu au voie să presteze munca suplimentară şi munca de noapte
[2].
La primirea unui nou angajat este esenţial ca acesta să fie însoţit de o persoană
competentă şi disponibilă care să îi prezinte munca concretă. Obiectivul este acela de a-l face
să înţeleagă care sunt obligaţiile sale, care sunt limitele, ce poate şi ce nu poate să facă. O
demonstraţie înceată, urmată de o practică supervizată sunt mai eficiente decât o simplă
explicaţie orală. Informaţii se vor da şi în legătură cu celelalte proceduri referitoare la
disfuncţionalităţile cele mai frecvente şi metodele de remediere precum şi conduita de urmat
în caz de probleme neprevăzute. Eficienţa muncii nu poate fi imediat ce mai bună. Este nevoie
de timp pentru ca un tânăr să-şi desăvârşească treptat muncă pe măsură ce asimilează.
Lucrătorii în vârstă
Îmbătrânirea - apare odată cu trecerea timpului ca un proces continuu de fenomene
cumulate de declin biologic.
Fenomenele involutive devin vizibile după vârsta de 40 ani şi sunt semnificative după
vârsta de 60 de ani când apar şi deficite funcţionale.
Fenomenele involutive nu se produc cu aceeaşi rapiditate şi nu ating simultan toate
sisteme organismului. Există o evoluţie uşor descrescătoare de-a lungul timpului care se
exprimă mai târziu în deficite funcţionale. Iată câteva exemple de evoluţie a capacităţii
funcţionale:
La nivelul aparatul locomotor apar modificări ale scheletului mai ales în al treilea
deceniu de viaţă, prin rarefierea oaselor spongioase în principal a oaselor lungi şi a
vertebrelor, cartilagiile îşi pierd progresiv caracterul alunecos şi elasticitatea, ligamentele
devin mai puţin elastice, tendoanele sunt mai dure, forţa musculara scade cu 25 % între 40 si
65 ani.
După 60 de ani apare o perioadă de latenţă mai mare a contracţiilor faţă de comanda
motrice.
Capacitatea cardio-respiratorie la exerciţii şi efort se diminuează progresiv începând
cu 35-40 de ani.
Se produce o diminuare a volumului şi debitului respirator.
Tensiunea creşte atât în repaus cât şi la efort.
Funcţiile senzoriale şi perceptive cunosc modificări timpurii. Sensibilitatea tactilă se
diminuează mai ales după 60 ani.
Percepţia sensului, vitezei, amplitudinii de mişcare responsabile de orientarea corpului
în spaţiu este mai puţin eficientă după 50 de ani.
Modificările pragurilor de detecţie gustativă şi olfactivă trec adesea neobservate până
la 60 - 70 de ani. Până la 60 ani acuitatea auditivă este puţin perturbată.
Modificări de echilibru: involuţia sistemului muscular, vestibular, senzorial, perceptiv,
sunt la originea unor modificări de echilibru. Aceste modificări sunt la originea căderilor
consecutive unor tulburări de echilibru ce pot apare la lucrătorii în vârstă.
Legislaţia stabileşte că vârsta de peste 55 de ani constituie o contraindicaţie pentru
lucru la înălţime.
Sistemul nervos: după maturitate se diminuează progresiv numărul de neuroni,
funcţionarea neuronală este de mai slabă calitate, transmiterea informaţiilor de intrare şi ieşire
se degradează. Totuşi involuţia în ansamblu este lentă şi tardivă.
Prelucrarea tuturor informaţiilor necesită o mai mare concentrare şi în consecinţă o
încărcare mentală mai importantă.
Memoria de scurtă durată se degradează după vârsta de 50 de ani. Înaintarea în vârstă
diminuează din ce în ce mai mult capacitatea de atenţie distributivă.
Capacitatea de învăţare se păstrează aceeaşi doar dacă metodele sunt aproximativ
puţin modificate şi se bazează pe folosirea cunoştinţelor şi experienţei prealabile. În fapt
funcţiile care se păstrează mai bine sunt cele care au fost cel mai bine antrenate.
Evoluţia fenomenelor de îmbătrânire sunt caracteristice fiecărui individ, depind de
antrenamentul fizic şi intelectual şi de mediul înconjurător. Condiţiile de muncă pot accelera
sau amplifica mecanismele îmbătrânirii, creând posibilitatea uzurii accelerate şi premature a
organismului. În general deficitele funcţionale rămân moderate până în jurul vârstei de 50-60
de ani, iar capacităţile în ansamblu nu sunt foarte diferite de cele ale persoanelor de 20-30 de
ani.
Lucrătorii în vârsta pot fi influenţaţi negativ de o serie de constrângeri dăunătoare şi
de programul neregulat. Constrângerile temporale – influenţează negativ capacitatea de a
anticipa acţiunile de lucru următoare. Constrângerile fizice, ca manipularea sarcinilor grele,
menţinerea posturilor dureroase şi penibile atrag după sine influenţe majore asupra fiecărui
salariat din cauza evoluţiei aparatului locomotor şi modificării capacităţii musculare.
Programul neregulat şi în special lucrul în trei schimburi are repercusiuni asupra
calităţii somnului ( care este deja diminuată datorită vârstei ) şi asupra calităţii atenţiei. Exista
un efect cumulativ între vârstă, îmbătrânirea prematură generată de lucrul în trei schimburi şi
vechimea în acest tip de program care poate fi la originea unei incapacităţi la lucru în acest
program. Odată cu vârsta programul neregulat poate caza tulburări de somn, afecţiunilor
digestive, tulburărilor cardio-vasculare, perturbări endocrine şi tulburări de dispoziţie.
Este necesar să se menţină un echilibru între lucrătorul în vârstă şi munca lui la un
moment dat şi la un anumit loc de muncă prin măsuri la nivel de organizare, prin elaborarea
de reguli individuale pentru reducerea efectelor negative : reducerea solicitărilor fizice,
autonomie în luarea deciziilor, reducerea controlului, flexibilizarea programului de lucru.
Pentru lucrătorii în vârstă se pune problema de adaptare a capacitaţilor funcţionale în declin la
condiţiile de muncă si de performantă. Lucrătorii experimentaţi îşi creează reguli individuale
de lucru bazate pe economia mişcărilor, reducerea deplasărilor, strategii de reducere a
poziţiilor incomode.
Pentru a profita de capitalul de cunoştinţe şi experienţa lucrătorilor în vârstă se pot
crea căi de comunicare pentru transmiterea cunoştinţelor lor cât mai multor tineri.
Îmbunătăţire condiţiilor de muncă sunt benefice pentru toţi salariaţii, prevenind
fenomenele de uzură pentru cei mai tineri şi permiţând celor în vârstă să-şi continue munca în
condiţii de sănătate. [4]
O firma din Norvegia care consideră ca utilizarea experienţei lucrătorilor este
importantă a prezentat măsurile aplicate pentru menţinerea capacitaţii lucrătorilor în vârsta :
lucrătorii peste 50 de ani pot lucra acasă o zi pe săptămână, alţii muncind 80 % din timp
pentru 90 % din salariu. Regulile sunt individuale şi bazate pe cunoştinţele, deprinderile şi
experienţa fiecăruia. [5]

Lucrătorii cu dizabilităţi

Situaţiile de dizabilitate a salariaţilor pot fi cazuri de dizabilitate existentă înainte de

angajare şi situaţii apărute ca urmare a unor accidente sau agravării unor boli. Trebuie
remarcat faptul că o parte dintre situaţiile de dizabilitate pot fi cazuri de dizabilităţi dobândite
chiar în urma unui accident de muncă sau a unei îmbolnăviri profesionale.
Pentru integrarea sau reintegrarea profesională a persoanelor cu dizabilităti dar şi
pentru a limita agravarea situaţiilor de dizabilitate, este nevoie de o participare largă de
specialişti şi lucrători din interiorul şi/sau din exteriorul unităţii: conducerea unităţii, medici
de medicina muncii, servicii de securitate a muncii, membrii Comitetului de Securitate si
Sănătate în Muncă sau reprezentanţii salariaţilor, servicii de resurse umane, lucrătorii.
O evaluare a riscurilor în cazul lucrătorilor cu dizabilităţi trebuie să fie strict
particularizată
persoanei şi tipului de dizabilitate în raport cu locul de muncă, şi să conducă în final la
protejarea lucrătorului în cauză. Metodele de acţiune presupun analiza locurilor de muncă,
amenajări sau amplasări ale echipamentelor de muncă ori ale infrastructurii, ajutor la
manipularea maselor, înţelegeri, negocieri, sensibilizarea personalului.
In cazul dizabilităţilor motorii cu dificultăţi la urcarea şi coborârea scărilor şi la
manipulări, acţiunile se pot îndrepta spre adaptarea treptelor cu o panta lină, achiziţionarea
unor mijloace de manipulare adaptate la posibilităţile lucrătorului. Pentru dizabilităţile legate
de auz când apar probleme de relaţionare cu colegii şi superiorii şi de şicanări din partea
colegilor de muncă măsurile organizatorice de sensibilizare a lucrătorilor pentru stimularea
comunicării prin citirea de pe buze şi în formă scrisă îşi dovedesc eficienţa. In cazul
problemelor psihice de lungă durată, când lucrătorul se află în imposibilitatea realizării
programului de lucru integral, se pot adopta soluţii de muncă cu timp parţial, planificarea unui
program flexibil sau dacă este posibil munca la domiciliu.
Nu de puţine ori apar situaţii în care un lucrător nu-si mai poate realiza sarcinile de
muncă fie în urma unei boli fie ca urmare a unui accident de muncă sau îmbolnăvire
profesională chiar cu concluzie de inaptitudine medicală. In asemenea situaţii acţiunile pentru
reintegrare în muncă se vor axa pe schimbarea sarcinilor de muncă sau schimbarea locului de
muncă. Se analizează ce alte calificări şi experienţe profesionale are lucrătorul şi ce sarcini de
muncă ar putea realiza în cadrul unităţii. Sarcinile de muncă sau noul loc de muncă trebuie să
fie atent analizate astfel încât ele să fie posibil de realizat şi în condiţii care sa nu agraveze
situaţia de dizabilitate. Alte posibilităţi se referă la crearea unui nou post în cadrul
întreprinderii care să răspundă necesitaţilor sau să preia sarcini de la alţi lucrători care sunt
aglomeraţi, realizează sarcinile cu întârziere ori le neglijează. In fine, se va analiza
posibilitatea recalificării profesionale prin cursuri de durată scurtă pentru activităţi din aceeaşi
întreprindere.
Un bărbat în vârsta de 50 de ani angajat ca agent de vânzări într-o uzina metalurgică a
suferit un accident de circulaţie pe şosea în timp ce se deplasa în interes de serviciu, accident
care a fost încadrat ca accident de muncă. La revenirea după accident nu a mai fost apt pentru
a conduce vehicule în regim prelungit. Întreprinderea a analizat în primul rând pregătirea lui
profesională ca desenator tehnic, dar s-a dovedit că nivelul cunoştinţelor lui în acest domeniu
trebuie să fie îmbunătăţit. Analizând în colectiv şi prin reprezentanţii salariaţilor această
situaţie s-a pus în evidenţă necesitatea creării unui post cu sarcina de gestiune şi urmărire a
planurilor şi instalaţiilor tehnice din întreprindere. S-a consultat medicul de medicina muncii
şi după acordul acestuia salariatul a fost transferat pe noul post. [ 6 ]

BIBLIOGRAFIE
[1] Ordonanţa de Urgenta 96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de munca,
aprobata cu modificări prin Legea 25/2004 si Normele metodologice de aplicare, aprobate
prin Hotărârea 537/2004
[2] Hotărârea 600/2007 privind protecţia tinerilor la locul de munca
[3] The effects of Workplace Hazards on Female Reproductive Health, NIOSH
[4] Kreutz G., Vallet P., Giles M., Meyer J.P. INRS Documents pour le médicin du travail
Nr. 97 trim. I - Vieillissement, santé, travail : états des lieux et perspectives de prévention
[5] INRS nr. 7, avril 2005 Vieillessement – Travail La santé a tout age
[ 6] Handicap et travail – Dossier www.inrs.fr
 AUDITAREA SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ, ÎN CADRUL
UNUI ATELIER DE PRELUCRARE A LEMNULUI
ING. STAN MARIAN

“Accidentele au loc atunci când doi oameni

încearcă să fie deştepţi simultan.”

(Legile lui Murphy)

1. Care sunt drepturile şi obligaţiile lucrătorilor la securitate şi sănătate la locul de

muncă?

 Să cunoască riscurile existente la locurile de muncă, cum trebuie să se comporte

pentru a fi în siguranţă şi cum trebuie să acţioneze în situaţia apariţiei unui pericol
iminent de accidentare la locul de muncă, a unui accident, sau a unei situaţii de
urgenţă.
 Să primească informaţii, instruire şi formare cu privire la aceste aspecte, care trebuie
să fie adaptate specificului sarcinii de muncă.
 Să li se asigure echipament individual de protecţie specific activităţii pe care o
desfăşoară, în mod gratuit şi să fie instruiţi asupra modului corect de utilizare a
acestuia.
 Să participe, punând întrebări, semnalând orice fel de practici sau condiţii nesigure de
lucru cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă.
 În cazul în care au îndoieli asupra oricărui aspect de securitate şi sănătate în muncă au
dreptul şi responsabilitatea să aducă la cunoştinţa conducătorilor direcţi ai locurilor de
muncă aceste aspecte şi în cele din urmă să refuze efectuarea unei munci lipsite de
siguranţă.
 Să respecte toate regulile, instrucţiunile în domeniul securităţii muncii.
 Să aducă la cunoştinţa conducătorului locului de muncă orice deficienţă tehnică
apărută sau orice accident suferit de propria persoană sau colegii de muncă.
 Să aducă la cunoştinţa conducătorului locului de munca semnele timpurii ale unor
probleme de sănătate, cum ar fi: durerile de cap, ameţeli, mâncărimi ale pielii, iritaţii
la nivelul ochilor, nasului sau gâtului.

2. Obligativitatea evaluării riscurilor la locurile de muncă în ţara noastră decurge din

legislaţia actuală în domeniu, care a fost armonizată cu legislaţia Uniunii Europene privind
sănătatea şi securitatea în muncă. Art. 13 lit.b din Legea nr. 319 / 2006 a securităţii şi sănătăţii
in munca, preluând paragraful 2 pct. b art. 6 din Directiva-cadru 391/89/CEE, prevede:
"... angajatorii au următoarele obligaţii :
b) să întocmească un plan de prevenire şi protecţie compus din masuri tehnice
,sanitare,organizatorice si de alta natura, bazat pe evaluarea riscurilor...".
 3. Auditarea securităţii şi sănătăţii în muncă,
Înainte de începerea auditului lucrătorii au primit informaţii despre:
 pericolele şi riscurile existente în atelier.
 primul ajutor la locul de muncă.
 echipamentele tehnice din cadrul atelierului.
 legislaţia din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.
 metoda de auditare a securităţii şi sănătăţii în muncă.
Prezentarea metodei de audit al securităţii şi sănătăţii în muncă.

Pentru auditul securităţii în cadrul atelierului s-au utilizat 4 fişe respectiv:

Simbol fişa Tematica
Fişa II Zgomotul
Fişa VI Ventilaţie
Fişa VII Echipamente tehnice
Fişa XVII Organizarea primului ajutor

Fiecare fişă se compune din trei părţi distincte:

- o prezentare sintetică a factorului de risc.

- o serie de întrebări, care permit evaluarea diferitelor aspecte care caracterizează
factorul de risc.
- Informaţii calitative sau cantitative privind posibilitatea de a minimiza efectele
pericolelor.

Evaluarea nivelului de securitate se realizează completând şi cuantificând

răspunsurile la indicatorii din fiecare fişă, obţinute prin constatări la faţa locului sau
prin analiza documentelor corespunzătoare. Pentru fiecare întrebare, echipa de
evaluare a acordat un număr de puncte în funcţie de situaţia găsită în cadrul atelierului.
Astfel:
- în cazul unei situaţii foarte bune se acordă 4 sau 5 puncte.
- în cazul unei situaţii medii se acordă 2-3 puncte.
- în cazul unei situaţii negative se acordă un punct sau nici un punct.

Punctajul acordat se ponderează în funcţie de importanţa fiecărui indicator din

punctul de vedere a gravităţii sau frecvenţei accidentelor de muncă sau îmbolnăvirilor
profesionale, care pot să apară în cazul nerespectării lor.
Coeficienţii de ponderare prestabiliţi au valori care variază între 0,5 şi 2,0

Valorile coeficienţilor de ponderare.

Indicator Coeficient de ponderare
Foarte important 2,0
Important 1,5
De importanţă medie 1,0
Mai puţin important 0,5
Punctajul real pentru fiecare indicator s-a obţinut, practic, din înmulţirea
punctajului acordat cu coeficientul de ponderare. În final, pentru fiecare fişă s-a
calculat:
 Punctajul obţinut = Σ ( punctaj acordat întrebării x coeficientul de ponderare). Punctaj
maxim posibil = Σ (5x coeficientul de ponderare ).
Nivelul de securitate (N) s-a obţinut din raportul dintre punctajul obţinut şi punctajul
maxim posibil.
Punctajul obţinut
N = -------------------------------- x 100 (%)
Punctaj maxim posibil

La calculul punctajului obţinut şi a punctajului maxim posibil nu s-a luat în

considerare indicatorii la care s-a răspuns “ nu este cazul”.
În funcţie de rezultatul obţinut, nivelul de securitate se încadrează într-una din
următoarele şase clase:
91-100% Excelent - E
81-90% Foarte bun - FB
71-80 % Bun – B
61-70 % Mediu – Me.
51-60 % Mic - Mi.
Sub 50% Nesatisfăcător

În finalul acţiunii de auditare a securităţii şi sănătăţii în munca pentru atelierul

de prelucrare a lemnului analizat, utilizând datele din fişa de sinteză a
neconformităţilor, s-a trecut la elaborarea programului de măsuri tehnico-
organizatorice care cuprinde:
Măsura propusă pentru eliminarea neconformităţii constatate.
Termenul calendaristic de implementare a măsurii.

Fişa II – Zgomot.
Nr. Indicatori Punctaj Coeficient de
Crt. ponderare
Nesatisfăcăt Mediu Foarte bun
or
0 1 2 3 4 5
II.1 Lucrătorii se plâng de x 1,5
zgomotul ambient din
cadrul atelierului?
II.2 S-a efectuat o evaluare x 2,0
încadrării zgomotului
în limitele admisibile
de către personal
specializat? Care este
nivelul zgomotului
măsurat?
II.3 Echipamentele tehnice x 2,0
sunt dotate cu carcase
fonoizolante.
II.4 În lipsa acestora, în Nu este cazul 2,0
vecinătatea
echipamentelor
tehnice s-au montat
panouri fonoizolante?
 II.5 În vecinătatea x 1,5
echipamentelor
tehnice la distanţa de
30 cm, este inteligibilă
vocea normală?
II.6 Trebuie să vorbească Nu este cazul 1,0
foarte tare două
persoane situate la
30cm de echipamente
tehnice?
II.7 Lucrătorii se plâng de x 1,0
o sursă de zgomot
particulară (maşină
sau instalaţie).
II.8 - de o creştere a Nu este cazul 1,0
nivelului de zgomot în
anumite momente?
- de o creştere a Nu este cazul 1
II.9 nivelului de zgomot in 1,0
anumite faze ale
activităţii?
II.10 În caz de necesitate, x 2,0
conducerea unităţii
dotează lucrătorii cu
mijloace individuale
de protecţie?
II.11 Mijloacele individuale x 1,5
de protecţie contra
zgomotului sunt de
calitate
corespunzătoare?
II.12 Dacă activităţile din x 2,0
atelier impun
concentraţie a atenţiei,
vigilenţei, s-au luat
măsurile necesare în
vederea încadrării în
nivelurile de zgomot
admise?
Locurile de muncă x 1,5
II.13 care necesită linişte
(birouri, laboratoare
etc.) sunt separate de
locurile de muncă cu
nivel de zgomot
ridicat?
II.14 Este necesar să Nu este cazul 0,5
închideţi uşa biroului
pentru a purta o
convorbire telefonică?
 II.15 Dispozitivele de Nu este cazul 1,0
insonorizare cu care
sunt eventual dotate
unele maşini sau
instalaţii împiedică
operatorii de a avea
informaţiile necesare
bunei lor funcţionari?
II.16 În cazul în care Nu este cazul 1,5
maşinile sau
instalaţiile nu pot fi
insonorizate,
operatorii dispun de
cabine fonoizolante de
unde să poată
coordona perfect
procesele tehnologice?
II.17 În cazul halelor în care x 1,5
funcţionează maşini
zgomotoase, plafonul
şi pereţii sunt
prevăzuţi cu
tratamente
fonoabsorbante?
II.18 În pauzele de lucru x 1
lucrătorii se pot
refugia într-o încăpere
liniştită?
Punctajul obţinut= Σ (punctaj acordat întrebării x coeficientul de ponderare)
Punctaj maxim posibil = Σ (5x coeficientul de ponderare).

Punctajul obţinut
N = -------------------------------- x 100 (%)
Punctaj maxim posibil

Punctajul obţinut= 60,5

Punctaj maxim posibil=87,5

60,5
N=------------ x100 (%)= 69,14 (mediu)
87,5

Fişa VI Ventilaţie
Nr. Indicatori Punctaj Coeficient
Crt. de
Nesatisfăcă Mediu Foarte bun ponderare
tor
0 1 2 3 4 5
VI.1 Atelierul este dotat cu un sistem de x 2,0
ventilaţie corespunzător activităţilor
 care se desfăşoară?
VI.2 Instalaţia de ventilare este întreţinută x 2,0
în mod corespunzător şi lucrează la
parametrii proiectaţi?
VI.3 Atelierul este dotat cu sisteme de x 2,0
captare a noxelor la sursa,
corespunzătoare activităţilor care se
desfăşoară?
VI.4 Sistemele de captare a noxelor sunt x 2,0
întreţinute în mod corespunzător şi
funcţionează la parametrii proiectaţi?
VI.5 S-au efectuat măsurători privind x 1.5
nivelul noxelor?
VI.6 Nivelurile măsurate depăşesc limitele Nu este cazul
admise ?
VI.7 Există mirosuri dezagreabile în cadrul Nu este cazul
atelierului ?
VI.8 Atelierul este poluat cu noxe Nu este cazul
provenind de la alte locuri de muncă?
VI.9 În cazul modificării fluxului Nu este cazul 1,5
tehnologic sau modificarea
sortimentelor de produse, s-a asigurat
protecţia împotriva noilor noxe
apărute?
În afară de sistemul de ventilare x
VI.10 mecanică, în cadrul atelierului se 1,5
asigură la nevoie şi ventilarea
naturală?
Lucrătorii care lucrează în spaţii Nu este cazul
VI.11 închise sunt protejaţi în mod
corespunzător expunerii la noxe prin
sisteme de captare şi ventilare
corespunzătoare?
VI.12 În cazul existenţei unor noxe Nu este cazul 2
reziduale, lucrătorii sunt dotaţi cu
mijloace individuale de protecţie
corespunzătoare?
Punctajul obţinut= Σ (punctaj acordat întrebării x coeficientul de ponderare)
Punctaj maxim posibil = Σ ( 5x coeficientul de ponderare ).

Punctajul obţinut
N = ----------------------------------- x100 (%)
Punctaj maxim posibil

Punctajul obţinut = 39 Punctaj maxim posibil = 55

39
N = ------------ x 100 (%) = 70,9 ( mediu )
55
 Fişa nr. VII Echipamente tehnice.
Nr. Crt. Indicatori Punctaj Coeficient de
ponderare
Nesatisfăcător Mediu Foarte bun

0 1 2 3 4 5
VII.1 Este asigurată stabilitatea x 0,5
maşinilor în timpul
funcţionării lor?
VII.2 Elementele de comandă ale x 1,0
echipamentelor tehnice sunt
amplasate corespunzător din
punct de vedere ergonomic?
VII.3 Semnalizarea organelor de x 1,0
comandă prezintă
ambiguităţi?
VII.4 Postul de comandă este astfel x 1,0
amplasat încât operatorul
poate supraveghea toată zona
din vecinătatea maşinii?
VII.5 Zonele de aprovizionare cu x 1,0
materii prime şi de evacuare
a produselor finite sunt uşor
accesibile?
VII.6 Există informaţii clare şi uşor x 1,0
accesibile referitoare la
regulile de securitate la
maşină?
VII.7 Arhitectura echipamentelor x 1,0
tehnice izolează în totalitate
sau parţial mecanismele
periculoase?
VII. 8 Sunt eliminate zonele de x 1,5
tăiere, zdrobire, antrenare,
accesibile între părţile fixe şi
cele mobile sau între părţile
mobile ?
VII. 9 S-au luat măsuri împotriva x 2,0
riscurilor de tăiere sau de
formare a prafului?
VII.10 Fiecare post de lucru este x 2,0
dotat cu dispozitiv de oprire
uşor accesibil?
VII.11 Protectoarele fixe trebuie x 1,5
înlăturate frecvent?
VII.12 Este facilă punerea lor din x 1,0
nou, în poziţia în care asigură
protecţie?
VII.13 Dispozitivele de protecţie x 1,5
 sunt adesea neutralizate sau
îndepărtate?
VII.14 La maşina de frezat există x 2,0
ghidaj linear?
VII.15 -există inel protector? x 2,0
VII.16 -există opritor în caz de x 2,0
urgenţă?
VII.17 -există împingător de x 2,0
ghidare?
VII.18 -există dispozitiv antirecul? x 2,0
VII.19 La ferăstrăul circular există x 2,0
predespicator? (montat la
maxim 1 cm de vârful
dintelui)
VII. 20 -există cuţit divizor (penei x 1,5
post despicare)?
VII. 21 -există ghidaj paralel şi x 1,5
unghiular?
VII.22 -există mâner de împingere şi x 2,0
ghidare?
VII.23 La maşina de şlefuit, banda x 1,5
este carcasată până la nivelul
de lucru?
VII.24 Există hota de aspiraţie x 1,5
pentru zona de şlefuire?
VII.25 Sunt asigurate echipamente x 2,0
individuale de protecţie
specifice activităţii pe care o
desfăşoară lucrătorii?
VII.26 Lucrătorii se plâng de x 1,5
inconvenientele pe care le
prezintă anumite tipuri de
protectori?
VII. 27 Ecranele şi carcasele de x 1,5
protecţie jenează lucrătorii în
timpul desfăşurării activităţii
lor?
Punctajul obţinut= Σ ( punctaj acordat întrebării x coeficientul de ponderare
Punctaj maxim posibil = Σ ( 5x coeficientul de ponderare ).

Punctajul obţinut
N = -------------------------------- x 100 (%)
Punctaj maxim posibil
Punctajul obţinut = 152
Punctaj maxim posibil=205
152
N = ---------- x 100 (%)= 74,14 (bun)
205
 Fişa XVII Organizarea primului ajutor
Nr. Crt. Indicatori Punctaj Coeficient
de
Nesatisfăcător Mediu Foarte bun ponderare
0 1 2 3 4 5
XVII.1 Echipamentele de prim ajutor x 1,5
existente în atelier sunt adaptate
riscurilor specifice?
XVII.2 Există truse de prim ajutor? x 2,0
XVII. 3 Conţinutul lor este verificat x 1,5
periodic?
XVII.4 Există indicatoare care să x 1,0
semnalizeze locul de amplasare
al truselor?
XVII.5 Este accesibil locul de amplasare x 1,0
al truselor de prim ajutor?
XVII. 6 Sunt elaborate instrucţiuni x 2,0
pentru acordarea primului
ajutor?
XVII. 7 Lucrătorii au cunoştinţele x 2,0
necesare acordării primului
ajutor?
XVII. 8 Maiştrii cunosc modul de x 2,0
utilizare a truselor de prim
ajutor?
Punctajul obţinut= Σ (punctaj acordat întrebării x coeficientul de ponderare)
Punctaj maxim posibil = Σ (5x coeficientul de ponderare).
Punctajul obţinut
N = -------------------------------- x 100 (%)
Punctaj maxim posibil
Punctajul obţinut = 47
Punctaj maxim posibil = 65
47
N = ------------ x 100 (%)= 72,30 (bun)
65
Concluziile lucrării prezentate sunt expuse in: planul de măsuri tehnico- organizatorice
dispuse ca urmare a neconformităţilor constatate
Simbol Măsura propusă pentru eliminarea Termenul calendaristic
fişă. neconformităţii constatate de implementare a
măsurii
II.2 Se va măsura nivelul zgomotului în cadrul 15.10.2008
atelierului şi în funcţie de rezultatele buletinelor
de determinare a noxelor se vor lua măsuri
tehnice şi organizatorice corespunzătoare.
( montarea panourilor fonoabsorbante, dotarea
 lucrătorilor cu echipament individual de protecţie
împotriva zgomotului).
VII.25 Conducerea unităţii va asigura pentru lucrători 15.10.2008
echipamente individuale de protecţie
corespunzătoare activităţii pe care o desfăşoară în
timpul programului de lucru.
XVII.4 Locul de amplasare al truselor de prim ajutor va fi 15.10.2008
semnalizat corespunzător.
VI.5 Se vor efectua determinări cu privire la 15.10.2008
concentraţia prafului în atelierul de prelucrare a
lemnului.
De realizarea deficientelor constatate, răspunde conducerea unităţii.

BIBLIOGRAFIE
1. Darabonţ Al., Pece S.T., Managementul Securităţii şi Sanătăţii în Muncă ; Editura Agir 2001
2. European Agency For Safety And Health At Work; http://ew 2005.eu.int
3. Legea 319/2006.
 EVALUAREA RISCURILOR DE ACCIDENTARE ŞI/SAU
ÎMBOLNĂVIRE PROFESIONALĂ = “KILOMETRUL 0” ÎN POLITICA
SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ A FIRMEI
ING. GABRIEL MOCANU

Rezumat:
Evaluarea riscurilor de accidentare şi/sau îmbolnăvire profesională în activitatea curentă a unei unităţi
economice “scoate la lumină” duşmanii securităţii şi sănătăţii în muncă pentru lucrători, conştientizarea
acestora făcându-ne în stare să ne “înarmăm” corespunzător, în vederea eliminării sau diminuării
efectelor acestora, cu arme eficiente printre care se numără
planul de prevenire şi protecţie,
lista internă de acordare a echipamentului individual de protecţie,
ce caracteristici trebuie avute în vedere să îndeplinească locul de muncă şi
echipamentul de muncă utilizat.

Cuvinte cheie: identificare, enumerare, evaluare riscuri, securitate, prevenire

1. Introducere

Principalii “inamici” în existenţa şi buna funcţionare a unei unităţi economice (firme)

îl reprezintă accidentele de muncă şi îmbolnăvirile profesionale.
De ce?
În primul rând sunt scoase din producţie importante resurse umane şi materiale.
Apoi intervin cheltuielile (pierderi financiare) legate de refacerea puterii de producţie
prin repararea/înlocuirea mijloacelor tehnice, precum şi cele legate de concediile medicale
(plătite de angajator) pentru refacerea capacităţii de muncă a resursei umane implicate într-un
astfel de eveniment.
“Bine ar fi să nu se întâmple!”, dar ce trebuie făcut pentru a nu se ajunge la o situaţie
atât de defavorabilă firmei?

2. Etape (practice) ale evaluării riscurilor de accidentare

şi/sau îmbolnăvire profesională

Punctul de plecare în optimizarea activităţii de prevenire a accidentelor de muncă şi a

îmbolnăvirilor profesionale într-un sistem de muncă îl constituie evaluarea riscurilor din
sistemul respectiv.

Conceptul de “risc” trebuie privit ca fiind indisolubil legat de cel de “securitate la locul de
muncă”, asemenea principiului Yin-Yang din filozofia tradiţională chineză, între acestea
existând un raport invers de proporţionalitate (creşte unul din factori, scade celălalt).

Evaluarea nivelului de risc/securitate în muncă pentru un sistem de muncă (loc de

muncă, compartiment , birou) permite ierarhizarea riscurilor în funcţie de dimensiunea lor şi
alocarea resurselor pentru măsurile prioritare.

Evaluarea nivelului de risc/securitate în muncă pentru un sistem de muncă presupune

identificarea tuturor factorilor de risc din sistemul analizat şi cuantificarea dimensiunii lor pe
baza combinaţiei dintre doi parametri: frecvenţa şi gravitatea consecinţei maxime
previzibile .

Se determină astfel nivelul de risc parţial pentru fiecare factor de risc, respectiv
niveluri de risc global pentru întregul sistem analizat (loc de muncă).

Acest principiu de evaluare a riscurilor este prevăzut în standardele internaţionale şi

europene ( CEI 812/85 , respectiv EN 292-1/1991 si EN 1050/96) şi constituie conceptul de
bază pentru diferite metode de evaluare a riscurilor, cu aplicabilitate practică. Astfel
standardul românesc SR EN 292-1/1996 preluat armonizat după standardul european amintit,
în capitolul 6.2 precizează că “factori ce trebuie luaţi în considerare la aprecierea riscului
sunt:

a) probabilitatea producerii unei leziuni sau afectării sănătăţii;

b) gravitatea maximă previzibilă a leziunii sau a afectării sănătăţii”.

Obligativitatea evaluării riscurilor la locurile de muncă este impusă de legislaţia

românească şi constituie una din obligaţiile angajatorilor privind asigurarea securităţii şi
sănătăţii lucrătorilor în toate aspectele legate de muncă ( Legea nr. 319/2006 a securităţii şi
sănătăţii în muncă (art. 12 (1), litera “a”) şi Normele Metodologice de aplicare a legii aprobate
prin HG nr.1425/2006, art. 15 (1).pct.1.), care a fost armonizată cu prevederile din legislaţia
europeană privind securitatea şi sănătatea în muncă ( Directiva cadru 391/89/CEE, art.6.).

Chiar la nivel European (U.E.), conform unui raport al forului european care
gestionează securitatea şi sănătatea în muncă a lucrătorilor UE, raport publicat pe site-ul
inspecţiei muncii, majoritatea ţărilor care au adoptat prin legislaţia naţională această
prevedere (evaluarea riscurilor profesionale), întâmpină mari greutăţi în implementarea
acesteia, cauzate de o legislaţie incompletă, ineficientă şi rigidă. Putem concluziona, fără a
greşi prea mult, că şi la nivel european, evaluarea riscurilor profesionale este la început, că se
caută noi direcţii pentru a se putea crea modele, general valabile (sau cât mai acoperitoare)
pe ramuri de activitate.

Activitatea umană este indisolubil legată de mediul în care aceasta se desfăşoară, fiind
într-o permanentă şi strânsă interacţiune cu acesta, prin fiecare din cele patru componente ale
sistemului de muncă:
 factorul uman (executantul);
 sarcina de muncă;
 mijloacele tehnice (de producţie) – echipamente de muncă;
 mediul de muncă (totalitatea componentelor fizice şi/sau chimice ale mediului în
care se desfăşoară activitatea umană).
Prin prisma legislaţiei din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă intrate în vigoare
după data de 01 octombrie 2006 (Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006 şi
Normele metodologice de aplicare ale acesteia aprobate prin H.G. nr. 1425/2006 în primul
rând, ca şi cadru legislativ), o noutate, nu atât prin esenţa sa cât prin importanţa acordată, o
reprezintă obligaţia angajatorilor de a evalua riscurile de accidentare şi/sau îmbolnăvire
profesională existente în cadrul activităţilor desfăşurate.
Aceasta reprezintă, pe scurt, procesul de evaluare a riscurilor pentru securitatea şi
sănătatea lucrătorilor cauzate de pericolele existente la locul de muncă.
Obligativitatea prin legislaţia naţională în vigoare la momentul de faţă, care transpune
o serie de directive europene în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă aplicabile în toate
ţările membre U.E., vine doar în scopul de a pune în prim plan una din bunele practici
rezultate din dorinţa reducerii numărului de accidente de muncă şi/sau îmbolnăviri
profesionale.
Procesul de prevenire a numărului accidentelor de muncă începe prin reducerea,
tinzând la eliminarea completă a potenţialelor riscuri existente în cadrul sistemului de muncă,
în complementaritate cu implementarea măsurilor de protecţie colectivă şi în ultimă instanţă, a
măsurilor de protecţie individuală.

Prin identificarea pericolelor şi evaluarea riscurilor, angajatorul sau persoana care are
controlul direct asupra activităţii ar trebui să poată:

 să ia o decizie cu privire la măsurile de protecţie cerute, având în vedere cerinţele

legale relevante;
 să verifice dacă măsurile aplicate sunt adecvate;
 să stabilească o ordine a priorităţilor pentru orice alte măsuri ulterioare care sunt
cerute;
 să demonstreze că s-a luat o hotărâre în cunoştinţă de cauză în privinţa securităţii şi
sănătăţii lucrătorilor (de exemplu, lucrătorilor direct implicaţi sau autorităţilor de
reglementare în acest domeniu);
 să verifice dacă a fost realizată prin aceste măsuri luate o îmbunătăţire a nivelului de
protecţie a lucrătorilor.

Un principiu de bază în evaluarea riscurilor îl constituie acela că aceasta trebuie să

corespundă pericolelor, riscurilor şi posibilelor daune, detaliată şi particularizată condiţiilor
concrete de desfăşurate a activităţii.
Astfel, în cazul unităţilor mari, cu activităţi extrem de complexe (de exemplu în
domeniul petrochimiei, etc.), se va aplica un sistem de evaluare foarte riguros, tehnic, în timp
ce în cazul unei microîntreprinderi, cu număr redus de lucrători şi activităţi cu riscuri reduse
(de exemplu proiectare, comerţ, etc.) va fi aplicat un instrument simplu şi clar.
Evaluarea riscurilor trebuie să urmărească principalele etape:
 identificarea pericolelor de accidentare şi/sau îmbolnăvire profesională;
 identificarea lucrătorilor ce pot fi expuşi acestor pericole;
estimarea riscurilor implicate;
 luarea în considerare a posibilităţii diminuării sau eliminării complete a riscurilor;
 luarea unei hotărâri în legătură cu măsurile suplimentare necesare pentru prevenirea şi
reducerea riscurilor.

Cea mai la îndemână metodă de evaluare a riscurilor o constituie utilizarea unor liste de
control, pentru activităţi sau pentru locuri de muncă. Acestea sunt astfel concepute, încât
fiecare răspuns afirmativ (“da”) reprezintă o problemă pentru angajator, şi deci impune luarea
unei măsuri de securitate a muncii.
Odată rezolvată problema conştientizării riscurilor de accidentare şi/sau îmbolnăvire
profesională cu care se confruntă firma, problema care se impune este aceea de a fi elaborate
un plan de măsuri ce trebuiesc a fi luate atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung de către
angajator în primul rând (el deţinând rolul principal decizional), dar cu luarea la cunoştinţă de
acestea şi de către toţi participanţii la procesul de producţie. Acesta, conform legislaţiei în
vigoare, se constituie ca “Planul de prevenire şi protecţie” şi va fi dezbătut şi pus de comun
accord între patronat şi lucrători (prin reprezentanţii acestora), în cadrul şedinţelor CSSM
(după caz).
În funcţie de riscurile identificate în cadrul activităţilor desfăşurate, se stabileşte lista internă
de acordare a echipamentului individual de protecţie, fără a fi neglijate cerinţele H.G. nr.
1048/2006.
Nu intrăm în detalii privitoare la metoda de evaluare abordată, întrucât o anume metodă se
pretează într-un anume domeniu economic, în funcţie de complexitatea activităţii desfăşurate,
riscurile generate, şi, de ce nu, gradul de pregătire al persoanei care efectuează această
evaluare (evaluatorul), acestea nefiind încă standardizate.
Evaluarea riscurilor de accidentare şi/sau îmbolnăvire profesională rămâne, totuşi, un aspect
subiectiv.
Indiferent de metoda adoptată, însă, odată identificate riscurile de accidentare şi/sau
îmbolnăvire profesională, măsurile stabilite şi care trebuiesc respectate în vederea asigurării
stării de normalitate a securităţii şi sănătăţii în muncă sunt aceleaşi, deci practic nu metoda
abordată contează, ci exigenţa, capacitatea de percepţie şi analiză, precum şi, nu în ultimul
rand, experienţa practică a evaluatorului.

3. Rezultate de nivel practic şi discuţii pe marginea acestora

Din punct de vedere material (fizic) evaluarea riscurilor este reprezentată de către
documentaţia întocmită şi care descrie în amănunt activitatea desfăşurată, dotările tehnice şi
enumerarea riscurilor de accidentare şi/sau îmbolnăvire profesională, dar şi stabilirea, în baza
unor formule de calcul specifice metodei abordate, gradului de periculozitate (indice de nivel
de risc).
În strânsă interdependenţă cu această identificare, enumerare şi cuantificare a riscurilor (=
evaluarea riscurilor), funcţie de probabilitatea şi gravitatea producerii unui eveniment, se află
întocmirea planului de prevenire şi protecţie la nivel de unitate, care cuprinde măsurile ce
trebuiesc luate de către angajator, pe termen scurt, lung sau permanent pentru asigurarea unui
nivel de securitate pentru lucrători, vizând în primul rând eliminarea sau diminuarea riscurilor
de accidentare şi/sau îmbolnăvire profesională.
Odată intrat în posesia documentaţiei privind evaluarea riscurilor de accidentare şi/sau
îmbolnăvire profesională, angajatorul are obligaţia legală (şi morală chiar) de a prezenta
lucrătorilor din cadrul firmei al cărei manager este (dar şi celorlalţi participanţi la procesul de
muncă sau doar vizitatori în cadrul unităţii) riscurile la care se expun aceştia şi, în consecinţă,
tocmai prin acest “Plan de prevenire şi protecţie”, ce măsuri trebuiesc luate pe linia securităţii
şi sănătăţii în muncă.
Evaluarea riscurilor permite întocmirea instrucţiunilor proprii de securitate a
muncii, detaliate şi particularizate condiţiilor concrete de desfăşurare a activităţii, prin
precizarea în cel mai amănunţit mod posibil a tot ce trebuie să facă (sau să nu facă) un
lucrător în cadrul activităţii sale, astfel încât să se prevină apariţia oricărui eveniment care ar
pune în pericol sănătatea sa sau a celorlalţi participanţi la procesul de muncă.
În urma evaluării riscurilor care nu pot fi evitate se poate stabili lista internă de
acordare echipamentului de protecţie, ce categorii, sortimente şi mai ales ce caracteristici
trebuie să prezinte acestea, astfel încât să se asigure securitatea şi sănătatea la locul de muncă
pentru toate persoanele implicate în activitatea desfăşurată.

4. Concluzii

Având în vedere aspectele prezentate mai sus, s-ar putea spune, eufemistic vorbind, că
evaluarea riscurilor reprezintă “piatra de temelie” în construirea unei politici coerente în
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă în cadrul unei firme, sau, poate mai realistic,
“kilometrul 0” pe drumul (traseul) pe care trebuie să-l urmeze aceasta în cadrul existenţei sale,
punctul de referinţă al tuturor măsurilor luate până la momentul de faţă şi în perioada ce va
urma, pe linia securităţii şi sănătăţii în muncă, fapt ce-i va conferi firmei în cauză şanse reale
de a se regăsi şi în viitor, ca un competitor de valoare, pe piaţa muncii şi economiei naţionale
şi, de ce nu, internaţionale.
Cu evaluarea riscurilor porneşte securitatea şi sănătatea în muncă!
BIBLIOGRAFIE
1. * * * * * – LEGEA SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ NR. 319/2006
2. Guvernul României – NORMELE METODOLOGICE DE APLICARE A LEGII SECURITĂŢII ŞI
SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ NR. 319/2006 APROBATE PRIN H.G. 1425/2006
 EVALUAREA RISCURILOR – FACTOR DE CREŞTERE A
PROFITULUI ORGANIZAŢIEI
SEBASTIAN SORIN CIOCAN

Rezumat:
Evaluarea riscurilor reprezintă procesul sistematic de identificare şi evaluare a pericolelor pentru securitatea şi
sănătatea lucrătorilor, generate de locul de muncă .
Scopul principal cât şi rezultatul evaluării riscurilor, ca principală măsură de securitate într-o organizaţie, îl
reprezintă preîntâmpinarea producerii accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, efecte majore ale
nonsecurităţii.
Deoarece costul securităţii este de cel puţin două ori mai mic decât cel al nonsecurităţii, concluzia evidentă este
că evaluarea riscurilor este un factor de creştere a profitului unei organizaţii .

1. Introducere

Evaluarea riscurilor reprezintă procesul sistematic de identificare şi evaluare a

pericolelor pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, generate de locul de muncă. Locurile de
muncă organizate de angajatori generează pericole ce pot determina vătămarea organismului
lucrătorului rezultând în final accidente de muncă sau îmbolnăviri profesionale. Pentru a
preîntâmpina producerea accidentelor de muncă sau a îmbolnăvirilor profesionale este
necesară o acţiune continuă de descoperire a tuturor factorilor de risc din sistemul analizat si
cuantificarea dimensiunii lor pe baza combinaţiei dintre doi parametri: probabilitatea de
manifestare si gravitatea consecinţei maxime posibile (cea mai frecventă) asupra organismului
uman. Rezultatul evaluării riscurilor îl reprezintă întocmirea şi implementarea planului de
prevenire şi protecţie bazat pe măsuri tehnice, organizatorice, sanitare şi de orice altă natură în
vederea eliminării riscurilor sau a controlării lor acolo unde nu pot fi eliminate .
Urmările accidentelor de muncă asupra lucrătorilor sunt reprezentate de incapacitate
temporară de muncă, invaliditate sau, cazul cel mai grav deces. Toate aceste urmări implică
pierderea definitivă (deces, invaliditate) sau temporară a capacităţii de muncă. Pierderea
capacităţii de muncă impune costuri pentru victimă, pentru angajator şi pentru bugetul
consolidat al statului. Fiecare accident înseamnă suferinţe fizice si psihice, pierderi de venituri
pentru cei implicaţi – victime, familie, prieteni, dar si o pierdere de timp de muncă pentru
firma în care are loc evenimentul şi pentru societate.

2. Costurile accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale

La nivel mondial, investigaţiile efectuate de Biroul Internaţional al Muncii indică un cost

direct al accidentelor de muncă şi bolilor profesionale de aproximativ 1% din produsul
naţional brut, în timp ce pierderile totale datorate acestor evenimente totalizează în ţările
dezvoltate 2 – 4% din produsul naţional brut. În opinia mea, consecinţele economice se
reflecta in două categorii de costuri: directe si indirecte. În categoria costurilor directe sunt
incluse cele legate de contribuţia la asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale,
indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă şi cele pentru prevenirea riscurilor.
Drept costuri indirecte pot fi considerate pierderile economice neacoperite prin asigurarea de
accidente de muncă şi boli profesionale, care grefează atât bugetul naţional, cat si
întreprinderea : cheltuieli pentru repararea maşinilor avariate sau înlocuirea lor, pierderile de
materiale, de timp de muncă la nivelul colaboratorilor victimei pentru primul ajutor, costul
forţei de muncă ce înlocuieşte victima, timpul folosit pentru convorbiri, anchete, penalităţi
pentru întârzieri la livrarea produselor, etc.
Un cost direct şi semnificativ pentru organizaţie îl reprezintă plata către angajat a
indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă. În conformitate cu prevederile Legii
nr.346/2002, asiguraţii beneficiază de o indemnizaţie pe perioada în care se află în
incapacitate temporară de muncă rezultată în urma unui accident de muncă sau a unei
îmbolnăviri profesionale. Cuantumul indemnizaţiei reprezintă 80% din media veniturilor
salariale brute realizate în ultimele şase luni anterioare manifestării riscului. Indemnizaţia
pentru incapacitate temporară de muncă în cazul accidentului de muncă sau al bolii
profesionale se suportă în primele 3 zile de incapacitate de către angajator, iar din a 4-a zi de
incapacitate, din contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale.
Totodată angajatorul trebuie să suporte şi indemnizaţia pentru trecerea temporară în alt loc de
muncă şi pentru reducerea timpului de lucru cu o pătrime din durata normală ca urmare a unor
afecţiuni cauzate de accidente de muncă sau boli profesionale .
Gruparea consecinţelor prin raportarea lor din punct de vedere economic este deosebit
de importantă pentru orientarea deciziilor manageriale în domeniul securităţii şi sănătăţii in
muncă. Dimensiunile repercursiunilor economice constituie însă numai punctul de plecare. În
analiza activităţii de protecţie a muncii, criteriul economic apare conjugat şi în acelaşi timp
subordonat celui social. Prin natura relaţiei subsistem-sistem, dintre micro si macroeconomie,
consecinţele accidentelor si ale bolilor profesionale la nivel de firma se propagă până la
nivelul economiei naţionale. Prin urmare, se poate afirma că una dintre laturile dimensiunii
economice a fenomenului avut în vedere o reprezintă efectele economice ale accidentelor si
bolilor profesionale, respectiv consecinţele acestora asupra elementelor şi modului de
funcţionare a micro si macroeconomiei.
O evaluare cantitativă a tuturor consecinţelor accidentelor de muncă şi bolilor profesionale,
sau cel puţin a celor cuantificabile, determină introducerea denumirii de cost al acestor
evenimente, care poate fi utilizat ca indicator economic. Se poate spune că dimensiunea
economică a fenomenului accidentării în muncă şi al îmbolnăvirii profesionale înglobează
doua componente: efectele economice ale accidentelor /bolilor, precum şi costul accidentelor
şi bolilor, ca indicator economic ce reflectă toate efectele cuantificabile ale acestor
evenimente.
Efectele economice ale accidentelor de muncă şi bolilor profesionale
În condiţiile economiei moderne, caracterizată prin relaţii de piaţă extrem de dinamice
şi mai ales prin fenomenul de globalizare, capacitatea de îmbunătăţire a performanţelor
economice ale unei firme este un element vital pentru supravieţuirea acesteia. Dacă în ce
priveşte componenta tehnică, eforturile de îmbunătăţire sunt limitate de posibilităţile
financiare ale unităţii, în domeniul organizării producţiei şi a muncii se pot opera modificări
cu eforturi mult mai reduse şi efecte pozitive considerabile asupra eficienţei activităţii. Printre
măsurile de natura organizării muncii se înscriu şi cele care vizează securitatea şi sănătatea în
muncă. Prin urmare, stabilirea mărimii şi sensului efectelor economice ale accidentului sau
bolii profesionale oferă o premisă importantă pentru aflarea unor noi resurse de mărire a
performanţei economice a firmei.
Costul accidentelor de muncă şi al îmbolnăvirii profesionale
Pârghia principală prin care orice societate actuală acţionează asupra resurselor sale
este mecanismul economic; deciziile macro şi microsociale au la bază criteriul eficienţei
economice. Poate fi tratata astfel şi activitatea de realizare a securităţii muncii?
Pentru a putea aborda problema eficienţei protecţiei muncii este necesar să se poată stabili un
cost al securităţii, respectiv al nonsecurităţii, care să fie comparat cu cheltuielile efectuate
pentru prevenire.
 3. Securitate versus nonsecuritate

Costul securităţii/nonsecurităţii reprezintă de fapt costul accidentelor si bolilor profesionale

eliminate/produse, respectiv suma valorică a tuturor pierderilor generate de accident/boală.
Practic, securitatea înseamnă absenţa acestor evenimente. Prin urmare, stabilirea costului
accidentelor de muncă şi bolilor profesionale nu se poate realiza dacă nu se cunosc
consecinţele lor şi, implicit, dacă aceste consecinţe nu pot fi cuantificate prin indicatori
cantitativi, respectiv financiari sau economici.
Evidenţierea ansamblului tuturor implicaţiilor accidentelor şi ale bolilor este deosebit
de dificilă, datorită naturii lor variate şi multiplelor planuri în care se manifestă, dar constituie
singura cale de a le identifica pe cele cuantificabile. Costul accidentelor şi al bolilor
profesionale poate fi utilizat şi pentru alte aplicaţii, nu numai pentru eficientizarea activităţii
de securitate şi sănătate în muncă la nivel de agent economic. De exemplu, pe baza lui se
poate stabili o valoare mai corecta a primei de asigurare pentru riscul de accidentare şi de
îmbolnăvire profesională, sau, se pot fundamenta politicile preventive la nivel naţional.
În concluzie, se poate afirma că identificarea consecinţelor şi determinarea costului
accidentelor şi bolilor profesionale poate constitui un instrument pentru îmbunătăţirea calităţii
vieţii întregii populaţii (nu numai a celei active, dacă avem în vedere că prin diminuarea
pierderilor generate de accidente/boli profesionale se poate realiza o redistribuire a resurselor
societăţii către alte sectoare). Obiectivul tuturor eforturilor pentru securitatea umană trebuie să
fie cel de a face vieţile să fie îndelungate şi oamenii să beneficieze de o bună sănătate, de a
extinde speranţele unei vieţi sănătoase cât mai mult posibil în raport cu fondurile disponibile
acestui scop.
În limbaj curent, prin noţiunea de cost se înţelege o cheltuială în bani ce trebuie suportată
pentru a putea beneficia de un bun sau de un serviciu. Costul nonsecurităţii muncii poate fi
considerat ca o componentă a costurilor sociale, costuri datorate îndeosebi dereglărilor din
economie. Ele se concretizează în creşterea şomajului, diminuarea consumului de bunuri şi
servicii, scăderea protecţiei sociale, deteriorarea condiţiilor de sănătate, a celor de securitate a
muncii, extinderea sărăciei. Costul securităţii şi sănătăţii în muncă (ţinând seama de faptul că
realizarea acesteia este echivalentă cu menţinerea integrităţii anatomo-funcţionale şi a
sănătăţii angajaţilor) ar putea fi încadrat printre costurile sănătăţii, componentă esenţială a
costului vieţii, care măsoară efortul individual şi/sau social pentru menţinerea stării de
sănătate. Apare ca evident că pentru a putea determina costul securităţii, respectiv
nonsecurităţii muncii, trebuie cunoscută dimensiunea a două mari categorii de cheltuieli:
 cheltuieli preventive-costul măsurilor de prevenire şi/sau protecţie;
 pierderile datorate producerii accidentelor de muncă şi îmbolnăvirilor
profesionale.
Volumul cheltuielilor preventive este uşor de stabilit şi exprimat sub formă de costuri
contabile sau chiar economice. Se consideră costul accidentelor şi al bolilor profesionale drept
expresia valorica a consecinţelor (pierderile) acestora. După criteriul locului de constituire şi
cel al modalităţilor de identificare, se constată două categorii de astfel de costuri: directe
(aparente) şi indirecte (ascunse).
Costurile directe includ cheltuielile cu primele de asigurare, cu rambursarea salariului
de bază şi cheltuielile medicale prevăzute de asigurator. Costurile indirecte cuprind costurile
salariale datorate (timpului de muncă pierdut de victima accidentului sau bolii, de colegii de la
locul de muncă din apropierea producerii accidentului, de personalul medical, personalul
tehnic desemnat să repare echipamentele defecte sau să realizeze măsurile de securitate şi
sănătate impuse et.), costurile datorate creşterii cheltuielilor de gestiune a personalului
(cheltuieli) pentru angajarea unui înlocuitor temporar sau definitiv, salarii complementare
plătite colegilor victimei pentru orele suplimentare necesare recuperării timpului pierdut,
cheltuieli pentru formarea profesionala a înlocuitorilor, costuri materiale (cheltuieli pentru
repararea sau înlocuirea echipamentelor, pentru măsurile de securitate şi sănătate în muncă
s.a.) şi alte cheltuieli (pentru expertizare, onorariile avocaţilor, amenzi). În urma calculelor
efectuate în urma producerii de accidente de muncă şi boli profesionale s-a constatat un cost
al securităţii de cel puţin două ori mai mic decât cel al nonsecurităţii.
În figura 1 prezint o schemă succintă a efectelor accidentelor de muncă asupra
individului şi a organizaţiei respectiv asupra economiei naţionale.

4. Concluzii

Scopul principal cât şi rezultatul evaluării riscurilor, ca principală măsură de securitate

într-o organizaţie, îl reprezintă preîntâmpinarea producerii accidentelor de muncă şi a bolilor
profesionale, efecte majore ale nonsecurităţii, prin identificarea pericolelor ce apar în procesul
de muncă. Deoarece costul securităţii este de cel puţin două ori mai mic decât cel al
nonsecurităţii, concluzia evidentă este că evaluarea riscurilor este un factor de creştere a
profitului unei organizaţii . Dacă in cadrul acestei lucrări s-au luat în calcul în general costuri
cuantificabile, managerii ştiu că afectarea fondului comercial al brandului firmei de către
accidentele de muncă este mult mai dăunătoare bugetului acesteia.
 -leziuni cu ITM
FIZICE -leziuni cu invaliditate
-deces

-durere, suferinta
PSIHICE -stress

EXTRAECONOMICE
-compasiune
- frica
Efectele
SPIRITUALE -diminuarea potentialului
accidentelor creator
de munc ă -diminuarea potentialului
afectiv
INFORMAŢIO-
La nivelul -vehicularea
NALE suplimentar ă de
individu-
informa ţii(negative)
lui

POLITICE -diminuarea încrederii

for ţei de munc ă
-pierderea prestigiului pe
pia ţa interna ţional ă

La nivelul
unit ăţii

DIMINUAREA
PRODUCTIVI-
TĂŢII MUNCII

Pierderi de venituri
La nivelul personale
economiei
ECONOMICE

na ţionale FINANCIARE Pierderi de profit

Pierderi de produs
na ţional brut

MATERIALE Distrugeri de mijloace

fixe

Figura 1
 ANALIZA ŞI EVALUAREA RISCURILOR DE ACCIDENTE ŞI
ÎMBOLNĂVIRI PROFESIONALE

Rezumat:
Analiza riscurilor poate ajuta la identificarea pericolelor la locul de muncă şi a celor care sunt expuşi
riscurilor, la luarea unor decizii privind măsuri preventive corespunzătoare şi de monitorizare a riscurilor.
Măsurile de securitate, standardele şi codurile de securitate inginereşti, procedurile de (operare) lucru şi cele
de proiectare stau în centrul managementului securităţii. Reducerea în mod conştient a riscurilor de accidentare
a condus la dezvoltarea unor abordări sistematice, metode şi instrumente de abordare a riscurilor.
Metodele numite de analiză a riscurilor sau de evaluare cuantificată a riscurilor sunt instrumente de evaluare a
riscului.

1. Scopul analizei

Evaluarea riscului face parte din strategia de alegere a măsurilor de securitate. Acest
concept înglobează următoarele aspecte :
- prevenirea intrinsecă ;
- alegerea măsurilor de protecţie optime ;
- furnizarea informaţiilor referitoare la riscul rezidual şi asupra măsurilor de securitate
adecvate care trebuie luate de utilizatori.
Reducerea riscului implică evaluarea riscului cuprins într-un proces interactiv pana la
obţinerea unui nivel de securitate suficient.
Analiza riscurilor este apriorică şi trebuie făcută :
- asupra produselor şi procedeelor existente fie în scopul ameliorării securităţii şi
fiabilităţii, fie pentru includerea unei modificări semnificative;
- pentru un produs sau procedeu nou, din faza de concepţie.
În cazul produselor sau procedeelor noi analiza a priori a riscurilor trebuie să
urmărească dezvoltarea proiectului fază după fază pană la sfârşitul lui. Acest studiu este
important să se deruleze în paralel cu elaborarea proiectului, întrucât în perioada elaborării
proiectului se pot detecta pericole potenţiale.

Etapele analizei
In fig. 1 se prezintă schema globală de evaluare a riscului care cuprinde etapele :
- descrierea sistemului ;
- identificarea pericolelor şi dezvoltarea scenariilor unui accident;
- estimarea efectelor sau consecinţelor unor asemenea evenimente periculoase;
- estimarea probabilităţii de apariţie a acestor evenimente periculoase ;
- cuantificarea nivelelor de risc rezultate şi asumarea unor nivele de risc prin referinţa
cu criteriul de risc cuantificat.
 Fig. 1: Etapele unei analize a riscurilor

2. Principalele metode de analiză a riscurilor.

Pentru realizarea unui studiu de securitate a sistemelor se face apel la diferite metode
de analiză, foarte diversificate atât din punct de vedere al domeniului lor de aplicaţie cât şi al
complexităţii lor.
Pentru a putea face o analiză a sistemului, sistematică şi reproductibilă, este important
să se folosească o procedură coerentă.
Totodată se preconizează că nu există o metodă de analiza a riscurilor care, asigură să
fie suficient de exhaustivă şi suplă pentru a acoperi toate posibilităţile complexe ale
modelului, indispensabile pentru evaluarea caracteristicilor sistemelor reale (hardware şi
software, structura funcţională complexă, diverse tehnologii, etc.).
Pentru a avea o analiză corectă a sistemelor complexe sau cu funcţii multiple este
necesară aplicarea diverselor metode de analiză.
Din punct de vedere al obiectivului urmărit, metodele utilizate în analiza riscurilor se
pot grupa în :
- metode previzionale:
- metoda Delphi
- metode de identificare a pericolelor:
- metoda “What if”(Ce se întâmplă dacă)
- Analiza preliminară a pericolelor
- HAZOP (studiul fenomenelor periculoase şi a aptitudinii de funcţionare)
- AMDE (analiza modurilor de defectare şi a efectelor lor)
- metode de evaluare
- AMDEC (analiza modurilor de defectare şi a efectelor lor şi a gravitaţii)
- Analiza prin arborele de defectare(AAD)
- Analiza prin arborele de evenimente
- metode de simulare
-DEFI (injectarea defectărilor)
 2.1. Metoda Delph
Este o metodă previzională de estimare a nivelului de risc al sistemelor tehnice precum
şi de identificare a combinaţiilor evenimentelor nedorite, bazată pe chestionarea în mai multe
etape a unui mare cerc de experţi.
Pentru ca rezultatele să fie statistic semnificative, este necesar ca numărul experţilor
interogaţi să fie suficient (aprox. 20) şi ca răspunsurile lor sa fie independente.
Eficacitatea maximă a metodei se obţine în utilizarea ei în stadiul de concepţie a
sistemului.
In general, necesitând costuri ridicate, metoda se aplică sistemelor tehnice periculoase
şi/sau de complexitate ridicată.
2.2. Metoda “What if”(Ce se întâmplă dacă)
Metoda se aplică proceselor relativ simple. Procesul este trecut în revistă pornind de la
material brut până la produsul finit. Metoda reprezintă o examinare sistematică a desfăşurării
fiecărei operaţii folosind ”ce se întâmplă dacă” şi sugerând un eveniment de început, o
defectare din care decurge o secvenţa de evenimente nedorite.
Se identifică pericolele, consecinţele şi metodele potenţial capabile pentru reducerea
riscului.
2.3. Analiza preliminară a pericolelor
Analiza preliminară a pericolelor este o metodă inductivă, al cărei scop este de a
identifica, pentru un sistem/subsistem/componenta şi pentru toate stările lor, fenomenele şi
situaţiile periculoase şi evenimentele nedorite care pot provoca un accident. Metoda este
completată de identificarea posibilităţilor de apariţie a unui accident şi o evaluare calitativă a
gravităţii vătămării sau atingerii sănătăţii posibile, precum şi propunerea măsurilor de
securitate şi rezultatele aplicării lor.
2.4. Metoda HAZOP (Studiul fenomenelor periculoase şi a aptitudinilor de
funcţionare)
Un studio HAZOP reprezintă o tehnică sistematică pentru identificarea fenomenelor
periculoase sau a aptitudinilor de funcţionare, putându-se aplica în special instalaţiilor şi
procedeelor chimice.
Fiecare parte a unui proces industrial este examinat şi se întocmeşte o listă conţinând
toate abaterile posibile în raport cu condiţiile normale de funcţionare precum şi modurile în
care pot surveni. Se estimează consecinţele pentru proces şi se identifică măsurile care permit
să se detecteze abaterile “probabile”, care pot provoca evenimente periculoase sau probleme
de funcţionare.
2.5. Metoda MADE (Analiza modurilor de defectare şi a efectelor lor)
AMDE este o metodă de analiză inductivă adaptata la studiul defectelor sistemelor
materiale (componente si echipamente) ca şi la studiul efectelor lor asupra nivelelor
funcţionale superioare. Recurgând la iteraţii succesive a demersurilor, la identificarea
modurilor de defectare unică la nivel imediat superior al sistemului, se determină toate
modurile de defectare primare ale sistemului.
AMDE se pretează la analiza diverselor tehnologii (mecanice, electrice, hidraulice,
logice, etc.) caracterizate prin structuri funcţionale simple.
Analiza modurilor de defectare şi a efectelor lor si criticităţii (gravitaţii lor) (AMDEC)
este o extensie a AMDE care include analiza de criticitate în măsura în care efectele
defectărilor sunt afectate de o probabilitate de gravitate. Factorul de defectare este estimat
direct cu ajutorul unei metode de prevedere a fiabilităţii, utilizând date obţinute cu AMDE
(probabilitatea unui mod de defectare, factor de defectare, etc.). Gravitatea este evaluată prin
referire la o scară specifică. AMDE este o metodă de analiză dintre cele mai utilizate fiind
dintre cele mai eficace metode inductive.
 2.6. Analiza prin arborele de defectare
Este o metodă de analiză deductivă. Serveşte la determinarea şi la analiza condiţiilor şi
a factorilor care produc sau contribuie la producerea unui eveniment nedorit care influenţează
mult performanţele, securitatea sau alte caracteristici ale sistemului.
Pornind de la evenimentul de vârf (top) se căută cauzele sau modurile de defectare
posibile la nivel funcţional imediat inferior ale sistemului. După ce s-au identificat pas cu pas
disfuncţionările sistemului trecând de la un nivel la altul imediat inferior, se ajunge la nivelul
cel mai de jos al sistemului. Cauzele la acest nivel sunt de regulă modurile de defectare ale
componentelor. Rezultatele sunt reprezentate grafic prin arborele de defectări.
Analiza cantitativă se efectuează plecând de la arborele de defectări.
2.7. Analiza cu arborele de evenimente
Un element esenţial în procesul de evaluare a riscului este reprezentat de realizarea
scenariilor posibile de accident.
Tehnica arborelui de evenimente conduce la o reţea logică (logica binara DA/NU)
pentru determinarea şi cuantificarea secvenţelor de evenimente care pot rezulta la survenirea
unor accidente potenţiale. Arborii de evenimente folosesc o logică inductivă şi sunt folosiţi în
mare măsură în analiza riscurilor din industriile chimice şi nucleare.
2.8. Metoda DEFI
Această metodă, bazată pe simularea de defectări şi adaptată la nivelul standardizării
europene, a apărut şi s-a impus ca urmare a utilizării din ce în ce mai mult a
microprocesoarelor, în realizarea maşinilor industriale (automat programabile, roboţi
telecomenzi). Metoda DEFI se bazează pe injectarea de defectări într-un sistem informatizat
în scopul determinării factorului de defectare periculoasă care poate fi acoperit de către
sistemul însuşi.

3. Nivelul analizei riscurilor

Aplicate la dispozitive tehnice limitate (de ex. circuitul de comandă al unei prese)
metodele de analiză a riscurilor sunt capabile să conducă la suprimarea anumitor defectări
previzibile încă din faza de concepţie. Prin urmare, analizele de securitate sistematică au
incontestabilul merit de a reduce sau suprima anumite pericole înainte de a le observa efectul.
Cu toate acestea utilizarea acestor metode este prioritară la sistemele în care pot apare
evenimente cu consecinţe grave (catastrofe), ca de exemplu avioane, centrale nucleare,
rafinării.
Este de subliniat că securitatea absolută (risc zero) nu se poate obţine iar conceptul de
management al riscului se bazează pe nivelul de insecuritate acceptat.
In general, abordarea unui sistem de securitate este influenţata de doi factori :
- pragul de acceptabilitate a riscului, si
- raportul cost/eficacitate
Dacă ne referim la fig.4 teoretic rezultă că atât un eveniment destul de frecvent dar cu
gravitate minimă (de ex. evenimentul B) cât şi un eveniment mai puţin probabil dar cu
consecinţe grave trebuiesc eliminate, ele înscriindu-se în zona riscului inacceptabil, ceea ce ar
conduce la necesitatea evaluării riscului în ambele cazuri.
Pornind de la ipoteza că exista o relaţie lineară între costurile angajate (efortul
financiar care poate fi exprimat şi în termeni referitori la numărul persoanelor mobilizate, a
competenţelor cerute) şi eficacitatea unei analize de securitate, se ajunge la concluzia că în
cazul sistemelor cu riscuri reduse aceste studii devin prea costisitoare, adesea neputând fi
suportate.
Dacă ne referim la punerea în operă a programelor complexe de modelare a
disfuncţionărilor sau exploatarea arborilor de defectare incoerenţi sau dezvoltaţi apare cu atât
mai mult clară îndreptarea acestor aplicaţii spre sectoarele industriale de vârf (aeronautica,
energie nucleara,…).
Ţinând seama pe de o parte de argumentul economic iar pe de alta de deplasarea
interesului în direcţia tradiţionala adică a activităţilor cu riscuri mai scăzute, au început să
apară contribuţii care propun versiuni simplificate ale tehnicilor uzuale ale securităţii
sistemelor. Ele răspund evident la necesitatule de accesibilitate financiară şi tehnica pentru
aceste instrumente.
In proiectul de standard internaţional DIN IEC 56 (sec) 353 Analysetechnischer
Risiken, sunt cuprinse cerinţele impuse unei analize de risc
(fig. 2). Nivelul necesar de analiză este stabilit în funcţie de nivelul riscului. Se încearcă
astfel o punere de acord între cerinţele de securitate şi efortul financiar.

Fig. 2: Cerintele impuse unei analize de risc

.
4. Clasificarea metodelor de analiza a securităţii sistemelor

Analiza de securitate a unui sistem poate fi efectuată a priori sau a posteriori, în

ambele cazuri demersurile putând fi directe (inductive) sau inverse (deductive).

4.1. Analiza a priori - analiza a posteriori

O analiza a priori este efectuată înaintea apariţiei evenimentelor nedorite (accidente) ;

analistul consideră un anumit număr din aceste evenimente şi căuta să prevină diversele
consecinţe. Un astfel de demers se bazează pe experienţa acumulată privind apariţia în alte
ocazii a aceloraşi evenimente analoage precum şi pe cunoştinţele referitoare la posibilităţile
de apariţie a defectărilor (sau disfuncţiilor) care pot conduce la evenimente finale nedorite.
O analiză a posteriori, din contră, este efectuată după apariţia unui eveniment nedorit
ea furnizând date utile pentru o viitoare analiză a priori. Ea se poate transforma într-o analiză
a priori în situaţii în care analistul nu urmăreşte numai cercetarea de reconstituire a procesului
unic care a condus la un astfel de eveniment sau la evenimente analoage.

4.2. Metoda directă si indirectă

Pentru a studia mecanismul, logica de înlănţuire între două sau mai multe evenimente
se face apel la raţionamente prin inducere şi deducere. Aceasta conduce la doua proceduri de
analiză complementară denumite metoda directă (inductivă) şi metoda inversă (deductivă).
Metoda directă (inductivă) constă în reprezentarea diferitelor secvenţe de evenimente
susceptibile să conducă, pornind de la cauze identificabile în prealabil, la unul sau mai multe
efecte ce pot aduce prejudicii sistemului. Demersul inductiv porneşte de la cauze spre efecte.
Cea mai cunoscută este metoda AMDE (Analiza modurilor de defectare şi efectele lor).
Metoda inversă (deductivă) se concentrează pe evenimente nedorite (incidente,
accidente) – efecte. De la aceasta se urcă progresiv spre cauză. Metoda reprezentativă este
analiza prin arborii de defectări. In fig.3 se prezintă cele două demersuri în raport cu
procedura de analiză a sistemului şi derularea evenimentelor în timp.
B

Fig. 3: Comparaţie între cele două proceduri de analiză

4.2.1. Comparaţie între cele două metode

a). Limitări impuse de metoda utilizată
Una dintre dificultăţile metodei directe provine din faptul că porneşte de la un
ansamblu de date de defectare, disfuncţionare sau combinaţiile acestora spre a ajunge la
cercetarea efectelor. Valoarea unei astfel de analize depinde deci, în mare măsură, de
selecţionarea judicioasă a disfuncţiilor precum şi de întocmirea preliminară a evidenţelor
modurilor de defectare ale componentelor sistemului.
Pe de altă parte întrucât consecinţele disfuncţionărilor şi combinaţiile acestora sunt
necunoscute, teoretic ar trebui încetate toate; ori dacă acest lucru este posibil pentru
disfuncţiile luate câte una este foarte greu să se încerce toate combinaţiile posibile cu excepţia
cazurilor relativ simple. Apare astfel posibilitatea omiterii unor combinaţii ce pot avea
consecinţe periculoase.
Metoda inversă pare mai sistematică, sub acest aspect.. Pentru că se cunosc
evenimentele de evitat, aplicând metoda inversă analistul va fi condus la detectarea tuturor
disfuncţiilor şi a combinaţiilor acestora. Neexistând limitări impuse a priori de metodă,
analiza poate fi detaliata oricât de mult.
In acelaşi timp pentru un sistem complex pentru care funcţionarea periculoasă nu este
relevată prin utilizare de lungă durată, este dificil să se ia în considerare toate situaţiile.
Metoda directă în acest caz aplicată prin simulare, poate permite evidenţierea acestor riscuri.
Odată relevate acestea pot fi analizate într-un mod mai detaliat prin metoda inversă.

b). Necesitatea de elaborare a unui model înainte de efectuarea analizei.

Pentru aplicarea metodei directe, practic este necesar ca la pornire să se dispună de

informaţii suficiente referitoare la :
- componentele sistemului studiat,
- legătura lor reciproca,
- modurile de defectare şi consecinţele elementare directe ale acestora.
Aceste informaţii permit a construi un model şi în general asupra acestui model, care
trebuie să reconstituie structurile şi caracteristicile semnificative ale sistemului, efectuându-se
analiza în acest caz.
Din acest motiv, analiza detaliată prin metoda directă se efectuează mai ales pentru
sistemele materiale ca: circuite de comandă, ansambluri automatizate, aparate, etc, sisteme
pentru care este relativ simplă obţinerea informaţiilor necesare analizei. În acest caz problema
are din start un caracter cert determinist, şi numai complexitatea sistemului poate împiedica
relevarea directă a efectelor nu numai elementare ci şi globale ale diferitelor defectări.
Metoda inversă, este mai suplă şi prezintă marele avantaj de a putea fi aplicată chiar
dacă nu se dispune din start de informaţii detaliate asupra sistemului. Din acest motiv se
pretează în special la analiza securităţii sistemelor complexe (de ex. ateliere, uzine, etc.). În
concluzie în faţa unui sistem cuprinzând oameni, echipamente, mediu înconjurător, sarcini de
realizat, metode de munca utilizate, etc., este dificil a şti a priori la ce grad de detalii tehnice
trebuie reprezentat sistemul, care vor fi caracteristicele semnificative, etc. ; altfel spus este
dificila crearea unui model util pentru studiul apariţiei accidentelor şi incidentelor. În
asemenea cazuri pornind de la evenimentul nedorit considerat, prin metoda inversă se poate
ajunge progresiv la cauzele care l-au produs.
Sub acest aspect, metoda inversă apare ca o metoda generală pentru analiza
evenimentelor.
c) Posibilitatea efectuării unei simulări analogice
Metoda directă se pretează la simularea analogică; în acest caz sistemul real este
înlocuit printr-un sistem fizic echivalent, dar mai manevrabil. Acesta trebuie să reconstituie
structura şi caracteristicele semnificative ale sistemului real. Analiza se efectuează
introducând în sistemul simulat disfuncţionări echivalente celor produse intr-un sistem real şi
se examinează consecinţele.
Utilizarea simulatoarelor electronice ce permit studierea rapida a efectelor defectării
componentelor maşinilor automate sau semiautomate constituie un exemplu de aplicare a
acestei metode.

5. Criterii pentru definirea pragului de risc acceptabil

Obiectivul fundamental al unui studiu de securitate a sistemului este atingerea unui

nivel de securitate satisfăcător. Aceasta se bazează pe compararea unui nivel de securitate
evaluat şi a unui sistem de securitate normativ.

5.1. Definirea formală a riscului

Pornind de la definiţia pericolului ca sursă a unei posibile leziuni sau afectări a

sănătăţii, riscul reprezintă dimensiunea acestuia, fiind caracterizat prin combinaţia între
posibilitatea de apariţie (a pericolului) şi gravitatea consecinţelor ( leziuni sau afectare a
sănătăţii ) într-o situaţie periculoasă.
Din punct de vedere teoretic se poate defini o curbă de acceptabilitate a riscului (fig.
4).
 Fig. 4:

Aceasta curbă permite diferenţierea dintre riscul acceptabil şi inacceptabil.

Un eveniment important poate fi reprezentant cu ajutorul unui punct având
coordonatele probabilitate şi gravitate. Astfel evenimentul A cu consecinţe grave dar puţin
probabil ce se produce, reprezintă un risc acceptabil în timp ce evenimentul B cu consecinţe
mai puţin grave dar cu o probabilitate mai mare corespunde unui risc inacceptabil.
Această reprezentare a riscului ridică doua probleme :
- evaluarea probabilităţii de apariţie a unui eveniment (determinarea riscului real).
- criteriile de delimitare a riscului acceptabil.

5.2. Probabilitatea de apariţie a unui eveniment

In general se evaluează pornind de la estimări statistice. Astfel pentru determinarea

probabilităţii de defectare a unei componente simple (o piesă mecanică sau electronică) se
recurge la datele statistice rezultate din încercările făcute în laborator sau achiziţionate din
exploatare (date de utilizare operaţionala).

5.3. Delimitarea riscului acceptabil

Între riscul real, care provine dintr-un sistem tehnic şi riscul care poate fi interpretat
drept acceptabil intervin adesea nu numai deosebiri valorice, ci şi de conţinut deoarece ele
sunt definite şi, în consecinţă, apreciate diferit :
Riscul real este stabilit prin puncte de vedere obiective, putând fi determinat şi evaluat
de către specialişti.
Riscul acceptabil este nedeterminat fiind puternic afectat de puncte de vedere
subiective, el reprezentând de fapt o convenţie a responsabililor socio-politici.
Căutarea soluţiilor din punct de vedere al tehnicii securităţii înseamnă, în primul rând,
a aduce aceste două mărimi ce caracterizează noţiuni principial diferite la valori apropiate.
Concret, trebuie aleasă acea variantă care conduce la un risc real mai mic sau cel mult egal cu
riscul acceptat.
Delimitarea riscului acceptabil rezultă dintr-o decizie cu caracter strategic.
 Cele două criterii de evaluare utilizate în mod obişnuit sunt :
a) evaluarea pornind de la costul vieţii umane.
Aceasta conduce la traducerea în termeni monetari a avantajelor ce rezultă din
reducerea unui risc.
b) evaluarea pornind de la compararea diferitelor riscuri deja acceptate.
Aceasta nu se refera la costuri ci la nivele de risc.

5.4. Reprezentarea obiectivelor de securitate

Nivelele de probabilitate şi gravitate care caracterizează diferite niveluri de risc sunt

reprezentate de obicei sub formă de clase. Obiectivele globale de securitate relative la un
sistem pot fi exprimate sub forma unor grile.

Bibliografie :
1. Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006
2. Legislaţia în domeniul securităţii în muncă – Hotărâri de guvern care transpun directivele specifice
referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă - 2007-
3. Reglementări şi bune practici în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, Bucureşti, Mariana Basuc
şi alţii, ediţia 2005.
4. Managementul securităţii şi sănătăţii în muncă, vol.1 si 2, Darabont A, Pece St, Dascalescu A.
Editura AGIR, Bucuresti, 2001.
5. Metoda de evaluare a riscurilor de accidente şi îmbolnăvire profesională la locurile de muncă, Pece
St. şi alţii, ICSPM Bucureşti, 1998.
6. Evaluarea calităţii de securitate a echipamentelor tehnice-2001-Darabont A., s.a.
7. Metoda de evaluare a riscurilor - 2003, Pece St.
8.Reglementarea juridică a protecţiei muncii, Constantin Buga, Editura Jus R.B.A.Bucuresti,1997.
9. Curs de instruire şi perfecţionare în domeniul protecţiei muncii, Asociaţia I.M.M. Consulting
România, ediţia 1999, Suceava.
10. Start Sigur! Lucrările simpozionului ”Săptămâna europeană pentru securitate şi sănătate în muncă”
Piatra Neamţ 23-25 octombrie 2006.
11. Reduceţi Efortul ! Lucrările simpozionului ” Săptămâna europeană pentru securitate şi sănătate în
muncă” Vaslui 25-26 octombrie 2007.
12. Securitate şi sănătate în muncă – Cerinţe legale şi bune practici – Mariana Basuc şi alţii, 2008.
13. Revista Obiectiv
14. Ghid de evaluare a riscurilor, Inspecţia Muncii, broşura, Bucureşti, 2007.
15. Sistem de autoevaluare a securităţii şi sănătăţii în muncă pentru întreprinderile mici şi mijlocii,
Darabont Al. şi alţii, Bucureşti, 2002,INCDPM.
16. Securitatea muncii, Petroşani, 1993, colectiv.
EVALUAREA RISCURILOR ÎN SOCIETATE, BAZA ÎMBUNĂTĂŢIRII
ACTIVITĂŢII ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII ÎN
MUNCĂ
Aşa cum este prevăzut în Legea 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă angajatorul
are obligaţia să realizeze o evaluare a riscurilor pentru securitatea şi sănătatea în muncă a
lucrătorilor în unitatea a cărei responsabilitate îi revine.
Alegerea metodei de evaluare este la latitudinea angajatorului. La ora actuală nu există
o metodă universal valabilă de evaluare a riscurilor; fiecare metodă posedă avantaje şi
dezavantaje.
Metodele de evaluare a riscurilor sunt metode de analiză sistematică a riscurilor
utilizate în domeniul prevenirii riscurilor ce permit identificarea cauzelor şi consecinţelor
potenţiale ale evenimentelor nedorite precum şi evidenţierea barierelor de securitate aplicabile
în scopul controlului riscurilor.
Majoritatea metodelor sunt semicantitative şi sunt destinate identificării riscurilor
majore şi adoptării măsurilor adecvate de ameliorare a stării de securitate.
Garantarea unei exhaustivităţi complete a unei analize este posibilă numai combinând
mai multe metode complementare. În decursul timpului în conformitate cu evoluţia percepţiei
asupra fenomenelor de accidentare şi îmbolnăvire profesională, metodele de evaluare a
riscurilor şi implicit a securităţii muncii au evoluat, multe dintre ele rămânând valabile şi
astăzi.
Daca definim securitatea ca faptul de a fi la adăpost de orice pericol, iar riscul ca
posibilitatea de a ajunge într-o primejdie ( pericol potenţial) putem considera ca acestea se
află într-o strânsă corelaţie excluzându-se reciproc.
Riscul este caracterizat prin combinaţia probabilitate de apariţie/gravitatea
consecinţelor, aplicată unui eveniment aleator (situaţie periculoasă) şi trebuie identificat şi
evaluat la fiecare loc de muncă, atelier, secţie, sector, pentru a se putea lua măsurile de
prevenire adecvate.
Nivelul de risc este un indicator cantitativ absolut care odată evaluat permite
cunoaşterea faptului în ce măsură securitatea unui sistem de muncă, sub aspectul posibilităţii
de producere a accidentelor şi îmbolnăvirilor profesionale, este acceptabil sau nu.
În practică se consideră că un sistem de muncă este sigur, dacă prezintă un nivel de
risc diferit de zero, dar suficient de mic, cunoscut sub denumirea de risc rezidual sau
acceptabil.
În lipsa intervenţiilor corectoare riscul rezidual în timp creşte pe măsură ce elementele
de muncă se degradează şi îmbătrânesc conform legii creşterii entropiei.
Evaluarea riscurilor presupune identificarea tuturor factorilor de risc de accidentare şi
îmbolnăvire profesională, calculul nivelului de risc, pe baza combinaţiei dintre gravitatea şi
probabilitatea consecinţei maxime previzibile.
Obiectivul evaluării riscurilor este să permită angajatorului adoptarea măsurilor de
prevenire/ protecţie adecvate referitoare la:
 prevenirea riscurilor profesionale
 formarea muncitorilor
 informarea muncitorilor
 implementarea unui sistem de management care să permită aplicarea efectivă a
măsurilor necesare.
 Pentru ei sigur angajatorul nu a evaluat riscurile, au făcut-o ei şi şi-au luat masuri
după „posibilităţi ”.

Scopul de bază al evaluării riscurilor rămâne întotdeauna prevenirea riscurilor

profesionale. Eliminarea acestora nu este posibilă întotdeauna şi atunci acestea trebuiesc
reduse, până la valoarea unor riscuri reziduale care trebuiesc controlate.
Evaluarea riscurilor trebuie astfel realizată (structurată) încât să permită persoanelor din
compartimentul de securitate şi sănătate a muncii şi lucrătorilor să:
 identifice pericolele existente şi să evalueze riscurile asociate lor;
 evalueze riscurile în scopul selectării adecvate a echipamentelor, substanţelor
utilizate şi organizării locurilor de muncă
 verifice dacă măsurile de prevenire sunt adecvate
 observe dacă toţi factorii relevanţi sau ascunşi legaţi de procesul de muncă au
fost luaţi în considerare
 contribuie efectiv la ameliorarea stării de securitate şi sănătate în muncă.
Reevaluarea riscurilor profesionale se face ori de câte ori intervin modificări în sistemul
de muncă ( organizarea muncii, introducerea de noi materiale, echipamente, metode,
proceduri, etc.) sau ori de câte ori se solicită de cei implicaţi.
Pe timpul evaluării şi după, trebuie urmărit ca riscul să nu fie transferat în alte zone ale
sistemului de muncă şi să nu creeze probleme noi.
Evaluarea riscurilor constă în studiul sistematic a tuturor elementelor procesului de
muncă susceptibil de a genera daune, al mijloacelor de eliminare a pericolelor şi al măsurilor
de prevenire/ protecţie a acestor riscuri.
Indiferent de metoda aplicată evaluarea riscurilor trebuie să urmărească următoarele
etape obligatorii:
 identificarea pericolelor existente şi riscurilor;
 identificarea persoanelor care pot fi expuse acestor pericole;
 estimarea calitativă şi/sau cantitativă a riscurilor;
 examinarea posibilităţilor de eliminare a riscurilor;
  aprecierea de a stopa adaptarea altor măsuri vizând prevenirea riscurilor
Evaluarea trebuie axată pe riscurile profesionale evidenţiate sau previzibile în mod
raţional, luând în calcul şi riscurile nesemnificative( riscuri din activităţi cotidiene) numai în
cazul când există posibilitatea agravării lor.
Evaluarea riscurilor trebuie să vizeze toate locurile de muncă: fixe ( birouri, ateliere,
maşini unelte, etc.) evolutive ( şantiere, docuri, etc.) mobile (temporare).
Evaluarea riscurilor la locurile de muncă fixe, unde procesul de muncă se derulează
după o schemă permanentă se face ţinând cont de condiţiile existente uzuale, nu va fi reiterată
pentru locurile de muncă comparabile şi se va revizui numai când circumstanţele se modifică.
Evaluarea riscurilor la locurile de muncă evolutive sau mobile se face luând în
considerare toate etapele succesive ale locurilor de muncă, ţinându-se seama de toate
schimbările elementelor sistemului de muncă.
Evaluarea riscurilor nu se face exclusiv de către angajator sau de reprezentanţii
acestora, ci în acest demers vor fi antrenaţi muncitorii sau reprezentanţii lor, care trebuie
consultaţi pe tot parcursul evaluării şi informaţi cu privire la măsurile de prevenire/ protecţie
adoptate şi la concluziile obţinute.

La evaluarea riscurilor se ţine cont obligatoriu de prescripţiile legale şi de normele şi

recomandările publicate ( norme tehnice, coduri de bună practică, nivelele de expunere,
norme ale societăţilor profesionale, etc.)
Evaluarea riscurilor trebuie sa ţină cont de eventuale prezenţe la locul de muncă
analizat şi a altor categorii de personal din afara sistemului de muncă care pot fi expuşi
riscurilor existente sau pot provoca riscuri suplimentare personalului prezent. Aceste categorii
de personal ( personal din alte sectoare ale unităţii, persoane din alte societăţi, vizitatori,
studenţi, clienţi, elevi, public etc.) nefiind conştienţi de riscuri, ignoră măsurile de protecţie şi
se expun pericolelor, de aceea ele trebuiesc informate în prealabil de măsurile de protecţie ce
se impun.
Evaluarea riscurilor se face prioritar la locurile de muncă cu pericol deosebit şi
iminent de accidentare urmărindu-se:
 identificarea factorilor de risc precum şi consecinţele acţiunii lor asupra organismului
uman ( deces sau invaliditate);
 nivelul cantitativ al factorilor de risc în cazul îmbolnăvirilor profesionale;
 durata de expunere la acţiunea factorilor de risc;
 numărul persoanelor expuse;
 nivelul morbidităţii prin accidente şi îmbolnăviri profesionale;
Concluziile unei evaluări a riscurilor profesionale trebui să determine:
 dacă riscul este controlat în mod adecvat;
 în caz contrar, care sunt opţiunile pentru reducerea riscurilor;
 priorităţile de acţiune;
 dacă pot fi adoptate măsuri destinate ameliorării nivelului de protecţie sanitară
şi a securităţii muncitorilor;
 ce alte categorii de personal pot fi afectate de către riscurile identificate.
Scopul evaluării riscurilor îl constituie stabilirea măsurilor de prevenire a riscurilor
concretizate printr-un plan de măsuri.
Principiile care stau la baza ierarhizării măsurilor de prevenire a riscurilor sunt:
 evitarea riscurilor;
 înlocuirea elementelor periculoase;
 combaterea riscurilor la sursă;
 prioritatea măsurilor de protecţie colectivă;
 considerarea evoluţiei tehnico – ştiinţifice;
 ameliorarea continuă a nivelului securităţii şi sănătăţii în muncă.

Angajatorul are obligaţia să întocmească planul de prevenire şi protecţie care va fi

revizuit ori de câte ori intervin modificări ale condiţiilor de muncă, respectiv apariţia unor
riscuri noi.
 În urma evaluării riscurilor pentru fiecare loc de muncă/post de lucru, se stabilesc
măsuri de prevenire şi protecţie, de natura tehnică, organizatorică, igienico-sanitară şi de altă
natură, necesare pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor şi se stabilesc resursele
umane şi materiale necesare realizării lor. Planul de prevenire şi protecţie se supune analizei
lucrătorilor şi/sau reprezentanţilor lor sau comitetului de securitate şi sănătate în muncă, după
caz, şi va fi asumat de către angajator.
In concluzie - numai în baza unei evaluări a riscurilor făcută profesional şi cât mai
complet, angajatorul poate stabili măsurile de prevenire şi protecţie cele mai adecvate,
poate decide asupra măsurilor de protecţie care trebuie luate şi după caz, asupra
echipamentului de protecţie care trebuie utilizat, poate elabora instrucţiuni proprii care sa
completeze aplicarea reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă, se poate asigura o
instruire corespunzătoare a lucrătorilor, se pot cunoaşte zonele cu risc ridicat şi specific şi
se poate alege echipamentul de muncă si tehnologiile de fabricaţie cele mai adecvate.
BIBLIOGRAFIE
Stadiul actual al metodelor de evaluare a riscurilor şi de apreciere a securităţii muncii într-un sistem, INDCPM,
1996.
Pece Şt.- Evaluarea securităţii sistemelor, Risc şi securitate în muncă, I.C.S.P.M., Bucureşti, nr. 1-2/1995,
Mincă G – Metodă pilot de autoevaluare a riscurilor profesionale
Darabont Al. Pece Şt. Dăscălescu A. – Managementul securităţii şi sănătăţii în muncă, Bucureşti, Ed. AGIR vol
l, ll 2001
Darabont Al, Pece St. şi col - Protecţia muncii (manual pentru învăţământul universitar), Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1996;
 SE EVALUEAZĂ RISCURILE PSIHOSOCIALE ?

Rezumat:
Lucrarea oferă informaţii despre această nouă categorie de riscuri profesionale, riscurile psihosociale,
efectele lor asupra sănătăţii şi securităţii angajaţilor, costurile pentru întreprindere şi societate. Sunt
prezentate de asemenea modalităţi de abordare a evaluării şi prevenirii acestor riscuri.

Cuvinte cheie: risc, stres, hartuire, violenta

Introducere. Generalităţi privind riscurile psihosociale

Tulburări de concentrare, tulburări de somn, tristeţe, depresie…Un număr tot mai mare
de salariaţi declară că sunt victimele riscurilor psihosociale legate de muncă: stress, hărţuire şi
violenţă. Fenomenul nu cruţă nici un sector de activitate. Pe lângă efectele lor asupra sănătăţii
indivizilor, riscurile psihosociale au impact şi asupra funcţionalităţii intreprinderii.
Pe lângă riscurile tradiţionale (riscuri chimice, fizice şi biologice), datorate în general
condiţiilor de muncă, riscurile nou apărute, riscurile psihosociale, sunt determinate de noua
organizare a muncii sau noile tehnologii.
În lipsa unei definiţii stabilite şi recunoscute pentru riscurile psihosociale, această
noţiune cuprinde riscurile profesionale care pot afecta integritatea fizică dar totodată sănătatea
mentală a salariaţilor:
Stress
 Hărţuirea morală
 Violenţa în muncă
Aceste riscuri pot fi la originea unei patologii profesionale, cum ar fi:
- boli psihosomatice
- tulburări de somn
- oboseală cronică şi epuizare
- tulburări musculoscheletice

1. STRESSUL ÎN MUNCĂ

În ultimii 15 ani, în general stessul apare ca unul din riscurile majore cărora instituţiile
şi intreprinderile trebuie să le facă faţă: unul din 5 salariaţi europeni declară că suferă de
modificări ale stării de sănătate legate de stressul în muncă.

Definiţie
Stessul “apare când o persoană percepe un dezechilibru între ceea ce i se cere să facă în
cadrul sarcinilor de muncă şi resursele de care aceasta dispune pentru a răspunde cerinţelor.
Chiar dacă procesul de evaluare a solicitărilor şi a resurselor este de natură psihologică,
efectele stressului nu sunt numai de natură psihologică, el afectând în aceeaşi măsură
sănătatea psihică, bunăstarea şi productivitatea”.
Regăsim în această definiţie trei noţiuni importante:
▪ factorii de stress, adică situaţiile de muncă solicitante care vor favoriza apariţia stării
de stress;
▪ persoana care va reacţiona la situaţiile care o solicită, atât cu corpul fizic cât şi cu
funcţiile psihice;
▪ efectele asupra comportamentului sau sănătăţii persoanei şi asupra intreprinderii, dacă
situaţia afectează un număr important de salariaţi.
Stressul trebuie să devină o preocupare pentru intreprindere din momentul în care
plângerile de disconfort în muncă se multiplică şi când factorii care sunt la originea acestuia
sunt legaţi de muncă (creşterea intensităţii muncii, presiuni multiple, exigenţa clienţilor, etc.).
Existenţa cazurilor de stress în intreprinderi este uneori negată sau este atribuită în
exclusivitate fragilităţii sau inadaptării salariatului. Faţă de manifestările stressului este dificil
de a separa contribuţia factorilor individuali şi a celor profesionali. Dar, fără a nega existenţa
factorilor individuali, este important să se analizeze legătura cu factorii profesionali
(suprasolicitarea, obiective insuficient definite, relaţii ierarhice dificile, lipsa autonomiei în
muncă, etc.)

Identificarea factorilor de stress profesional

Deşi oamenii nu reacţionează întotdeauna de aceeaşi manieră faţă de situaţiile

stressante, câteva caracteristici ale situaţiilor de muncă, pot fi considerate ca generatoare de
stress. Aceste caracteristici pot fi grupate în 5 mari categorii:

▪ Factori ce aparţin sarcinii de muncă sau conţinutului muncii efectuate

- exigenţe cantititative mari (muncă grea, productivitate, constrângere temporală,
cantitate mare de informaţii de prelucrat...)
- exigenţe calitative mari (precizie, calitate, atenţie...)
- dificultăţi legate de sarcina de muncă (monotonie, lipsa autonomiei, repetitivitate,
întreruperi...)
- riscuri inerente specifice însăşi sarcinii de muncă (ex. erori medicale fatale în munca
chirurgilor)

▪ Factori ce aparţin organizării muncii

- lipsa controlului asupra repartizării şi planificării sarcinilor în intreprindere
- definirea imprecisă a sarcinii încredinţate (care sunt rezultatele aşteptate, cum trebuie
abordată sarcina de muncă, care sunt criteriile de evaluare)
- contradicţia între exigenţele postului (cum să faci şi repede şi bine, ce are prioritate -
satisfacerea clientului sau realizarea normei)
- neadaptarea orarului de muncă la ritmul biologic, viaţa socială şi familială
- noile modele de organizare (flux tehnologic extins, policalificarea)
- nesiguranţa contractului de muncă (contract temporar sau slab plătit)

▪ Factori ce aparţin relaţiilor de muncă

- lipsa sprijinului din partea colegilor sau superiorilor
- management fără consultarea angajaţilor, autoritar sau deficitar
- absenţa sau slaba recunoaştere a muncii depuse

▪ Factori ce aparţin mediului de muncă

- noxe fizice la locul de muncă (zgomot, căldură, umiditate, etc.)
- amenajarea necorespunzătoare a locului şi/sau postului de muncă (lipsa de spaţiu,
iluminat necorespunzător, etc.)

▪ Factori ce aparţin mediului socio-economic din intreprindere

- starea economică precară sau viitor incert pentru intreprindere
- supralicitarea competitivităţii pe plan naţional sau internaţional

Anchetele privind condiţiile de muncă furnizează informaţii asupra factorilor percepuţi

de salariaţi ca fiind suprasolicitanţi. Între aceştia se regăsesc frecvent factorii de stress legaţi
de sarcina de muncă şi de organizarea muncii, astfel:
- 60 % din salariaţii chestionaţi declară că trebuie să întrerupă frecvent activitatea pe
care o desfăşoară la un moment dat, pentru a face altceva;
- 48 % declară că muncesc „în urgenţă” (trebuie să se grăbească frecvent sau în
permanenţă);
- 53 % declară că ritmul lor de muncă este impus de cereri care trebuiesc satisfăcute
imediat;
- 1 din 4 salariaţi care lucrează cu publicul declară că sunt agresaţi verbal;
- 42 % declară că lucrează în situaţie de tensiune cu publicul.

Modul de acţiune al factorilor de stress

Studiile efectuate asupra factorilor de stress în muncă arată că aceştia sunt mai „toxici”
pentru sănătate când:
• acţiunea lor este de durată – factorii de stress care acţionează timp îndelungat pot
avea drept consecinţă apariţia unei stări de stress cronic, care devine un risc pentru sănătate ;
• apar subit – factorii de stress apăruţi pe neaşteptate sunt suportaţi mai dificil (Ex.
O infirmieră din spital, poate suporta confruntarea zilnică cu boala, deoarece alegând această
meserie cunoştea şi solicitările implicite. Din contră, trece cu greu peste nerespectarea
planificării orare a vizitelor la patul bolnavului) ;
• sunt numeroşi – înmulţirea factorilor de stress este un element agravant
(Ex. În centralele telefonice, angajaţii trebuie să răspundă întrebărilor clienţilor, întrun timp
limitat, respectând cu stricteţe protocolul de conversaţie, completând în acelaşi timp o fişă de
informaţii, întro ambianţă zgomotoasă, în timp ce pe un ecran este afişat numărul de clienţi
care aşteaptă);
• sunt incompatibili – coexistenţa unor factori de stress antagonişti afectează în mod
deosebit sănătatea. Astfel de situaţii se întâlnesc în cazul coexistenţei unei exigenţe de
productivitate crescută, cu libertate redusă de mişcare (aşazisul „job strain” a lui Karasec), dar
mai ales în cazul unei exigenţe de productivitate crescută şi beneficii reduse pentru munca
prestată (financiare sau de altă natură).
În situaţiile de stress se pun în mişcare, simultan, mecanisme fiziologice şi psihologice
de compensare.
Termenul de „stress” a fost introdus pentru prima oară de Hans Selye (1907-1982),
medic endocrinolog austriac. Pentru Selye, stressul este „un răspuns nespecific al
organismului la o solicitare”. Acesta este la originea conceptului de „sindrom general de
adaptare”, care descrie trei reacţii succesive ale organismului faţă de o situaţie stressantă (faza
de alarmă, faza de rezistenţă şi faza de epuizare).
▪ Faza de alarmă – Din momentul confruntării cu o situaţie considerată stressantă,
organismul eliberează, prin glanda medulosuprarenală hormoni specifici, catecolaminele.
Aceşti hormoni au ca efect creşterea frecvenţei cardiace, a tensiunii arteriale, a temperaturii
corpului şi a atenţiei, provocând în acelaşi timp şi o vasodilataţie la nivelul muşchilor. Toate
aceste modificări au ca scop creşterea aportului de oxigen la nivelul inimii şi muşchilor,
pentru a pregăti organismul să reacţioneze.
▪ Faza de rezistenţă – După alarmă, este activată cea de-a doua axă neuro-hormonală,
axa corticotropă, care pregăteşte organismul pentru cheltuielile energetice necesare pentru a
răspunde la stress. Astfel, sunt sectretaţi hormonii glucocorticoizi care cresc nivelul gucozei
din sânge, pentru a oferi energia necesară creerului, inimii şi muşchilor. Cantitatea de
glucocorticoizi este reglată prin sistem de feed-back, astfel că nivelul lor crescut în sângele
periferic, detectat de receptorii sistemului nervos central, inhibă secreţia.
▪ Faza de epuizare – Dacă situaţia stressantă se prelungeşte sau se intensifică,
capacitatea de reacţie a organismului poate fi depăşită: aceasta este starea de stress cronic.
Pentru a face faţă situaţiei, organismul produce cantităţi mai mari de hormoni. Mecanismul de
reglare prezentat mai sus devine ineficient, sensibilitatea receptorilor din sistemul nervos
central pentru glucocorticoizi scade şi în consecinţă nivelul acestora creşte constant în sânge.
Organismul, inundat cu hormoni, aflat în activitate permanentă, se epuizează.
Cercetări recente completează lucrările lui Selye şi arată că răspunsul la stress nu
provoacă numai reacţii psihologice, ci fiecare situaţie stressantă şi reacţiile biologice de
răspuns sunt stocate efectiv în memorie pentru toată viaţa.
În faţa unei mize importante sau a unei ameninţări, noi răspundem printro stimulare
hormonală a cărei intensitate şi durată sunt influenţate de o situaţie stressantă pe care deja am
trăit-o, memorată, şi pe care o asociem cu situaţia prezentă.
Termenele de stress „bun” sau „rău” sunt folosite frecvent pentru stressul în muncă.
Stressul „bun” permite o mai mare implicare în muncă şi o puternică motivare, în timp ce
stressul „rău” va duce la îmbolnăvire.
Din punct de vedere ştiinţific nu există nici stress „bun” nici stres „rău”, ci un fenomen
necesar pentru adaptarea organismului uman la mediul înconjurător.
Putem în schimb diferenţia starea de stress „acut” de starea de stress „cronic”, care au
efecte diferite asupra sănătăţii.
Starea de stress „acut” corespunde reacţiilor organismului când se află în faţa unei
ameninţări sau a unei situaţii cu miză importantă (ex. luatul cuvântului în public, transmiterea
urgentă a unui raport, schimbarea locului de muncă). Când situaţia de stress ia sfârşit,
simptomele dispar, în general în scurt timp.
Starea de stres „cronic” este un răspuns al organismului la o situaţie stressantă care
durează în timp: este cazul în care, în fiecare zi, la serviciu, ni se pare că tot ceea ce avem de
făcut din punct de vedere profesional, depăşeşte capacitatea noastră.

Simptome

Mecanismele fiziologice care intră în acţiune pentru a face faţă stressului pot fi nefaste
pentru organism. În câteva săptămâni pot apărea simptome fizice, emoţionale, intelectuale şi
tulburări de comportament.
Principalele simptome datorate stressului cronic:
▪ Simptome fizice – dureri (colici cu diverse localizări, dureri de cap, dureri
musculare, articulare, etc.), tulburări de somn, tulburări de apetit şi de digestie, transpiraţii
frecvente;
▪ Simptome emoţionale – nervozitate şi irascibilitate crescute, crize de nervi sau de
plâns, de anxietate, de excitaţie sau tristeţe ;
▪ Simptome intelectuale – dificultăţi de concentrare, greşeli frecvente, dificultăţi de
memorie, lipsă de iniţiativă;
▪ Modificări comportamentale – modificarea comportamentului alimentar, violenţă şi
agresivitate, izolare socială (închis în sine, dificultăţi de cooperare), consum crescut de
produse calmante sau excitante (cafea, tutun, alcool, somnifere, anxiolitice).

Patologia asociată stressului

Dacă stressul se prelugeşte sau dacă este de mare intensitate, diversele simptome se
agravează sau durează în timp, aceasta determină alterarea stării de sănătate, care uneori
devine ireversibilă.
Stressul cronic se poate manifesta în timp printrun sindrom „metabolic”, caracterizat
prin simptome ca obezitatea abdominală, rezistenţa la insulină (care poate evolua spre diabet),
hipertensiune arterială şi perturbarea metabolismului lipidelor (creşterea colesterolului,
trigliceridelor).
Relaţia între unii factori de stress profesional şi riscul accidentelor cardio-vasculare
sunt, pe de altă parte, bine studiate: s-a putut astfel demonstra că există risc crescut pentru boli
cardio-vasculare şi deces la persoanele care practică activităţi profesionale cu grad redus de
libertate de mişcare. Accidentele vasculare cerebrale sunt de asemenea mai frecventeîn cazul
situaţiilor stressante de muncă.
S-a stabilit de asemenea legătura dintre depresie şi anxietate şi, situaţiile stressante de
muncă. Studiile au pus în evidenţă că suprasolicitarea psihologică în muncă, asociată cu
putere de decizie redusă şi slaba susţinere socială (lipsa ajutorului sau susţinerii din partea
colegilor sau superiorilor), poate duce la depresie. Tulburările anxioase sunt de asemenea
frecvent întâlnite în cazul stressului care se prelungesc în timp. Suicidul atribuit motivelor
profesionale, sau cel produs la locul de muncă, este un fenomen care devine îngrijorător,
putând fi consecinţa unei stări de depresie.
Tulburările musculo-scheletice sunt din ce în ce mai frecvent asociate cu o combinaţie
de factori: solicitările biomecanice în muncă (consecinţă a mişcărilor repetitive), dar şi lipsa
de sprijin social sau insatisfacţia în muncă.
Stressul de lungă durată induce şi alte probleme de sănătate, cum ar fi scăderea
rezistenţei la infecţii, boli imuno-alergice, colite funcţionale, tulburări hormonale sau
patologii ale sarcinii (ex. prematuritatea). Totuşi, sunt necesare studii suplimentare pentru a
demonstra cu certitudine aceste relaţii.

Consecinţele asupra intreprinderii

Consecinţele stresului nu afectează numai individul prin suferinţa suportată şi

prejudiciilor asupra sănătăţii sale, ele antrenează de asemenea repercursiuni organizaţionale şi
economice pentru intreprindere, şi un cost pentru societate în ansamblul ei.

Consecinţe asupra funcţionării

Stressul în muncă dezorganizează intreprinderea şi colectivele de muncă. În
intreprinderile unde nivelul acestuia este crescut, se pot întâlni:
- creşterea absenteismului şi fluctuaţiei personalului;
- dificultăţi pentru înlocuirea acestuia sau pentru recrutarea de personal;
- accidente de muncă;
- lipsa motivaţiei sau scăderea iniţiativei;
- scăderea productivităţii, creşterea rebuturilor sau defectelor;
- degradarea climatului social, atmosferă neplăcută la locul de muncă;
- afectarea imaginii intreprinderii.
Aceste disfuncţionalităţi sunt indicatori ai stressului în muncă.

Costul stresului
Datorită consecinţelor asupra funcţionării intreprinderii (absenteism, fluctuaţie, scăderea
productivităţii), stressul antrenează costuri mari pentru intreprindere. Mai multe studii arată că
este foarte rentabil pentru intreprindere să investească în prevenirea stressului în muncă:
costurile măsurilor de prevenţie colectivă sunt rapid amortizate (în jur de 1 an).
Stressul costă scump şi colectivitatea şi societatea în general.
La nivel european, costul stressului de origine profesională este estimat la aprox. 20
miliarde euro/an (dacă luăm în considerare ipoteza că cel puţin 10% din costurile problemelor
de sănătate în muncă au o legătură cu stressul în muncă). Mai mult, stressul este la originea a
50-60% din totalul zilelor de muncă pierdute (conform unei anchete din 1999 făcută de
Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate în Muncă, în 15 state europene).

Măsuri de prevenţie colectivă

Prevenţia colectivă a stressului, sau prevenirea riscului la sursă, se înscrie în acţiunea

globală de prevenire a riscurilor profesionale, impusă de legislaţie. În primul rând trebuie
promovat în intreprindere un mod de organizare favorabil sănătăţii fizice şi mentale a
salariaţilor.
Punerea în practică a unei astfel de intervenţii ţine de voinţa conducerii intreprinderii şi
poate constitui un rezultat al dezbaterilor interne asupra condiţiilor de muncă, sau poate fi un
răspuns la apariţia unor situaţii îngrijorătoare (suspiciune de hărţuire, violenţă între colegi,
epidemie de tulburări musculo-scheletice, lipsa de motivaţie a personalului, absenteism,
suicid, etc.).
Un astfel de proiect poate fi demarat şi la iniţiativa instituţiile externe de prevenţie
(servicul de medicina muncii, asiguratorul pentru accidente de muncă şi boli profesionale),
atunci când au semnale de alarmă care nu sunt percepute sau sunt negate de intreprindere.
Condiţiile necesare pentru reuşita intervenţiei
- angajamentul intreprinderii (conducere, CSSM, reprezentanţii salariaţilor);
- existenţa unei culturi a securităţii şi sănătăţii în muncă în intreprindere (va fi dificil de
implementat un program de prevenire a stressului întro intreprindere care a investit puţin, sau
nu a investit deloc, în prevenirea riscurilor fizice şi chimice);
- constituirea unui grup de acţiune (incluzând şi reprezentanţii salariaţilor);
- acordul reprezentanţilor intreprinderii pentru a analiza şi eventual reface modul de
organizare (atunci când se dovedeşte că unele componente ale organizării muncii sunt factori
de stress);
- informarea şi implicarea întregului personal;
- recurgerea la specialişti externi pentru unele etape ale intervenţiei.
Uneori chiar dacă doreşte să iniţieze un program de prevenire a stressului,
intreprinderea se va simţi incapabilă de a aborda o astfel de problematică. Va trebui deci să se
orienteze spre specialişti externi care să o ajute de-a lugul întregii acţiuni, sau măcar în
etapele cheie, mai ales pentru diagnosticul aprofundat, care necesită competenţe speciale şi
garantează imparţialitatea.

Intervenţie în 6 etape

I. Etapa de „pre-diagnostic”
Înainte de începerea acţiunii de prevenţie propriu-zisă există o etapă necesară în
care se colectează datele necesare din intreprindere (bilanţ social, raportul CSSM, raportul
medicului de medicina muncii, etc.) şi se sintetizează sub formă de indicatori de depistare.
Indicatorii care pot fi utilizaţi în cursul etapei de pre-diagnostic:
▪ Funcţionarea intreprinderii
– timp de muncă (absenteism, orar atipic) ;
- mişcarea personalului (fluctuaţii, posturi nesolicitate, proporţia muncitorilor
temporari) ;
- activitatea intreprinderii (greşeli de producţie);
- relaţii sociale (mijloace şi acţiuni ale CSSM);
- calificarea şi salarizarea (procentajul salariaţilor în acord individual);
- organizarea muncii (schimburi prelungite, pauze)
▪ Securitatea şi sănătatea în muncă
- accidente de muncă;
 - boli profesionale (număr de afecţiuni musculoscheletice declarate);
- situaţii grave (tentativă de suicid sau suicid, hărţuire morală sau sexuală cunoscute,
violenţă fizică);
- situaţii înjositoare (plângeri de hărţuire, violenţă verbală);
- stress cronic (număr de simptome fizice sau emoţionale, recurgerea la substanţe
psihotrope);
- patologie diagnosticată şi urmărită (hipertensiune, depresii, stări de anxietate).
Aceşti indicatori vor fi analizaţi în funcţie de variaţia lor în timp, de diferenţele din
intreprindere sau faţă de datele naţionale. În general se găsesc mai mulţi indicatori modificaţi
care vor justifica o acţiune de prevenţie. Aceştia vor trebui urmăriţi de-a lungul întregii
acţiuni, cu scopul de a evalua beneficiile intervenţiei.

II. Constituirea grupului de acţiune

Componenţa grupului este variabilă în funcţie de mărimea şi structura intreprinderii, dar
el trebuie să fie reprezentativ pentru ansamblul angajaţilor şi să includă reprezentanţii
salariaţilor.
Principalele sarcini ale grupului:
- consolidarea intervenţiei pentru a deveni permanentă;
- informarea reprezentanţilor intreprinderii asupra evoluţiei acţiunii şi implicarea
acestora;
- alegerea şi punerea în practică a mijloacelor de diagnostic (realizate de un specialist
extern);
- sprijinirea specialiştilor din exterior în analiza informaţiilor stânse;
- participarea la stabilirea direcţiilor de acţiune;
- asigurarea urmăririi acţiunilor şi evaluarea acestora.
Pe tot parcursul intervenţiei grupul îşi însuşeşte metodele de investigaţie şi îşi
consolidează progresiv experienţa pentru a deveni ulterior mai independenţi în prevenirea
stressului.

III. Diagnosticul aprofundat

Pre-diagnosticul permite identificarea stressului din intreprindere. Rămâne să se
evalueze cu precizie nivelul stressului, să se depisteze sursele de stress şi să se identifice
grupurile de salariaţi cele mai afectate. Pentru aceasta pot fi utilizate diferite metode
cantitative şi calitative :
- observarea activităţii şi a condiţiilor de muncă;
- discuţii individuale sau de grup;
- chestionare privind percepţia condiţiilor de muncă, a stressului, a problemelor de
sănătate şi satisfacţia în muncă;
- calcularea indicatorilor de sănătate.
Pentru garantarea obiectivităţii diagnosticului şi credibilitatea sa, în această fază este
necesar să se apeleze la specialişti din exterior (instituţii sau prestatori specializaţi pe
domeniu).

IV. Prezentarea rezultatelor

După efectuarea diagnosticului aprofundat, cu implicarea grupului de acţiune,
rezultatele sunt comunicate diverşilor responsabili din intreprindere. Este cea mai delicată
etapă, pentru că ea poate descoperi disfuncţionalităţi care sunt negate, sau pot să apară
diferenţe mari între ipotezele de la care s-a pornit şi rezultate.
 V. Elaborarea şi punerea în practică a unui plan de acţiune
În urma diagnosticului, grupul de acţiune încearcă să identifice căi de acţiune pentru
reducerea surselor de stress. Aceste acţiuni sunt ierarhizate. Dacă grupul de acţiune, eventual
sprijinit de specialiştii din exterior, propune acţiunile, conducerea este cea care alege şi decide
acţiunile care vor fi puse în practică. Poate fi vorba de alegerea unor acţiuni rapide, sau a unor
soluţii a căror efecte sunt aşteptate pe termen mediu.
Exemple de acţiuni de prevenire colectivă a stressului :
- adaptarea muncii la capacitatea şi resursele salariaţilor (ex. ţinând cont de vârstă);
- organizarea muncii astfel încât să devină stimulativă şi să dea posibilitatea
personalului să-şi utilizeze competenţele ;
- definirea clară a sarcinilor şi responsabilităţilor fiecărui angajat;
- oferirea salariaţilor a posibilităţii de a participa la decizie şi la acţiunile de schimbare
care pot afecta munca lor ;
- ameliorarea comunicării şi scăderea incertitudinii;
- facilitarea dialogului social şi al schimburilor de idei între toţi componenţii
intreprinderii.

VI. Evaluarea acţiunilor şi urmărirea lor

Pentru ca demersul să fie complet el trebuie să includă evaluarea planului de acţiune
(mai ales prin urmărirea indicatorilor selecţionaţi în etapa de pre-diagnostic). Această
evaluare permite reajustarea acţiunilor, dacă este necesar.
Obiectivul în sine este de a se înţelege că prevenirea stresului face parte integrantă din
planul general de prevenire a riscurilor profesionale şi trebuie inclusă în documentul oficial.
Directiva europeană cadru 89/391/CEE defineşte, ca obligaţie generală a angajatorului,
să evalueze riscurile , acestea incluzând şi riscurile psihosociale, şi să ia măsurile necesare
pentru a proteja sănătatea fizică şi mentală, precum şi securitatea angajaţilor săi. Chiar dacă
nu există o reglementare specifică pentru prevenirea stressului în muncă, conform
prevederilor referitoare la abordarea globală a prevenirii riscurilor profesionale, lipsa unei
reglementări particulare privind un risc specific, nu induce dreptul la inacţiune.
Pentru prevenirea stressului angajatorul se poate sprijini pe principiile generale ale
prevenţiei:
• necesitatea de a adapta munca la om - în cazul stressului: amenajarea posturilor de
lucru, alegerea echipamentelor de muncă, a metodelor de muncă şi producţie, astfel încât să
limiteze munca monotonă şi repetitivă şi să reducă efectele acestora asupra omului;
• planificarea prevenţiei - aici incluzând, întrun ansamblu coerent, procesul
tehnologic, organizarea muncii, condiţiile de muncă, relaţiile sociale.
Prevenirea stressului în muncă se poate sprijini şi pe reglementările particulare care se
referă la prevenirea unor riscuri care pot constitui surse de stress. Este cazul zgomotului,
munca la ecran, munca de noapte, munca în schimburi.
În afară de dispoziţiile generale şi reglementările particulare, există un acord cadru
european, privind stressul în muncă, semnat de partenerii sociali pe 8 oct. 2004. Acest acord
atrage atenţia asupra riscurilor legate de stressul în muncă şi a măsurilor posibile de prevenire.
El angajază contractual partenerii sociali, dar nu crează nici o nouă obligaţie reglementară.

2. HĂRŢUIREA MORALĂ LA LOCUL DE MUNCĂ

În cazul hărţuirii morale există intenţia de a face rău. Obiectivul acţiunilor este, ca
întrun fel sau altul să se debaraseze de una sau mai multe persoane, pentru că acestea
incomodează.
Hărţuirea morală a existat întotdeauna la locul de muncă, dar termenul de „hărţuire
morală” este recent. Denumită de asemenea teroare psihică sau „mobbing”, aceasta poate lua
diverse forme:
▪ refuzul de a comunica cu persoana;
▪ neatribuirea de sarcini sau supraîncărcarea;
▪ privarea de instrucţiuni sau instrucţiuni contradictorii;
▪ sarcini lipsite de sens sau sarcini ce depăşesc competenţa persoanei ;
▪ afişarea la vizier ca exemplu negativ ;
▪ condiţii de muncă degradante;
▪ critici neîncetate, sarcasme repetate;
▪ farse umilitoare;
▪ cuvinte calomnioase, insulte, ameninţări.

Definiţie
Hărţuirea morală la locul de muncă este definită ca un ansamblu de intrigi, uneltiri
repetate „care au ca scop sau ca efect o degradare a condiţiilor de muncă, capabilă să aducă
prejudicii drepturilor salariatului sau demnităţii sale, să îi afecteze starea de sănătate fizică sau
morală sau să compromită viitorul său profesional”.
Hărţuirea morală poate avea diverse motive, cel mai adesea:
▪ hărţuirea gratuită, perversă, pur şi simplu doar pentru a face rău;
▪ hărţuirea făcută pentru „a da afară” un salariat fără a fi concediat;
▪ hărţuirea strategică, folosită în cadrul unei politici interne, pentru a determina o
concurenţă între salariaţi cu scopul creşterii productivităţii acestora.
Hărţuirea morală în muncă poate apărea:
▪ între colegi aflaţi pe acelaşi plan ierarhic
▪ de la superior la subordonat
▪ de la subordonat către superior
▪ când un colectiv sau grup de salariaţi transformă un coleg în „ţap ispăşitor”
Diferitele studii arată că aceste practici s-au înmulţit în ultimii ani, iar criza locurilor
de muncă împiedică victima să plece, continuând să muncească în aceleaşi condiţii.

Consecinţe asupra stării de sănătate

▪ tulburările de atenţie şi memorie
▪ sentimente de descurajare, de pesimism, de culpabilitate, izolare
▪ pierderea încrederii în sine
▪ pierderea încrederii în sensul meseriei/profesieisale
▪ depresia
▪ suicid
Există ţări în care legiuitorul a intervenit, introducând în Codul muncii noţiunea de
hărţuire morală şi pedepsirea sa prin Codul penal.

Consecinţe asupra intreprinderii

Salariatul hărţuit, stressat, care şi-a pierdut încrederea în sine, va avea dificultăţi în a lua
o iniţiativă sau în a lua decizii. Calitatea muncii scade, chiar dacă el îşi mobilizează toată
energia pentru a rezista la presiuni. Cu timpul sănătatea sa se va deteriora şi va trebui să
întrerupă activitatea pentru a se trata. Absenteismul şi deteriorarea climatului de la locul de
muncă au consecinţe negative asupra intreprinderii.
Costurile directe şi indirecte datorate unui climat nefavorabil la locul de muncă sunt
enorme nu numai pentru intreprindere ci şi pentru societate, conform unui studiu efectuat de
Heinz Leymann asupra fenomenului de „mobbing.
 3. VIOLENŢA ŞI AGRESIUNEA

Când vorbim de violenţa la locul de muncă, trebuie să distingem violenţa externă

(violenţa sau chiar agresiunea din partea clienţilor sau beneficiarilor de servicii) de violenţa
internă a intreprinderii.
Violenţa externă se regăseşte în principal în două tipuri de activităţi profesionale:
- În activităţile de servicii cum ar fi : transportul în comun, servicii hoteliere, munca la
ghişeu. În aceste activităţi contactul cu publicul este frecvent şi poate genera stări de tensiune
care pot degenera în conflicte.
- În activităţile care implică mânuirea de valori (activităţi bancare, bijuterii, comerţ,
transportul de valori, etc.)
Violenţa externă poate lua forme diferite, care merg de la comportament necivilizat
până la acte violente, trecând prin agresiunea verbală.

Tipuri de agresiune
În principal există trei tipuri de agresiune:
▪ violenţele în scop de pradă (spargeri, furturi, taxe de protecţie, omucideri), care
afectează un număr restrâns de profesii, mai ales cele din domeniul bancar;
▪ violenţele fizice, ameninţările sau insultele, care afectează un număr mare de profesii,
expuse agresivităţii clienţilor sau publicului, mai ales în domeniul serviciilor;
▪ acte de distrugere sau degradare, îndreptate mai ales împotriva bunurilor materiale,
dar percepute de salariaţi ca atacuri asupra muncii sau asupra identităţii lor profesionale.
Consecinţe pentru victime
● efecte fizice
- absenţa leziunilor traumatice vizibile,
- vânătăi, zgârâieturi;
- plăgi care necesită o simplă sutură;
- plăgi care necesită o intervenţie chirurgicală;
- răni cu risc vital pentru victimă;
- răni mortale;

● efecte psihologice
- starea acută de stres post-traumatic: incapacitatea de a vorbi, de a se mişca, stare de
agitaţie cu crize de plâns sau tendinţa de a fugi, etc.
- starea cronică de stres post-traumatic, sau nevroza traumatică: retrăirea evenimentului,
anxietate, depresie, consum excesiv de tranchilizante, tentativă de suicid.
- starea de stres post-traumatic cu debut întârziat, în care simptomatologia se instalează
după câteva luni sau chiar ani.

Prevenţia
Intreprinderea trebuie să evalueze riscurile la care sunt expuşi salariaţii, insistând mai
ales asupra modului de organizare al intreprinderii, amenajarea posturilor de lucru, orarul şi
procedurile de lucru, pentru a identifica principalii factori de risc de agresiune.
Nu există soluţii „tip” de prevenire, dar câteva acţiuni cu caracter colectiv şi individual
pot urmări:
▪ program de parteneriat cu autorităţile şi administraţia locală, pentru combaterea
violenţei în imprejurimile unităţii;
▪ limitarea riscului printro mai bună organizare a muncii şi stabilirea procedurii de
urmat în caz de incident;
▪ conceperea posturilor de muncă sau reamenajarea celor existente în funcţie de riscurile
de agresiune (controlul accesului în unitate, amenajarea de sasuri la intrare, instalarea de
ecrane protectoare);
▪ montarea de sisteme de protecţie colectivă (supraveghere video, sisteme de alertă şi
alarmă, geamuri armate, etc);
▪ formarea personalului în scopul gestionării conflictelor şi stressului, pentru un mai bun
control emoţional în situaţiile de agresiune;
▪ formarea personalului pentru detectarea precoce a potenţialilor agresori şi
dezamorsarea escaladării violenţei;
▪ dotarea cu echipament de protecţie – vestă antiglonţ.
Un potenţial agresor are trei posibilităţi la alegere: să atace, să se retragă sau să ajungă
la un compromis. Angajatul care este în contact cu acesta poate prin atitudine, comportament
şi cuvinte să influenţeze alegerea potenţialului agresor, determinându-l să aleagă ultimele
două posibilităţi.
METODE DE EVALUARE A RISCURILOR PSIHOSOCIALE
Faţă de obligaţia legală de prevenire a riscurilor profesionale, angajatorul dispune de
puţine mijloace pentru evaluarea riscurile psihosociale.
Riscurile psihosociale sunt prin natura lor complexe şi au origine multifactorială. Pentru
evaluarea lor pot fi iniţiate acţiuni, de către echipe pluridisciplinare de sănătate în muncă.
Printre acestea, evaluarea stării de sănătate colectivă a unui grup mare de salariaţi permite
evaluarea ştiinţifică a riscurile psihosociale dintro intreprindere. Această evaluare se sprijină
pe chestionare de sănătate, validate pe plan internaţional, a căror analiză - anonimă şi
colectivă – permite să se identifice în special:
• care sunt riscurile cele mai importante?
• care sunt colectivităţile cele mai expuse?
• care sunt repercursiunile asupra sănătăţii salariaţilor?
Pentru realizarea acestui tip de evaluare, echipa proprie a unităţii (conducerea unităţii,
CSSM, inginerul de securitate şi medicul de medicina muncii) are nevoie de sprijinul
serviciilor externe, specializate în domeniu, care acompaniază intreprinderea de-a lungul
acestui demers de evaluare a riscurilor psihosociale.
Aceste servicii specializate realizează programe pe calculator, care cuprind chestionare
de evaluare medicală şi socială a salariaţilor, luând în calcul specificul organizaţional, cultural
şi economic al intreprinderii. Salariaţii sunt invitaţi să se conecteze la un “site” pe internet,
realizat special pentru această evalure, să răspundă la un chestionar şi obţin imediat rezultatul
personal. Pentru finalizarea evaluării, datele individuale sunt colectate şi apoi analizate pentru
a permite o interpretare colectivă a rezultatelor, care apoi este transmisă intreprinderii. Datele
în cifre, astfel furnizate, permit obiectivizarea acestor riscuri, care prin natura lor sunt dificil
de măsurat. Rezultatele sunt cuprinse în documentul unic de evaluare a riscurilor şi permit
abordarea globală a acţiunilor de prevenţie ce trebuiesc puse în practică.

StressAudit
StresAudit este un program computerizat care permite măsurarea ştiinţifică şi rapidă a
fenomenului de stress profesional în intreprinderi. Inovator şi flexibil, acest program
reprezintă o soluţie “la cheie” şi este puţin costisitor.
StresAudit permite realizarea unei evaluări a stressului la scară mare (de la 100 până la
mii de salariaţi) şi care poate fi adaptat fiecărei intreprinderi. Aplicarea programului nu
necesită instalarea lui pe computerul propriu.
Aplicarea acestui program permite răspunsul la următoarele întrebări:
▪ Care este nivelul de stress în intreprindere? (pe posturi de muncă, pe compartimente,
pe vârste)
▪ Care sunt factorii de stress?
 ▪ Care sunt grupele de salariaţi cele mai expuse?
▪ Care sunt consecinţele stressului?
Salariaţii sunt invitaţi să se conecteze la un “site” pe internet, realizat special pentru
intreprindere. După ce consultă regulile după care funcţionează studiul, trebuie să răspundă la
un chestionar de evaluare. La sfârşitul completării chestionarului salariţii pot obţine imediat
rezultatul personal. Răspunsurile individuale sunt colectate, analizate şi sintetizate sub forma
unui raport detaliat în cifre, care este transmis intreprinderii.
StressLab
StressLab este un program computerizat robust şi flexibil, destinat intreprinderilor care
doresc să pună în practică o metodă completă de urmărire a evoluţiei stresului.
Accesibil datorită unui motor de navigare, StressLab este rapid şi uşor de utilizat (nu
necesită instalarea programului pe computerul propriu). Programul se sprijină pe metode
ştiinţifice de evaluare şi pe o exploatare statistică şi epidemiologică a rezultatelor.
Aplicarea acestui program permite răspunsul la următoarele întrebări:
▪ Cum se măsoară cu obiectivitate stressul întro intreprindere?
▪ Care sunt consecinţele asupra salariaţilor?
▪ Poate estima costul stressului pentru intreprindere.
▪ Care sunt principalii factori de stress?
▪ Care sunt grupele de salariaţi cele mai expuse?
▪ Cum să pui în practică indicatori de urmărire a stressului ? Cum evoluează aceşti
indicatori în timp ?
▪ Ce acţiuni corectoare trebuie puse în practică?
StressLab utilizează chestionare de evaluare larg recunoscute în lumea medicală, prin
care se măsoară şi se analizează:
▪ Nivelul de stress perceput de salariţi
▪ Natura factorilor de stress la care sunt expuşi salariţii
▪ Tipuri de reacţii ale salariaţilor la stress
▪ Metode de reducere a stressului descoperite de salariaţi
▪ Stressul şi anxietatea
▪ Stressul şi depresia
Comparaţie StressAudit/ StressLab
StressAudit StressLab
Tip de proiect Audit de stress Observator de stress
Durata de utilizare punctual permanent
Utilizarea de către NU DA
serviciul medical
Utilizarea pornind de DA DA
la postul de lucru
Funcţionalitate
Număr de criterii limitat limitat
socio-profesionale (vârstă,
profesie, compariment,
mod de transport, etc.)
Raport de audit DA DA
detaliat al rezultatelor
Module de statistică NU DA
on line
Gestionarea unui NU DA
dosar medical de stress
individual
 Concluzii
Prevenirea riscurilor psihosociale se înscrie în cadrul general al prevenirii riscurilor
profesionale. Angajatorul trebuie să ia măsuri pentru a proteja sănătatea şi securitatea fizică şi
mentală a salariaţilor. Este o obligaţie impusă de legislaţie. În consecinţă, ca şi pentru celelalte
riscuri profesionale, abordarea riscurilor psihosociale trebuie să se concretizeze în evaluarea
acestora şi cuprinderea în planul de prevenire şi protecţie.
 PARTICULARITĂŢI PRIVIND EVALUAREA RISCURILOR ÎN
UNITĂŢI CARE REALIZEAZĂ ACTIVITĂŢI DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A
PERFORMANŢELOR SUPRAFEŢELOR PIESELOR SUPUSE INTENS
FENOMENULUI DE UZARE, PRIN RECONDIŢIONARE
Rezumat:
Evaluarea riscurilor în unităţi care realizează activităţi de îmbunătăţire a performanţelor suprafeţelor pieselor supuse
intens fenomenului de uzare, se concretizează prin stabilirea unor măsuri care au ca scop prevenirea riscurilor profesionale,
informarea lucrătorilor, formarea acestora şi punerea în practică a mijloacelor ce permit aplicarea măsurilor. Scopul
principal al evaluării riscurilor profesionale, îl reprezintă protejarea sănătăţii şi securităţii lucrătorilor. Evaluarea
riscurilor, realizează diminuarea posibilităţii de vătămare a lucrătorilor şi de afectare a mediului, ca urmare a activităţilor
legate de muncă, ajutând de asemenea, la menţinerea competitivităţii şi productivităţii unităţii care realizează aceste
activităţi.

Cuvinte cheie: uzarea pieselor, reconditionarea pieselor, pericol, risc, evaluarea riscului

1. Introducere

În etapa actuală asistăm la o creştere spectaculoasă a numărului, diversităţii şi

complexităţii echipamentelor de muncă, corelată cu cerinţa de funcţionare la parametrii
optimi, fără întreruperi sau opriri accidentale, în vederea obţinerii unei eficienţe economice
ridicate a acestora.
În timpul exploatării, piesele şi subansamblurile echipamentelor de muncă, se uzează
sub acţiunea diverşilor factori, adică îşi modifică forma, greutatea şi proprietăţile straturilor
superficiale ale acestora, ceea ce le face neutilizabile.
Uzurile normale, sunt inevitabile, fiind rezultatul frecării. Ele sunt condiţionate de
calitatea materialelor, de felul prelucrării acestora, de calitatea lubrifianţilor utilizaţi în
exploatare, de viteza şi presiunea specifică a pieselor aflate în frecare, de jocurile dintre
acestea şi regimul de exploatare, cu condiţia respectării întreţinerii prescrise, la termenele de
verificare, întreţinere şi reparare accidentală sau planificată a acestora.
Uzurile de avarie (anormale), reprezintă o creştere intensă a uzurii normale a pieselor
componente ale unui echipament tehnic, ca urmare a dereglării funcţionării, precum şi a
nerespectării regimului de întreţinere, exploatare şi reparaţii a acestuia.
Limita de uzură normală, se consideră că se menţine, până când randamentul mecanic
produs de către echipamentul de muncă, începe să se înrăutăţească. Funcţionarea în
continuare a echipamentului de muncă, conduce la uzura de avarie. Pentru menţinerea şi
restabilirea stării de bună funcţionare a echipamentului tehnic, sunt necesare şi se efectuează
lucrări de întreţinere specifice, conform cărţii tehnice a acestuia, în cadrul lucrărilor de
întreţinere şi reparaţii, planificate.
Din punct de vedere tehnic, îmbunătăţirea performanţelor suprafeţelor pieselor şi
subansamblelor uzate, respectiv recondiţionarea acestora, constă în înlăturarea defectelor şi în
refacerea ajustajelor iniţiale ale asamblărilor şi a caracteristicilor fizico-mecanice ale acestora.
Din punct de vedere economic, prin recondiţionarea pieselor şi subansamblurilor uzate, se
urmăreşte obţinerea de economii la cheltuielile de întreţinere şi reparaţii ale echipamentelor
tehnice.
Actuala tehnologie, dispune de un număr important de metode de recondiţionare a
pieselor uzate. Pentru a alege corect metoda de recondiţionare a unei piese uzate, trebuie să se
ţină seama de condiţiile de lucru şi de cerinţele tehnice impuse piesei respective.
Rentabilitatea recondiţionării pieselor uzate, constă în alegerea metodei care să asigure piesei
recondiţionate o rezistenţă la uzură şi deci o durată de funcţionare cel puţin egală cu cea a
unei piese noi, obţinută la un preţ mai mic decât preţul executării unei piese noi. În vederea
realizării îmbunătăţirii performanţelor suprafeţelor pieselor uzate, se realizează o serie de
activităţi, care constau în principal, în demontarea din componenţa subansamblelor a acestora,
înlăturarea impurităţilor şi grăsimilor prin spălare în băi de curăţare, desfundarea canalelor şi
orificiilor prin suflare cu jet de aer, verificarea, măsurarea, sortarea şi introducerea pieselor
care mai pot fi recondiţionate, în fluxul tehnologic din atelierele de recondiţionare.
Recondiţionarea pieselor uzate, se realizează prin diverse metode, folosindu-se diferite
procedee tehnologice de încărcare cu material de adaos şi prelucrare mecanică ulterioară, prin
aşchiere, deformare plastică şi tratamente termice sau termochimice, după caz. Metodele
moderne de recondiţionare a pieselor uzate, constau în:
- recondiţionarea pieselor la dimensiuni de reparaţie;
- recondiţionarea pieselor prin readucerea la dimensiunile nominale;
- recondiţionarea pieselor prin înlocuirea părţilor uzate;
- recondiţionarea pieselor cu ajutorul compensatoarelor de uzare;
- recondiţionarea pieselor prin deformare plastică.
Activităţile de recondiţionare a pieselor şi subansamblelor uzate, în vederea
îmbunătăţirii calităţii suprafeţelor acestora, pentru a putea fi refolosite în procesul de
funcţionare a echipamentelor tehnice, se realizează în unităţi specializate, dotate cu utilaje
performante şi personal calificat. Pericolele care apar în desfăşurarea acestor activităţi, pot
afecta lucrătorii, echipamentele, sau anumite procese de producţie.
Conducătorii unităţilor în care se realizează activităţile de recondiţionare în vederea
îmbunătăţirii calităţilor suprafeţelor pieselor uzate, în vederea reutilizării acestora, au
obligaţia legală de a asigura securitatea şi de a proteja sănătatea lucrătorilor, printr-o serie de
activităţi specifice, printre care şi asigurarea evaluării riscurilor la locurile de muncă şi
întocmirea planului de prevenire şi protecţie.
Obligativitatea asigurării evaluării riscurilor, se realizează în baza prevederilor Legii nr.
319/2006 şi Directiva Cadru nr. 391/89/CEE, din legislaţia Uniunii Europene.
Procesul de evaluare a riscurilor la locurile de muncă, se bazează pe identificarea
pericolelor şi evaluarea riscurilor, pentru fiecare componentă a sistemului de muncă, pornind
de la executant, sarcina de muncă, mijloacele de muncă (echipamentele de muncă) şi mediul
de muncă, la posturile de lucru ale lucrătorilor. Evaluarea riscurilor, se concretizează prin
stabilirea unor măsuri care au ca scop prevenirea riscurilor profesionale, informarea
lucrătorilor, formarea acestora şi punerea în practică a mijloacelor ce permit aplicarea
măsurilor.
Ca scop principal, evaluarea riscurilor profesionale, îl reprezintă protejarea sănătăţii şi
securităţii lucrătorilor. Evaluarea riscurilor, realizează diminuarea posibilităţii de vătămare a
lucrătorilor şi de afectare a mediului, ca urmare a activităţilor legate de muncă. Prin evaluarea
riscurilor, se menţine competitivitatea şi productivitatea unităţii care realizează activităţile de
îmbunătăţire a calităţilor suprafeţelor pieselor şi subansamblelor, prin recondiţionarea
acestora.
 2. Particularităţi privind evaluarea riscurilor în unităţi care realizează activităţi de
îmbunătăţire a calităţilor suprafeţelor pieselor supuse intens fenomenului de uzare, prin
recondiţionarea acestora
Lucrarea, propune evaluarea riscurilor la locurile de muncă unde se realizează
îmbunătăţirea calităţilor suprafeţelor pieselor supuse intens fenomenului de uzare, prin
recondiţionarea acestora, prin parcurgerea a opt etape, cu următoarele particularităţi:
Etapa nr. 1 - Stabilirea echipei de evaluare a riscului
Organizarea unei evaluări de risc adecvate, impune alegerea în echipa de evaluare, a
unor persoane competente, compusă în principal din:
- angajator sau reprezentantul său autorizat;
- lucrătorii desemnaţi pentru activităţile de prevenire şi protecţie;
- conducătorii locurilor de muncă, în special din sectorul de recondiţionare;
- reprezentanţii lucrătorilor.
Funcţie de natura pericolelor şi gravitatea presupusă a riscurilor la locurile de muncă din
atelierele de recondiţionare, din echipa de evaluare a riscurilor, mai pot face parte:
- medicul de medicina muncii;
- experţi din diferite domenii de activitate.
Dacă în cadrul unităţii a fost stabilit şi Comitetul de Securitate şi Sănătate în Muncă,
acesta va fi consultat privind componenţa echipei de evaluare a riscurilor.
Numărul membrilor care trebuie implicaţi în acţiunea de evaluare a riscurilor, depinde
de mărimea unităţii şi de gravitatea riscurilor prezente la posturile de lucru.
Mărimea şi activitatea economică a unităţii, determină de asemenea, gradul de
complexitate, timpul şi resursele alocate pentru realizarea evaluării riscurilor.
Evaluarea de risc fiind un proces ce are ca scop îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de
muncă, echipa de evaluare a riscului, poate fi privită ca o instituţie semipermanentă în cadrul
unităţii, care se întruneşte periodic pentru a înnoi şi adapta evaluarea de risc efectuată, la
schimbările survenite în producţie şi pentru a monitoriza progresul în implementarea
măsurilor stabilite în planul de măsuri.
Etapa nr. 2 - Stabilirea posturilor de lucru şi a zonelor de evaluare
Pentru stabilirea posturilor de lucru şi a zonelor de evaluare, se realizează o analiză
generală, care va sta la baza investigaţiilor ulterioare ale posturilor de lucru şi pentru
eventuala solicitare de participare a unor specialişti.
Echipa de evaluare, va analiza numărul posturilor de lucru cu tehnologie şi organizare
similare, existente. Pentru acestea, criteriul principal în vederea evaluării riscului este tipul de
pericol existent. Dacă pericolele sunt similare, o singură evaluare de risc, poate acoperi mai
multe posturi de lucru. În cazul în care posturile de lucru sunt diferite, dar anumite pericole şi
măsuri de prevenire pot fi identice, relevante pentru o întreagă zonă, se recomandă
introducerea zonelor de evaluare.
În această etapă, echipa de evaluare a riscului, va realiza:
- obţinerea planului de situaţie al unităţii (birouri şi zona de producţie);
- identificarea posturilor de lucru şi poziţionarea acestora în planul de situaţie;
- identificarea posturilor de lucru cu tehnologie similară din cadrul atelierelor;
- identificarea pericolelor de incendiu, explozie, zgomot, ce acoperă mai multe posturi
de lucru şi formarea zonelor de evaluare a riscului, din atelierele de prelucrare.
Etapa nr. 3 - Realizarea examinării generale a posturilor de lucru
Toate posturile de lucru şi zonele de evaluare, se vor verifica din punctul de vedere al
respectării prevederilor legale în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. Pentru aceasta, se
va utiliza o listă de verificare pentru examinare generală, adaptată la specificul unităţii şi, în
special la prevederile legale în vigoare. Echipa de evaluare a riscului, va colecta sau stabili,
informaţiile şi documentele specificate în listă, privind:
- amplasarea locului de muncă în cadrul atelierului de recondiţionare;
 - lucrătorul care efectuează lucrări la acest loc de muncă, acordând o atenţie specială
persoanelor care pot fi mai grav afectate de pericol (femei însărcinate, tineri, sau persoane cu
dizabilităţi), ţinând cont şi de celelalte categorii de personal (lucrătorii cu timp de muncă
parţial, subcontractorii şi persoanele aflate în vizită în unitate);
- echipamentele de muncă utilizate, materialele şi procedeele utilizate în desfăşurarea
fluxului tehnologic de recondiţionare a pieselor şi subansamblelor uzate;
- sarcinile realizate de lucrător, la locul de muncă din atelierul de recondiţionare;
- pericolele care au fost deja identificate şi care sunt sursele acestora;
- consecinţele posibile ale pericolelor existente;
- măsurile de protecţie care se aplică la acest loc de muncă;
- accidente şi boli profesionale raportate la acest loc de muncă;
- prevederile legale şi alte reglementări în vigoare, privind securitatea şi sănătatea
lucrătorilor, la acest post de lucru.
Colectarea informaţiilor - se realizează din surse directe sau indirecte, cum ar fi:
- datele tehnice ale echipamentelor de muncă, dispozitivelor, accesoriilor, materialelor,
substanţelor utilizate în procesul de recondiţionare la locul de muncă;
- proceduri tehnologice şi instrucţiuni de lucru;
- rezultatele măsurătorilor privind factorii nocivi, periculoşi şi de solicitare la locul de
muncă;
- înregistrări privind accidentele de muncă la locul de muncă;
- specificaţiile proprietăţilor substanţelor chimice utilizate în procesul tehnologic;
- prevederi legale, literatură ştiinţifică şi tehnică;
Informaţiile, pot fi obţinute prin desfăşurarea unor activităţi, privind:
- examinarea mediului de muncă;
- examinarea sarcinilor efectuate la locul de muncă;
- examinarea sarcinilor efectuate în afara sarcinii de muncă;
- discuţii purtate cu lucrătorii;
- examinarea factorilor externi care pot avea impact asupra locului de muncă.
Neconformităţile - faţă de cerinţele tehnice minime legale, trebuie ca regulă de bază, să
fie eliminate imediat, iar activităţile să fie oprite până la punerea în conformitate. Pentru
neconformităţile faţă de cerinţele organizatorice minime legale, se vor dispune măsuri de
remediere în etapele următoare ale evaluării, dacă acestea nu constituie un pericol grav şi
iminent de accidentare.
Examinarea generală a posturilor de lucru, se va finaliza cu identificarea
neconformităţilor pentru care vor fi stabilite măsuri de remediere. Măsurile de natură tehnică,
se implementează imediat. După remedierea acestora, planul de prevenire şi protecţie, va
cuprinde numai acţiuni de monitorizare a măsurilor implementate.
Etapa nr. 4 - Identificarea pericolelor specifice de la locul de muncă
După ce s-a realizat examinarea generală şi au fost colectate informaţiile de bază
prezentate în etapele anterioare ale lucrării, se poate începe procedura de identificare a
pericolelor specifice locului de muncă şi/sau zonelor de evaluare. Echipa de evaluare a
riscului, trebuie să planifice în primul rand, traseul de urmat, pentru întreaga locaţie, urmând
fluxul tehnologic din unitate. Pe parcursul traseului, vor fi implicaţi toţi lucrătorii şi
conducătorii, care cunosc şi sunt familiarizaţi cu specificul locurilor de mucă şi/sau zonele de
evaluare vizitate. Fiind stabilit traseul care va fi urmat, se va proceda la întocmirea unor liste
de verificare, pentru identificarea pericolelor specifice, la locurile de muncă din ateliere,
respectiv la zonele de evaluare, care constau în:
a) intervievarea lucrătorilor prezenţi, întrebările având în vedere, aspecte privind:
- dacă la locul de muncă respectiv au avut loc accidente de muncă;
- dacă la locul de muncă respectiv au avut loc incidente;
 - dacă se cunosc bolile profesionale care pot apărea la locul de muncă respectiv;
- dacă există probleme de sănătate ale lucrătorilor, de la locul de muncă respectiv.
b) observarea fluxului de lucru şi activităţilor care se desfăşoară.
În această fază, acurateţea observaţiilor va depinde de cunoştinţele şi experienţa membrilor
din echipa de evaluare. Pentru finalizarea procesului de identificare a pericolelor specifice
locului de muncă, fiecare pericol va fi discutat în cadrul echipei de evaluare. Când s-a
convenit de comun acord a membrilor echipei de evaluare, asupra unui pericol, acesta va fi
consemnat în “Planul de prevenire şi protecţie”.
Etapa nr. 5 - Analizarea pericolelor specifice identificate
Pornind de la regula de bază că lucrătorul trebuie să îşi desfăşoare activitatea în condiţii
de securitate, punctul de plecare pentru analizarea pericolelor, îl reprezintă posibilitatea
eliminării cauzelor, prin identificarea opţiunilor de reducere a consecinţelor pericolelor. În
acest sens, trebuie să se acorde cu precădere, atenţie aspectelor tehnice şi organizatorice, ale
sistemului de muncă, care pot sau nu pot fi modificate sau schimbate. Pericolele care nu pot fi
eliminate în mod rezonabil, necesită evaluarea, pentru a se determina dacă riscul respectiv
este acceptat sau nu. Dacă în analizarea pericolelor specifice identificate, echipa de evaluare a
riscului nu descoperă pe baza cunoştinţelor profesionale, a calificărilor individuale şi
experienţei fiecărui membru, că gravitatea şi probabilitatea consecinţelor nu sunt destul de
evidente, va avea nevoie de informaţii suplimentare, referitoare la consecinţele specifice
pericolului. În acest sens, echipa de evaluare a riscului, trebuie să se informeze din diferite
surse, respectiv, standarde internaţionale, studii de cercetare, sau să apeleze la experţi în
domeniu, pentru a afla mai multe despre pericolul specific respectiv. În faza de analizare a
pericolelor specifice identificate, trebuie să se ţină cont de valorile limită de expunere
existente pentru anumite pericole, respectiv, vaporii, fumul, praful, zgomotul, vibraţiile,
radiaţiile, etc.
Dacă în analiza situaţiei unui loc de muncă aceste limite sunt depăşite, echipa de
evaluare a riscului, va trebui să solicite măsurători pentru determinare nivelului, efectuate de
către specialişti.
Etapa nr. 6 - Evaluarea riscurilor generate de pericolele identificate
În această etapă, echipa de evaluare a riscului, identifică gravitatea şi probabilitatea
consecinţelor unui pericol, respectiv, accidentele de muncă şi bolile profesionale care se pot
produce, luând în considerare atât efectele acute cât şi cele cronice asupra securităţii şi
sănătăţii în muncă, a lucrătorului şi procedează la:
a.) Evaluarea fiecărui pericol din punct de vedere al claselor de gravitate a vătămării,
care iau în considerare vârsta, condiţia şi forţa fizică, sexul, grupurile sensibile la riscuri
specifice de muncă şi anume:
- mortal (consecinţa unui pericol este un accident mortal);
- foarte grav (consecinţa unui pericol este un accident de muncă grav, ce are ca rezultat
invaliditate sau incapacitate temporară de muncă mai mare de 90 zile);
- grav (consecinţa unui pericol este un accident de muncă, ce are ca rezultat incapacitate
temporară de muncă de 3 până la 90 de zile);
- moderat (consecinţa unui pericol este un accident de muncă, ce are ca rezultat
incapacitate temporară de muncă de 1-2 zile).
b.) Evaluarea probabilităţii unui pericol de a cauza vătămare, unde sunt luaţi în calcul
următorii factori:
- caracteristicile intrinseci ale pericolului;
- posibilitatea de a recunoaşte o situaţie periculoasă pentru a evita consecinţele;
- posibilitatea producerii unei situaţii periculoase;
- frecvenţa şi durata expunerii la o situaţie periculoasă.
c.) Alocarea unui pericol a unei clase de probabilitate.
 În baza analizei dovezilor acumulate, echipa de evaluare a riscului, ajunge la un
consens, pentru alocarea unei clase de probabilitate, conform următoarelor elemente:
- foarte probabil (pericolul apare în cel mult o dată în 10 zile lucrătoare);
- probabil (pericolul apare o dată la 6 luni);
- rar (pericolul apare o dată pe an);
- foarte rar (pericolul apare o dată la 5 ani);
- improbabil (pericolul apare cel mult o dată la 5 ani).
În urma combinării gravităţii vătămării şi probabilităţii unui pericol, de a cauza o
vătămare, se obţine o grilă cu următoarele categorii de risc:
- categoria de risc 5 (sunt necesare acţiuni imediate şi încetarea lucrului până ce
gravitatea este redusă prin măsuri tehnice);
- categoria de risc 4 (sunt necesare acţiuni, dar lucrul poate continua dacă au fost luate
cel puţin măsuri organizatorice);
- categoria de risc 3 (sunt necesare acţiuni şi trebuie implementate cel puţin măsuri pe
termen mediu);
- categoria de risc 2 (nu sunt necesare acţiuni, dar pericolul trebuie supravegheat);
- categoria de risc 1(riscul este neglijabil).
Etapa nr. 7 - Planificarea acţiunilor de eliminare sau reducere a riscurilor
generate de pericolele specifice identificate
După alocarea categoriilor de risc pericolelor identificate, echipa de evaluare a riscului,
deţine toate informaţiile privind necesitatea de a implementa măsuri, respectiv acţiuni, cu
responsabilităţi şi termene limită de realizare a acestora, care trebuie să respecte ierarhia de
prevenire, aşa cum a fost stabilită în etapele anterioare.
Pentru opţiunea de eliminare sau evitare a pericolului şi de a înlocui aspectele
periculoase cu unele mai puţin periculoase, care a fost luată în cadrul etapelor procesului de
evaluare, sunt necesare acţiuni în conformitate cu indicaţiile categoriilor de risc şi
completarea ,,Planului de prevenire şi protecţie”, pentru fiecare loc de muncă, fiind posibile
următoarele abordări, ce pot fi combinate şi anume:
- combaterea riscului prin măsuri tehnice;
- controlarea riscului prin măsuri organizatorice;
- instruirea continuă a lucrătorilor;
- utilizarea echipamentului individual de protecţie.
Măsurile, alocarea responsabilităţilor şi termenelor de realizare, inclusiv monitorizarea
aplicării lor, vor face parte din planul de prevenire şi protecţie, completat pentru fiecare loc de
muncă din cadrul unităţii.
Etapa nr. 8 - Monitorizarea acţiunilor
După finalizarea planului de prevenire şi protecţie, se monitorizează rezultatul
implementării măsurilor, pentru a stabili dacă acestea sunt suficiente, sau dacă se impun
măsuri adiţionale, prin întâlniri periodice ale echipei de evaluare a riscului, pentru susţinerea
ideii de îmbunătăţiri continue a condiţiilor de lucru.
Pe baza planului de prevenire şi protecţie întocmit, se efectuează periodic inspecţii
interne, iar eventualele abateri de la acesta, se raportează imediat angajatorului şi echipei de
evaluare a riscului. Supravegherea, monitorizarea acţiunilor şi inspecţiile interne la locurile de
muncă, se realizează de către persoane desemnate de conducerea unităţii, prin combinarea
următoarelor metode: observaţia, interviul şi discuţiile. Concluziile inspecţiilor interne la
locurile de muncă, vor fi raportate echipei de evaluare a riscului, cu ocazia întâlnirilor
periodice.
Echipa de evaluare, va stabili şi în ce măsură condiţiile de la locurile de muncă s-au
schimbat atât de mult, încât să fie necesară o nouă evaluare de risc. Acelaşi lucru se aplică
pentru locurile de muncă care nu existau la momentul evaluării de risc iniţiale, iar pentru
 acele pericole ce nu au fost luate în considerare la început, dar care au fost identificate prin
acţiunea de monitorizare, se vor repeta etapele de la 4 la 8. Se vor efectua revizuiri înainte şi
după orice schimbare apărută la locul de muncă şi revizuiri periodice , de preferat cel puţin
odată pe an, privind eficienţa măsurilor implementate.
După finalizare, echipa de evaluare a riscului, prezintă spre a obţine sprijinul
angajatorului, privind realizarea măsurilor stabilite în planul de prevenire şi protecţie.
3. Concluzii
a.) Scopul de bază privind evaluarea riscurilor, în desfăşurarea activităţii de
îmbunătăţire a calităţii suprafeţelor pieselor şi subansamblelor uzate, prin diferite procedee
tehnologice de recondiţionare, este şi va rămâne întotdeauna prevenirea riscurilor
profesionale. Eliminarea acestora, nu este posibilă întotdeauna în totalitate şi atunci este
necesară reducerea, până la valori reziduale, care trebuiesc controlate.
b.) Evaluarea riscurilor, trebuie astfel realizată, încât să permită lucrătorilor din
compartimentele de securitate şi sănătate în muncă, să realizeze activităţi privind:
- identificarea pericolelor existente şi evaluarea riscurilor asociate acestora;
- evaluarea riscurilor în scopul selectării adecvate a echipamentelor, substanţelor utilizate şi organizarea
locurilor de muncă;
- verificarea dacă măsurile de prevenire sunt adecvate;
- observarea dacă toţi factorii relevanţi sau ascunşi legaţi de procesul de muncă au fost
luaţi în considerare;
- contribuţii efective la ameliorarea stării de securitate şi sănătate în muncă.
c.) Evaluarea de risc este un proces continuu şi trebuie reînnoit periodic pentru a reflecta
schimbările condiţiilor de muncă. O astfel de reînnoire, se recomandă o dată pe an şi de
fiecare dată când condiţiile de muncă se schimbă semnificativ.
d.) În urma realizării evaluării riscurilor, se vor putea stabili măsurile tehnice,
organizatorice şi sanitare, specifice fiecărei unităţi, pentru minimizarea sau chiar înlăturarea
riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională a lucrătorilor.
e.) Indiferent că este vorba de un post de lucru, un atelier sau o întreprindere, evaluarea
riscurilor permite ierarhizarea riscurilor în funcţie de dimensiunea lor şi alocarea eficientă a
resurselor pentru realizarea măsurilor prioritare.
f.) Procedura de evaluare prezentată, se consideră ca fiind o abordare integrată şi se
referă la faptul că evaluarea riscurilor este un proces ce are ca scop îmbunătăţirea continuă a
condiţiilor de muncă. Etapele parcurse în lucrare, de la identificarea pericolelor şi până la
implementarea măsurilor, trebuie urmate de monitorizarea condiţiilor de lucru şi a măsurilor
de prevenire aplicate, deoarece în timp, pot apărea noi pericole din cauza schimbărilor de
tehnologie, a sarcinilor sau mediului de lucru.
BIBLIOGRAFIE
1. Floroiu, A., Serban, C., Actual phase regarding reconditioning the surfaces of the pieces that undergo tough
wear (essay no. 1 doctorate), International Conference on Materials Science and Engineering, Universitatea
“Transilvania”, Braşov, 22-24 Februarie, 2007, P.3.17, P.3.18
2. Floroiu, A., Serban, C., Upgrating mechanical proprieties of the worn-out surface parts under advanced
recondition technologies, Conferinţa Ştiinţifică UgalMat, Universitatea “Dunărea de Jos”, Galaţi, 19-20
Octombrie 2007, 389-393
3. Floroiu, A., Serban, C., Advanced technologies for bringing back to the rated operating dimensions of parts
and units in order with mechanical usage phenomenon, Conferinţa Ştiinţifică UgalMat, Universitatea
“Dunărea de Jos”, Galaţi, 19-20 Octombrie 2007, 394-397
4. Darabont, Al., Ştefan, P., Protecţia muncii, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1996, ISBN
973-30-4256-0
5. Comisia Europeană - Direcţia Generală de Muncă, Relaţii Industriale şi Probleme Sociale, Memento pentru
evaluarea riscurilor profesionale, Bruxel, 1996
6. Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse - Inspecţia Muncii, Ghid de evaluare a riscului, Bucureşti,
2007
 MANAGEMENTUL RISCURILOR DE ACCIDENTARE ŞI/SAU
ÎMBOLNĂVIRE PROFESIONALĂ
ING. LICA UNGUREANU
ING. DORIN SENCHETRU

Rezumat:
Atenţia acordată securităţii şi sănătăţii în muncă nu salvează numai zilele pierdute şi suferinţele
angajaţilor şi ale familiilor lor, ci poate aduce o contribuţie importantă la creşterea eficienţei şi productivităţii. Ea
reprezintă în mod clar o parte integrantă a unui bun management al întreprinderilor chiar dacă este un element
separat pe agenda managerilor.
Cuvinte cheie: securitate si sanatate în munca, management, risc, pericol, managementul riscurilor,
evaluare

„Managementul nu este nimic altceva decât motivarea altor oameni”

Lee Iacocca

1. Starea de bine la locul de muncă

Plecând de la schimbările apărute în lumea muncii şi apariţia unor noi riscuri, în

special cele de natură psihosocială, şi având în vedere creşterea calităţii muncii, una dintre
principalele caracteristici ale strategiei la nivel european în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă este aceea a abordării globale a stării de bine la locul de muncă, asigurarea unui mediul
de muncă sigur şi sănătos, factori de performanţă pentru o companie competitivă .
În aceste condiţii a fost nevoie de o altă privire asupra politicii duse în acest domeniu,
s-au reconsiderat priorităţile şi s-a stabilit ca obiectiv crearea de locuri de muncă mai multe şi
mai bune, ştiut fiind faptul că relaţiile între securitatea şi sănătatea în muncă şi competitivitate
sunt mult mai complexe decât o simplă problemă de costuri.
Un mediu de muncă sănătos îmbunătăţeşte imaginea firmei, iar paşii făcuţi pentru
îmbunătăţirea acestui mediu fac parte dintr-o abordare generală a „managementului calităţii”
şi responsabilităţii sociale, ambele având un efect benefic asupra performanţei şi
competitivităţii.
Politica Comunităţii Europene în ceea ce priveşte securitatea şi sănătatea în muncă
trebuie să ţină pasul cu schimbările şi cu noile nevoi, iar prin promovare „stării de bine în
muncă” se urmăreşte asigurarea unei stări de bine fizice, morale şi sociale, şi nu doar ceva
care poate fi măsurat prin absenţa accidentelor de muncă sau a bolilor profesionale.
Preocupările statelor pentru crearea unui mediu de muncă sigur şi sănătos au crescut
odată cu intensificarea eforturilor de dezvoltare economică, socială şi morală şi este dat de
nivelul de civilizaţie atins, de respectul acordat drepturilor fundamentale ale omului, între care
şi cel la protecţie în muncă.
Promovarea siguranţei şi sănătăţii profesionale, ca parte a îmbunătăţirii generale a
condiţiilor de muncă, reprezintă o strategie importantă, nu doar pentru asigurarea bunăstării
salariaţilor dar poate să contribuie favorabil la productivitate. Salariaţii sănătoşi vor avea o
motivaţie a muncii superioară, o satisfacţie a slujbei mai mare şi o contribuţie mai bună la
realizarea produselor şi serviciilor, favorizând în general calitatea vieţii persoanelor şi
societăţii. Sănătatea, siguranţa şi bunăstarea salariaţilor sunt, astfel, condiţii pentru calitate şi
îmbunătăţirea productivităţii şi sunt foarte importante pentru dezvoltarea generală socio-
economică durabilă şi echitabilă.
Securitatea muncii este înainte de toate problema managementului, dar cuprinde toate
activităţile întreprinderii, precum şi pe toţi salariaţii, indiferent de scara lor ierarhică
necesitând o participare activă a fiecăruia în prevenirea şi combaterea riscurilor, toţi trebuind
să aibă acelaşi ţel - îmbunătăţirea permanentă a condiţiilor de muncă, oricare salariat trebuind
să se simtă responsabil pe tot fluxul tehnologic şi să conştientizeze rolul său în aplicarea
programului de acţiuni privind securitatea şi sănătatea în muncă.

2. Conceptul de „securitate şi sănătate în muncă”

În opinia Academiei Române, securitatea înseamnă a fi la adăpost de orice pericol,

protecţie sau apărare, iar sănătatea reprezintă starea unui organism în care funcţionarea tuturor
organelor se face în mod normal şi regulat.
Din conjugarea acestor doi termeni, aplicaţi unui sistem de muncă a luat naştere
expresia „securitate şi sănătate în muncă” care s-a transformat ulterior într-un concept amplu
şi complex.
În sens larg, prin securitate şi sănătate în muncă se desemnează ansamblul de activităţi
referitoare la organizarea, desfăşurarea, îndrumarea şi controlul procesului de muncă şi care are ca
scop crearea condiţiilor optime pentru apărarea vieţii şi a sănătăţii lucrătorilor şi a celorlalţi
participanţi la procesul muncii, prevenirea accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale.
În sens restrâns, securitatea şi sănătatea în muncă reprezintă măsurile concrete, operative
de asigurare a vieţii şi integrităţii fizice a celor ce muncesc.
Securitatea şi sănătate în muncă a fost lansat ca un concept care înseamnă arta şi
ştiinţa de a anticipa, recunoaşte, evalua şi controla pericolele şi riscurile ce pot apărea la locul
de muncă.
În fapt, noţiunea de “securitate şi sănătate în muncă” cuprinde două noţiuni:
- securitatea lucrătorilor – eliminarea/reducerea pericolelor şi a riscurilor ce pot
cauza accidente de muncă sau boli profesionale
- sănătatea lucrătorilor – asigurarea unui confort fizic, psihic şi social la locul de
muncă
În acest context securitatea şi sănătatea în muncă reprezintă un ansamblu de activităţi
instituţionalizate având ca scop asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de
muncă, apărarea vieţii, integrităţii fizice şi psihice, sănătăţii lucrătorilor şi a altor persoane
participante la procesul de muncă.
Activitatea de securitate şi sănătate în muncă asigură aplicarea criteriilor ergonomice
pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi pentru reducerea efortului fizic, psihic şi social la locul
de muncă.
Abordarea aspectelor de securitate şi sănătate în centrul problematicii locului de muncă
asigură nu numai evitarea costurilor mai mari cu accidentele şi îmbolnăvirile, dar asigură şi
îmbunătăţirea productivităţii muncii. Lucrătorii bine motivaţi şi bine instruiţi, care lucrează cu
echipamente şi materiale eficiente şi bine întreţinute, pot obţin o calitate mai bună, o productivitate
mai bună, deci performanţe economice mai bune.
Socializarea muncii generează o nouă situaţie: beneficiarul, conducătorul,
organizatorul şi executantul sunt distincţi. În consecinţă, unii (beneficiarul, conducătorul) pot
constitui o sursă suplimentară directă sau indirectă de pericol potenţial, devenind, în mare
măsură răspunzători de depăşirea limitelor normale de consum al forţei de muncă al
executantului. La aceasta se capacitatea proprie a mijloacelor cu care se efectuează munca,
mediul în care are loc procesul de muncă, şi nu în ultimul rând executantul propriu-zis.
În condiţiile actuale apar două fenomene deosebit de importante:
- potenţialul de risc de accidentare şi/sau îmbolnăvire profesională este amplificat,
pe de o parte de automatizarea ce presupune o monotonie a muncii, un ritm impus
de lucru, iar pe de altă parte de noile tehnologii care utilizează energii foarte înalte
şi care necesită o precizie deosebită în execuţie;
 - creşterea valorii umane, conştientizarea rolului de principală resursă a existenţei şi
progresului societăţii, şi care, ca toate resursele naturale şi aceasta este epuizabilă,
iar pentru un interval de timp este limitată cantitativ şi calitativ.
Interacţiunea celor două fenomene a generat noi raporturi interumane între colectivitate
şi membrii săi, societatea asumându-şi sarcina şi răspunderea pentru calitatea vieţii fiecărui
om şi căutând mijloacele prin care să intervină pentru a proteja individul în faţa riscurilor la
care este expus.
Cum unul din pericolele majore pentru individ îl constituie procesul de muncă,
activitatea de protecţie a muncii a apărut ca o necesitate derivată din cerinţele sociale ale
epocii. Activitatea de securitate şi sănătate în muncă a apărut ca un ansamblu de acţiuni şi
măsuri întreprinse în scopul asigurării integrităţii anatomo-funcţionale şi sănătăţii oamenilor
în procesul de muncă.

3. Ce este managementul?

În lucrarea Dezvoltă liderul din tine John C. Maxwell spunea că „managementul este
procesul prin care se asigură aplicarea în practică a programului şi obiectivelor
organizaţiei respective“.
În decursul timpului, noţiunea de management a înregistrat o evoluţie rapidă şi este
utilizată pentru a defini conceptul de conducere, iar cel chemat să organizeze această
activitate este managerul.
Termenul management este preluat din limba engleză, dar izvorul său este cuvântul
“manus” din latină care înseamnă mână şi implică acţiunea de manevrare, pilotare. În italiană,
s-a format apoi cuvântul “mannegio” care se referă la prelucrarea cu mâna şi de aici, a apărut
termenul francez “manège” cu semnificaţia de loc unde sunt dresaţi caii. Ulterior, a apărut în
limba engleză cuvântul “manage” care exprimă activitatea de administrare, de conducere şi
are substantivul “management”, care înseamnă conducător.
Termenul management derivat din latinescul „manum agere” – a conduce cu mâna, a
fost definit de către Mary Follet prin expresia „arta de a înfăptui ceva împreună cu alţi
oameni”.
În lucrarea „Bogăţia noţiunilor”, în 1776, Adam Smith teoretizează noţiunea spunând
că „managementul înseamnă capacitatea de organizare raţională şi de coordonare competentă
a activităţii grupurilor umane orientate spre atingerea unui scop.”
Dacă la început termenul de management a fost folosit în sfera politicului, în sec. al
XVIII-lea s-a impus şi în sfera economică şi administrativă, iar în ultimii 60 de ani termenul a
fost impus, în toate domeniile de activitate, dându-i-se o multitudine de definiţii şi
interpretări.
La noi în ţară se vorbeşte despre management încă de la sfârşitul sec. al XIX-lea, autori
ca D.P. Marţian, Haşdeu, Bariţiu, P.S. Aurelian şi A.D. Xenopol contribuind prin lucrările
sale la implementarea noţiunii de management. Ion Strat leagă problemele manageriale de
dezvoltarea industrială şi factorul demografic, iar V. Madgearu arată că „Scopurile,
organizarea, funcţiunile şi obligaţiile manageriale sunt în strânsă legătură cu întreprinderea.”
Termenul de management poate fi analizat din două perspective:
- funcţional – desemnează:
- o activitate, o acţiune, un proces: ex: managementul proiectului,
managementul timpului, management personal, managementul
comenzilor;
- totalitatea acţiunilor obişnuite de conducere sau administrare a
organizaţiilor
 - instituţional – desemnează:
- o grupă de persoane cu preocupări predominante pentru acţiuni
organizatorice sau de conducere;
- agenţi ai sportivilor sau artiştilor
Conceptul de management cunoaşte 3 accepţiuni:
activitate,
grup de oameni care conduc o întreprindere
şi
ştiinţă.
Managementul ca activitate a fost identificat mai întâi în sfera sportivă. Ulterior, a fost
adoptat în ştiinţa militară, în politică, ziaristică, administraţie publică, dar s-a impus în
activitatea economică prin răspândirea lucrării “The Managerial Revolution” a lui James
Burnham, în anul 1941.
Odată cu procesul de adâncire a diviziunii muncii, cu procesul de concentrare a
activităţii colective de muncă a oamenilor, conţinutul activităţii de management poate fi
confundat cu organizare, îndrumare, dirijare, administrare, leadership
Managementul, ca grup de oameni care conduce un sistem economic (o direcţie, un
departament, o secţie, o întreprindere, un minister etc.) se diferenţiază cel puţin după două
criterii şi anume:
o domeniul de activitate în care lucrează managerul;
o nivelul ierarhic din cadrul organizaţiei în care activează.
Este evident că un manager nu face acelaşi lucru cu un altul din alt domeniu de
activitate şi nici în acelaşi domeniu, doi manageri nu realizează aceeaşi muncă dacă se
situează pe trepte diferite ale piramidei conducerii. Cu cât managerul se situează pe o treaptă
mai înaltă a piramidei conducerii, cu atât ponderea funcţiilor tehnice, de execuţie scade şi
creşte ponderea funcţiilor manageriale.
Ca ştiinţă, managementul reprezintă ştiinţa care se ocupă de totalitatea raporturilor
dintre elementele implicate într-o organizaţie şi dintre aceştia şi factorii exteriori. În acest fel,
managementul priveşte atât firma, cu organizarea ei şi procesele care se derulează în interiorul
unei organizaţii, cât şi conjunctura în care acţionează firma, elementele de micro şi
macromediu ale întreprinderii.
În concluzie, managementul reprezintă un ansamblu de activităţi desfăşurate cu scopul
de a se asigura funcţionalitatea normală, eficientă a sistemelor economice de către unul sau
mai mulţi indivizi şi care fac obiectul unei ştiinţe şi poate fi considerat o artă deoarece omul
şi-a folosit talentul în coordonarea eforturilor unui grup în vederea realizării obiectivelor
propuse.
Esenţa procesului de management este reprezentată de funcţiile acestuia şi constituie o
premisă pentru însuşirea şi utilizarea eficientă a sistemelor şi tehnicilor de management.
Cel care a tratat pentru prima dată funcţiile managementului a fost H. Fayol care dă
următoarele semnificaţii:
 A prevedea „înseamnă a evalua viitorul şi a-l pregăti”;
 A organiza „înseamnă a dota o întreprindere cu tot ceea ce este necesar pentru a
funcţiona”;
 A comanda „înseamnă a trage cele mai mari foloase de la care cei care compun
întreprinderea, în interesul acesteia”;
 A coordona „înseamnă a realiza armonie între toate compartimentele întreprinderii”;
 A controla „înseamnă a verifica dacă totul se petrece conform programului adoptat”.

4. Strategia securităţii maxime

 Un management modern al securităţii şi sănătăţii în muncă trebuie să adopte ca
obiectiv şi, implicit, ca strategie securitatea maximă, să impună tuturor nivelurilor ierarhice –
de conducere şi de execuţie – asumarea şi deplina implicare în acţiunile de prevenire a
accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale.
Strategia securităţii maxime cuprinde toate activităţile ce se desfăşoară într-o
organizaţie şi toţi lucrătorii indiferent de poziţia acestora în ierarhia organizatorică. Aceştia
trebuie să participe activ la prevenirea şi combaterea riscurilor.
Managementul securităţii maxime trebuie conceput ca un sistem de management de
firmă care să vizeze cooperarea permanentă a tuturor lucrătorilor pentru a îmbunătăţi
securitatea şi sănătatea în muncă, în scopul reducerii la maxim posibil a cazurilor de accidente
şi îmbolnăviri profesionale.
Eliminarea tuturor accidentelor şi îmbolnăvirilor profesionale cu ajutorul prevenirii
reprezintă obiectivul general al securităţii şi sănătăţii în muncă. Acest obiectiv cuprinde, de
asemenea, reducerea consecinţelor în cazul producerii accidentelor şi/sau îmbolnăvirilor
profesionale. Prevenirea trebuie să cuprindă toate situaţiile care afectează sau pot afecta
integritatea sistemului de muncă şi continuitatea proceselor de muncă.
Acţiunea preventivă cuprinde:
ansamblul de mijloace umane,
ansamblul de mijloace tehnice,
ansamblul de mijloace economice
şi
ansamblul de mijloace organizatorice cu efect pozitiv în rezultatul următoarei ecuaţii:

Pericol/Risc + Împrejurări favorizante = Accident/Incident

Aplicând acestei ecuaţii principiile generale de prevenire ale Directivei Cadru, se pot
determina următoarele obiective de urmărit:
- eliminarea pericolelor/ riscurilor sau reducerea consecinţelor potenţiale la sursă,
- eliminarea sau modificarea împrejurărilor favorizante în vederea scăderii probabilităţii
de producere,
- prevederea de măsuri şi mijloace adecvate pentru a face faţă situaţiilor de urgenţă.
Pentru obţinerea unei eficienţe cât mai mari a acţiunii preventive într-o organizaţie este
absolut necesară coordonarea adecvată a cunoştinţelor şi informaţiilor pe care le pot aduce
cele patru discipline de studiu: igiena industrială, ergonomia, psiho-sociologia muncii şi
medicina muncii.

5. Managementul riscurilor profesionale

Pericolul - reprezintă sursa unei posibile leziuni sau afectări a sănătăţii angajaţilor în
timpul lucrului.
În fapt, - este caracteristica unui sistem/ proces/ echipament/ element cu potenţial de
afectare a sistemului de muncă sau a unor elemente ale acestuia.
Pe de altă parte,
Riscul de accidentare şi îmbolnăvire profesională - reprezintă o combinaţie între
probabilitatea şi gravitatea unei posibile leziuni sau afectări a sănătăţii într-o situaţie
periculoasă.
Managementul riscurilor profesionale cuprinde:
analiza,
evaluarea
şi
controlul
riscurilor profesionale:
- analiza presupune identificarea pericolelor şi estimarea riscurilor corespunzătoare
 riscurilor identificate.
- evaluarea presupune o judecată de valoare asupra riscului estimat
- controlul reprezintă, de fapt, luarea de decizii cu privire la măsurile de prevenire
necesare pentru diminuarea şi eliminarea riscurilor, verificarea realizării acestora
şi reevaluarea riscului rezidual şi reprezintă obiectivul principal al
managementului riscurilor profesionale urmărind eliminarea, substituirea sau
reducerea acestora.
Managementul riscurilor profesionale - reprezintă esenţa prevenirii accidentelor de
muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale, întrucât are o focalizare orientată spre pericolele şi
riscurile existente la locul de muncă.
Scopul managementului riscurilor este stabilirea măsurilor de prevenire care pot anula
posibilitatea accidentării sau îmbolnăvirii profesionale, eliminând pericolul la sursă,
reducându-i probabilitatea de producere sau diminuându-i consecinţele nedorite.
Managementul riscurilor trebuie să fie un proces continuu aplicat echipamentelor de
muncă de la faza de concepţie şi până la demolarea, distrugerea sau scoaterea din uz a
acestora.
Indiferent de metodele utilizate, un management eficient al riscurilor profesionale este
acela care realizează protecţia sănătăţii şi securitatea lucrătorilor la locurile de muncă, prin
eliminarea sau, acolo unde nu este posibil acest lucru, diminuarea expunerii la riscuri
profesionale.
O situaţie ideală, reprezentată de „zero riscuri” în sistemul de muncă, este greu de
realizat. Totuşi, preocupările unor întreprinderi pentru realizarea „stării de bine” în muncă, ori
a „bunăstării” la locul de muncă au demonstrat faptul că este posibilă atingerea unui nivel
înalt al prevenirii, prin eliminarea ori reducerea la minim a riscurilor „clasice”. Aceste
întreprinderi au reuşit să-şi focalizeze atenţia asupra unor abordări moderne ale noilor riscuri,
precum managementul stresului.
Evaluarea nivelului de risc/securitate în muncă pentru un sistem de muncă (loc de
muncă, un atelier, o secţie sau o întreprindere) permite ierarhizarea riscurilor în funcţie de
dimensiunea lor şi alocarea eficientă a resurselor pentru măsurile prioritare. Ea are scopul de a
determina dacă este necesară o reducere a riscului sau dacă securitatea a fost atinsă în sistemul
de muncă. Dacă este necesară o reducere a riscului, trebuie selectate şi aplicate măsuri de
securitate adecvate, iar în timpul acestui proces trebuie să verifice dacă, în urma aplicării
noilor măsuri de securitate, nu s-au creat pericole suplimentare. La apariţia unor pericole
suplimentare, acestea trebuie să fie adăugate listei pericolelor identificate şi reluată procedura
de evaluare a riscului.

6. Evaluarea riscurilor

Evaluarea riscurilor este unul dintre pilonii principali ai directivei-cadru şi ai altor

directive privind sănătatea şi securitatea în muncă. O abordare preventivă, bazată pe evaluarea
riscurilor, reprezintă fundamentul abordării europene a securităţii şi sănătăţii în muncă.
Dacă procesul de evaluare a riscurilor, ca început al abordării manageriale a riscurilor,
nu este efectuat corect sau nu este efectuat deloc, există şanse slabe să se implementeze
măsurile preventive corespunzătoare. Este nevoie de o abordare integrată a evaluării
riscurilor, care să ia în considerare diferitele etape ale evaluării riscurilor, diferitele nevoi ale
angajatorilor individuali şi lumea muncii aflată în schimbare.
Evaluarea riscurilor este un proces care constă în identificarea riscurilor pentru securitatea
şi sănătatea lucrătorilor, generate de pericolele existente la locul de muncă, o examinare
sistematică a tuturor aspectelor muncii, pentru a se stabili:
 cauzele unor posibile vătămări sau răniri;
 posibilităţile de eliminare a pericolelor şi, dacă nu este posibil;
 măsurile de prevenire sau protecţie care sunt sau trebuie implementate pentru a ţine
sub control riscurile.
Procedura de evaluare a riscurilor cuprinde o serie de etape:
- Stabilirea unui program de evaluare a riscurilor (pe loc de muncă/post de muncă/
flux tehnologic);
- Identificarea pericolelor şi a persoanelor expuse;
- Evaluarea riscurilor (estimare calitativă şi cantitativă a cauzelor şi efectelor –
gravitate şi probabilitate);
- Identificarea măsurilor corespunzătoare pentru eliminarea sau ţinerea sub control a
riscurilor;
 - Stabilirea acţiunilor corective şi preventive, a acţiunilor concrete în baza planului
stabilit în urma ierarhizării riscurilor;
- Punerea în aplicare a măsurilor stabilite
- Monitorizarea şi revizuirea măsurilor de protecţie şi prevenire pentru ţinerea sub
control a riscurilor
- Măsurarea eficienţei activităţii
Evaluarea riscurilor - ar trebui să fie structurată şi aplicată astfel încât:
- să se identifice pericolele generate la locul de muncă şi să fie evaluate riscurile asociate
cu aceste pericole, să se stabilească măsurile care trebuie luate pentru a proteja
sănătatea şi securitatea lucrătorilor, ţinând cont de cerinţele legislative;
- să se evalueze riscurile pentru a face cea mai bine informată selecţie a echipamentelor
de lucru, a substanţelor sau a preparatelor chimice folosite, dotarea locului de muncă şi
organizarea muncii;
- să se verifice caracterul corespunzător al măsurilor puse în aplicare;
- să se stabilească prioritatea activităţilor necesare şi alte măsuri;
- să dovedească angajatorilor, autorităţilor competente, lucrătorilor şi reprezentanţilor lor
că au fost luaţi în considerare toţi factorii legaţi de muncă şi că s-a luat o hotărâre
valabilă în legătură cu riscurile şi măsurile necesare pentru protejarea sănătăţii şi a
securităţii;
- să se asigure că măsurile de prevenire şi metodele de lucru şi de producţie, care sunt
considerate necesare şi puse în aplicare în urma unei evaluări a riscurilor, asigură
obţinerea de îmbunătăţiri la nivelul protecţiei lucrătorului.
Persoanele care efectuează evaluări ale riscurilor la locul de muncă ar trebui să deţină
cunoştinţe şi/sau informaţii despre:
- pericolele şi riscurile a căror existenţă este deja confirmată şi modul în care acestea se
produc;
- materialele, echipamentele şi tehnologia folosite la locul de muncă;
- procedurile de lucru, organizarea şi interacţiunea lucrătorilor cu materialele folosite;
- tipul, probabilitatea, frecvenţa şi durata expunerii la pericole. În unele cazuri, aceasta
poate presupune aplicarea unor tehnici de măsurare moderne, aprobate;
- relaţia dintre expunerea la un pericol şi efectul acestuia;
- standardele şi cerinţele legale, care sunt relevante pentru riscurile existente la locul de
muncă;
- ce se consideră bune practici în domenii în care nu există standarde legale specifice.
Angajatorii trebuie să se asigure că cel care efectuează evaluarea riscurilor, fie că este un
angajat sau un consultant extern, vorbeşte cu angajaţii sau cu alte persoane, cum ar fi
contractanţii care realizează efectiv muncă. În cazul în care angajaţii din cadrul unor
întreprinderi diferite lucrează în acelaşi loc de muncă, este posibil ca evaluatorii să trebuiască
să împărtăşească informaţii cu privire la riscurile şi măsurile privind securitatea şi sănătatea,
care se aplică pentru combaterea riscurilor respective. Angajatorul este cel care trebuie să
aranjeze această facilitate.

7. Prevenirea riscurilor profesionale - istoric

Sistemele de securitate reprezintă un ansamblu de dispozitive (suporţi tehnici) şi

procedee (suporţi logici) care acţionează asupra sistemelor de muncă pentru a le creşte
siguranţa. Pentru ca un sistem de securitate să fie integrat în sistemul de muncă este necesar a
se aplica „principiul proximităţii”: cu cât se acţionează mai de „aproape” asupra riscului, cu
atât mai eficace va fi prevenirea acestuia. Termenul „aproape” se referă la proximitatea fizică,
temporală şi conceptuală.
 Principiul proximităţii în prevenire înseamnă conceperea securităţii sistemului odată
cu acesta, adică încă din faza de proiectare.
În secolele „preindustriale”, cercetările privind ameliorarea condiţiilor de muncă,
diminuarea eforturilor şi creşterea randamentului au avut un caracter sporadic şi local.
Scrierile antice relatează despre acţiuni şi măsuri exprese de protecţie a lucrătorilor,
despre măsurile pentru combaterea saturnismului şi a intoxicaţiei cu mercur, cum ar fi:
apărători ale mâinii, măşti din băşici de peşte pentru şlefuitori, jambiere, tuburi de ventilaţie în
mine, etc.
Caracteristica procesului de producţie din acea etapă era efortul muscular, fapt pentru
care şi cercetările erau orientate tot spre studierea acestuia. Treptat, concepţia s-a lărgit, tot
mai multe ştiinţe au început să se preocupe de relaţia om-maşină-mediu ambiant: medicina,
antropologia, sociologia, psihologia, ştiinţele economice. Fiecare dintre aceste ştiinţe au
analizat impactul dintre om şi elementele procesului de muncă din propriul său punct de
vedere, căutând soluţii pentru protejarea lucrătorului concomitent cu creşterea productivităţii.
Referitor la evoluţia studiului în domeniul muncii pot fi amintite câteva exemple
ilustrative de-a lundul secolelor:
La mijlocul sec. al XIII-lea, medicul francez Arnaud de Villeneuve a dedicat bolilor
profesionale mai multe capitole din tratatul său de igienă, subliniind rolul factorilor de
ambianţă la diferite locuri de muncă: căldură, umiditate, pulberi toxice.
Leonardo da Vinci (1452-1519) s-a preocupat, printre altele, şi de măsurarea timpilor
de muncă, a conceput reprezentări vizuale ale diferitelor faze ale muncii, a proiectat unelte şi
maşini pentru uşurarea efortului în construcţii şi a făcut cercetări sistematice privind operaţiile
de săpat la carierele de marmură, împărţindu-le pe faze şi timpi parţiali.
În 1546, Agricola studiază ventilaţia, pauzele de muncă şi securitatea în mine, iar
Galileo Galilei (1546-1642) compară fenomenele fizice legate de gravitaţie cu semnele de
oboseală musculară. Sanctorius (1561-1636) notează parametrii fiziologici observabili la om
în procesul muncii sau în repaus: greutate, temperatură, schimbări digestive, volumul
transpiraţiei, frecvenţa pulsului. Borelli (1608-1679) evaluează matematic forţele musculare
transmise prin pârghiile osoase.
Inginerul militar Sebastien le Pestre (1633- 1707) s-a preocupat de determinarea
activităţii maxime pe care o puteau presta muncitorii, într-o zi, la lucrările de fortificaţii – a
efectuat măsurători privind sarcinile suportabile pentru lucrătorii terasieri, în plan orizontal
sau oblic, evaluând traseele maximale în funcţie de particularităţile terenului, prevăzând locuri
de schimbare, orare şi pauze. Împreună cu colaboratorul său B.F. Belidor a studiat relaţiile
hrană-performanţă şi oboseală-scăderea productivităţii.
Ramassini a scris Tratatul maladiilor meşteşugarilor, în care ia în considerare
factorii de ambianţă (zgomot, pulberi), posturile de lucru şi nocivităţile pur toxice.
La începutul sec. al XVIII-lea, Stephen Hales realizează primele instalaţii mari de
ventilaţie modernă şi evaluează viteza de confort a aerului pompat, care se poate susţine în
deplină siguranţă.
Ch. C. Coulomb a scris în 1775 o lucrare în care a propus o metodă de evaluare a
cantităţii de muncă necesară în diferite profesiuni, considerate cele mai grele, stabilind
totodată şi care este efortul maxim cerut unui muncitor.
Benjamin Thompson studiază, în jurul anului 1800, protecţia termică a ţesăturilor
utilizând termometrul şi iluminatul cu ajutorul fotometrului, ambele instrumente fiind creaţiile
sale.
În 1816, Davy a imaginat o lampă detectoare şi proiectoare pentru mineri, bazată pe
proprietăţile pânzei metalice, pe care Jean Aldini o aplică, spre anul 1820, împreună cu
proprietăţile azbestului, la protecţia împotriva căldurii şi focului.
Spre mijlocul sec. al XIX-lea, Villermé insistă asupra accidentelor datorate maşinilor
şi propune mijloace pentru evitarea lor.
În 1871, medicul suedez Holgren a examinat deficienţele perceperii culorilor de către
mecanicii de la căile ferate şi a propus să se ţină seama de acest lucru la încadrea personalului
feroviar.
În 1890, F. Kraepelin şi-a dezvoltat teoria sa despre curba de lucru şi oboseală, iar A.
Bine şi T. Simon au pus bazele sistemului de teste pentru examinarea inteligenţei.
Spre finele sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea apar şi se dezvoltă ca ramuri
distincte fiziologia muncii, psihologia muncii, sociologia muncii, ergonomia, protecţia
muncii.
În România, unul din fondatorii şcolii româneşti de fiziologie experimentală este
considerat profesorul de fiziologie I. Atanasiu, datorită studiilor privind optimizarea
performanţelor neuromotorii în sport şi în muncă, iar profesorul I. Niţescu de la Cluj s-a
orientat spre investigaţii preponderent biochimice asupra efortului muscular.

8. Prevenirea riscurilor profesionale - principii

În acţiunea de prevenire a riscurilor trebuie aplicate următoarele principii generale:

- principiul eficienţei, pe baza căruia angajatorul trebuie să garanteze într-un mod
eficient siguranţa şi sănătatea lucrătorilor de care răspunde;
- principiul gestiunii democratice, care conjugă răspunderea angajatorului cu
recunoaşterea dreptului lucrătorilor de a participa, de a fi consultaţi şi de a
participa activ la toate acele probleme de securitate şi sănătate în muncă care îi
afectează;
- principiul cooperării şi coordonării acţiunilor atunci când în acelaşi loc de muncă
îşi desfăşoară activitatea lucrători din mai multe întreprinderi.
Directiva cadru, şi implicit Legea securităţii şi sănătăţii în muncă, stabileşte
principiile de prevenire:
- principiul eliminării: evitarea riscurilor;
- principiul evaluării riscurilor inevitabile: evaluarea riscurilor care nu se pot evita,
- principiul prevenirii la sursă: combaterea riscurilor sursă;
- principiul adaptării personale: adaptarea muncii la om în ceea ce priveşte structura
posturilor de muncă, alegerea echipelor şi metodelor de lucru şi de producţie în
vederea atenuării muncii monotone, repetabile şi de a reduce efectele asupra
sănătăţii;
- principiul adaptării tehnice: a avea în vedere progresul tehnic;
- principiul prevenirii înlocuitoare: înlocuirea aspectului periculos cu ceea ce poate
însemna puţin sau nici un fel de risc;
- principiul planificării: planificarea prevenirii, cautând un ansamblu coerent care să
integreze tehnica, condiţiile de muncă, relaţiile sociale şi influenţa factorilor
ambientali ai muncii;
- principiul prevenirii colective: adoptarea de măsuri care să prioriteze protecţia
colectivă celei individuale;
- principiul autoprotecţiei: furnizarea de instrucţiuni corespunzătoare lucrătorilor.
Din perspectiva adaptării personale, a adaptării muncii la om, trebuie avute în vedere şi
obligaţiile privind luarea în considerare a capacităţilor profesionale ale lucrătorilor în ceea ce
priveşte securitatea şi sănătatea în muncă, atunci când i se încredinţează sarcini, să se adopte
măsurile care să garanteze că doar lucrătorii care au fost suficient şi adecvat instruiţi şi
informaţi să aibă acces la zonele de risc grav şi specific.
 9. Concluzii

Importanţa economică a securităţii şi sănătăţii în muncă este ceea ce factorii de decizie

consideră că aceasta trebuie să fie, pentru că este în acelaşi timp o problemă în domeniul
social şi al sănătăţii publice, precum şi în domeniul economic şi al afacerilor. Motivele pentru
care se doreşte o mai bună securitate şi sănătate în muncă provine din scopurile sociale cât şi
din cele economice. Efectele de natură economică ale accidentelor şi vătămărilor profesionale
pot fi identificate ca fiind cheltuieli financiare, daune sau pierderi de resurse.
Managementul securităţii şi sănătăţii în muncă contribuie la beneficiile economice atât
ale întreprinderii, cât şi a societăţii ca întreg. La nivel de întreprindere, prevenirea
accidentelor poate avea beneficii sub forma reducerii pierderilor anticipate, economii ale
cheltuielilor sau câştiguri suplimentare. În multe cazuri, beneficiile suplimentare (sau efectele
pozitive colaterale neprevăzute ale activităţii de prevenire) sunt chiar mai importante decât
beneficiile care sunt legate în mod direct de reducerea concediului pe caz de boală.
Implementarea managementului de securitate şi sănătate în muncă este astăzi un
imperativ pentru orice tip de organizaţie, indiferent de natura activităţii sale. Raţiunea pentru
care este necesară abordarea cu cea mai mare seriozitate a aspectelor privind securitatea şi
sănătatea în muncă ţine atât de prerogativele legislaţiei în vigoare, cât şi de dreptul
fundamental al omului în statul civil de drept de a-i fi ocrotită sănătatea şi asigurată siguranţa.

BIBLIOGRAFIE:
1. Viorel Cornescu, Paul Marinescu, Doru Curteanu, Sorin Toma – Management şi marketing
2. http://ro.wikipedia.org/wiki/Management
3. Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate în Muncă – Inventarul costurilor sociale şi economice ale
accidentelor de muncă
4. Florin Paşa – Managementul securităţii muncii, Tribuna Economică, Bucureşti, 2008
5. Alexandru Darabont, Ştefan Pece, Aurelia Dăscălescu – Managementul securităţii şi sănătăţii în muncă, vol.
I, Editura AGIR, Buccureşti, 2001
 CONSIDERAŢII PRIVIND EVALUAREA RISCURILOR ÎN
DOMENIUL SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ
Rezumat:
Legislaţia în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă prevede ca obligaţie a angajatorului, identificarea
pericolelor şi evaluarea riscurilor de accidentare şi/sau îmbolnăvire profesională pentru fiecare componentă a
sistemului de muncă, respectiv executant, sarcină de muncă, mijloace de muncă/echipamente de muncă şi mediul
de muncă, pe locuri de muncă/posturi de muncă.
Metoda utilizată pentru evaluarea riscurilor este aleasă de angajator, are la bază probabilitatea şi gravitatea
manifestării unui risc. Totuşi, la stabilirea probabilităţii ar trebui avute în vedere aspecte cum ar fi: frecvenţa şi
durata expunerii, viteza de apariţie a evenimentului periculos, posibilităţi de evitare sau limitare a daunei etc.,
iar pentru gravitate ar trebui să se ţină seama şi de alţi factori, precum:
natura obiectului protejat,
gravitatea leziunii sau afectarea sănătăţii,
mărimea daunei,
frecvenţa

Cuvinte cheie: evaluare, gravitate, probabilitate, frecventa, efect, coeficient de pondere, nivel de risc

Atât pierderile umane, cele financiare, cât şi daunele materiale şi de mediu cauzate de
evenimentele produse în timpul procesului de muncă de muncă ar putea fi prevenite dacă
angajatorii, lucrătorii, organizaţiile sindicale şi patronatele ar conştientiza importanţa
respectării cerinţelor minime de securitate şi sănătate în muncă impuse de legislaţia naţională
ce transpune directivele Uniunii Europene.
Aceasta înseamnă că orice întreprindere trebuie să anticipeze pericolele care pot genera
accidente de muncă sau boli profesionale, cât şi daune aduse proprietăţii sau mediului, în loc
să reacţioneze după ce astfel de evenimente au avut loc. O etapă esenţială pentru a
implementa o abordare responsabilă în domeniul securităţii şi sănătăţii la locul de muncă este
evaluarea riscurilor profesionale.
Evaluarea riscurilor profesionale este un instrument ce contribuie la aplicarea
principiilor de prevenire la nivelul întreprinderii/unităţii, principii care ar trebui să ţină cont
nu numai de cerinţele la nivel naţional şi european, ci şi de cerinţele unităţii respective, a
angajatorului, bineînţeles stabilite în condiţiile legii.
Finalul unei evaluări de riscuri reprezentând în cele din urmă stabilirea unei priorităţi în
realizarea măsurilor care ar putea aduce daune însemnate pentru angajator, angajaţi sau chiar
pentru societate în ansamblul ei (exemplu explozia unei centrale nucleare), în condiţiile
manifestării riscurilor, respectiv a factorilor de risc care să ducă la producerea daunei
respective.
Conform OHSAS 18001-2007, pericolul reprezintă o sursă sau situaţie cu un potenţial
dăunător exprimat în accidentare, îmbolnăvire, deteriorare a proprietăţii sau a mediului de
muncă sau o combinaţie între acestea.
Însăşi din definiţia pericolului rezultă că efectele pe care ar trebui să le evite angajatorul
sunt legate şi de eventualele daune aduse proprietăţii şi a mediului faţă de care angajatorul
este direct interesat.
Evenimentele produse în timpul desfăşurării procesului de producţie, pot aduce pe lângă
accidentele de muncă şi boli profesionale şi alte tipuri de daune. Ca un exemplu pentru cele
arătate anterior se poate avea în vedere o eventuală explozie produsă în bucătăria unui
restaurant care, deşi nu a dus la accidentarea nici unei persoane aflată în exercitarea sarcinilor
de serviciu, a cauzat distrugerea echipamentelor de muncă aflate în bucătărie, a dus la
accidentarea unor clienţi - daune care vor fi suportate de către angajator. În alte cazuri pe
lângă aceste efecte pot avea loc degajări nocive în mediu care să afecteze bunuri, persoane,
vietăţi, vegetaţie, pentru care în final angajatorul la care s-a produs evenimentul va suporta
consecinţele pentru acesta şi respectiv a daunelor cauzate, dauna fiind direct proporţională cu
numărul persoanelor afectate, a cantităţii de bunuri, etc.
Pe de altă parte evenimentele pot fi dependente de experienţa lucrătorilor, gradul de
specializare şi pregătire a acestora, de predispunerea lor la producerea evenimentelor (istoric
al unor evenimente la care a participat lucrătorul în calitate de făptuitor sau chiar victimă,
etc.).
Faţă de cele expuse anterior, autorii prezentei lucrări consideră că unele metode de
evaluare (într-o măsură mai mică sau mai mare) nu răspund tuturor cerinţelor prezentate şi
faţă de care angajatorii sunt direct interesaţi.
De asemenea se consideră că metodele de evaluare a riscurilor pot fi îmbunătăţite în
condiţiile prezentate mai sus prin introducerea unor coeficienţi de pondere, care să ţină cont şi
de cele prezentate anterior.
În stabilirea coeficienţilor de pondere, se va ţine cont şi de faptul că gravitatea poate fi
estimată şi de factori precum: natura obiectului protejat, gravitatea leziunii sau afectarea
sănătăţii, importanţa (mărimea) daunei; iar din punct de vedere al estimării probabilităţii de
producere a evenimentului poate fi estimată şi de factori precum: frecvenţa şi durata
expunerii, posibilităţile de evitare sau limitare a daunei, viteza de apariţie a evenimentului
periculos, etc.

Pentru exemplificare se vor prezenta propunerile autorilor prezentei lucrări raportate la

câteva metode de evaluare, la care este posibil aplicarea unor asfel de coeficienţi.
Autorii nu-şi propun prezentarea metodelor de evaluare şi nici a modului de efectuare a
evaluării propriu-zise.
Coeficienţii propuşi nu fac obiectul unor studii, ci sunt luaţi aleatoriu numai pentru a
putea face o prezentare a modului cum cred autorii prezentei lucrări că unele metode de
evaluare pot fi îmbunătăţite în folosul angajatorilor, cât şi al stabilirii priorităţilor de realizare
a măsurilor mai aproape de valoarea daunelor care pot fi cauzate de eveniment.

METODA KINNEY

Elementele (factorii de evaluare) care se au în vedere sunt:

- posibilitatea P
- frecvenţa F
- efect E
Indicele KINNEY (R) este dat de relaţia:
R=PxFxE
în care efectul E reprezintă:
1 – mic (răni uşoare sau accidente de muncă fără întrerupere-micro)
2 – important (accident de muncă cu pierdere de timp sau invaliditate permanentă
< 10%)
3 – grav (invaliditate, răni ireversibile sau invaliditate permanentă >10%)
6 – foarte grav - un om mort
10 – catastrofă - mai mulţi oameni morţi

În acest caz se poate observa că nu este luat în considerare efectul cauzat privind
pierderile materiale care ar putea avea loc, impactul asupra mediului, etc.
În acest sens se consideră că pot fi utilizaţi diferiţi coeficienţi de pondere care să aibă în
vedere şi astfel de situaţii, făcându-se următoarele propuneri :

E= E1 x K
 K = K1 x K2 x ......Kn

unde:
E1 = efect
K1, K2, ...., Kn = coeficienţi de pondere, pentru care pot fi stabilite diferite valori
pentru aceştia.
Se consideră că în condiţiile în care aceştia reprezintă o daună mai mare prin adăugare
unor pierderi materiale, daune asupra mediului, a vietăţilor, efect asupra unor persoane din
afara unităţii, etc. aceştia ar trebui să aibă valori supraunitare, iar în condiţiile în care nu
amplifică efectul, valorile coeficienţilor vor avea valoare unitară.
Spre exemplificare:
K1= pagube materiale aduse în cadrul societăţii, spre exemplu pentru cazul cu explozia
în bucătăria unui restaurant, de care s-a făcut vorbire anterior, ar putea avea
următoarele valori:
K1 = 1,1 – distrugerea unui echipament de muncă
K1 = 1,2 – distrugerea a două sau mai multe echipamente de muncă
K1 = 1,3 – distrugere a două sau mai multe echipamente de muncă şi parţial
a bucătăriei
K1 = 1,4 – distrugere clădire
K1 = 1 – fără distrugere a vreunui echipament de muncă
K2 = pagube aduse zonelor învecinate locaţiei
K2 = 1,5 – daune minore locaţii gen magazii, foişoare
K2 = 1,6 – daune medii la clădiri învecinate
K2 = 1, 7 – daune majore la clădiri învecinate
K2 = 1 – fără afectarea zonei învecinate
K3 = afectarea unor persoane din afara lucrătorilor unităţii
K3 =1 – nu afectează alte persoane
K3 = 2 – afectarea altor persoane
Ţinându-se seama de condiţiile concrete ale unităţilor în care se face evaluarea se pot
adăuga diferiţi alţi coeficienţi de pondere, care să ţină cont de natura şi întinderea daunelor
care pot avea loc.
În cazul exemplificat mai sus formula indicelui KINNEY, devine:

R = P x F x E1 x K1 x K2 x .......Kn

De asemenea se pot stabili coeficienţi de pondere atât pe posibilitate cât şi pe frecvenţă.

METODA INCPDM

Calculul nivelului de risc, se realizează conform relaţiei:

n

ri  Ri
1
Nr = n

ri
1
unde:
Nr = nivelul de risc global pe locul de muncă
ri = nivel de risc, al factorului de risc identificat
Ri = coeficient de pondere , unde ri = Ri
 Nivelul de risc ri este stabilit în funcţie de gravitatea raportată la consecinţa maxim
admisibilă şi frecvenţa de producere a evenimentului.
Gravitatea este reprezentată în tabelul de mai jos:

CLASE DE CONSECINŢE GRAVITATEA CONSECINŢELOR

GRAVITATE
- consecinţe minore reversibile cu incapacitate
1 NEGLIJABILE de muncă previzibilă până la 3 zile
calendaristice (vindecare fără tratament)
- consecinţe reversibile cu o incapacitate de
2 MICI muncă previzibilă de 3 - 45 zile, care necesită
tratament medical
- consecinţe reversibile cu o incapacitate de
3 MEDII muncă previzibilă între 45 - 180 zile care
necesită tratament medical şi prin spitalizare
- consecinţe ireversibile cu o diminuare a
4 MARI capacităţii de muncă de maxim 50 %
(invaliditate de gradul III)
- consecinţe ireversibile cu pierdere între 50 -
100 % a capacităţii de muncă, dar cu
5 GRAVE
posibilitate de autoservire (invaliditate de
gradul II)
- consecinţe ireversibile cu pierderea TOTALĂ
6 FOARTE GRAVE a capacităţii de muncă şi a capacităţii de
autoservire (invaliditate de gradul I)
7 MAXIME - DECES
Se observă că nu sunt luate în considerare o serie de elemente destul de importante cum
ar fi daunele materiale, număr de persoane afectate, timp expunere, experienţă lucrători,etc.,
de care să se ţină cont în stabilirea priorităţilor la realizarea măsurilor.
Faţă de cele prezentate mai sus, autorii lucrării fac propunerea ca şi coeficientul de
pondere Ri să ţină cont de aceste aspecte şi anume, Ri să fie dat de relaţia:

Ri = ri x K1 x K2 x ......Kn
unde:
ri = nivel de risc, al factorului de risc identificat
K1,K2,....Kn = coeficienţi de pondere, pentru care pot fi stabilite diferite valori pentru
aceştia.
Coeficienţii Ki pot reprezenta şi avea valori cum ar fi:
K1 = care să ţină cont de numărul de persoane afectate
K1 = 1 – un lucrător afectat
K1 = 1,2 – două persoane afectate
K1 = 1,5 – minim trei persoane afectate
K1 = 1, 4 – afectarea unor persoane din afara societăţii
K1 = 2 – mai mult de trei lucrători afectaţi şi afectarea şi a altor persoane din
afara societăţii
K2 = pagube materiale
K2 = 1 – fără pagube materiale
 K2 = 1,2 – pagube materiale minore
K2 =1, 5 – pagube materiale majore
K2 = 2 – pagube materiale majore şi afectarea unor bunuri care nu aparţin
societăţii
Pe acelaşi principiu stabilindu-se valori şi pentru alţi coeficienţi K de care trebuie să se
ţină cont.
În aceste condiţii formula de calcul pentru nivelul de risc global pe locul de muncă
devine:

 ri  ri  k1 k 2  ......
1
Nr = n

 ri
1

EVALUAREA RISCURILOR ÎN IMM

Metodă a fost elaborată şi publicată sub forma “Ghid de evaluare” de către Inspecţia
Muncii în cadrul proiectului Phare de înfrăţire instituţională „Implementarea legislaţiei
armonizate în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă în întreprinderile mici şi mijlocii”.
Primul pas constă în evaluarea fiecărui pericol din punctul de vedere al următoarelor
clase de gravitate a vătămării:
• Mortal: consecinţa unui pericol este un accident sau o boală profesională mortală
• Foarte grav: consecinţa pericolului este un accident de muncă grav, ce are ca
rezultat invaliditate sau incapacitate temporară de muncă mai mare de 90 de
zile (concediu medical mai mare de 90 de zile)
• Grav: consecinţa unui pericol este un accident de muncă, ce are ca rezultat
incapacitate temporară de muncă de 3 până la 90 de zile (concediu medical de
3 până la 90 de zile)
• Moderat: consecinţa unui pericol este un accident de muncă, ce are ca rezultat
incapacitate temporară de muncă de 1-2 zile (concediu medical mai mic de 3
zile)
Al doilea pas constă în evaluarea probabilităţii unui pericol de a cauza vătămare. Pentru
aceasta, trebuie luaţi în calcul patru factori:
• Caracteristicile intrinseci ale pericolului (de exemplu, toxicitatea
agentului chimic)
• Posibilitatea de a recunoaşte o situaţie periculoasă pentru a evita consecinţele
ulterioare
• Posibilitatea producerii unei situaţii periculoase
• Frecvenţa şi durata expunerii la o situaţie periculoasă
Echipa de evaluare a riscului trebuie să ajungă în final la un consens bazat pe dovezi
pentru a aloca unui pericol o clasă de probabilitate a apariţiei, conform următoarei scheme.
Trebuie folosite calificarea şi experienţa lucrătorilor implicaţi:
• Foarte probabil: pericolul apare cel mult o dată în 10 zile lucrătoare
• Probabil: pericolul apare o dată la şase luni
• Rar: pericolul apare o dată pe an
• Foarte rar: pericolul apare o dată la cinci ani
• Improbabil: pericolul apare cel mult o dată la 5 ani
Combinarea gravităţii vătămării şi probabilităţii unui pericol de a cauza o vătămare
conduce la următoarele categorii de risc:
 Grilă categorii de risc

gravitate mortal foarte grav moderat

grav
probabilitate
foarte probabil 5 5 4 4
probabil 5 4 4 3
rar 4 4 3 3
foarte rar 4 3 3 2
improbabil 3 3 2 1

Categoria de risc 5: sunt necesare acţiuni imediate şi încetarea lucrului până ce gravitatea
şi/sau probabilitatea riscului este redusă prin măsuri tehnice
Categoria de risc 4: sunt necesare acţiuni, dar lucrul poate continua dacă au fost luate cel
puţin măsuri organizatorice
Categoria de risc 3: sunt necesare acţiuni şi trebuie implementate cel puţin măsuri pe
termen mediu
Categoria de risc 2: nu sunt necesare acţiuni, dar pericolul trebuie supravegheat (de ex.
instruirea lucrătorilor)
Categoria de risc 1: riscul este neglijabil

Se observă că şi nici în acest caz sunt luate în considerarea aspecte referitoare la

numărul de lucrători expuşi, durata expunerii, daune materiale asupra mijloacelor de
producţie, efecte asupra locaţiei şi asupra mediului înconjurător, etc.
Pentru ierarhizarea măsurilor de prevenire ca urmare a aplicării acestei metode, se
propune ca la stabilirea clasei de risc să se aibă în vedere coeficienţi K de care să fie luaţi în
calcul. Grila categoriilor de risc ar arăta astfel:

gravitate mortal foarte grav grav moderat

probabilitate
foarte probabil 5 X Ki 5 X Ki 4 X Ki 4 X Ki
probabil 5 X Ki 4 X Ki 4 X Ki 3 X Ki
rar 4 X Ki 4 X Ki 3 X Ki 3 X Ki
foarte rar 4 X Ki 3 X Ki 3 X Ki 2 X Ki
improbabil 3 X Ki 3 X Ki 2 X Ki 1 X Ki

unde Ki = coeficient de pondere pentru care pot fi stabilite diferite valori

Spre exemplificare :
K1 = număr de lucrători expuşi
K1 = 1 – un lucrător expus
K1 = 2 – doi lucrători expuşi
K1 = 5 – trei sau mai mulţi lucrători expuşi
K2 = pagube materiale asupra mijloacelor de muncă
K2 = 1 – un echipament de muncă afectat
K2 = 2 – două echipamente de muncă afectate
K2 = 5 – trei sau mai multe echipamente de muncă afectate
K3 = pagube materiale asupra locaţiei
K3 = 1 – pagube minore asupra locaţiei
 K3 = 2 – pagube medii asupra locaţiei
K3 = 5 – pagube majore asupra locaţiei
K3 = pagube materiale asupra mediului înconjurător
K3 = 1 – pagube minore asupra mediului înconjurător
K3 = 2 – pagube medii asupra mediului înconjurător
K3 = 5 – pagube majore asupra mediului înconjurător
Coeficienţii pot fi definiţi de evaluatori funcţie de condiţiile concrete din unitate,
activitate desfăşurată, etc

Concluzii

Pentru a stabili o prioritate reală în realizarea măsurilor stabilite ca urmare a unei

evaluări a riscurilor şi pentru a da o imagine cât mai aproape de realitate asupra daunelor care
se pot produce prin manifestarea factorilor de risc identificaţi, este necesar a se ţine cont de
toate elementele care concură la aceste manifestări.
Autorii lucrării consideră că metodele de evaluare trebuie să ţină cont şi de elemente
cum ar fi pagubele materiale, număr de personal afectat, dar şi de experienţa şi pregătirea
lucrătorilor, a influenţei timpului de expunere, etc. astfel încât angajatorul să fie în deplinătate
cunoştinţă asupra efectelor şi priorităţii măsurilor ce trebuiesc adoptate.
 ASPECTE GENERALE PRIVIND REALIZAREA EVALUĂRII
RISCURILOR PE LINIE DE SECURITATE ŞI SĂNĂTATE ÎN MUNCĂ
LA UNITĂŢILE CARE REALIZEAZĂ ACTIVITATEA DE
RECONDIŢIONARE A ELEMENTELOR CUPLAJELOR.

Rezumat: In lucrare este prezentată o clasificare a cuplajelor, forţele care acţionează asupra elementelor
intermediare ale acestora precum şi unele dintre metodele de recondiţionare utilizate de către unităţile care
realizează asemenea activităţi. De asemenea sunt prezentate aspecte generale ale activităţii de evaluare a
riscurilor, scopul principal fiind acela de a proteja sănătatea şi securitatea lucrătorilor. Evaluarea riscurilor,
realizează diminuarea posibilităţii de vătămare a lucrătorilor şi de afectare a mediului, ca urmare a activităţilor
legate de muncă.

Cuvinte cheie: uzarea pieselor, reconditionarea pieselor, pericol, risc, evaluarea riscului

1. Introducere

Cuplajele sunt organe de maşini sau sisteme mecanice echivalente care realizează legătura
între două elemente succesive ale unui lanţ cinematic simplu sau între două subansambluri ale
unei transmisii complexe.
a. După modul de transmitere a momentului de torsiune, cuplajele se clasifică
în:
- Cuplaje mecanice
- Cuplaje hidraulice
- Cuplaje electromagnetice
b. După natura legăturii între elementele lanţului cinematic legate prin cuplaj:
- Cuplaje fixe
- Cuplaje mobile
c. După natura comenzii:
- Cuplaje comandate
- Cuplaje automate
Indiferent de modul de transmitere a mişcării de rotaţie, elementele componente ale cuplajelor
în timpul funcţionării acestea sunt supuse la solicitări frecvent întâlnite cum ar fi: frecarea şi
uzura.
Pe baza studiilor tribologice a rezultat că frecarea este un fenomen complex, iar uzura este o
consecinţă a acesteia. Acest fenomen este însoţit de un proces termic.
Procesul de frecare-uzare evoluează diferit, fiind influenţat de o serie de factori, dintre care se
pot aminti:
 - natura materialelor;
 - tratamentul (termic, termochimic, etc.) aplicat suprafeţelor;
 - felul frecării;
 - tipul lubrifiantului;
 - prezenţa unor aditivi;
Frecarea apare ca urmare a mişcării relative dintre două suprafeţe şi conduce la modificarea
geometriei acestora, la transformarea energiei cinetice în căldură şi la modificarea
caracteristicilor mecanice ale pieselor în contact. Aceste modificări produc scoaterea din
funcţiune parţial sau total a celor două piese şi/sau a ansamblului respectiv.
Forţa de frecare este o forţă tangenţială la nivelul suprafeţei de contact dintre corpurile aflate
în mişcare relativă, ceea ce determină încălzirea şi uzarea suprafeţelor. Toate aceste fenomene
constituie fenomenul de frecare.
În domeniul fabricării şi recondiţionării prin încărcare, una din condiţiile de bază care
concură la realizarea acestui fapt, este cea a utilizării în procesul de elaborare a tehnologiei de
încărcare a unor materiale optime care să asigure o rezistenţă bună la frecare, uzură, oboseală
şi nu în ultimul rând să fie economice.

2. Particularităţi privind operaţiile efectuate în unităţi care realizează activităţi de

recondiţionare a elementelor intermediare ale cuplajelor

La unităţile care realizează activitatea de recondiţionare se poate efectua prin încărcarea

elementelor intermediare ale cuplajelor, se utilizează următoarele procedee:
1) Încărcarea prin sudare - prin depunerea de metal se compensează uzura piesei. Sudarea
se poate face prin mai multe metode, în funcţie de material (oţel slab aliat sau înalt
aliat).
a) Sudarea prin topire cu arc electric – care se aplică în special oţelurilor slab
aliate care se sudează cu preîncălzire şi răcire lentă.
b) Sudarea cu arc electric - Piesele supuse uzurii (conţin 1,5 – 13 % Mn) sunt
încălzite la 12000 C şi dacă sunt răcite lent se separă carburi de mangan care
produc fragilitatea oţelurilor (apar fisuri); sudura se execută pe porţiuni mici (
se asigură o zonă de încălzire redusă şi o durată scurtă) care sunt răcite imediat
cu apă.
c) Sudarea electrică sub strat de flux – este o metodă foarte des utilizată în
domeniul recondiţionării pieselor uzate, obţinându-se durităţi mari ale
materialelor (40 – 45 HRC), rezistenţă la uzare , rezistenţă la coroziune şi
refractaritate. Operaţiile de sudare sub strat de flux se efectuează cu maşini
semiautomate sau automate.
d) Depunerea aliajelor dure prin sudare cu arc electric – aliaje ce conţin W şi Cr
cu liant pe bază de Co şi Fe, duritatea stratului depus variind între 38 – 65
HRC
2) Încărcarea prin metalizare – această metodă are mare eficienţă economică.
Tehnologia de încărcare prin metalizare cuprinde mai multe operaţii şi anume: controlul
vizual al piesei, curăţirea şi degresarea piesei, controlul complex al piesei( deformaţii, uzuri,
fisuri), pregătirea suprafeţelor pentru metalizare de care depinde aderenţa stratului metalizat.
Metalul pulverizat aderă pe piesă în două moduri: mecanic ( prin pătrunderea particulelor
pulverizate printre asperităţile piesei) sau cu ajutorul unui strat intermediar (un strat dintr-un
metal sau aliaj care realizează o reţea de micropuncte de sudare cu piesa şi o aderenţă
mecanică). Prelucrarea mecanică se face funcţie de tipul piesei şi locul prelucrării. Pregătirea
piesei prin utilizarea unui strat intermediar se face de obicei cu ajutorul unor aliaje de Mo, Ni-
Al, Cr-Fe-Al. Această metodă simplifică operaţiile de pregătire, fiind necesare numai
prelucrarea mecanică a spaţiului pentru metalizare si sablare. Metalizarea propriuzisă se
realizează prin pulverizare, piesa fiind fixată în dispozitivul şi maşina unealtă care asigură
mişcările necesare, dispozitivul fiind introdus într-o hotă absorbantă. Suprafeţele care nu
trebuiesc metalizate sunt protejate împotriva pulverizării prin acoperire cu benzi adezive,
tablă subţire sau pastă de protecţie. Parametrii tehnologici sunt următorii: temperatura de
preîncălzire a piesei 80-1800C , distanţa dintre piesă şi aparatul de pulverizare este de 180-200
mm (pentru aplicarea stratului intermediar este de 125-150 mm), unghiul dintre axa conului
de metal pulverizat şi suprafaţa piesei este de 900 (poate fi de minimum 450, la unghiuri mai
mici creşte porozitatea stratului pulverizat), grosimea optimă a stratului metalizat va fi de 0,5
mm.
În urma încărcării piesei cu stratul metalizat se efectuează prelucrările necesare pentru a aduce
piesa la dimensiunile iniţiale. De regulă se fac prelucrări prin strunjire şi apoi rectificare cu
piatră cu granulaţie mare.

3) Încărcarea prin acoperiri galvanice şi chimice – aceste procedee constau în depunerea

electrolitică a unor metale pe suprafaţa pieselor uzate ale cuplajelor pentru aducerea lor la
dimensiunile iniţiale. Ca avantaje: suprafeţele acoperite au duritate şi rezistenţă la uzare mari,
stratul depus este uniform şi foarte precis controlat, nu se modifică structura materialului şi
caracteristicile mecanice ale piesei, procesul tehnologic poate fi automatizat. În funcţie de
metalul depus se folosesc următoarele procedee de încărcare: cromare, fierare şi cuprare.
Datorită materialelor utilizate la fabricarea elementelor intermediare ale cuplajelor ar putea fi
folosit procedeul de fierare care se mai numeşte şi oţelire. Aceasta constă în depunerea pe cale
electrolitică a fierului pe suprafaţa piesei uzate. Electrolitul utilizat este o soluţie apoasă cu
săruri de Fe (sulfat de Fe, clorură de Fe şi Mg), piesa se leagă la catod, iar anodul este o placă
de fier sau oţel cu 0,27%C, 0,2%Mn, 0,04%Si şi 0,04%S. Stratul depus va avea compoziţia
chimică de 0,16%C, o,04%Si şi restul Fe, fără Mn şi S. Pentru a ridica duritatea stratului
depus se poate aplica tratament termochimic cum ar fi carburare sau nitrurare.
După aplicarea unui procedeu menţionat mai sus elementele intermediare ale cuplajelor vor fi
supuse unor operaţii de tratament termic (recoacere, călire, revenire) în funcţie de natura
materialului sau al proprietăţilor dorite.

3. Aspecte generale privind evaluarea riscurilor în unităţi care realizează activităţi de

recondiţionare a elementelor intermediare ale cuplajelor

Evaluarea riscurilor de îmbolnăvire şi accidentare profesională, la locurile de muncă

unde se realizează activităţi de recondiţionarea elementelor intermediare ale cuplajelor, se
poate efectua, parcurgând următoarele etape:
Etapa nr. 1- Stabilirea echipei de evaluare a riscului
Organizarea unei evaluări de risc adecvate, impune alegerea în echipa de evaluare, a
unor persoane competente, compusă în principal din:
- angajator sau reprezentantul său autorizat (administrator, director,
împuternicit,etc.);
- lucrătorii desemnaţi pentru activităţile de prevenire şi protecţie şi/sau serviciul
extern;
- conducătorii locurilor de muncă din cadrul atelierelor de sudură şi secţiei unde
se efectuează operaţiile de tratament termic;
- reprezentanţii lucrătorilor din cadrul unităţii;
- medicul de medicina muncii;
Funcţie de natura pericolelor şi gravitatea presupusă a riscurilor, din echipa de evaluare
a riscurilor, mai pot face parte şi experţi din alte unităţi.
Numărul membrilor care trebuie implicaţi în acţiunea de evaluare a riscurilor, depinde
de mărimea unităţii şi de gravitatea riscurilor prezente la posturile de lucru.
Mărimea şi activitatea economică a unităţii determină gradul de complexitate, timpul şi
resursele alocate pentru realizarea evaluării riscurilor.
Etapa nr. 2-Stabilirea posturilor de lucru şi a zonelor de evaluare
Pentru stabilirea posturilor de lucru şi a zonelor de evaluare, se realizează o analiză
generală, care va servi drept bază pentru investigaţiile ulterioare ale posturilor de lucru şi
pentru eventuala solicitare de participare a unor specialişti. Echipa de evaluare a riscului, va
analiza numărul posturilor de lucru cu tehnologie şi organizare similare, existente. Pentru
acestea, criteriul principal în vederea evaluării riscului este tipul de pericol existent. Dacă
pericolele sunt similare, o singură evaluare de risc, poate acoperi mai multe posturi de lucru.
În cazul în care posturile de lucru sunt diferite, dar anumite pericole şi măsuri de prevenire pot
fi identice, relevante pentru o întreagă zonă, se recomandă introducerea zonelor de evaluare.
În această etapă, echipa de evaluare a riscului, va realiza:
- obţinerea planului de situaţie al unităţii (birouri şi zona de producţie);
- identificarea posturilor de lucru şi poziţionarea acestora în plan (utilaje şi/sau
instalaţii de sudură, cuptoare pentru tratament termic, instalaţii pentru tratarea
suprafeţelor pieselor recondiţionate, etc.
- identificarea posturilor de lucru cu tehnologie similară;
- identificarea pericolelor de incendiu, explozie, zgomot, ce acoperă mai multe posturi
de lucru şi formarea zonelor de evaluare a riscului.
Etapa nr. 3-Realizarea examinării generale a posturilor de lucru
Toate posturile de lucru şi zonele de evaluare, se vor verifica din punctul de vedere al
respectării prevederilor legale în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. Pentru aceasta, se
va utiliza “Lista de verificare pentru examinarea generală”, adaptată la specificul unităţii şi,
în special la prevederile legale în vigoare. Echipa de evaluare a riscului, va colecta sau stabili,
informaţiile şi documentele specificate în listă, privind:
- amplasarea locului de muncă;
- lucrătorul care efectuează lucrări la acest loc de muncă, acordând o atenţie specială
persoanelor care pot fi mai grav afectate de pericol (femei însărcinate, tineri, sau persoane cu
dizabilităţi), ţinând cont şi de celelalte categorii de personal (lucrătorii cu timp de muncă
parţial, subcontractorii şi persoanele aflate în vizită în unitate);
- echipamentele de muncă utilizate, materialele şi procedeele utilizate în desfăşurarea
fluxului tehnologic de recondiţionare a pieselor uzate;
- sarcinile realizate de lucrător, la locul de muncă;
- pericolele care au fost deja identificate şi care sunt sursele acestora;
- consecinţele posibile ale pericolelor existente;
- măsurile de protecţie care se aplică la acest loc de muncă;
- accidente şi boli profesionale raportate la locul de muncă respectiv;
- prevederile legale şi alte reglementări în vigoare, privind securitatea şi sănătatea
lucrătorilor, la acest post de lucru.
Neconformităţile faţă de cerinţele tehnice minime legale, trebuie ca regulă de bază, să
fie eliminate imediat, iar activităţile să fie oprite până la punerea în conformitate. Pentru
neconformităţile faţă de cerinţele organizatorice minime legale, se vor dispune măsuri de
remediere în etapele următoare ale evaluării, dacă acestea nu constituie un pericol grav şi
iminent de accidentare.
Examinarea generală a posturilor de lucru, se va finaliza cu identificarea
neconformităţilor pentru care vor fi stabilite măsuri de remediere. Măsurile de natură tehnică,
se implementează imediat. După remedierea acestora, planul de prevenire şi protecţie, va
cuprinde numai acţiuni de monitorizare a măsurilor implementate.
Etapa nr. 4-Identificarea pericolelor specifice de la locul de muncă
După ce s-a realizat examinarea generală şi au fost colectate informaţiile de bază
prezentate în etapele anterioare ale lucrării, se poate începe procedura de identificare a
pericolelor specifice locului de muncă şi/sau zonele de evaluare. Echipa de evaluare a riscului,
trebuie să planifice în primul rând, traseul de urmat, pentru întreaga locaţie, urmând fluxul
tehnologic din unitate. Pe parcursul traseului, vor fi implicaţi toţi lucrătorii şi conducătorii,
care cunosc şi sunt familiarizaţi cu specificul locurilor de muncă şi/sau zonele de evaluare
vizitate. Fiind stabilit traseul care va fi urmat, se va proceda la întocmirea “Listelor de
verificare” pentru identificarea pericolelor specifice, la locurile de muncă, respectiv la zonele
de evaluare, care constă în:
a) intervievarea lucrătorilor prezenţi, întrebările având în vedere, aspecte privind:
 - dacă la locul de muncă respectiv au avut loc accidente de muncă;
- dacă la locul de muncă respectiv au avut loc incidente;
- dacă se cunosc bolile profesionale care pot apărea la locul de muncă respectiv;
- dacă există probleme de sănătate ale lucrătorilor, de la locul de muncă respectiv.
b) observarea fluxului de lucru şi activităţilor care se desfăşoară.
În această fază, acurateţea observaţiilor va depinde de cunoştinţele şi experienţa
membrilor echipei de evaluare a riscului. Pentru finalizarea procesului de identificare a
pericolelor specifice locului de muncă, fiecare pericol trebuie discutat în cadrul echipei de
evaluare.
Când s-a convenit de comun acord a membrilor echipei de evaluare, asupra unui pericol,
acesta va fi consemnat în “Planul de prevenire şi protecţie”.
Etapa nr. 5-Analizarea pericolelor specifice identificate
Pornind de la regula de bază că lucrătorul trebuie să îşi desfăşoare activitatea în condiţii
de securitate, punctul de plecare pentru analizarea pericolelor, îl reprezintă posibilitatea
eliminării cauzelor, prin identificarea opţiunilor de reducere a consecinţelor pericolelor. În
acest sens, trebuie să se acorde cu precădere, atenţie aspectelor tehnice şi organizatorice, ale
sistemului de muncă, care pot sau nu pot fi modificate sau schimbate. Pericolele care nu pot fi
eliminate în mod rezonabil, necesită evaluarea, pentru a se determina dacă riscul respectiv
este acceptat sau nu. Echipa de evaluare a riscului, trebuie să se informeze din diferite surse,
respectiv, standarde internaţionale, studii de cercetare, sau să apeleze la experţi în domeniu,
pentru a afla mai multe despre pericolul specific respectiv. În faza de analizare a pericolelor
specifice identificate, trebuie să se ţină cont de valorile limită de expunere existente pentru
anumite pericole, respectiv, vaporii, fumul, praful, zgomotul, etc. Dacă în analiza situaţiei
unui loc de muncă aceste limite sunt depăşite, echipa de evaluare a riscului, va trebui să
solicite măsurători pentru determinare nivelului, efectuate de către specialişti.
Etapa nr. 6- Evaluarea riscurilor generate de pericolele identificate
În această etapă, echipa de evaluare a riscului, identifică gravitatea şi probabilitatea
consecinţelor unui pericol, respectiv, accidentele de muncă şi bolile profesionale care se pot
produce, luând în considerare atât efectele acute cât şi cele cronice asupra securităţii şi
sănătăţii în muncă, a lucrătorului şi procedează la:
a.) Evaluarea fiecărui pericol din punct de vedere al claselor de gravitate a vătămării,
care iau în considerare vârsta, condiţia şi forţa fizică, sexul, grupurile sensibile la riscuri
specifice de muncă şi anume:
- mortal (consecinţa unui pericol este un accident mortal);
- foarte grav (consecinţa unui pericol este un accident de muncă grav, ce are ca rezultat
invaliditate sau incapacitate temporară de muncă mai mare de 90 zile);
- grav (consecinţa unui pericol este un accident de muncă, ce are ca rezultat incapacitate
temporară de muncă de 3 până la 90 de zile);
- moderat (consecinţa unui pericol este un accident de muncă, ce are ca rezultat
incapacitate temporară de muncă de 1-2 zile).
b.) Evaluarea probabilităţii unui pericol de a cauza vătămare, unde sunt luaţi în calcul
următorii factori:
- caracteristicile intrinseci ale pericolului;
- posibilitatea de a recunoaşte o situaţie periculoasă pentru a evita consecinţele;
- posibilitatea producerii unei situaţii periculoase;
- frecvenţa şi durata expunerii la o situaţie periculoasă.
c.) Alocarea unui pericol a unei clase de probabilitate.
În baza analizei dovezilor acumulate, echipa de evaluare a riscului, ajunge la un
consens, pentru alocarea unei clase de probabilitate, conform următoarelor elemente:
- foarte probabil - pericolul apare în cel mult o dată în 10 zile lucrătoare;
 - probabil - pericolul apare o dată la 6 luni;
- rar-pericolul apare o dată pe an;
- foarte rar - pericolul apare o dată la 5 ani;
- improbabil - pericolul apare cel mult o dată la 5 ani.
În urma combinării gravităţii vătămării şi probabilităţii unui pericol, de a cauza o
vătămare, se obţine o grilă cu următoarele categorii de risc:
- categoria de risc 5-sunt necesare acţiuni imediate şi încetarea lucrului până ce
gravitatea este redusă prin măsuri tehnice;
- categoria de risc 4-sunt necesare acţiuni, dar lucrul poate continua dacă au fost luate
cel puţin măsuri organizatorice;
- categoria de risc 3-sunt necesare acţiuni şi trebuie implementate cel puţin măsuri pe
termen mediu;
- categoria de risc 2-nu sunt necesare acţiuni, dar pericolul trebuie supravegheat;
- categoria de risc 1-riscul este neglijabil.
Etapa nr. 7-Planificarea acţiunilor de eliminare sau reducere a riscurilor generate
de pericolele specifice identificate
După alocarea categoriilor de risc pericolelor identificate, echipa de evaluare, deţine
toate informaţiile privind la nevoia de a implementa măsuri, respectiv acţiuni, cu
responsabilităţi şi termene limită de realizare a acestora, care trebuie să respecte ierarhia de
prevenire, aşa cum a fost stabilită în etapele anterioare.
Pentru opţiunea de eliminare sau evitare a pericolului şi de a înlocui aspectele
periculoase cu unele mai puţin periculoase, care a fost luată în cadrul etapelor procesului de
evaluare, sunt necesare acţiuni în conformitate cu indicaţiile categoriilor de risc şi
completarea ,,Planului de prevenire şi protecţie”, pentru fiecare loc de muncă, fiind posibile
următoarele abordări, ce pot fi combinate şi anume:
- combaterea riscului prin măsuri tehnice;
- controlarea riscului prin măsuri organizatorice;
- instruirea continuă a lucrătorilor;
- utilizarea echipamentului individual de protecţie.
Măsurile, alocarea responsabilităţilor şi termenelor de realizare, inclusiv monitorizarea
aplicării lor, vor face parte din ,,Planul de prevenire şi protecţie” completat pentru fiecare loc
de muncă din cadrul unităţii.
Etapa nr. 8-Monitorizarea acţiunilor
După finalizarea ,,Planului de prevenire şi protecţie” se monitorizează rezultatul
implementării măsurilor, pentru a stabili dacă acestea sunt suficiente, sau dacă se impun
măsuri adiţionale, prin întâlniri periodice ale echipei de evaluare a riscului, pentru susţinerea
ideii de îmbunătăţiri continue a condiţiilor de lucru.
Pe baza ,,Planului de prevenire şi protecţie” întocmit, se efectuează periodic inspecţii
interne, iar eventualele abateri de la acesta, se raportează imediat angajatorului şi echipei de
evaluare a riscului. Supravegherea, monitorizarea acţiunilor şi inspecţiile interne la locurile de
muncă, se realizează de către persoane desemnate de conducerea unităţii, prin combinarea
următoarelor metode: observaţia, interviul şi discuţiile. Concluziile inspecţiilor interne la
locurile de muncă, vor fi raportate echipei de evaluare a riscului, cu ocazia întâlnirilor
periodice.
Echipa de evaluare, va stabili şi în ce măsură condiţiile de la locurile de muncă s-au
schimbat atât de mult, încât să fie necesară o nouă evaluare de risc. Acelaşi lucru se aplică
pentru locurile de muncă care nu existau la momentul evaluării de risc iniţiale, iar pentru
acele pericole ce nu au fost luate în considerare la început, dar care au fost identificate prin
acţiunea de monitorizare, se vor repeta etapele de la 4 la 8. Se vor efectua revizuiri înainte şi
după orice schimbare apărută la locul de muncă şi revizuiri periodice , de preferat cel puţin
odată pe an, privind eficienţa măsurilor implementate.
După finalizare, echipa de evaluare a riscului, prezintă spre a obţine sprijinul
angajatorului, privind realizarea măsurilor stabilite în planul de prevenire şi protecţie.

3. Concluzii

a.) Scopul de bază privind evaluarea riscurilor, în desfăşurarea activităţii de

recondiţionare a elementelor intermediare ale cuplajelor, este şi va rămâne întotdeauna
prevenirea riscurilor profesionale. Eliminarea acestora, nu este posibilă întotdeauna în
totalitate şi atunci este necesară reducerea, până la valori reziduale, care trebuiesc controlate.
b.) Evaluarea riscurilor, trebuie astfel realizată, încât să permită lucrătorilor din
compartimentele de securitate şi sănătate în muncă, să realizeze activităţi privind:
- identificarea pericolelor existente şi evaluarea riscurilor asociate acestora;
- evaluarea riscurilor în scopul selectării adecvate a echipamentelor, substanţelor
utilizate şi organizarea locurilor de muncă;
- verificarea dacă măsurile de prevenire sunt adecvate;
- observarea dacă toţi factorii relevanţi sau ascunşi legaţi de procesul de muncă au fost
luaţi în considerare;
- contribuţii efective la ameliorarea stării de securitate şi sănătate în muncă.
c.) Evaluarea de risc este un proces continuu şi trebuie reînnoit periodic pentru a reflecta
schimbările condiţiilor de muncă. O astfel de reînnoire, se recomandă o dată pe an şi de
fiecare dată când condiţiile de muncă se schimbă semnificativ.
d.) În urma realizării evaluării riscurilor, se vor putea stabili măsurile tehnice,
organizatorice şi sanitare, specifice fiecărei unităţi, pentru minimizarea sau chiar înlăturarea
riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională a lucrătorilor.
e.) Indiferent că este vorba de un post de lucru, un atelier sau o întreprindere, evaluarea
riscurilor permite ierarhizarea riscurilor în funcţie de dimensiunea lor şi alocarea eficientă a
resurselor pentru realizarea măsurilor prioritare.
f.) Procedura de evaluare prezentată, se consideră ca fiind o abordare integrată şi se
referă la faptul că evaluarea riscurilor este un proces ce are ca scop îmbunătăţirea continuă a
condiţiilor de muncă. Etapele parcurse în lucrare, de la identificarea pericolelor şi până la
implementarea măsurilor, trebuie urmate de monitorizarea condiţiilor de lucru şi a măsurilor
de prevenire aplicate, deoarece în timp, pot apărea noi pericole din cauza schimbărilor de
tehnologie, a sarcinilor de lucru, etc.
BIBLIOGRAFIE
1. Tănasă, V., Serban, C., The effect of the friction and wearing on the intermediate elements of the couplings
(essay no. 1 doctorate), International Conference on Materials Science and Engineering, Universitatea
“Transilvania”, Braşov, 22-24 Februarie, 2007, P.3.19
2. Tănasă, V., Serban, C., The efficient choice of the loading proceedings and materials of the couplings
intermediate elements and of the treatments to be applied (essay no. 2 doctorate), International Conference on
Materials Science and Engineering, Universitatea “Transilvania”, Braşov, 22-24 Februarie, 2007, P.3.20
3. Tănasă, V., Serban, C., Modern tehnologies in upgrating worn-out surfaces on coupling system Conferinţa
Ştiinţifică UgalMat, Universitatea “Dunărea de Jos”, Galaţi, 19-20 Octombrie 2007, 394-398
4. Darabont, Al., Ştefan, P., Protecţia muncii, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1996, ISBN
973-30-4256-0
5. Comisia Europeană-Direcţia Generală de Muncă, Relaţii Industriale şi Probleme Sociale, Memento pentru
evaluarea riscurilor profesionale, Bruxelles, 1996
6. Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse-Inspecţia Muncii, Ghid de evaluare a riscului, Bucureşti,
2007
 RISCURI SPECIFICE MEDIULUI DE MUNCĂ

Rezumat:
După o scurtă prezentare a scopului evaluării riscurilor, a procedurii de evaluare a riscurilor, în cadrul etapei
de identificare a riscurilor profesionale sunt analizaţi o parte din factorii de risc specifici mediului de muncă.
Analiza acestora se referă la influenţa lor asupra executantului, respectiv consecinţele expunerii organismului
uman la acţiunea factorilor de risc.

1. Introducere

Campania ,,Locuri de muncă sigure şi sănătoase” se adresează tuturor factorilor

implicaţi în îmbunătăţirea evaluării riscurilor la locurile de muncă şi vizează promovarea unei
abordări manageriale integrate a evaluării riscurilor.
Evaluarea riscurilor constă într-o examinare atentă şi sistematică a tuturor aspectelor
legate de muncă, pentru a identifica ce pericol poate provoca o vătămare, pentru a stabili dacă
pericolele pot fi eliminate sau nu, şi dacă nu, ce măsuri de prevedere sau de protecţie trebuie
luate pentru a ţine sub control riscurile.
Prin pericol se înţelege orice sursă potenţială de vătămare a integrităţii corporale şi
sănătăţii lucrătorilor – materiale, echipamente, metode sau practici de muncă. Aceste vătămări
generează accidente de muncă sau boli profesionale, care, pe lângă costurile umane pentru
lucrători şi familiile acestora afectează, de asemenea, resursele sistemelor de sănătate şi
productivitatea întreprinderilor. O altă definiţie a pericolului dată în literatura de specialitate
este următoarea: ,,Pericolul este proprietatea intrinsecă a materialelor, a surselor de energie
sau capacitatea echipamentelor tehnice, a metodelor sau practicilor de lucru de a cauza daune
corporale sau materiale”.
Riscul reprezintă combinaţia între probabilitatea mai mică sau mai mare a unui pericol
de a cauza o vătămare şi gravitatea vătămării.
R=PXG
Alte definiţii ale riscului conform literaturii de specialitate:
,,Riscul este combinaţia între probabilitatea şi gravitatea unei posibile leziuni sau
afectări a sănătăţii într-o situaţie periculoasă”.
,,Riscul este probabilitatea ca vătămarea corporală sau paguba materială să se realizeze
în condiţiile expunerii la pericol, cu anumite consecinţe privind gravitatea”.
Evaluarea riscurilor poate fi considerată o activitate cheie pentru reducerea accidentelor
de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale. Corect aplicată poate îmbunătăţi securitatea şi
sănătatea în muncă precum şi performanţa întreprinderilor, în general.
Evaluarea riscurilor permite luarea unor măsuri eficiente pentru protejarea lucrătorilor,
angajatorii având datoria şi responsabilitatea de a asigura securitatea şi sănătatea lucrătorilor
în toate aspectele legate de muncă.
Procesul de evaluare a riscurilor este structurat astfel:
- identificarea pericolelor la locul de muncă şi a persoanelor expuse;
- evaluarea riscurilor care nu pot fi eliminate şi clasificarea acestora în ordine
prioritară;
- deciderea acţiunilor preventive pentru eliminarea sau ţinerea sub control a
riscurilor;
- stabilirea măsurilor concrete de prevenire şi protecţie care trebuie luate pentru a
proteja lucrătorii;
- punerea în aplicare a măsurilor, monitorizarea funcţionării şi eficacităţii acestora,
revizuirea măsurilor dacă este cazul.
 2. Cuprins

În vederea identificării pericolelor trebuie verificat fiecare post de lucru pentru a

descoperi posibile surse de vătămare. Va fi luată în considerare fiecare componentă a
sistemului de muncă, respectiv:
- executant
- sarcina de muncă
- echipamentul de muncă
- mediul de muncă
În literatura de specialitate ,,securitatea muncii” este considerată ca acea stare a
sistemului de muncă în care este exclusă posibilitatea de accidentare sau îmbolnăvire
profesională. În realitate nu există sistem de muncă în care să fie exclus complet pericolul
potenţial de accidentare sau îmbolnăvire profesională, datorită tocmai caracteristicilor
sistemului de muncă. Oricât de bine ar fi concepute şi executate elementele unui sistem de
muncă, ca şi relaţiile dintre ele, simpla funcţionare pe parcursul desfăşurării procesului de
muncă determină uzura şi oboseala acestora. Ca urmare, apar deficienţe, dereglări care pot
conduce în final la accidente sau îmbolnăviri profesionale.
În consecinţă, fiecare sistem real de muncă se caracterizează printr-o abatere mai mare
sau mai mică de la starea ideală de securitate ( sau de sănătate) a omului, abatere care variază
în timp în funcţie de starea elementelor componente ale sistemului. Prin evaluare se urmăreşte
stabilirea dimensiunii abaterii şi corectarea acestei dimensiuni pentru aducerea ei la limita
maxim acceptabilă prin măsuri de prevenire şi protecţie.
Cauzele disfuncţiilor ( abateri de la starea normală de funcţionare ) apărute în
funcţionarea sistemului de muncă trebuie căutate la nivelul fiecărei componente a sistemului.
Disfuncţiile sistemului nu conduc întotdeauna, obligatoriu, la vătămarea organismului uman.
Pentru aceasta este necesar să se constituie un lanţ cauzal a cărui ultimă verigă este întâlnirea
dintre victimă şi agentul material care produce vătămarea. Acest lanţ este alcătuit din factori
proprii elementelor sistemului de muncă, denumiţi factori de risc de accidentare şi/sau
îmbolnăvire profesională.
Ne vom referi în continuare la factorii de risc proprii mediului de muncă, cea de a patra
componentă a sistemului de muncă. Mediul de muncă este spaţiul în care se desfăşoară
întreaga activitate de producţie, sau, altfel spus, ambianţa fizică şi socială în care executantul
îşi desfăşoară activitatea. Mediul de muncă cuprinde pe de o parte mediul fizic ambiant, iar pe
de altă parte mediul social.
A. Factorii de risc proprii mediului fizic ambiant se pot clasifica astfel:
1. Factori de risc fizic – temperatura aerului (ridicată, scăzută)
- umiditatea aerului (ridicată, scăzută)
- curenţii de aer
- presiunea aerului (ridicată, scăzută)
- zgomot
- vibraţii
- iluminat
- radiaţii (electromagnetice, ionizante)
- ultrasunete
- aeroionizarea aerului
- potenţial electrostatic
- pulberi pneumoconiogene
- suprapresiune în adâncul apelor
- calamităţi naturale ( trăsnet,inundaţie, vânt,viscol, grindină,
avalanşe, alunecări sau surpări de teren, prăbuşiri de teren sau copaci, seisme, etc).
 2. Factori de risc chimic – gaze, vapori, aerosoli toxici sau caustici
- pulberi în suspensie în aer
- gaze sau vapori inflamabili sau explozivi
3. Factori de risc biologic – microorganisme în suspensie în aer: bacterii, virusuri,
spirocheţi, ciuperci, protozoare, etc.).
4. Caracterul special al mediului – subteran, acvatic, subacvatic, mlăştinos,aerian,
cosmic,etc.
B. Factorii de risc proprii mediului social de muncă sunt de natura relaţiilor interumane.
Un climat social neadecvat este caracterizat de:
- relaţii primare necorespunzătoare ( izolarea noului angajat, lipsa de asimilare într-un
grup, tensiuni între categorii de vârstă, relaţii insuficient consolidate, etc.);
- deficienţe de comunicare (indiferenţă, ostilitate);
- lipsa de satisfacţie în muncă cauzată de: condiţii improprii la locul de muncă,
efectuarea unei activităţi pentru care persoana nu este calificată, un program de lucru încărcat,
relaţii neprincipiale cu colegii sau superiorii, etc.).
Influenţa mediului de muncă asupra celorlalte componente ale sistemului de muncă
poate fi considerabilă. Asupra executantului, de exemplu, poate produce atât efecte fiziologice
cât şi psihice sub formă de vătămări sau stări patologice.
Vom analiza în continuare, pe scurt, consecinţele posibile ale influenţei unor factori de
risc proprii mediului fizic ambiant asupra executantului.
Microclimatul locului de muncă se referă la temperatura excesivă a aerului, umiditatea
necorespunzătoare a aerului, curenţii de aer. Factorii de microclimat acţionează direct asupra
executantului şi pot provoca o serie de transformări fiziologice.
Temperatura mediului ambiant determină fenomenul de termoreglare a organismului,
care are rolul de a menţine echilibrul termic al acestuia. În condiţii normale de temperatură,
temperatura internă a organismului se menţine constantă în jurul valorii de 370 C. Dacă
temperatura mediului creşte, se intensifică procesul de cedare a căldurii spre exterior –
transpiraţie -, iar dacă scade se declanşează procesul de termogeneză –tremurături. Reacţia
organismului la căldura sau frigul excesiv este condiţionată de variabile individuale, cum ar
fi: vârsta, sexul, constituţia fizică, aptitudinile de aclimatizare, etc.
Expunerea la căldură excesivă poate determina dureri cutanate, vezicaţii pe suprafaţa
epidermei sau chiar arsuri, senzaţii de vomă şi ameţeli, creşterea ritmului cardiac şi chiar
moartea. Expunerea la temperatură scăzută poate produce atât dereglări cu caracter patologic,
localizate în special la extremităţi (reacţii acute inflamatorii, degerături, congelări), cât şi
tulburări de ordin general (tulburări de nutriţie, dereglări ale funcţiilor respiratorii, scăderea
imunităţii).
Starea de disconfort termic este cu atât mai repede percepută cu cât temperatura se
îndepărtează de limitele ,,bunei stări fiziologice” limite care variază în funcţie activitatea
desfăşurată şi nivelul de solicitare fizică.
Tipul activităţii Temperatura 0C
minim optim maxim
Muncă de birou 18 21 24
Muncă uşoară - poziţie şezândă 18 20 24
Muncă uşoară – poziţie ortostatică 17 18 22
Muncă grea 15 17 21
Muncă foarte grea 14 16 20
Categoria de muncă uşoară/grea se stabileşte în funcţie de consumul de energie, de
gradul de solicitare a muşchilor, de repartizarea efortului asupra masei musculare.
Umiditatea relativă a aerului este un alt factor de risc al microclimatului, care poate
afecta direct organismul uman. Scăderea umidităţii sub 30% (aer uscat) produce uscarea
mucoaselor oculare şi respiratorii, ceea ce duce la scăderea capacităţii de apărare faţă de flora
microbiană din aer şi sporeşte riscul de îmbolnăvire. Creşterea umidităţii peste 70% devine
dăunătoare deoarece împiedică eliminarea normală a transpiraţiei, perturbând procesul de
termoreglare a organismului.
Curenţii de aer influenţează de asemeni starea de confort termic. La aceeaşi temperatură,
în funcţie de viteza lor, pot provoca disconfort, iar la depăşirea anumitor limite perturbă
termoreglarea organismului. Astfel, în sezonul cald, viteza curenţilor de aer nu trebuie să
depăşească 0,6 m/s când se lucrează în poziţie şezândă, respectiv 1,5 m/s când se lucrează în
poziţie ortostatică.
Zgomotul este sunetul nedorit perceput de ureche. Nivelul de zgomot este rezultatul
energiei ce mişcă aerul şi transmite oscilaţii/vibraţii de la sursă la urechi. Din punct de vedere
al perceperii lor de către organul auditiv, oscilaţiile acustice se clasifică în:
- infrasunete – cu frecvenţa sub 16 Hz
- sunete - cu frecvenţa între 16 şi 16000 Hz
- ultrasunete - cu frecvenţa peste 16000 Hz
Domeniul de frecvenţă audibil este cuprins între 20 şi 20000Hz.
În mod normal, la fiecare loc de muncă cele trei categorii se suprapun atât în ceea ce
priveşte componenţa spectrului oscilaţiilor generate de echipamentele tehnice, cât şi în ceea
ce priveşte acţiunea lor asupra organismului uman.
Pe lângă intensitate, un alt parametru important este durata zgomotului. În funcţie de
durată (T) se pot distinge următoarele categorii de zgomot:
- zgomot impulsiv –T de ordinul a câteva zeci de milisecunde;
- zgomot stabil – variaţia nivelului de zgomot nu depăşeşte 5 dB;
- zgomot fluctuant – variaţia nivelului de zgomot depăşeşte 10-15 dB;
- zgomot intermitent – perioadele cu nivel ridicat alternează cu perioade cu
nivel nesemnificativ.
În urma expunerii la acţiunea unui zgomot intens apare oboseala auditivă, un fenomen
de uzură reversibilă, dar revenirea este din ce în ce mai dificilă în cazul expunerii persoanei
un timp mai îndelungat la acţiunea zgomotului. În acest caz are loc o trecere lentă, insensibilă,
din domeniul tulburărilor funcţionale în cel al modificărilor organice, adică al apariţiei
surdităţii. Surditatea profesională este rezultatul expunerii la acţiunea zgomotului şi
debutează cu dificultăţi în perceperea comunicărilor verbale curente. După un timp vocea
normală nu mai percepută decât la mică distanţă.
Expunerea la acţiunea zgomotului poate avea efecte negative asupra:
- funcţiilor organismului uman: cefalee însoţită de greaţă, oboseală, scădere în
greutate,disfuncţii respiratorii, accelerarea ritmului cardiac, etc.;
- sistemului nervos: tulburări ale somnului, senzaţii de disconfort, nevroze, modificări
psiho-afective, etc.;
- funcţiei vizuale: degradarea capacităţii de apreciere reală a distanţei, deficienţă în
recunoaşterea luminilor colorate, etc.
În urma expunerii la infrasunete se constată instalarea rapidă a unei oboseli marcate,
scăderea tensiunii arteriale, accelerarea ritmului cardiac, tremurături şi frisoane ale muşchilor,
diminuarea tonusului muscular.
Expunerea la acţiunea ultrasunetelor poate afecta întreg organismul sau numai anumite
organe sau sisteme: organul auditiv, sistemul nervos, endocrin, muscular, sanguin. La
intensitate foarte mare efectul poate fi chiar moartea instantanee.
Iluminatul este un alt factor de risc propriu mediului fizic ambiant. Poate influenţa
negativ activitatea executantului prin:
- nivel de iluminare scăzut
- strălucire
 - pâlpâire
În procesul muncii ochiul este solicitat în activitatea de orientare şi coordonare a
funcţiilor organismului. Această solicitare este mai intensă în munca mecanizată şi
automatizată decât în cea manuală. Dacă iluminatul la locul de muncă nu este corespunzător,
efortul vizual provoacă, în general, o stare de oboseală. Un iluminat slab, necorespunzător,
provoacă senzaţia de corp străin în ochi, fotofobie, lăcrimare, senzaţia de greutate în regiunea
frunţii, cefalee, dureri periorbitale. Între bolile determinate de un iluminat necorespunzător se
numără şi nistagmusul, care înseamnă lipsa de coordonare a muşchilor globilor ocular, întâlnit
în general la mineri.
Alţi factori care, asociaţi cu un iluminat slab, contribuie la producerea de evenimente
nedorite, sunt: dozarea incorectă a umbrelor, distribuţia necorespunzătoare a luminanţelor în
spaţiul încăperii şi planul de lucru, culoarea încăperii şi a planului de lucru, întârzierea de
adaptare în schimbarea direcţiei privirii dintr-un spaţiu puternic iluminat spre zone mai puţin
luminate.
O iluminare excesivă (strălucire) poate determina, pe lângă fenomenul de orbire şi grave
tulburări vizuale.

4. Concluzii

Expunerea organismului uman la acţiunea factorilor de risc proprii mediului de muncă

poate produce afecţiuni fizice şi psihice care pot duce la accidente de muncă sau îmbolnăviri
profesionale.

BIBLIOGRAFIE
1. Darabont Al.- Valori limită de expunere la agenţii fizici la locul de muncă. Risc şi securitate în muncă.
I.C.S.P.M., Bucureşti, nr.1-2/1994.
2. Darabont Al., Pece Şt. şi col.- Protecţia muncii (manual pentru învăţământul universitar), Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti 1996.
3. Darabont Al., Pece Şt., Dăscălescu A. – Managementul securităţii şi sănătăţii în muncă, vol. 1 şi 2, Editura
AGIR, Bucureşti 2001
4. Pece Şt. – Protecţia muncii la temperaturi extreme, M.I.Ch.-I.P.A.C., Bucureşti 1980
5. Pece Şt., Dăscălescu A. – Protecţia muncii (învăţământ preuniversitar), Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti 1994.
6. Pece Şt. şi alţii – Metodă de evaluare a riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională la locurile de
muncă, I.C.S.P.M. Bucureşti1998.
7. Directiva 86/188/CEE referitoare la protecţia lucrătorilor contra riscurilor datorate expunerii la zgomot în
timpul lucrului.
 DINAMICA_RISCURILOR@PERFORMANŢA.SUSTENABILĂ.RO
Summary: The control work involves verification and monitoring to assess the situation, discovery any
irregularities and malpractice, and drawing up suggestions and proposals for improving results, and if
necessary, measures of coercion.
Present scientific paper hasn`t proposed to identify and assess all risks to which it is exposed to a
labour inspector Security and Health in Work, it is a simply analysis of some of the risks present in the exercise
of the powers of control and the consequences they have on health Senior Labour Inspectors.
Activities which carried out a labour inspector assumes the presence of specific risks of pregnancy
work, working environment.
Risks specific employment pregnancy: pregnancy complexity of work, intensifying work, legal
protection deficit.
Among the specific environmental risks at work, remember: noxious, stress at work, violence,
harassment, the deficit image of supervisory authority, imbalance between private life and professional life.
All these risks have consequences on the health inspectors work, which will reflect the performance of
its work

1. Introducere

Se spune că e inutil să opreşti scurgerea timpului şi că cel mai bine este să înveţi să
mergi în aceeaşi direcţie cu el. Succesul deplin nu este asigurat atunci când priveşti dinspre
tine spre ceea ce e în jurul tău, ci atunci când priveşti dinspre mediul în care exişti şi acţionezi
către eul tău. Într-un mod asemănător funcţionează şi sistemul economic, cu toate
componentele acestuia: pentru a-şi asigura succesul societatea are nevoie de o viziune asupra
activităţii ei orientată din exterior către interior. Dacă societatea economică poate înţelege
schimbările care intervin permanent în cadrul mediului de afaceri în care operează, atunci va
putea profita din plin de eventualele ocazii favorabile ale dinamicii economice, cu condiţia să
se axeze pe reacţia la timp.
Abordarea mediului de afaceri şi a interdependenţelor dintre acesta şi organizaţie, în
contextul tranziţiei spre o economie de piaţă globalizată, constituie o problemă de maximă
importanţă, la a cărei rezolvare instituţia publică este chemată să aibă un rol activ. Aceasta cu
atât mai mult cu cât cunoaşterea în detaliu a multitudinii de variabile interne şi externe ce
influenţează organizaţia economică este de natură să-i asigure o funcţionalitate eficientă, într-
un mediu concurenţial din ce în ce mai acerb. Relativitatea importanţei impactului se
datorează modului în care organizaţia a anticipat şi s-a pregătit pentru recepţionarea mesajului
respectiv. De asemenea conţinutul mesajului poate fi înţeles diferit de fiecare receptor în
parte, fapt ce va duce la o reacţie şi un răspuns ce va avea diferite aspecte în funcţie de
componentele psiho-sociale ale fiecărui individ. Aici intervine rolul instituţiilor publice, care
în acest context economic au devenit parteneri activi ai mediului de afaceri având ca scop
final creşterea nivelului de trai a fiecărui membru al societăţii civile.
Este de aşteptat ca aderarea României la UE să conducă la o accelerare a colaborării
dintre diferitele structuri economice şi administrative, ca răspuns la sarcinile comunitare ce le
revin. Din această perspectivă, funcţionarii publici cu atribuţii de control sunt obligaţi să
adopte o viziune nouă asupra principiilor care stau la baza organizării, funcţionării şi
exercitării controlului (integrarea, autocontrolul, controlul extern şi specializarea controlului),
menite să asigure acoperirea integrală a activităţilor ce necesită a fi supuse controlului în
scopul eficientizării actului de control. Pentru a face faţă sarcinilor care-i revin, un inspector
cu atribuţiuni de control trebuie să dispună de anumite aptitudini specifice şi de un
temperament care să-l ajute să facă faţă situaţiilor limită.
Aptitudinile sunt însuşirile fizice şi psihice cu ajutorul cărora individul realizează cu
eficienţă o lucrare ; ele indică posibilităţile certe ale individului şi au la bază anumite structuri
funcţionale ce se vor reflecta în calitatea activităţii desfăşurate în viitor. Care sunt aptitudinile
pe care trebuie să le aibă un organ de control dintr-o instituţie de stat? „Iniţiativă şi
creativitate; implicare în îndeplinirea atribuţiilor; interpretarea unui volum mare şi diversificat
de informaţii; putere de analiză şi sinteză; capacitate de adaptare la un volum suplimentar de
muncă; caracterul confidenţial al informaţiilor; propuneri de alternative/opţiuni în tratarea
cazurilor sau sarcinilor mai complexe; utilizarea eficientă a resurselor proprii.”
Temperamentul este forma de manifestare a personalităţii în ceea ce priveşte energia,
rapiditatea, regularitatea şi intensitatea proceselor psihice, reprezentând latura formală,
dinamică a personalităţii. În exercitarea atribuţiilor sale, autoritatea de control nu este supusă
decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura recunoaşterea şi
respectarea drepturilor şi libertăţilor altora şi pentru a fi satisfăcute cerinţele ordinii publice
într-o societate democratică. Numai un temperament puternic şi echilibrat va asigura chiar şi
în situaţii limită abordarea corectă a actului de control.
Lucrarea prezentă este structurată în trei părţi distincte, a căror capitole reprezintă de
fapt etape ale procesului de evaluare a riscurilor la care sunt expuşi funcţionarii publici cu
atribuţii de control.
Autorii prezentei lucrări şi-au propus să dezbată această temă prin particularizarea ei la
activitatea pe care o desfăşoară aceştia ca inspectori de muncă în cadrul Compartimentului de
Control Securitate şi Sănătate în Muncă.
Primul capitol, denumit generic “Concepte de bază ale evaluării riscurilor”,
urmăreşte într-o primă etapă definirea evaluării riscurilor, în contextul schimbărilor profunde
la nivelul organizaţiilor. Nevoia de adaptare la noua legislaţie comunitară, a condus la
implementarea sistemelor planificate de management al securităţii şi sănătăţii în muncă,
sisteme care pot anticipa, reacţiona şi genera schimbarea în avantajul fiecărei organizaţii
economice în parte.
Capitolul 2, cu titlul “Activitatea de control – concept şi garanţie a eficienţei şi
legalităţii activităţii umane”, reprezintă abordarea practică a lucrării. Unul dintre motivele
de bază care ne-au îndemnat la abordarea acestui subiect este cunoaşterea insuficientă în ţara
noastră a rolului pe care îl au instituţiile de control într-o societate ce se vrea democratică.
Subiectul cercetat a fost ales din considerentul că există multe probleme practice şi de ordin
legislativ în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătorilor instituţiilor publice
implicaţi în activitatea de control, în exercitarea autorităţii cu care au fost investiţi de către
stat.
Capitolul “Analiza riscurilor în cadrul activităţii de control”, este o prezentare a
situaţiei existente, o analiză a mediului intern şi extern în care inspectorul de muncă îşi
desfăşoară activitatea.

Cap.1. CONCEPTE DE BAZĂ ALE EVALUĂRII RISCURILOR

Una din modificările esenţiale care s-au produs în ultimele decenii în ştiinţele muncii,
atât în cele care se ocupă cu organizarea, cât şi în cele care studiază problemele profilaxiei şi
protecţiei o constituie trecerea de la modelele unilaterale - economist şi tehnicist, la modelul
internaţional - circular - cunoscut sub denumirea de model psiho-tehnologic. Acesta are la
bază conceptul de sistem “om-sarcină de muncă - mijloace de producţie-mediu de muncă” şi
arată că omul este într-adevăr elementul activ, subiectul propriu-zis al oricărui proces de
muncă şi asupra căruia se răsfrâng toate disfuncţionalităţile acestui sistem.
Activitatea umană, văzută ca un sistem “om - mijloc de producţie - sarcină de muncă -
mediu de muncă “, prin natura sa include noţiunea de risc profesional.
În principiu, există două posibilităţi de evaluare a nivelului de securitate a muncii într-
un sistem:
 evaluare postaccident / boală profesională
 evaluare preaccident / boală profesională
Evaluarea postaccident este utilă din punct de vedere a statisticilor de accidente, care
pot caracteriza orice organizaţie din punct de vedere cantitativ şi calitativ prin indicele de
frecvenţă şi de gravitate. În anumite situaţii aceste informaţii sunt de mare ajutor pentru
aprecierea calităţii unor locuri de muncă din punct de vedere al securităţii în vederea
implementării îmbunătăţirilor necesare.
Evaluarea preaccident ia în considerare posibilitatea de producere a accidentelor într-un
sistem. Oferă soluţii înainte de a se întâmpla accidentul.
Noţiunea fundamentală utilizată este riscul de accidentare/îmbolnăvire profesională.
Având în vedere importanţa evaluării preaccident, în Europa au fost dezvoltate mai multe
metode apriorice :
 controale, verificări - la nivelul locurilor de muncă, secţii, ateliere, etc.
 metode directe (comparative)
 metode indirecte (analitice) - analiza riscurilor pe baza: ergonomiei sistemelor
sau fiabilităţii sistemelor
Oricare ar fi metoda de evaluare, aceasta conduce la rezultate concrete şi operaţionale
dacă se bazează pe recunoaşterea a patru criterii fundamentale:
 rigurozitate ştiinţifică – să decurgă dintr-o teorie coerentă şi completă;
 criteriul finalităţii – scopul urmărit este realizarea securităţii, prin diferite
obiective parţiale, care conferă particularitate metodelor de analiză;
 criteriul complexităţii – metoda să fie adaptată pentru sistemul dat;
 criteriul economic – în funcţie de importanţa şi de gravitatea consecinţelor
posibile.
Aceste deziderate se pot realiza numai prin eliminarea sau reducerea riscurilor
profesionale, în care scop trebuie întreprins un demers global care să cuprindă:
 evaluarea riscurilor profesionale;
 punerea în conformitate a echipamentelor tehnice;
 stabilirea procedurilor de lucru;
 ameliorarea condiţiilor de mediu de muncă;
 selecţia, formarea şi informarea personalului;
 stabilirea strategiei manageriale.
Punctul de plecare în optimizarea activităţii de prevenire a accidentelor de muncă şi
îmbolnăvirilor profesionale într-un sistem îl constituie evaluarea riscurilor din sistemul
respectiv.
Indiferent dacă este vorba de un loc de muncă sau de o organizaţie economică în
ansamblul său, o asemenea analiză permite cunoaşterea, cuantificarea şi ierarhizarea
pericolelor în funcţie de dimensiunea lor şi alocarea eficientă a resurselor pentru măsurile
prioritare.
Evaluarea riscurilor presupune identificarea tuturor factorilor de risc din sistemul
analizat şi cuantificarea dimensiunii lor pe baza combinaţiei dintre doi parametri:
probabilitatea de manifestare şi gravitatea consecinţei maxime posibile (cea mai frecventă)
asupra organismului uman. Se obţin astfel niveluri de risc parţiale pentru fiecare factor de
risc, respectiv, niveluri de risc global pentru fiecare loc de muncă şi nivel de risc global
agregat pentru întregul sistem analizat.
Acest principiu de evaluare a riscurilor este cuprins în standardele europene (CEI
812/85, respectiv proiect CEN 1992) şi stă la baza diferitelor metode cu aplicabilitate practică.
 Obiectivul evaluării riscurilor este să permită angajatorului adoptarea măsurilor de
prevenire/ protecţie adecvate referitoare la:
 prevenirea riscurilor profesionale
 formarea lucrătorilor
 informarea lucrătorilor
 implementarea unui sistem de management care să permită aplicarea efectivă a
măsurilor necesare de prevenire/protecţie.
Scopul de bază al evaluării riscurilor rămâne întotdeauna prevenirea riscurilor
profesionale. Eliminarea acestora nu este posibilă întotdeauna şi atunci acestea trebuiesc
reduse, până la valoarea unor riscuri reziduale care trebuiesc şi pot fi controlate.
Evaluarea riscurilor trebuie astfel realizată (structurată) încât să permită angajatorilor,
persoanelor din compartimentul de securitate sănătate în muncă (S. S. M.) şi lucrătorilor să:
 identifice pericolele existente şi să evalueze riscurile asociate lor;
 evalueze riscurile în scopul selectării adecvate a echipamentelor, substanţelor
utilizate şi organizării locurilor de muncă;
 verifice dacă măsurile de prevenire sunt adecvate;
 observe dacă toţi factorii, relevanţi sau ascunşi, legaţi de procesul de muncă au
fost luaţi în considerare;
 contribuie efectiv la ameliorarea stării de securitate şi sănătate în muncă.
Reevaluarea riscurilor profesionale se face şi ori de câte ori intervin modificări în
sistemul de muncă (organizarea muncii, introducerea de noi materiale, echipamente, metode,
proceduri, etc.) sau ori de câte ori se solicită de cei implicaţi.
Pe timpul evaluării şi după, trebuie urmărit ca riscul să nu fie transferat în alte zone ale
sistemului de muncă şi eliminarea unui risc să nu creeze probleme noi.

Cap.2. ACTIVITATEA DE CONTROL – CONCEPT ŞI GARANŢIE A

EFICIENŢEI ŞI LEGALITĂŢII ACTIVITĂŢII UMANE

Controlul presupune activitatea de verificare şi supraveghere cu scopul evaluării

situaţiei, elucidării eventualelor abateri şi nereguli, precum şi elaborării de sugestii şi
propuneri pentru îmbunătăţirea rezultatelor, iar în caz de necesitate, luarea măsurilor de
constrângere. Atingerea scopului se realizează prin funcţiile pe care le exercită controlul: de
evaluare, de îndrumare şi de constrângere.
În octombrie 1999 a fost înfiinţată, prin Legea 108/1999, Inspecţia Muncii, instituţie
care exercită atribuţii de control în domeniul relaţiilor de muncă, al securităţii şi sănătăţii în
muncă. Aceasta a devenit garantul societăţii civile în asigurarea respectării legilor şi aplicarea
principiilor muncii în statul de drept. Activitatea de control a Inspecţiei Muncii are ca scop
asigurarea respectării şi prevenirea încălcării dispoziţilor legale referitoare la relaţiile de
muncă, securitate şi sănătate în muncă, protecţia salariaţilor care lucrează în condiţii
deosebite, precum şi cele referitoare la asigurările sociale.
În anul 2004 s-a aprobat Ghidul Controlului care reprezintă un ansamblu de
reglementări şi norme tehnice care stabilesc tipurile propriu-zise de control, obiectivele şi
scopul activităţii de control, modul de exercitare a controlului şi limitele acestuia,
documentele în care se concretizează acţiunile de control, măsurile ce pot fi luate de
personalul cu atribuţii de control şi procedurile de contestare a acţiunilor de control.
Determinarea locului şi rolului Inspecţiei Muncii în cadrul instituţiilor statului a devenit
mai clară, cu atât mai mult cu cât prin constituirea Agenţiei Europene pentru Securitate şi
Sănătate în Muncă, a fost recunoscută şi la nivel internaţional contribuţia benefică a acestui
organ în realizarea unui climat de muncă sigur şi sănătos pentru toţi lucrătorii.
 Cap.3 ANALIZA RISCURILOR ÎN CADRUL ACTIVITĂŢII DE CONTROL

Relaţia între muncă şi sănătate este foarte puternică. Numeroase studii au pus în
evidenţă efectele pozitive ale muncii asupra sănătăţii: munca ne organizează programul, ne
oferă un statut social, creşte sentimentul de autoeficacitate şi stima de sine, ne permite să ne
dezvoltăm o reţea socială pe care o putem accesa şi pentru a răspunde nevoilor din viaţa
personală. În acelaşi timp însă, munca ne afectează uneori negativ starea de sănătate.
Indiferent de natura activităţii, în orice proces de muncă sunt implicate patru elemente
care interacţionează şi se influenţează reciproc: executantul, sarcina de muncă, mijloacele de
producţie şi mediul de muncă.
În preambulul Constituţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, la care toate statele
membre UE sunt părţi se precizează că „mediul de lucru”, de „securitate” şi de „sănătate” nu
trebuie să fie înţeles într-un sens restrictiv, el vizează „toţi factorii fizici şi de altă natură,
capabili să afecteze sănătatea şi securitatea lucrătorului în mediul de muncă”.
În continuare vom analiza cele mai importante riscuri prezente în două din
componentele sistemului de muncă, în care îşi desfăşoară activitatea inspectorul de muncă din
cadrul Compartimentului Control Securitate şi Sănătate în Muncă, anume sarcina de muncă şi
mediul de muncă.

FACTORI DE RISC SPECIFICI SARCINII DE MUNCĂ

Identificarea factorilor de risc dependenţi de sarcina de muncă se realizează prin analiza
conformităţii dintre conţinutul sarcinii şi capacitatea de muncă a executantului căruia îi este
atribuită, prin precizarea eventualelor operaţii, reguli de muncă şi procedee de lucru greşite.
Complexitatea sarcinii de muncă
Orice sarcină de muncă poate fi considerată ca o problemă.
Rezolvarea acestei probleme cade în atribuţiile executantului care are această sarcină.
De modul în care sarcina de muncă este percepută şi rezolvată depinde securitatea în
muncă atât a executantului, cât şi a colegilor săi. Analiza modului de înţelegere şi rezolvare a
sarcinilor de muncă poate oferi indicii importante pentru îmbunătăţirea securităţii şi sănătăţii
la locul de muncă. De foarte multe ori, modul de rezolvare a sarcinilor de muncă este adesea
asimilat inspiraţiilor momentane ale inspectorilor de muncă.
Totalitatea informaţiilor pe care le are executantul asupra sarcinii de muncă, la un
moment dat, constituie starea cunoştinţelor sale despre problemă la acel moment. De fiecare
dată când el aplică o anumită operaţie asupra faptelor, el modifică starea cunoştinţelor. Ca
urmare, rezolvarea unei sarcini de muncă, trebuie să urmărească aceste stări de cunoaştere în
progresia lor.
Acţiunile inspectorului de muncă pot fi privite ca un proces de asimilare a unor modele
cu cunoaşterea şi obiectivele existente. Întregul proces de rezolvare a unei sarcini poate fi
considerat ca o structură compusă din unităţi de plan. Această structură organizează acţiunile
deja observate şi include cerinţele formulate faţă de acţiunile viitoare.
Actul de control efectuat de inspectorii de muncă din cadrul Compartimentului Control
Securitate şi Sănătate în Muncă se derulează după un algoritm teoretic, cuprins în Manualul
de Inspecţie. Acesta însă, nu ia în considerare factorul uman cu care interacţionează
inspectorul de muncă, lăsându-i acestuia libertatea de a acţiona în spiritul respectării
legalităţii.
Nu întotdeauna materialele de care ia cunoştinţă inspectorul de muncă în pregătirea
derulării actului de control sunt de natură să-i ofere informaţii suficiente astfel încât controlul
să se desfăşoare după un algoritm deja stabilit. Fiecare unitate controlată trebuie privită ca o
entitate cu propria personalitate, cu propriile reguli de funcţionare, care de multe ori nu sunt în
concordanţă cu cerinţele legislative.
Prin specificul activităţii sale, inspectorul de muncă SSM îşi exercită atribuţiile de
control, în cea mai mare parte din timp, în unităţi economice în care există riscuri (de orice
natură ar fi ele), cu un grad ridicat de periculozitate. De cele mai multe ori, inspectorul de
muncă trebuie să constate singur prezenţa acestor riscuri, interlocutorul - angajat sau angajator
- , având tendinţa de a le ascunde. Domeniile de activitate pe care le controlează un inspector
de muncă sunt din toate categoriile vieţii economice, astfel fiind imperios necesar ca organul
de control să deţină cunoştinţe tehnice specifice fiecărui domeniu în parte, în aşa fel încât să
poată adopta faţă de interlocutor o atitudine profesionistă. Adoptarea unor tehnologii
performante de către agentul economic, impune o perfecţionare continuă a cunoştinţelor
tehnice ale inspectorului de muncă. De asemenea, inspectorul de muncă operează cu acte şi
norme legislative. Chiar dacă pregătirea de specialitate a inspectorului de muncă SSM nu este
cea juridică, prin complexitatea şi rafinarea actului de control, inspectorul de muncă trebuie să
deţină bune cunoştinţe juridice specifice activităţii pe care o desfăşoară.
Există cazuri în care la solicitarea unităţilor sau în timpul derulării activităţii de control,
inspectorul de muncă este cel care trebuie să sesizeze starea de pericol grav şi iminent de la un
loc de muncă şi să dispună măsuri, conform atribuţiilor sale, de înlăturare a acestei stări.
Răspunderea şi implicaţiile pe care le presupune constatarea prezenţei unei asemenea stări de
fapt, sunt de natură să provoace o stare de stres prin conştientizarea posibilelor efecte ale unei
decizii insuficient elaborate. În faţa organelor de anchetă superioare, inspectorul de muncă
este singurul responsabil de modul în care şi-a exercitat atribuţiile de serviciu.
De multe ori, inspectorul de muncă este pus în postura unui mediator între angajat şi
angajator. Conflictul latent care există între interesele celor două părţi, o societate civilă
supusă unor convulsii economice şi cele ale unui întreprinzător care caută să-şi croiască drum
într-o piaţă în continuă schimbare, a impus găsirea unor argumente care să convingă pe
acesta din urmă că este în avantajul său financiar să aplice măsurile de securitate şi sănătate în
muncă. Aceste argumente ţin atât de pregătirea profesională a inspectorului de muncă, de
capacitatea acestuia de a percepe realităţile societăţii economice, de calităţile psihologice pe
care le posedă în aprecierea interlocutorului şi nu în ultimul rând de personalitatea şi
capacitatea de a prezenta scopul actului de control.

Intensitatea muncii
Presiunea exercitată de schimbările frecvente din mediu conduc la tot mai multe situaţii
în care luarea deciziilor se face în ritm alert.
Termenele stricte şi viteza ridicată face ca inspectorii de muncă să se confrunte cu un
volum din ce în ce mai mare de muncă şi cu presiuni la locul de muncă.
Prin natura activităţii sale, inspectorul de muncă SSM trebuie să dispună de capacitatea
profesională şi intelectuală de a discerne şi a interpreta obiectiv informaţiile pe care le
primeşte. În cazul cercetării accidentelor de muncă, multe din persoanele intervievate au
tendinţa de a se disculpa şi de a oferi informaţii trunchiate. În cazul în care se confruntă şi cu
o lipsă a documentaţiei de specialitate (carte tehnică, instrucţiuni sau procedee de lucru
specifice, etc.), inspectorul de muncă este cel care îşi asumă răspunderea pentru interpretarea
obiectivă a cercetării şi aceasta pe fondul prezenţei termenelor scadente.
Presiunea termenelor limită manifestată ca discordanţă între obligaţia de a rezolva
sarcini noi, complexe şi timpul alocat rezolvării acestora pot avea drept consecinţă prezenţa
stresului la locul de muncă.
Protecţia juridică deficitară de care beneficiază în prezent inspectorii de muncă, în
exercitarea autorităţii cu care au fost investiţi de către stat este percepută de aceştia ca un
factor de risc în executarea sarcinii de muncă pe care o au. Acest lucru se poate concretiza fie
prin efectuarea actului de control având rezerva protejării juridice a propriei persoane, fie prin
executarea superficială a actului de control.
Ca urmare se creează un dezechilibru la nivelul instituţiei între solicitările care se
impun inspectorilor de muncă şi modul în care aceştia răspund în executarea sarcinii de
muncă.
Forma concretă de manifestare a acestui dezechilibru este atât la nivelul instituţiei, cât şi
a individului:
La nivel de instituţie:
- erori în realizarea obiectivelor instituţiei
- deteriorarea imaginii publice a instituţiei, antrenarea ei în diferite procese juridice
- absenteism, fluctuaţie de personal, probleme disciplinare,
- prezenteismul este evaluat prin înregistrarea numărului de ore în care sunt realizate
sarcinile de muncă. Dacă un angajat este prezent la locul de muncă, nu înseamnă în mod
necesar că este şi productiv. Prezenteismul se exprimă prin diferite comportamente ale
angajaţilor. Orele de muncă peste program sunt adesea un simptom al prezenteismului, adică a
faptului că în timpul orelor de program angajaţii nu pot lucra cu randament maxim. A doua
categorie de comportamente este reprezentată de prezenţa oamenilor la muncă, în ciuda
faptului că nu pot avea performanţa pe care o au de obicei, din diferite motive (stres, stări
emoţionale speciale, boli sau simptome somatice inconfortabile: dureri de cap, stomac, spate).
Zilele de muncă pierdute din cauza orelor de prezenteism sau a celor de absenteism reprezintă
totalul timpului de muncă neproductiv. Acest timp de muncă neproductiv generează costuri
suplimentare pentru instituţie. Costurile instituţiei se ridică însă dacă se ţine cont de faptul că
prezenteismul, spre deosebire de absenteism, implică remunerarea angajatului pe acea
perioadă şi creşterea ratei erorilor în sarcinile de muncă.
La nivel de individ:
- nerealizarea sarcinii de muncă prin invocarea diverselor motive
- întocmirea deficitară, în cunoştinţă de cauză, a actului de control
- absenţă de la serviciu
- reacţii emoţionale (iritabilitate, anxietate, tulburări ale somnului, depresii, ipohondrie,
alienare, epuizare, probleme în relaţiile familiale);
- reacţii cognitive (dificultate în concentrare, în memorie, în învăţarea lucrurilor noi, în
luarea deciziilor);
- reacţii comportamentale (abuzul de droguri, alcool şi tutun; comportament destructiv),
şi
- reacţii fiziologice (probleme dorsale, imunitate scăzută, ulcer gastric, probleme
cardiace, hipertensiune).

FACTORI DE RISC SPECIFICI MEDIULUI DE MUNCĂ

Noxele
Prin natura activităţii sale, inspectorul de muncă desfăşoară o parte semnificativă a
activităţii în unităţi în care există noxe specifice mediului propriu de muncă. Deşi legislaţia
impune angajatorilor să asigure organelor de control echipamentul de protecţie adecvat, de
multe ori aceştia nu-l asigură nici propriilor angajaţi. Ca urmare, inspectorul de muncă, sub
asumarea propriei responsabilităţi, exercită actul de control în prezenţa acelor noxe. Efectele
prezenţei chiar şi pentru un timp redus a noxelor, nu se fac simţite imediat, acestea având o
evoluţie în timp.
Stresul la locul de muncă
În cadrul instituţiilor publice de control factorii care acţionează exclusiv la nivelul
executanţilor sunt:
Complexitatea, diversitatea şi caracterul de noutate frecventă a sarcinilor cu care se
confruntă . Solicitările contradictorii provin din gradul ridicat de dificultate şi urgenţă al
sarcinilor şi lipsa de timp şi/sau de cunoştinţe profesionale actualizate cerute de rezolvarea
sarcinilor. Pentru a răspunde acestor solicitări, inspectorii caută să-şi perfecţioneze continuu
cunoştinţele profesionale prin studiu individual, fapt ce va conduce la stres privind nivelul
cunoştinţelor acumulate şi acurateţea acestora
Preocuparea pentru viitorul instituţiei. Managerul unei instituţii publice este numit prin
decizie politică. Fiecare schimbare de legislativ implică la nivelul angajaţilor stresul
schimbării conducerii unităţii. O nouă conducere va genera stres la nivelul individului privind
adaptarea la cerinţele noului conducător. De aceea inspectorul de muncă va căuta să se afirme
prin acceptarea unor provocări de ordin profesional, care trebuiesc rezolvate într-un timp
scurt, având caracterul unor probleme complexe pentru care nu este pregătit să le facă faţă.
Prelungirea programului de lucru datorită apariţiei unor situaţii de genul: termene
scadente, schimbări frecvente în priorităţile instituţiei etc.
Presiuni contradictorii pot apare între dorinţa de afirmare şi promovare şi efortul necesar
rezolvării atât a sarcinilor proprii cât şi a numeroaselor şi dificilelor sarcini primite
suplimentar (rapoarte, situaţii statistice, cercetări de accidente), cu termene scurte, care nu îl
exonerează de cele anterioare.
Teama de pierdere a postului, caz în care stresul este generat de concedieri, nesiguranţa
privind posibilitatea găsirii unui alt loc de muncă. Mulţi inspectori caută să urmeze cât mai
multe forme de învăţământ, indiferent de natura temei abordate. Atât problemele de ordin
pecuniar pe care le aduce această practică cât şi orele necesare studiului sunt cauzatoare de
stress.
Dispoziţiile suplimentare primite din partea superiorilor pot provoca apariţia stresului
datorită presiunii dintre autoritatea, respectiv ameninţarea posibilei sancţiuni şi realitatea
situaţiei ce nu permite aplicarea dispoziţiei în forma primită, în timpul solicitat. Încercarea
unui inspector de a explica superiorului situaţia inadecvată ar putea fi interpretată de către
acesta ca un reproş faţă de incompetenţa sau gradul redus de informare a acestuia. Pe de altă
parte, a nu aplica dispoziţia primită înseamnă nerespectarea procedurilor şi a obligaţiilor
inspectorului de muncă.
În situaţiile în care selecţia şi promovarea personalului se face după alte criterii decât
cele legate de competenţa profesională, stresul poate fi provocat de lipsa aptitudinilor sau a
pregătirii corespunzătoare postului.
Violenţa îi pune în pericol pe inspectori
Problema violenţei la locul de muncă este din ce în ce mai îngrijorătoare. Deşi aceasta
afectează toate tipurile de ocupaţii şi sectoare de activitate, ea este ridicată în sectoarele
activităţii de control.
Violenţa poate proveni din interiorul sau exteriorul instituţiei. Actele specifice de
violenţă nu pot fi previzibile, însă situaţiile probabile în care se produce violenţa pot fi
previzibile. Atunci când se aplică măsuri coercitive, există riscul ca interlocutorul
inspectorului de muncă să aibă o reacţie violentă care poate fi de natură fizică şi psihică.
Consecinţele incidentelor violente, care cuprind rănirea, tulburări post-traumatice pe
bază de stres, absenţa din motive medicale şi proasta realizare a sarcinilor, pot fi foarte grave,
atât pentru indivizi cât şi pentru instituţie. Deteriorarea respectului de sine, anxietatea,
depresia pot fi o consecinţă a acestei probleme.
Hărţuirea (cunoscută şi ca intimidare, maltratare sau violenţă psihologică) se referă la
comportamentul faţă de un organ de control, care vizează victimizarea, umilirea, subminarea
sau ameninţarea acestuia. Hărţuirea, provine de regulă, din exteriorul instituţiei, dar având
strictă legătură cu specificul activităţii. Astfel, persoanele sancţionate au de multe ori o reacţie
violentă la adresa inspectorului de muncă implicând agresivitate verbală, fizică, precum şi
acţiuni mai subtile, cum ar fi reclamaţiile mincinoase către instituţiile superioare de control,
sau mediatizarea cu scop denigrator a inspectorului de muncă. Acestea pot avea drept
consecinţă o izolare a inspectorului de muncă atât în cadrul instituţiei din care face parte cât şi
în viaţa socială.
Hărţuirea la locul de muncă provoacă un stres considerabil victimelor şi colegilor,
familiilor şi prietenilor acestora. În unele cazuri, victimele nu îşi pot desfăşura activitatea în
mod normal la locul de muncă şi nu pot avea o viaţă normală. Hărţuirea poate produce
afecţiuni post-traumatice pe bază de stres, pierderea respectului de sine, anxietate, apatie,
iritabilitate, tulburări de memorie, tulburări ale somnului şi probleme de digestie, şi chiar
sinucidere. Simptomele pot persista ani de-a rândul după hărţuire.
Deficitul de imagine a organului de control
Este cunoscut faptul că atenţia presei se focalizează în general pe subiecte care
afectează un grup cât mai mare de persoane. Astfel, instituţiile cu profil social sau economic
sunt cele care captează cel mai mult interesul presei. De asemenea, este binecunoscută
apetenţa mass-mediei pentru ştiri de senzaţie.
Deficitul de imagine al unui inspector de muncă poate fi cauzat de o serie de aspecte,
cum ar fi:
Cauze externe instituţiei de control
 Dezinteres din partea reprezentantului mass-mediei care redactează ştirea faţă de
domeniul de activitate al instituţiei de unde provine inspectorul de muncă (din
motivele menţionate la capitolul anterior).
 Incapacitatea mass-mediei de a înţelege domeniul de activitate al instituţiei, din
cauza caracterului specializat al acestuia.
 Stereotipurile, zvonurile şi atitudinea de etichetare faţă de o instituţie publică sau
un angajat al acesteia, practicată de jurnalişti.
 Neprofesionalismul jurnalistic urmare a incompetenţei profesionale şi a
interesului personal
Cauze interne instituţiei de control
 Insuficientă atenţie acordată promovării activităţii instituţiei respective.
 Implicarea personalului instituţiilor publice (din orice domeniu de activitate) în
scandaluri de tip corupţie, mită, abuz.
 Incompetenţa şi/sau ineficienţa personalului instituţiei în deservirea publicului.
 Absenţa unei strategii de comunicare interne şi externe.
Dezechilibrul între viaţa privată şi viaţa profesională afectează inspectorul de
muncă. Volumul din ce în ce mai ridicat de muncă şi programul de lucru care poate suporta
modificări în orice moment, îngreunează realizarea unui echilibru corespunzător între viaţa
privată şi viaţa profesională. Inspectorii de muncă SSM participă la cercetarea accidentelor de
muncă, imediat după ce acestea se produc. Cercetarea la faţa locului şi culegerea primelor
informaţii şi documente necesită disponibilitatea inspectorului spre un program prelungit în
detrimentul orelor petrecute în mijlocul familiei. Aceasta poate duce la apariţia stresului şi a
altor efecte negative asupra sănătăţii inspectorilor, în special atunci când nu există posibilităţi
ca să îşi ajusteze condiţiile de lucru în funcţie de nevoile lor personale.

Concluzii

Aceste aprecieri personale arată că sarcina de muncă şi mediul de muncă în care îşi
desfăşoară activitatea inspectorul din cadrul Compartimentului Sănătate şi Securitate în
Muncă, prin factorii de risc enumeraţi, afectează sănătatea emoţională şi socială a acestuia.
În raport cu performanţa sustenabilă în muncă, performanţă pe care fiecare unitate din
sectorul public şi-o doreşte, sănătatea angajaţilor este redefinită conform Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii ca starea de bine fizică, emoţională şi socială a unei persoane. Sănătatea
nu presupune doar absenţa bolii sau a infirmităţii ( Organizaţia Mondială a Sănătăţii, 2006).
 Deteriorarea sănătăţii angajaţilor conduce la scăderea performanţei acestora, în special
ca urmare a dificultăţilor de concentrare, de luare a deciziilor, de comunicare , prezenteism,
oboseala cronică, dificultăţi în munca în echipă şi în gestionarea relaţiilor cu publicul şi cu
colegii.
Lucrarea prezentă nu şi-a propus să identifice şi să analizeze toate riscurile la care este
expus un inspector de muncă SSM, ci doar s-a vrut o analiză a câtorva din riscurile prezente
în exercitarea atribuţiilor de control şi a consecinţelor pe care acestea le au asupra sănătăţii
inspectorilor de muncă.
Considerăm că se impune, aşadar, o analiză atentă a activităţii inspectorilor de muncă
SSM nu numai din punct de vedere al indicatorilor de performanţă ci şi a complexităţii
personalităţii acestora.

BIBLIOGRAFIE

1. Darabonţ A. Pece Şt., Dăscălescu A.- Managementul securităţii şi sănătăţii în muncă, Ed. Agir, Bucureşti,
2001
2. Darabonţ A. - Managementul protecţiei muncii, Risc şi securitate în muncă, I.C.S.P.M., Bucureşti, nr.3 –
4, 1994, p. 5;
3. Directive Europene în domeniul sănătăţii şi securităţii în muncă şi în domeniul relaţiilor de muncă
4. Pece Şt.- Metodă de evaluare a securităţii în sistemul om – maşină. Teză de doctorat, Universitatea din
Petroşani, 1997;
5. Jukka Takala, directorul Agenţiei Europene pentru Securitate şi Sănătate în Muncă (EU-OSHA) – raportul
„Din ce în ce mai multe persoane se confruntă cu riscuri psihosociale la locul de muncă” înaintat către
Observatorul European al Riscurilor -30.01.2008 (http://osha.europa.eu/ro/press/press-releases-
ro/news_article.2008-01-30_Stress)
6. Bogdana Bursuc- Stil sănătos de viaţă profesională al angajaţilor, Centrul Parteneriat pentru Egalitate-
Bucureşti, 2007
7. Alina Chiriac- Stil sănătos de viaţă profesională, Centrul Parteneriat pentru Egalitate - Bucureşti, 09.01.2007
 COLABORAREA DINTRE ANGAJATORI ŞI ANGAJAŢI ESTE BAZA
PENTRU UN LOC DE MUNCĂ MAI SIGUR, MAI SĂNĂTOS

,, Angajatori şi angajaţi - Colaboraţi!’’

Summary: Ensuring a job more secure, more healthy should be the most important objective of a policy for the
preservation of life and health of employees.
Safety and health at work should be a concern of everyone, both employers and employees. Regardless
of the nature activity, the best way to ensure a job more secure is one that is made with their employees.
A job safe and healthy will also lead to improving productivity, reducing absence, reducing fluctuation
staff , improving qulity activities.

Asigurarea unui loc de muncă mai sigur, mai sănătos trebuie să fie cel mai important
obiectiv al politicii unei întreprinderii pentru păstrarea vieţii şi sănătăţii angajaţilor. În acest
context, cele mai atractive şi competitive pe piaţă sunt companiile care asigură pentru proprii
angajaţi, condiţii de muncă sănătoase şi sigure.
Prevenirea riscurilor profesionale, protecţia sănătăţii şi securităţii, minimizarea
factorilor de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională, informarea, consultarea,
participarea echilibrată şi instruirea angajaţilor trebuie să fie un proces continuu şi o prioritate
pentru angajatori.
Desfăşurarea activităţii profesionale într-un mediu de lucru care să nu pericliteze
securitatea şi sănătatea angajatului trebuie să reprezinte o prioritate a angajatorului. În acest
scop angajatorii vor respecta principiile de identificare, evaluare, evitare, şi combatere a
riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională.
Nevoia de a îmbunătăţi condiţiile de muncă trebuie să fie o preocupare colectivă ,
luând în considerare atât aspectul uman cât şi cel economic .
Un loc de muncă sigur şi sănătos este un element esenţial în ceea ce priveşte calitatea
muncii şi un mediu de muncă de calitate înseamnă în final o afacere bună.
Angajatorul trebuie să ştie că îmbunătăţirea securităţii şi sănătăţii în muncă prezintă
importanţă nu numai din punctul de vedere uman, pentru a reduce suferinţele lucrătorilor, dar
şi ca un mod de a asigura succesul şi durabilitatea întreprinderii, printr-o dezvoltare
economică mai bună pe termen lung
Securitatea şi sănătatea în muncă trebuie să fie o preocuparea a tuturor, atât a
angajatorilor cât şi a angajaţilor.
Să ne gândim că lipsa securităţii muncii costă pe angajator din punct de vedere
economic iar pe angajat din punct de vedere fizic şi psihic.
Un prim pas pentru asigurarea unui loc de muncă mai sigur şi mai sănătos este
realizarea unei evaluări a riscurilor la acel loc de muncă.
Evaluarea este o bună practică pentru că permite luarea de măsuri eficiente în vederea
protejării sănătăţii lucrătorilor.
Prin identificarea pericolelor şi evaluarea riscurilor, angajatorul are controlul asupra
activităţii şi poate să :
- ia decizii cu privire la măsurile de protecţie cerute.
- verifice dacă măsurile aplicate sunt adecvate;
- stabilească ordinea priorităţilor pentru orice alte măsuri ulterioare care sunt
necesare;
- verifice dacă s-a realizat o îmbunătăţire a nivelului de protecţie a lucrătorilor.
Evaluarea riscurilor trebuie:
- să identifice pericolele;
- să identifice lucrătorii care pot fi expuşi la aceste pericole;
 - să estimeze riscurile implicate;
- să ia în considerare dacă riscurile pot fi sau nu eliminate;
- să ia o hotărâre în legătură cu măsurile suplimentare necesare pentru prevenirea
şi reducerea riscurilor
Evaluarea riscurilor trebuie efectuată în colaborare cu angajaţii şi monitorizată în mod
continuu astfel încât să poată fi revizuită, dacă este cazul.
Dar, indiferent de natura activităţii, cel mai bun mod de a asigura un loc de muncă mai
sigur este cel care se efectuează împreună cu proprii angajaţi. Întrucât aceştia sunt cei mai
apropiaţi de realitatea producţiei, sunt indispensabili în procesul de evaluare a riscurilor. De
asemenea sunt cei mai indicaţi în identificarea anumitor probleme pe linie de securitate şi
sănătate în muncă, cum ar fi: echipamente deficitare şi proceduri necorespunzătoare din
punct de vedere al securităţii, ventilaţie inadecvată, disconfort la locul de muncă, care nu au
fost raportate, chiar procedee de muncă periculoase despre care angajatorii nu şi-au dat
seama. Angajaţii sunt prezenţi în prima linie a activităţii, ei ştiu ce poate merge prost, deci
sunt deseori cele mai potrivite persoane care pot spune angajatorului ce trebuie făcut, ce
măsuri trebuie luate.
Cel mai important lucru al unei întreprinderi îl constituie forţa sa de muncă. De aceea,
angajatorul are un rol important în a asigura o instruire corectă şi o protecţie corespunzătoare
a lucrãtorilor în activitatea desfãşuratã. Salariaţii instruiţi pot lucra cu un randament mai bun
şi se vor simţi mai apreciaţi şi respectaţi de angajatorii lor.
Abordarea aspectelor de securitate şi sãnãtate la nivelul locului de muncã va asigura
pentru angajator, nu numai evitarea costurilor mari cu accidentele şi îmbolnãvirile
profesionale, ci şi îmbunãtãţirea productivitãţii muncii. Lucrãtorii vor fi mai motivaţi, bine
instruiţi şi lucrând cu echipamente şi materiale eficiente , bine întreţinute, pot obţine o calitate
mai bunã, o productivitate mai bunã şi performanţe economice mai bune.
Angajatorul trebuie să pună în prim plan faptul că şi el este om, iar noi oamenii trebuie
să avem grijă unii de ceilalţi.
Ex: ,,Un angajat în activitatea de construcţii- “Când merg pe şantierul de construcţii şi
şeful meu îmi reaminteşte sã-mi pun imediat casca de protecţie, îmi reaminteşte şi faptul cã îi
pasã de mine”.,,
Un simplu gest dar care înseamnă foarte mult, un lucrător instruit se va simţi apreciat
şi astfel, angajatorii pot sã câştige respectul angajaţilor.
Toate acestea vor avea rezultate apreciabile pentru angajat: un moral mai bun, stres
emoţional mai redus, salariu şi condiţii de lucru mai bune.
Un loc de muncă sigur şi sănătos va duce de asemenea la îmbunãtãţirea productivitãţii,
reducerea absenteismului, reducerea fluctuaţiei personalului, îmbunãtãţirea calitãţii activităţii
desfăşurate.
Angajatorul ar trebui să ia în considerare faptul că, factorul uman are o importanţă
foarte mare în ceea ce priveşte creşterea economică a propriei companii, lucru care nu poate fi
realizat fără asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă a angajaţilor.
Comunicarea cu angajaţii este un punct forte în rezolvarea anumitor probleme care
apar din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă.
De asemenea întreprinderile trebuie să ia măsuri în ceea ce priveşte implicarea
efectivă a angajatului din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă, astfel încât
efectele pozitive ale acestui lucru vor trebui să apară. Un exemplu ar fi motivarea într-un
anumit fel a participării angajaţilor la gestionarea măsurilor de securitate şi sănătate în muncă.
Angajatorul trebuie totuşi să ţină seama de faptul că oamenii sunt foarte diferiţi şi au
nevoi specifice, motive tot atât de diferite, ceea ce determină modalităţi diferite de satisfacere
a lor. De aceea, fiecare individ poate fi motivat într-o manieră singulară. Căi de motivare a
personalului pot fi mijloacele băneşti şi de altă natură.
 Mulţi angajaţi consideră că insuficienta instruire profesională în domeniul securităţii şi
sănătăţii muncii, nerespectarea regulilor de securitate a muncii, echipamentul tehnologic uzat
fizic şi moral, condiţiile nocive de muncă, stresul profesional sunt principalii factori care duc
la producerea de evenimente .
Dacă ne referim doar la unul dintre aceşti factori menţionaţi şi anume la stresul
profesional , observăm că acesta poate avea ca bază de pornire chiar relaţia dintre angajat şi
angajator.
Stresul profesional apare atunci când solicitările mediului de muncă depăşesc
capacitatea angajaţilor de a le face faţă sau de a le menţine sub control.
Consecinţele directe ale stresului profesional sunt: schimbări comportamentale în
executarea obligaţiilor funcţionale, reducerea productivităţii muncii, sporirea absenteismului,
acestea constituind premize pentru producerea accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor
profesionale.
Accidentele la locul de muncă pot însemna suferinţă şi dizabilitate şi pot afecta viaţa
lucrătorului, atât în cadrul cât şi în afara locului de muncă. Întreruperile de producţie şi
proasta publicitate care urmează unui accident sunt numai câteva dintre costurile plătite de
întreprinderi şi organizaţii.
O noţiune importantă este aceea că accidentele au efecte simultane atât asupra
sănătăţii angajatului (cum ar fi vătămările) cât şi asupra întreprinderii (de ex. efecte negative
asupra imaginii întreprinderii).
Întreprinderile trebuie să tină cont de faptul că nu numai persoana accidentată sau care
a suferit o îmbolnăvire profesională, dar şi ele în ansamblu vor avea pierderi importante :
 se pierde din timpul de producţie pe durata întreruperii procesului de muncă
până la reluarea acestuia;
 apar cheltuielile cu reparaţiile, dacã au existat deteriorări la echipamente sau
clădiri;
 va fi probabil necesar sã fie angajată o altă persoană pentru a înlocui lucrătorul
accidentat;
 accidentele de muncă şi îmbolnăvirile profesionale pot conduce la scăderea
moralului celorlalţi lucrători şi la afectarea productivităţii acestora;
 trebuie alocat timp pentru completarea documentelor referitoare la accident.
Abordarea aspectelor de securitate şi sănătate la nivelul locului de muncă va asigura
nu numai evitarea costurilor mari cu accidentele şi îmbolnăvirile profesionale, va asigura, de
asemenea, îmbunătăţirea productivităţii muncii.
Realizarea unui sistem de management în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă are
un rol esenţial în crearea unor condiţii de muncă mai sigure şi mai sănătoase.
Considerând sănătatea şi securitatea în muncă ca parte integrantă a performanţei
activităţii şi cunoscând avantajele implementării sistemului de management al securităţii şi
sănătăţii în muncă, obligaţiile legale şi responsabilităţile ce revin întreprinderii, aceasta
trebuie să acţioneze ţinând seama de principiile generale de prevenire a accidentelor în
organizarea muncii şi a condiţiilor de muncă şi în dezvoltarea relaţiilor sociale, punând accent
pe evitarea, evaluarea şi combaterea riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională.
Un sistem de management al securităţii şi sănătăţii în muncă trebuie să se adreseze
tuturor angajaţilor indiferent de locul de muncă sau nivelul de pregătire al acestora, aceştia
fiind astfel implicaţi efectiv în activitatea întreprinderii nu doar la nivel de producţie.
Angajaţii vor avea astfel, obligaţia de a îndeplini cerinţele stabilite,de a respecta procedurile,
instrucţiunile de lucru şi alte documente aplicabile propriului domeniu de activitate.
Studiile au arătat clar că un management eficient al securităţii şi sănătăţii în muncă
este strâns legat de profitabilitate şi excelenţă în afaceri şi că investiţiile în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă contribuie la îmbunătăţirea performanţelor întreprinderilor.
 Scopul managementului securităţii si sănătăţii este acela de a cuprinde toate riscurile
existente în procesul de muncă referitoare la sănătatea angajaţilor, de a le evalua şi de a le
reduce în mod sistematic.
Avantajele unui management în domeniul securităţii şi sănătăţii sunt următoarele:
 Reducerea numãrului de accidente de muncă;
 Reducerea costurilor generate de un accident;
 Creşterea motivaţiei angajaţilor;
 Conştientizarea importanţei pe care o are securitatea şi sănătatea în muncă, adicã
o mai mare rãspundere din partea angajaţilor
 Identificarea în timp util a pericolelor şi evitarea lor, de ex. prin managementul
accidentelor iminente şi al acţiunilor nesigure sau prin controlul proceselor
nesigure;
 Identificarea şi evaluarea rapidã a pierderilor şi avariilor, dezvoltarea unor
măsuri pe baza unei analize a cauzelor;
 Creşterea securităţii legale printr-un management eficient al cerinţelor legale.
Protecţia sănătăţii lucrătorilor şi asigurarea unor condiţii de muncã în deplinã securitate
trebuie să reprezinte elemente esenţiale şi preocupări de actualitate ale angajatorilor,
specialiştilor, ale institutelor de cercetãri, ale instituţiilor cu competenţe în domeniu, ale
actorilor sociali, ale organismelor şi organizaţiilor internaţionale pentru îndeplinirea
obiectivului general al muncii decente pentru toţi participanţii la procesul de muncã.
Securitatea vieţii şi a sănătăţii este, în fond, un factor însemnat al succesului pentru
dezvoltarea economicã pe termen mediu şi lung a unei companii.

BIBLIOGRAFIE
1. Constituţia României
2. Legea 319 / 14 iulie 2006 a securităţii şi sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 646 din 26 iulie
2006
3. A. Dăscălescu- Costul accidentelor de muncă Ed. ATLAS Bucureşti 2003
4. A. Darabonţ, Şt. Pece - Protecţia muncii (manual pentru învăţământul universitar), Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1996;
5. O. Nicolescu- Ghidul managerului eficient, vol. I – II, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993 – 1994;
6. Şt. Pece- Geneza accidentelor de muncă, I.N.I.D., Bucureşti, 1993
 METODĂ ANALITICĂ DE EVALUARE A RISCURILOR ÎN
DOMENIUL MANIPULARII MANUALE A MASELOR
MIHAELA DIMA
DANIEL STOICESCU
RADU TOCAN

Rezumat: Lucrarea prezintă o metodă de evaluare a riscurilor utilizate în cadrul Uniunii Europene ce utilizează
ca parametrii cuantificabili precum greutatea obiectelor manipulate şi frecvenţa manipulărilor efectuate. De
asemenea, se are în vedere la evaluarea riscurilor şi poziţia de ridicare

Cuvinte cheie: evaluare riscuri, afectiuni musculo-scheletice, greutate , frecventa

1. Introducere

În Uniunea Europeană, 24% dintre lucrători au declarat că suferă de dureri de spate iar
22% acuză dureri musculare. În noile State Membre ponderea acestor afecţiuni este chiar mai
mare, ajungând la 39% şi respectiv 36%. În UE, jumătate din pensionările anticipate sunt
cauzate de modificări patologice ale coloanei vertebrale. În plus, 15% dintre cazurile de
incapacitate temporară de muncă au legătură cu afecţiunile spatelui. Aceste afecţiuni
reprezintă una dintre principalele cauze ale absenţei de la lucru în mai toate Statele Membre
ale UE. Pe lângă faptul că ele pot provoca lucrătorilor suferinţe, incapacitate temporară de
muncă şi pierderi financiare, aceste afecţiuni pot genera şi costuri ridicate pentru angajatori şi
pentru economia naţională
Potrivit statisticilor europene, 62% din lucrătorii din UE27 (cele 27 de state membre
ale Uniunii Europene) sunt expuşi la mişcări repetitive ale mâinilor şi braţelor timp de un sfert
sau mai mult din durata programului de lucru, 46% sunt expuşi la poziţii de lucru dureroase
sau obositoare şi 35% la purtarea sau deplasarea maselor (greutăţilor) mari.
În România, ca urmare a suprasolicitării aparatului locomotor, în anul 2007 s-au
declarat, la nivelul ţării 133 de cazuri noi de îmbolnăvire profesională din care 91 de cazuri
de spondilartoză dorso-lombară.
Pornind de la aceste realităţi, Comitetul Superior al Inspectorilor de Muncă (SLIC) a
organizat în anii 2007 şi 2008, campanii de informare şi control la nivelul Uniunii Europene
în diverse sectoare de activitate: transporturi, medical, construcţii şi comerţ.

2. Cadrul legislativ şi factorii de risc

Prin respectarea directivelor privind sănătatea şi siguranţa la locul de muncă se pot

evita numeroase probleme de ordin ocupaţional ale aparatului locomotor. Între acestea se
numără şi Directiva Europeană 90/269/CEE, ce a fost transpusa in legislaţia Română prin
Hotărârea de Guvern nr.1051/2006 care stabileşte recomandările de sănătate şi siguranţă
privind manipularea manuală a greutăţilor. Această directivă se aplică activităţilor care
presupun riscuri, în special pentru zona dorsalo-lombară.
Manipularea manuală a maselor reprezintă orice tip de transport sau susţinere a unei
mase (sarcini, greutăţi, încărcături) de către unul ori mai mulţi lucrători, inclusiv ridicarea,
aşezarea, împingerea, tragerea, purtarea sau deplasarea unei mase, care, datorită
caracteristicilor acesteia sau condiţiilor ergonomice necorespunzătoare, prezintă riscuri pentru
lucrători, în special de afecţiuni dorsolombare.
Exemple de asemenea activităţi ar fi activităţile de ridicare, împingerea, tragerea sau
transportarea unei greutăţi. Este clar că asemenea moduri de manipulare pot duce şi la
suprasolicitarea membrelor inferioare şi superioare.
 Factori de risc care apar în operaţia de manipulare manuală pot prezenta un risc pentru
zona lombară dacă: sarcina este prea grea, prea mare, dificil de apucat cu mâna sau este
situată prea departe de bustul persoanei. Sunt situaţii în care persoana îşi răsuceşte bustul
pentru a prinde sarcina în mână, efortul necesar pentru ridicare este excesiv şi necesită o
răsucire a bustului şi dezechilibrează sarcina iar uneori este necesar ca persoana să adopte o
poziţie instabilă. De asemenea, mediul de lucru este uneori inadecvat: tipul de podea, spaţiul
liber şi mediu climatic nefavorabil.
Îndeplinirea sarcinilor de muncă legate de manipularea manuală a maselor, cum ar fi
ridicare, împingere sau tragere poate avea drept rezultat vătămarea dureroasă a coloanei
vertebrale, pentru care sunt responsabili următorii factori:
- factori umani – de ex. vârsta, sexul, condiţia fizică,
- factori legaţi de încordarea fizică pe care o presupune munca – de ex. frecvenţa
activităţilor repetate de ridicare, purtare ş.a.m.d., manipulare statică,
- factori organizatorici – de ex. managementul sistemelor de muncă, cum ar fi
ridicarea în echipă.

3. Principii de prevenire

Principiile de prevenire sunt definite de art. 6 al Directivei Cadru transpusă în Legea

securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006 şi preluate în directiva de manipulare manuală
a) evitarea riscurilor;
b) evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
c) combaterea riscurilor la sursa;
d) adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea posturilor de
munca, alegerea echipamentelor de munca, a metodelor de munca şi de producţie, în vederea
reducerii monotoniei muncii, a muncii cu ritm predeterminat şi a diminuării efectelor acestora
asupra sănătăţii;
e) adaptarea la progresul tehnic;
f) înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce este
mai puţin periculos;
g) dezvoltarea unei politici de prevenire coerente care sa cuprindă tehnologiile,
organizarea muncii, condiţiile de munca, relaţiile sociale şi influenta factorilor din mediul de
munca;
h) adoptarea, în mod prioritar, a măsurilor de protecţie colectivă fata de măsurile de
protecţie individuală;
i) furnizarea de instrucţiuni corespunzătoare lucrătorilor.
Cerinţele minime legate de manipularea manuală a maselor sunt specificate şi în
Directiva 90/269/CEE. Potrivit acesteia, angajatorul trebuie să evite necesitatea manipulării
manuale a maselor de către lucrători (art. 3). În cazurile în care nu se poate evita activitatea de
manipulare manuală a maselor de către lucrători, angajatorul este obligat:
- să evalueze riscul,
- să întreprindă acţiuni de remediere pentru a reduce riscul,
- să asigure măsuri tehnice specifice locului de muncă,
- să îi informeze şi să îi instruiască pe lucrători cu privire la metodele de muncă sigure.
 4. Metodă de evaluare a riscurilor specifice

Afecţiunile dorsolombare sunt o consecinţă a modului necorespunzător de îndeplinire

a sarcinilor de muncă. Aceste afecţiuni sunt rezultatul manipulării unor mase grele şi foarte
grele şi al neutilizării dispozitivelor mecanice pentru a evita şi reduce la minim riscurile legate
de manipularea manuală a maselor. Conştientizarea acestor pericole reprezintă o primă
condiţie pentru adoptarea unor atitudini, comportamente şi acţiuni adecvate. Evaluarea
riscurilor profesionale trebuie să identifice pericolele şi să conducă la dezvoltarea şi
implementarea de măsuri de prevenire. Realizarea adecvată a evaluării de risc poate reduce
semnificativ riscul profesional şi poate conduce la scăderea numărului de accidente de muncă
şi a efectelor negative asupra sănătăţii lucrătorilor pe termen lung. Evaluarea periodică a
riscurilor trebuie să garanteze o îmbunătăţire permanentă a condiţiilor de muncă. Deoarece
evaluarea riscurilor profesionale constituie un element-cheie al managementului muncii sigure
şi sănătoase, în procesul evaluării trebuie implicaţi lucrătorii şi angajatorii, precum şi
coordonatorii în materie de securitate şi sănătate în muncă.
Evaluarea riscurilor este un proces cu mai multe etape:
A. identificarea riscurilor asociate manipulării manuale a maselor, prin:
- monitorizarea procesului de muncă,
- colectarea de informaţii privind modul în care se efectuează sarcinile de muncă,
echipamentul disponibil la postul de lucru etc.
B. activităţi de prevenire în vederea eliminării operaţiunilor de manipulare manuală a
maselor sau a reducerii riscurilor asociate lor
C. evaluare periodică a riscurilor
Metoda europeana de evaluare a riscurilor Key Item Method (forma scurtă: KIM) în traducere
Metoda Indicatorilor Cheie(MIC) este o metodă ce se bazează pe noţiuni elementare de
biomecanică, fiziologie şi psihofiziologie şi este testată privind validitatea şi fiabilitatea fiind
aplicată de mai mulţi ani. Spre deosebire de metodele prezentate în literatura de specialitate
din România ce iau în calcul numai aspecte legate de gravitatea şi probabilitatea accidentelor
de muncă şi al bolilor profesionale, aspecte ce sunt greu de evaluat în multe situaţii şi uneori
cu unele erori.
Principiul metodele de evaluare MIC are în vedere caracteristicile importante ale operaţiei ce
sunt clasificate în funcţie de o scară de evaluare cărora li se acordă un punctaj de risc.
Metoda MIC utilizează 2 fişe de lucru diferite pentru : una pentru ridicare, purtare si
susţinere şi alta pentru împingere şi tragere. Evaluarea este practic realizată pentru sarcinile de
manipulare manuală şi trebuie să fie raportată la o zi de lucru. În cazul în care încărcătura
şi/sau posturile se schimbă în cadrul unei activităţi individuale, trebuie găsite valori medii.
Dacă apar mai multe sarcini de manipulare manuală cu manipulări substanţial diferite în
cadrul activităţii generale, acestea trebuie estimate şi documentate separat.
Metoda cuprinde 3 paşi necesari în procesul de evaluare:
- Determinarea indicilor de timp,
- Determinarea indicilor pentru indicatorii cheie şi
- Evaluarea.
Pasul 1: Determinarea indicelui de timp
Indicele de timp este determinat plecând de la tabel, separat pentru cele 3 forme posibile de
manipulare manuală a maselor:
Pentru sarcini de manipulare manuală caracterizate prin repetarea regulată sau operaţii rapide
de ridicare, aşezare sau deplasare, numărul operaţiilor este un factor determinant pentru
indicele de timp.
Pentru sarcini de manipulare manuală caracterizate prin susţinerea maselor, se ia în
considerare durata totală a susţinerii (durata totală = numărul operaţiilor de susţinere x durata
unei singure operaţii de susţinere).
Pentru sarcini de manipulare manuală caracterizate prin purtarea unei mase, se ia în
considerare distanţa totală parcursă cu masa. Se presupune o viteză medie de mers pe jos de 4
km/h, aprox. egală cu 1m/s.
Met oda MIC

Pasul 1: Determinarea indicelui de timp (Selectaţi o singu ră coloană )

Operaţi uni de ridicare sau deplasare (< Susţinere Pu rtare

5 s) (> 5 s) (> 5 m)

Nu măr pe zi Indice de ti mp Durată totală pe zi Indice de timp Distanţă totală pe z i Indice de timp
lucrătoare lucrătoare lucrătoare

< 10 1 < 5 min 1 < 300 m

P 1

într e 10 şi 40 2 între 5 şi 15 min 2 între 300 m şi 1 km 2

între 40 şi 200 4 între 15 min şi 1 h 4 între 1 şi 4 km 4

între 200 şi 500 6 între 1 şi 2 h 6 între 4 şi 8 km 6

între 500 şi 1000 8 între 2 şi 4 h 8 între 8 şi 16 km 8

≥ 1000 10 ≥4h 10 ≥ 16 km 10

Exemple: aşezarea cărămizilor, introducerea Exemple: susţinerea şi ghidarea unei piese de fontă în Exemple: transportarea mobilei, livrarea unor părţi de
pieselor într-o maşină, luarea cutiilor dintr-un timpul lucrului pe un concasor, operarea unei maşini schele pe un şantier de construcţii
container ş i aşezarea lor pe o bandă rulantă manuale de zdrobit, operarea unei maşini de tăiat iarba

© IN TE FP 2006 / Départeme nt Formati on Conti nu e / D OETH 59

Pasul 2: Determinarea indicelui de masă, de postură şi privind condiţiile de muncă

Indicele de masă este determinat plecând de la tabel, separat pentru bărbaţi şi femei. Dacă
sunt manipulate greutăţi diferite în timpul evaluării sarcinii de manipulare manuală care
trebuie evaluată, va fi calculată o valoare medie luând drept sarcină unică maximă o greutate
de 40 kg pentru bărbaţi şi 25 kg pentru femei. Pentru comparaţie, pot fi utilizate şi valorile
maxime ale masei. În acest caz, trebuie luată ca bază frecvenţa redusă a acestor valori
maxime, şi în nici un caz frecvenţa totală.
În cazul activităţilor care presupun ridicarea / susţinerea / transportarea / aşezarea, trebuie
luată în considerare greutatea efectivă. Masa reală este forţa pe care lucrătorul trebuie să o
compenseze efectiv. Sarcina nu este, deci, întotdeauna egală cu greutatea obiectului. Atunci
când o cutie este ridicată, doar 50% din greutatea ei acţionează.
În cazul tragerii sau împingerii sarcinilor, este necesară o evaluare separată.
Pasul 2: Determinarea indicilor de masă, de pr ecizie a poziţion ării, de
Metoda MIC
viteză,de postură şi privind condiţiile d e muncă

Greutatea efectivă Indice de masă Greutatea efectivă Indice de masă

pentru bărbaţi 1 pentru femei1

< 10 kg 1 < 5 kg P1

10 la < 20 kg 2 5 la < 10 kg 2
20 la < 30 kg 4 10 la < 15 kg 4
30 la < 40 kg 7 15 la < 20 kg 7

≥ 40 kg 25 ≥ 25 kg 25

1) „Greutatea efectivă ” înseamnă, în acest context, forţa reală de acţiune ca re este necesară
pentru a muta încărcătura. Această forţă de acţiune nu corespunde cu masa încărcăturii în
fiecare caz. La ridi carea unei cutii de carton, doar 50% din masă va avea un efect asupra
lucrătorului, iar câ nd este utilizat un căruţ, doar 10%.

06 / éparteme t Formati Conti /

© INTEFP 20 D n on nue DOETH 61
Indicele de postură este determinat plecând de la pictogramele din tabel. Pentru activitatea
individuală trebuie utilizate posturile caracteristice adoptate în timpul manipulării maselor.
Dacă în timpul lucrului sunt adoptate diferite posturi, poate fi calculată o valoare medie
plecând de la indicele de postură pentru sarcina de manipulare manuală evaluată.

Metoda MIC

Postura tipică,poziţ ia Postura, poziţia încărcăturii Indice de

înc ărcăturii 2) postu ră

• Trunchiul drept, nu răsucit

1
• În momentul ridicării, susţinerii, purtării şi
aşezării încărcăturii, aceasta este aproape de
corp
• Trunchiul uşor aplecat în faţă sau uşor răsucit
2
• În momentul ridicării, susţinerii, purtării şi
aşezării încărcăturii, aceasta este la o distanţă
medie de corp P
• Aplecare în jos sau înainte
4
• Uşoară aplecare înainte cu răsucirea simultană a
corpului
• Încărcătura este ţinută departe de corp sau
deasupra umerilor

• Aplecare mult înainte şi răsucirea simultană a

corpului
8
• Încărcătura este ţinută departe de corp

• Stabilitate precară
© IN TE FP 2006 / Départeme nt FormationConti nue / DO ETH 63
• Ghemuire sau îngenunchiere

Pentru a determina indicele privind condiţiile de muncă, trebuie utilizate condiţiile de muncă
predominante în cea mai mare parte a timpului de lucru. Nu se va lua în considerare
disconfortul ocazional, care nu are semnificaţie pentru securitatea muncii. Indicatorii de
securitate trebuie menţionaţi în căsuţa „Verificarea locului de muncă pentru alte motive”.
 Metoda MIC

Condiţii de muncă Indice privind con diţiile de muncă

Condiţii ergonomice bune, de ex. 0P

spaţiu suficient, fără obstacole în
spaţiul de lucru, podea dreaptă, fără
înclinare, iluminat suficient, priză
bună
Spaţiu de mişcare limitat şi condiţii 1
ergonomice nefavorabile (de ex. 1:
spaţiu de mişcare limitat de
înălţimea prea joasă a plafonului sau
lucrul în spaţii mai mici de 1,5m2
sau 2: stabilitate precară datorită
podelei cu denivelări sau a solului
moale)
Spaţiu de mişcare extrem de limitat 2
şi/sau instabilitate a centrului de
greutate al încărcăturii (de ex.
transferul pacienţilor)
© INTEFP 2006 / éparteme
D n
t Formati Coon ntinue / DOETH 65

Pasul 3: Evaluarea
Fiecare sarcină de lucru este evaluată plecând de la nivelul riscului atribuit activităţii (calculat
prin adunarea indicilor pentru indicatorii cheie şi înmulţirea rezultatului cu indicele de timp).
Met oda MIC

Pasul 3: Evaluarea
 Indicii corespunzători acestei ăţi t rebui e introduşi şi calculaţi în
activit diagramă.
Indice de masă
1

Indice de postur ă

+ 2

Indice privind condiţiile de muncă

+ 0

Total

= 3 x Indice de timp = 3
1

06 éparteme Formati Conti u /

© INTEFP 20 / D nt on n e DOETH 67
 Metoda MIC

Categoria de risc Niv elul riscului Descriere

1 < 10 Masă uşoară; supraîncărcare fizică puţin probabi lă.

2 între 10 şi 25 Masă mai mare; este posibil să apară supraîncăr carea fizică în
cazul persoanelor mai puţin rezistente4). Pentru aceste grupuri
este folositoare reamenajarea locului de muncă.

3 între 25 şi 50 Masă şi mai mare; posibil să apară supra încărcare fizică şi

pentru persoanele rezistente în mod normal. Se recomandă
reamenajarea locului de muncă.

4 ≥ 50 Masă foarte mare; posibil să apară supraîncărca re fizică. Este

necesară reamenajarea locului de muncă5).

© INT EFP 20 06 / Départeme

nt Formation Continu e / DO ETH 68

Ca regulă generală, trebuie să plecăm de la principiul că, pe măsură ce creşte nivelul riscului,
creşte şi riscul supraîncărcării sistemului musculo-scheletic. Graniţele dintre categoriile de
risc sunt fluide din cauza tehnicilor şi condiţiilor de muncă individuale. Prin urmare,
clasificarea poate fi privită doar ca un ajutor orientativ. O analiză mai exactă necesită
cunoştinţele unui specialist în ergonomie.
În acest context, persoanele mai puţin rezistente sunt persoanele cu vârsta mai mare de 40 de
ani sau mai mică de 21 de ani, nou-veniţii la locul de muncă sau persoanele bolnave.
Cerinţele de reamenajare pot fi determinate prin raportarea la numărul de puncte din tabel.
Prin reducerea greutăţii, îmbunătăţirea condiţiilor de execuţie sau reducerea timpului în care
se depune efort, poate fi evitat stresul.
5. Concluzii
Această metodă de evaluare este accesibilă angajatorilor, metoda nu necesită
cunoştinţe avansate de securitate şi sănătate în muncă şi este o metodă cu care se pot obţine
rezultate exacte obţinându-se o radiografie exactă a locului de muncă din punct de vedere al
riscurilor privind manipularea manuală.
De asemenea, metoda poate constitui şi un element de verificare pentru inspectorii de
muncă în cadrul acţiunilor de control fiind o metoda extreme de rapidă.
Bibliografie
1. Studiu European privind condiţiile de muncă, Fundaţia europeană pentru îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă şi de muncă 2005
2. Comisia Uniunii Europene, http://www.handlingloads.eu/pdf_files/en/en-KIM-LHC-
ac.pdf.
http://www.handlingloads.eu/pdf_files/en/en-KIM-shl.pdf.
SIGURANŢĂ ŞI SECURITATE PRIN MANAGEMENTUL RISCULUI
ANGHEL VALENTINA

Rezumat: o organizaţie modernă care se doreşte performantă nu poate face abstracţie de un domeniu relativ
nou, managementul riscurilor. Analizând toate activităţile desfăşurate într-o organizaţie, pot fi identificate mai
multe tipuri de risc. Atunci când pericolele sunt identificate, riscurile asociate lor pot fi eliminate sau reduse la
minim iar numărul de accidente şi îmbolnăviri şi implicit costurile pe care acestea le pot provoca se reduc.
Perturbările şi întreruperile procesului de muncă scad iar eficienţa şi calitatea producţiei este îmbunătăţită.
Managementul riscului unei companii îmbunătăţeşte şansele acesteia de succes.

Cuvinte cheie: pericol, risc, evaluarea riscurilor, managementul riscurilor

1. Riscul – ameninţare sau oportunitate?

Conform definiţiei din Dicţionarul explicativ al limbii române, risc însemnă posibilitatea de a
ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă, un pericol
posibil.
Din punct de vedere al managementului, putem defini riscul ca ameninţarea sau posibilitatea
ca o acţiune sau eveniment să afecteze negativ sau pozitiv abilitatea unei organizaţii de a-şi
atinge obiectivele.
În viaţa unei organizaţii lucrurile nu merg totdeauna aşa cum au fost planificate. Viaţa este
plină de surprize, oamenii fiind cei care sunt legaţi cauzal de aproape toate riscurile. Uneori,
fenomene naturale cum ar fi: furtuni, ploi, cutremure pot produce pagube dar este posibil să
ne protejăm chiar şi împotriva lor şi să ne pregătim pentru consecinţele acestora. Când au loc
evenimente care produc pierderi, de cele mai multe ori acestea sunt cauzate de lipsa
cunoştinţelor, a instruirii şi a aptitudinilor corespunzătoare care să le prevină. Uneori însă,
riscurile sunt asumate deliberat. Când se întrevede o oportunitate, apare dorinţa de a ajunge la
scopul propus cu eforturi mai mici şi într-un timp mai scurt, ceea ce conduce la adoptarea
unor soluţii care pot genera probleme. De multe ori lucrurile merg bine şi aşa dar la un
moment dat unele acţiuni conduc inevitabil la accidente.
Riscul în sine nu este un pericol, riscul este esenţial progresului iar eşecul face de multe ori
parte din procesul de învăţare. Trebuie însă să punem în balanţă consecinţele negative ale
riscului şi beneficiile potenţiale ale oportunităţilor.
În 1921, Frank Knight publica "Risc, incertitudine şi profit". Cartea avea să devină temelia
literaturii de management al riscului. Knight face pentru prima oară distincţia între
incertitudine, care nu este măsurabilă, şi risc, acesta putând fi cuantificat statistic. Tot el
avertizează asupra posibilităţii ca o "surpriză viitoare" să invalideze previziuni elaborate pe
baze statistice, aplicate unui model. Managementul riscului este un domeniu relativ nou,
apărând ca disciplină de sine-stătătoare în anii '60, ca alternativă la asigurarea de risc.
Managementul riscului a permis unor organizaţii reduceri semnificative de costuri, rezultate
dintr-un mai bun control al activităţilor supuse riscului. Raportat la afacere, scopul final este
sprijinul activităţii productive. Teama de necunoscut sau necuprins pledează pentru originea
intrinsec umană a managementului de risc.
În afaceri, riscul este o parte integrantă a activităţii. De exemplu, există totdeauna o
incertitudine cu privire la modul cum consumatorii vor primi un produs nou pus în vânzare.
Poate rezulta un mare succes sau o pierdere. O bună gestionare a riscului îmbunătăţeşte
şansele de succes şi poate reduce consecinţele eşecului. De aceea riscurile trebuie evaluate şi
ţinute sub control. În circumstanţe nefavorabile, chiar şi o mică perturbare poate declanşa un
lanţ de evenimente negative care pot ameninţa existenţa unei firme. Din acest punct de vedere
companiile mici sunt mai vulnerabile pentru că au personal de conducere mai puţin şi nu
dispun de expertiză pentru a gestiona situaţiile critice astfel încât compania să supravieţuiască.
Să luăm câteva exemple din domeniul bancar, unde managementul de risc a devenit
obligatoriu: cum a fost posibil ca în Marea Britanie, un angajat de doar 28 de ani să
acumuleze şi să ascundă pierderi de peste 800 de milioane de lire în doar 3 ani, conducând la
faliment peste noapte o bancă veche de 233 de ani? Cum a fost posibil ca după doar 7 ani, în
altă bancă, de această dată cu mecanisme de management al riscului implementate, un alt
angajat să ascundă o pierdere de 691 milioane de dolari? Printre răspunsuri s-ar putea număra
lipsa responsabilităţii ierarhice, insuficienta supervizare a angajaţilor şi, în final, eşecul în
încercarea de a păstra controlul afacerii. Pe de altă parte, riscând cu mult curaj, cu o judecată
riguroasă şi o analiză atentă a contextului, un tânăr de 25 de ani conducând o armată, în 8 ani,
a parcurs 18.000 de km, a înfiinţat 70 de oraşe, a creat un imperiu întins pe trei continente şi
peste 5 milioane de km2. acesta a fost Alexandru cel Mare - acum 2.329 de ani. Iată de ce
putem spune că riscul are o natură duală: pe de o parte, ameninţare directă (eveniment
nedorit) ce poate cauza eşecul atingerii obiectivelor, pe de altă parte, oportunitate (eveniment
pozitiv) prin valorificarea căreia organizaţia poate găsi o cale mai rapidă de atingere a
obiectivelor, dar care este înconjurată de ameninţări.

2. Tipuri şi categorii de risc

Analizând toate activităţile desfăşurate într-o organizaţie, au fost identificate mai multe tipuri
de risc. Acestea pot fi împărţite în categorii în funcţie de caracterul lor şi de activităţile pe
care le pot afecta. Unele riscuri pot să aparţină mai multor categorii dar o clasificare poate
face mai uşoară identificarea şi gestionarea lor.
Unele riscuri sunt comune pentru aproape toate companiile de un anumit fel. De exemplu,
toate firmele mici sunt dependente de capacităţile profesionale ale angajaţilor lor. Unele dintre
riscuri sunt specifice pentru anumite sectoare şi pot varia în funcţie de situaţiile aflate şi ele în
continuă schimbare. O întreprindere nouă poate fi ameninţată de probleme diferite faţă de cele
ale uneia cu vechime şi tradiţie.
Unele tipuri de risc sunt enumerate în tabelul următor:

Tipuri de risc Exemple Consecinţe posibile

Riscuri legate • accident • pierderi legate de activitatea

de personal
• un angajat dintr-un post cheie
pleacă din firmă
• un lucrător are prea multe sarcini,
este prea încărcat
Riscuri legate • scăderea cererii pentru un produs
de afacere • întreruperea plăţilor unui client
• capacitatea de producţie nu
corespunde cu nevoile clienţilor
Riscuri • un incendiu într-o instalaţie sau
imobiliare într-o clădire
• o scurgere (inundaţie)
deteriorează stocurile dintr-o
(producţia) pe care ar fi desfăşurat-
o victima
• pierderi legate de experienţa
(expertiza) celui plecat
• scăderea capacităţii de lucru
• pierderea financiară nu poate fi
suportată
• încasările prevăzute nu se
realizează
• clientul schimbă furnizorul
• se produc daune, activitatea se
întrerupe pe o perioadă lungă de
timp
• producţia şi livrările sunt
perturbate
 magazie
• un utilaj principal se defectează • producţia se întrerupe
grav

Riscuri legate • hard disk-ul unui computer se • se pierd date importante

de informaţii strică
• informaţii despre clienţi
aparţinând companiei sunt
înstrăinate fără permisiune
• informaţii importante se pierd
Riscuri legate • un angajat face o greşeală legată
de de un produs sau serviciu • un
răspunderi termen de livrare este întârziat
asumate prin • un produs provoacă daune
contracte • un produs neconform trebuie
retras de pe piaţă
Riscuri legate • un produs se strică pe timpul
de transport transportului
• un vehicul de transport este furat
Riscuri legate • un recipient cu produs chimic se
de mediu sparge
• ambalajele folosite se dovedesc a
fi nereciclabile
Sursa: IOSH – Institution of Occupational Siguranţă şi Sănătate (IOSH) „SME Risk
management Tool kit”
• reputaţia firmei suferă; un
concurent fură clienţii
• competitivitatea scade
• acoperirea răspunderii sau a
daunelor către un terţ
• firma plăteşte penalităţi
• firma plăteşte compensaţii
• pierderi financiare, reputaţia
firmei are de suferit
• pierderi financiare
• livrările nu mai respectă
termenele
• reputaţia companiei suferă şi
devine răspunzătoare de daunele
produse
• vânzările la export într-o ţară cu
reglementări stricte sunt întrerupte
sau se plătesc taxe foarte mari

În mod particular, o listă a situaţiilor şi activităţilor generatoare de pericole şi riscuri de

accidentare şi îmbolnăvire la locul de muncă este prezentată în anexa 1.

3. Siguranţă şi securitate prin management

Realitatea nu e niciodată simplă. Majoritatea măsurilor corective sau compensatorii

controlează statistic cauza sau efectul, dar ele nu vor elimina niciodată riscul, decât poate
odată cu oprirea totală a afacerii. Cu cât lumea devine mai măsurabilă, cu atât riscul se poate
calcula mai precis şi poate fi stăpânit mai uşor. Managementul riscului unei companii
îmbunătăţeşte şansele acesteia de succes. Micile companii au nevoie să-şi concentreze
resursele limitate în mod eficient, în scopul de a controla riscurile. Atunci când pericolele sunt
identificate, riscurile asociate lor pot fi eliminate sau reduse la minim iar numărul de
accidente şi îmbolnăviri şi implicit costurile pe care acestea le pot provoca se reduc.
Perturbările şi întreruperile procesului de muncă scad iar eficienţa şi calitatea producţiei este
îmbunătăţită. Procesul de evaluare a riscurilor ajută şi angajaţii ca operaţiunile de la locul de
muncă să devină mai bine înţelese, pericolele să fie conştientizate iar în cazul în care ar trebui
să se facă îmbunătăţiri, măsurile de aplicat să fie mai uşor identificate.
Competenţa angajaţilor poate fi îmbunătăţită prin participarea la identificarea pericolelor şi
controlul riscurilor. Aceşti vor înţelege mai bine sarcinile de lucru. Odată ce cauzele şi
efectele pericolelor au fost învăţate, angajaţii sunt mai în măsură să analizeze activitatea lor şi
relaţia cu societatea ca un întreg. Acest lucru îmbunătăţeşte satisfacţia muncii, creşte
potenţialul de dezvoltare profesională şi sprijină dobândirea de noi competenţe. O companie
care ştie să ţină riscurile sub control este, de asemenea, mai bine pregătită şi capabilă să
funcţioneze după ce a avut loc un accident.
Ce este gestionarea riscurilor?
Managementul riscului se referă la toate acţiunile care au scopul de a reduce efectele negative
ale diferiţilor factori de risc pentru o companie. Scopul acestuia este să asigure o continuitate
a afacerii şi locuri de muncă sigure şi sănătoase pentru angajaţi. Buna gestionare a riscurilor
se face conştient, planificat şi sistematic.
Managementul riscului poate fi structurat în patru etape distincte:
 Identificarea pericolelor şi evaluarea riscurilor
 Stabilirea metodelor de control al riscurilor
 Planificarea acţiunilor ce trebuie întreprinse în caz de accident
 Examinarea situaţiei şi a învăţămintelor rezultate din evenimentul produs
Identificarea pericolelor şi evaluarea riscurilor trebuie să răspundă la întrebările:
- Care sunt lucrurile (evenimentele) care ar putea, eventual, să se întâmple?
- De ce se pot întâmpla?
- Ce urmări ar putea avea?
- Care dintre riscuri sunt mai mari?
- Cât de mare este riscul?
Identificarea pericolelor necesită cooperare, expertiză şi experienţă cu privire la activitatea în
cauză. Într-o companie, oamenii au roluri diferite: unii conduc şi coordonează în timp ce alţii
desfăşoară mai mult activitate practică, lucrează efectiv. Chiar dacă oamenii sunt de multe ori
"experţi" în propria lor muncă, uneori experienţa poate fi un impediment atunci când trebuie
făcută identificarea pericolelor. Oamenii se pot obişnui cu pericolele care îi înconjoară şi
ajung să se complacă în situaţia de a lucra expuşi la riscuri. O analiză a situaţiei împreună cu
alţi participanţi, membri ai echipei de evaluare, de multe ori ajută ca lucrurile să se vadă într-o
perspectivă diferită, mai aproape de realitate, aşa cum sunt.
Identificarea pericolelor nu trebuie să se limiteze numai la cele evidente. Este important să se
inventarieze pericolele care ar putea să nu fie vizibile în munca de zi cu zi. Trebuie examinate
şi activităţi care au loc ocazional, cum sunt activităţile de întreţinere şi reparaţii, intervenţiile
în situaţii de urgenţă, etc. Examinarea activităţilor în vederea identificării pericolelor trebuie
făcută cu atenţie, sistematic şi cu spirit critic. Pentru a se asigura că examinarea este
cuprinzătoare şi sistematică sunt utile metode şi instrumente care au fost elaborate sprijin.
Evaluarea riscurilor trebuie să acopere toate operaţiile dintr-o companie. Trebuie să se înceapă
cu o "evaluare brută" sau iniţială a activităţilor pentru a identifica zonele de risc semnificativ.
Odată ce aceste zone de risc sunt identificate se trece la stabilirea priorităţilor, astfel încât
zona cu un gradul de risc perceput a fi cel mai mare să poată fi examinată prima. Lucrarea
este apoi continuată în ordinea de prioritate în funcţie de nivelul de risc stabilit de evaluare
iniţială.
Nivelul de risc reprezintă combinaţia dintre severitatea daunei produse şi probabilitatea
producerii acesteia. Pentru o estimare generală a gradului de risc se poate folosi tabelul
următor:
 Severitatea efectului (daunei)
Probabilitatea
Puţin dăunătoare Nociv Extrem de
dăunătoare
1.Risc
Foarte puţin probabil nesemnificativ 2.Risc tolerabil 3. Risc moderat
(obişnuit)
Puţin probabil 2.Risc tolerabil 3. Risc moderat 4. Risc substanţial
Probabil 3. Risc moderat 4. Risc substanţial 5. Risc intolerabil
"tolerabil" înseamnă că nivelul de risc a fost redus la cel mai scăzut nivel posibil
La evaluarea nivelului de risc, ar trebui să se acorde atenţie următoarelor aspecte:
• Cât de des apare situaţia în care este posibil accidentul? Ce contribuţie au factorii implicaţi?
• Care ar putea fi consecinţele accidentului? Ce se poate întâmpla în cel mai rău caz?
• Cât de ample ar putea fi consecinţele accidentului? Cât de mulţi oameni, activităţi, utilaje,
clienţi sau loturi de produse pot fi afectate?
• Care ar fi efectele indirecte pe termen lung asupra firmei? Ce costuri ar implica?
Stabilirea metodelor de control al riscurilor
Există multe moduri în care riscurile pot fi controlate. Scopul principal ar trebui să fie
prevenirea pierderilor sau reducerea la minimum a efectelor adverse ale riscului. Măsurile de
control necesare depind de nivelul şi tipul de risc. Măsurile de control pot fi planificate cu
ajutorul tabelul următor:
Nivelul de risc Măsurile necesare pentru a reduce riscul

Risc nesemnificativ (obişnuit) • riscul este atât de mic încât măsurile de control nu
sunt necesare
• măsurile de control nu sunt neapărat necesare
• trebuie luate în considerare soluţii mai bune care să
Risc tolerabil nu provoace costuri suplimentare
• situaţia ar trebui să fie monitorizată pentru a ţine
riscul sub control
• ar trebui să fie luate măsuri pentru a reduce riscul
• raportul cost - eficienţă trebuie să fie studiat atent
Risc moderat •dacă pot apărea consecinţe extrem de dăunătoare
(cum ar fi răniri grave sau un incendiu), probabilitatea
ar trebui să fie re-examinată mai amănunţit.
• activitatea nu trebuie începută până când riscul nu a
fost redus
Risc substanţial • resurse considerabile pot fi necesare pentru a reduce
riscul
• în cazul în care activitatea este în curs de
desfăşurare, trebuie să fie luate măsuri urgente pentru
a reduce riscul.
• activitatea nu trebuie începută sau continuată înainte
Risc intolerabil ca riscul să fie redus, indiferent de costul măsurilor de
control.
Controlul riscurilor trebuie să înceapă cu cel care are gradul cel mai mare. Măsurile pentru
eliminarea sau reducerea riscurilor, tipice pentru metodele de management al riscului sunt
enumerate în următorul tabel:

Metode (măsuri) Exemple

Evitarea riscului • verificarea cu atenţie a potenţialilor parteneri de afaceri

• evitarea deplasărilor atunci când drumurile sunt acoperite cu
polei - amânarea călătoriilor până când condiţiile devin mai
sigure pentru conducerea autovehiculelor
Reducerea riscului • montarea unui sistem de alarmă pentru incendiu şi a unor uşi
rezistente la foc într-un depozit
• montarea unor sisteme antiefracţie
• menţinerea echipamentelor de muncă în stare bună de
funcţionare
• o bună administrare este menţinută la locul de muncă
• stabilirea unor proceduri de lucru sigure şi instruirea
corespunzătoare a angajaţilor
Transferarea riscului • efectuarea unei lucrări potenţial periculoase cu un
subcontractant de încredere care are expertiza de a o face în
condiţii de siguranţă.
• acoperirea riscului de incendii prin asigurarea la o companie
de profil
Menţinerea riscului • riscurile fac parte din afaceri. Unele riscuri şi pierderi sunt
absorbite de către companie (acest lucru se poate întâmpla şi
dacă nu sunt pe deplin identificate riscurile)

4. Concluzii

• Accidentele sunt de cele mai multe ori atribuite erorilor unui executant dar ele sunt adesea
cauzate de factori care ţin de locul de muncă (de exemplu, tehnologii şi echipamente prost
proiectate sau întreţinute), de factori individuali (de exemplu, nivelul scăzut de competenţă) şi
de factori de organizare. Greşelile pe care le fac oamenii trebuie anticipate şi controlate, astfel
încât consecinţele să fie atenuate.
• Accidentele sunt de cele mai multe ori din cauza unui lanţ de evenimente. Cel mai bine este
să se acţioneze pentru a influenţa începutul lanţului, pentru eliminarea cauzelor.
• Unele riscuri ar trebui şi pot să fie eliminate anticipat (de exemplu prin proiectare). Riscurile
ar trebui să fie luate în considerare înainte de a se produce schimbări. Corectarea unor
deficienţe pe parcurs este întotdeauna costisitoare şi laborioasă.
• Adoptarea de măsuri de control eficiente şi la timp poate influenta pozitiv atât probabilitatea
cât şi severitatea accidentelor care s-ar putea produce.

5. …. şi un exemplu de „bună practică” …

Teoria a fost însuşită, managementul riscului a fost implementat la toate nivelele şi s-au
aplicat măsurile de control, activitatea se desfăşoară în siguranţă!
Anexa 1 - Situaţii şi activităţi generatoare de pericole şi riscuri pentru securitatea şi
sănătatea în muncă

Situaţii şi
activităţi
generatoare de Pericole şi riscuri
pericole şi riscuri
- piese în mişcare de rotaţie sau translaţie, insuficient protejate,
capabile să zdrobească, înţepe, perforeze, antreneze, izbească etc.;
- mişcarea liberă a pieselor sau materialelor (cădere, rostogolire,
glisare, basculare, oscilare, scufundare) care poate afecta executantul,
Utilizarea
deplasările vehiculelor şi maşinilor;
echipamentelor
- pericolul de producere a unui incendiu sau a unei explozii (de
tehnice
exemplu prin fricţiune, recipiente sub presiune, etc.);
suprafeţe periculoase (înţepătoare, tăietoare, rugoase, adezive,
alunecoase);
- lucru la înălţime
- sarcini de muncă ce implică deplasări frecvente, posturi de lucru
anormale;
Sarcinile de
- spaţii înguste (lucru între elementele fixe);
muncă şi
- riscul de derapare sau alunecare (suprafeţe umede);
amenajarea
- conţinut necorespunzător al sarcinilor de muncă;
locului de muncă
- influenţa purtării echipamentelor individuale de protecţie asupra
altor aspecte ale procesului de muncă
 - tehnici şi metode de muncă – suprasolicitări
- accesul şi/sau lucrul în spaţii izolate
- comutatoare electrice;
- instalaţii electrice de forţă sau iluminat;
Utilizarea - comenzi, izolaţii electrice;
energiei electrice - unelte portabile acţionate electric;
- liniile electrice aeriene;
- incendiile sau exploziile generate de cauze electrice.
- inhalarea,ingerarea şi absorbţia cutanată a unor substanţe
periculoase pentru sănătate, inclusiv aerosoli şi particule în suspensie;
- utilizarea substanţelor inflamabile şi explozibile;
Expunere la
- deficienţa în oxigen;
agenţi chimici
- prezenţa substanţelor corozive;
- substanţe reactive/ instabile;
- prezenţa alergenilor
- expunerea la radiaţii electromagnetice şi ionizante;
- expunerea la lasere;
- expunerea la zgomot, ultrasunete;
Expunere la
- expunerea la vibraţii mecanice;
agenţi fizici
- expunerea la medii calde/ reci;
- expunerea la curenţii de aer;
- prezenţa fluidelor sub presiune (aer comprimat, vapori,lichide)
Expunere la - riscul de infectare cauzat de manipularea şi expunerea involuntară la
agenţi biologici microorganisme, exotoxine şi endotoxine;
- prezenţa alergenilor
- luminat necorespunzător
- curenţii de aer;
Factori ambientali - reglarea inadecvată a temperaturii şi umidităţii în sistemele de
condiţionare a aerului
- prezenţa poluanţilor (noxe);
- neadaptarea sistemului de securitate pentru colectarea şi prelucrarea
corectă a informaţiilor
- neadaptarea la cunoştinţele şi aptitudinilor personalului
- incapacitatea de adaptare la normele comportamentale
- calitatea necorespunzătoare a comunicării şi a instrucţiunilor date
Interacţiunea
pentru a se putea face faţă situaţiilor de pericol noi (necuprinse într-o
dintre locul de
prealabilă evaluare)
muncă şi factorii
- consecinţele nerespectării modurilor de operare sigure, previzibile în
umani
mod raţional
- gradul de adaptare la echipamentele individuale de protecţie
- insuficienta motivaţie pentru protecţia muncii (din diferite motive)
- factori ergonomici (adaptarea configuraţiei locului de muncă la
executant)
- impactul asupra anumitor categorii de personal (monotonie, ritm de
efectuare al unor operaţii repetitive etc.)
- dimensiunile fizice ale locului de muncă (claustrofobie, senzaţia de
Factori
izolare);
psihologici
- ambiguităţile şi/ sau conflictele referitoare la sarcina de muncă,
percepute diferit şi uneori având ca rezultat acţiuni greşite ale
executantului;
 - modul de a contribui, în calitate de executant, la deciziile privind
sarcina de muncă;
- nivelul ridicat de exigenţe, controlul redus al procesului de muncă;
- restricţiile inadecvate în caz de urgenţă
- factorii determinanţi de către procesele de muncă (munca în regim
de noapte, în schimburi prelungite etc.)
Organizarea - sisteme de management eficace, aplicabile pentru organizarea,
muncii prevenirea, urmărirea controlului securităţii şi sănătăţii în muncă
- întreţinerea echipamentelor, inclusiv a celor de securitate
- dispoziţiile adecvate pentru prognozarea accidentelor şi urgenţelor
- pericolele generate de alte persoane decât cele din interiorul
sistemului de muncă
- munca cu animalele
- caracterul particular al mediului (acvatic, subacvatic, aerian, cosmic,
Alţi factori
minier subteran)
- intemperii, catastrofe naturale
integritatea programelor de calculator utilizate
- locuri de muncă în schimbare
Sursa: curs “Metode de evaluarea riscurilor” – Universitatea Tehnică Gh. Asachi Iaşi

BIBLIOGRAFIE
1. pr. univ. dr. ing. Alexandru Darabont, dr. ing. Stefan Pece, ec. Aurelia Dăscălescu Managementul securităţii şi
sănătăţii în muncă (vol. I şi II), Editura: AGIR, Bucuresti, 2001
2. pr .dr. ing. Ioan Alexandru, şef lucr. dr. ing. Adrian Alexandru – curs “Metode de evaluarea riscurilor” –
Universitatea Tehnică Gh. Asachi Iaşi, 2002
3. www.protectiamuncii.ro – site-ul punctului focal România al Agenţiei Europene pentru Securitate şi Sănătate
în Muncă;
4. www.iosh.co.uk – site-ul Institution of Occupational Safety and Health (IOSH) din Marea Britanie
5. www.hse.gov.uk - site-ul Autorităţii Naţionale din Marea Britanie pentru Securitate şi Sănătate în Muncă
(Health and Safety Executive).
 EVALUAREA RISCULUI ÎN EXPLOATAREA FORESTIERĂ
STROIE DOREL

Sistemul de muncă – compus din: executant - sarcină de muncă - mijloace de

producţie – mediu de muncă.
Indiferent de natura sa, la realizarea oricărei activităţi productive este necesar să existe si să
intre în relaţie aceste patru elemente ale sistemului de muncă.
Implicând existenta unui raport între evenimentul care constituie accidentul sau boala
profesională si executarea unei sarcini de muncă, cele două noţiuni presupun o legătura
etiologică cu munca. Prin urmare, fenomenele respective se pot manifesta numai în cadrul
unui proces de muncă, în care omul apare ca un executant al unei sarcini de muncă.
EXECUTANTUL – omul implicat nemijlocit în realizarea sarcinii de muncă .Rezultă că el
este victima potenţială a oricărui accident sau boală profesională .Apare evident faptul că, fără
prezenta sa, nici un incident nu constituie – conform legii – accident de muncă.
SARCINA DE MUNCA – totalitatea acţiunilor pe care trebuie sa le efectueze executantul,
prin intermediul mijloacelor de producţie pentru realizarea scopului sistemului de muncă, si a
condiţiilor impuse de realizarea acestora.
MIJLOACE DE PRODUCTIE –totalitatea mijloacelor de muncă( echipamente tehnice,
scule, unelte, mijloace de transport etc.) si a obiectelor muncii( materii prime ) pe care omul le
foloseşte în procesul de producţie.
MEDIUL DE MUNCA – totalitatea condiţiilor fizice, chimice, biologice si psiho-sociale în
care executantul îşi desfăşoară activitatea. El cuprinde: mediul fizic ambiant si mediul social
( ambianta sociala)
PROCESUL DE MUNCA – unitate, celula elementară a procesului de producţie,
reprezentând succesiunea în timp si în spaţiu a activităţilor conjugate ale executantului si
mijloacelor de producţie în sistemul de muncă.
Pentru ca un proces de muncă să aibă loc este necesar ca cele patru elemente prezentate
anterior sa coexiste în spaţiu şi în timp şi să intre în relaţie între ele.
În condiţiile în care elementele implicate în realizarea procesului de muncă funcţionează şi
interacţionează corect, ele vor realiza scopul pentru care a fost creat sistemul, respective acela
de a crea si nu acela de a se autodistruge. Prin urmare, accidentele de muncă si bolile
profesionale sunt consecinţe ale disfuncţiilor sistemului de muncă, generate de dereglările
elementelor sale constituente si/sau ale relaţiilor dintre ele. Disfuncţiile sistemului de muncă
ce se pot finaliza printr-un accident de muncă sau o îmbolnăvire profesionalăa se produc
numai în condiţiile existentei şi manifestării factorilor de risc.

Punctul de plecare în optimizarea activităţii de prevenire a accidentelor de muncă şi a

îmbolnăvirilor profesionale într-un sistem de muncă îl constituie evaluarea riscurilor din
sistemul respectiv.
Indiferent că este vorba de un loc de muncă , un atelier sau de o întreprindere, o asemenea
analiză permite ierarhizarea pericolelor în funcţie de dimensiunea lor si alocarea resurselor
pentru măsurile prioritare ce se impun.
În fapt, evaluarea riscurilor presupune identificarea tuturor factorilor de risc din sistemul
de muncă analizat si cuantificarea dimensiunii lor pe baza combinaţiei dintre doi parametrii si
anume: gravitatea si frecventa consecinţei maxime posibile ce acţionează asupra organismului
uman.
Se obţin astfel niveluri de risc parţiale pentru fiecare factor de risc , respectiv niveluri de
risc global pentru întregul sistem de muncă analizat.
 Acest principiu de evaluare a riscurilor este inclus în standardele europene – CEI 812/85,
respective EN 292-1/1991, EN 1050/96) si stă la baza diferitelor metode cu aplicabilitate
practică.
Astfel, SR EN 292-1/1996, preluat în România după standardul european amintit, în cap.6,
precizează că ,,factorii ce trebuie luaţi în considerare la evaluarea riscului sunt:
a). Probabilitatea producerii unei leziuni sau afectări a sănătăţii ;
b). Gravitatea maximă previzibilă a leziunii sau afectării sănătăţii.”
Obligativitatea evaluării riscurilor la locurile de muncă în tara noastră decurge din legislaţia
actuală în domeniu, care a fost armonizată cu legislaţia Uniunii Europene privind securitatea
si sănătatea in muncă .
Astfel , in legea nr. 319/2006 – a securităţii şi sănătăţii în muncă, la art. 12, alin. 1, lit. a,
preluând paragraful 2, pct. b, art. 6 din Directiva cadru 391/89/CEE, prevede:
,, Angajatorul are următoarele obligaţii;
a) să realizeze si să fie în posesia unei evaluări a riscurilor pentru securitatea si sănătatea în
munca …” si în plus celelalte obligaţii ce decurg din aceasta.
Îndeplinirea efectivă a acestei obligaţii se realizează de către personalul din serviciile de
securitate a muncii, cu susţinerea financiară a societăţii şi cu sprijinul instituţiilor de
specialitate sau a persoanelor fizice abilitate să presteze servicii de securitate a muncii.
Metoda de evaluare a riscurilor de accidentare si îmbolnăvire profesională la locurile de
muncă a fost elaborată de către INSTITUTUL NATIONAL DE CERCETARE-
DEZVOLTARE pentru PROTECTIA MUNCII SI avizată de Ministerul Muncii şi Protecţiei
Sociale în anul 1993, reavizată în anul 1996 si editată în 1998 şi apoi reeditată în 2002.
Conform metodei de evaluare, echipa de evaluare a inclus personal din compartimentul
de securitate a muncii, personal abilitat cu experienţă în domeniul securităţii şi sănătăţii
muncii si în probleme de evaluare a riscurilor, precum si conducători ai procesului de muncă
si reprezentantul salariaţilor. Pentru finalizarea procesului de evaluare s-a consultat si
medicul societăţii.
Evaluarea propriu-zisă a presupus parcurgerea mai multor subetape.
 În primul rând, echipa de evaluare a studiat activităţile din cadrul societăţii, respectiv
instrucţiunile şi normele de securitate a muncii referitoare la acestea.
 Următoarea etapă, a constat în analiza locurilor de muncă selectate, sub aspectul
celor patru elemente ale sistemului de muncă. Analiza fiecăruia din aceste locuri de
muncă a condus la posibilitatea identificării factorilor de risc care există sau pot să
apară în procesul de muncă.
 Pe baza instrumentelor proprii metodei, pentru fiecare din factorii de risc identificati,
s-a stabilit gravitatea maximă posibilă si previzibilă a consecinţei acţiunii factorului de
risc asupra executantului.
 Utilizând datele statistice referitoare la accidentele de muncă si îmbolnăvirile
profesionale din cadrul societăţii, pentru fiecare factor de risc identificat s-a
determinat probabilitatea transformării acţiunii sale asupra executantului într-un
accident de muncă sau boală profesională.

În continuare se prezintă evaluarea riscurilor din cadrul exploatării forestiere.

FACTORI DE RISC IDENTIFICAŢI:
I. Factori de risc proprii mijloacelor de producţie
 În timpul executării serviciului se utilizează : autocamion
armă cu glonţ
telefon mobil
binoclu
Nr. Pericol/neconformităţi Catego- Măsuri propuse Termen Responsa

verificat
Crt ria de limită -bilitate
. risc

1 F1–prindere mână la organele de maşini în 4 efectuarea de Perma- Angaja-

mişcare,transmisie prin curele, mecanisme d reparaţii curente nent tor
transmisie, direcţie şi capitale
conform
graficelor
aprobate, de către
persoane
autorizate, în
vederea evitării
intervenţiilor
conducătorului
auto
2 F2-prinderea vestimentaţiei de organele de 4 dotarea imediat Angaja-
maşini în mişcare ale mijlocului auto conducătorului tor
auto cu E.I.P.
adecvat ( combine-
zon ajustat pe corp
în vederea evitării
accidentări prin
prinderea
vestimentaţiei
3 F3–prinderea sau lovirea de unelte manuale 3 instruirea pe linia Perma- Angaja-
lucru, la intervenţiile de reparări sau întreţin de s.s.m. a lucrăto- nent tor
curente rilor privind folosi- şef ierar-
rea uneltelor hic
manuale
4 F4–deplasarea mijlocului auto sub efect 4 instruirea pe linia Perma- Angaja-
gravitaţional cu accidentarea lucrătorului de s.s.m. a lucrăto- nent tor
frâne, rilor privind folosi- şef ierar-
pante rea penelor în caz d hic
defecţii
5 F5–scurgerea de carburant din rezervorul 3 instruirea lucrători- Perma- Angaja-
mijlocului de auto, din instalaţia de alimenta lor privind regulile nent tor
motor sau staţia de alimentare cu carburant s.s.m. ce trebuiesc şef ierar-
respectate în staţii- hic
le de alimentare cu
carburanţi, verifi-
carea zilnică a
etanşeităţii
rezervoarelor şi a
sistemului de
alimentare a
 motorului mijlocu-
lui auto
6 F6–coliziunea mijlocului de auto în timpul 5 instruirea şi testa- Perma- angajator
deplasării, cu accidentarea lucrătorului rea privind condu- nent şef ierar-
cerea autovehicu- hic
lelor, selectarea
personalului, con-
trol medical perio-
dic de specialitate
7 F7–explozia unei anvelope în timpul deplasă 4 aprovizionarea şi Perma- Angaja-
mijlocului auto cu accidentarea lucrătorului înlocuirea din timp nent tor
anvelopelor uzate şef ierar-
în vederea evitării hic
accidentării
8 F8–contactul lucrătorului cu suprafeţe 3 instruirea lucrăto- Perma- Angaja-
Fierbinţi - motor, galerie de evacuare, rului privind nent tor
radiator intervenţiile la şef ierar-
suprafeţe fierbinţi a hic
mijlocului auto,
dotarea ci E.I.P.
adecvat ( mănuşi
de protecţie)
9 F9–contactul lucrătorului cu substanţe 3 instruirea lucrăto- Perma- Angaja-
Fierbinţi - vapori ai lichidului de răcire, rului privind nent tor
lichid de răcire intervenţiile ocazio şef ierar-
nale şi la posibilul hic
contact cu substan- l
ţe sau vapori fier-
binţi
10 F10–contactul lucrătorului cu obiecte sau 3 dotarea personalu- Perma- Angajator
suprafeţe cu temperaturi scăzute în sezonul lui cu E.I.P. adec- nent şef ierar-
rece vat sezonului rece, hic
instruirea privind
necesitatea purtării
E.I.P.
11 F11– expunerea lucrătorului la foc deschis în 4 dotarea Perma- Angajator
cazul declanşării unei incendiu la bordul autovehiculelor cu nent şef ierar-
autovehiculului extinctoare, instrui- hic
rea conducătorului
auto privind folosi-
rea lui în caz de
incendiu
12 F12 –Expunerea lucrătorului la curent electri 3 instruirea lucrăto- Perma- Angajator
prin atingerea directă a instalaţiei mijlocului rilor privind nent şef ierar-
auto electrosecuritatea, hic
executarea
intervenţiilor prin
personal speciali-
zat
13 F13- expunerea lucrătorului la electrolit 2 aprovizionarea şi Perma- Angaja-
 baterie, acumulator în timpul manipulării înlocuirea la timp a nent tor
sau transvazarea lor acumulatoarelor şef ierar-
vechi în vederea hic
evitării accidentă-
rii
14 F14–expunerea lucrătorului la benzină, 2 instruirea lucrătoril Perma- Angaja-
motorină, uleiuri în timpul manipulării privind respectarea nent tor
alimentaţiei sau transvazării lor regulilor s.s.m. la şef ierar-
modul de lucru cu hic
substanţe care hic
prezintă risc chimic

15 F15-expunerea lucrătorului la explozia 5 instruirea lucrăto- Perma- Angaja-

carburantului rilor privind nent tor
protecţia şef ierar-
împotriva hic
exploziilor,
executarea
intervenţiilor prin
personal speciali-
zat
16 F16-expunerea lucrătorului la descărcarea 5 Instruirea lucăto- Perma- Angaja-
greşită a armei rului asupra folo- nent tor
sirii corecte a şef ierar-
armei şi asupra hic
posibilelor acciden-
te în caz de folosi-
re greşită
II. Factori de risc proprii mediului de muncă

În timpul executării serviciului, mediul de muncă este pădurea, ocolul silvic.

Nr. Pericol/neconformităţi Catego- Măsuri propuse Termen Respon-

verificat

Crt ria de limită sabilitate

. risc

1 F17–expunerea lucrătorului la plante 4 instruirea privind Perma- angajator

otrăvitoare sau animale sălbatice evitarea contactu- nent şef ierarhic
lui direct cu medic de
plante otrăvitoare s medicina
animale periculoase muncii
modul de acţionare
caz de accident,
acordarea primului
ajutor
2 F18-expunerea lucrătorului la temperaturi 3 Reducerea Perma- Angajator
ridicate sau scăzute programului de nent şef ierar-
 lucru hic

3 F19–expunerea lucrătorului la curenţi de aer 2 Folosirea hainelor Perma- Angajator

adecvate în caz de nent şef ierar-
curenţi de aer hic
4 F20-expunerea lucrătorului în timpul 4 instruirea lucrăto- Perma- Angajator
deplasării la trăsnet, inundaţii, vânt, rului privind regu- nent şef ierar-
grindina,viscol, alunecări, surpări, prăbuşiri rile ce trebuiesc
teren, sau copaci, avalanşe – vezi foto respectate în caz
nr.1,nr.2,nr.3 – de fenomene
meteorologice
extreme
5 F21–iluminat scăzut în condiţii de trafic, 3 stabilirea progra- Perma- Angajator
condiţii meteorologice nefavorabile, interval mului de lucru în nent şef ierar-
oral al deplasării intervalul orar de hic
8-18
6 F22–expunerea lucrătorului la iluminat exce 5 instruirea privind permane angajator
cu luminile farurilor din sens invers circulaţia pe timp şef ierar-
de noapte, verificar hic
periodică a abili-
tăţii vizuale a
lucrătorilor
7 F23–cădere de la acelaşi nivel prin 3 dotarea cu permane Angajator
dezechilibrare, alunecare,împiedicare încălţăminte de şef ierar-
protecţie cu talpa hic
antiderapantă,
păstrarea căilor de
acces libere şi
curate
8 F24–Expunerea lucrătorului la stres din 4 Instruirea lucrăto- Perma- Angajator
cauza infractorilor care fură din păduri rilor asupra nent şef ierar-
autoapărării lor în hic
caz de nevoie
 III. Factori de risc proprii sarcinii de muncă

Nr. Pericol/neconformităţi Catego- Măsuri propuse Respon- Termen

verificat
Crt ria de sabilitate limită
. risc

1 F25–Supradimensionarea sau 3 dimensionarea Perma- angajator

subdimensionarea sarcinilor de muncă sarcinilor de lucru nent
în conformitate
cu fiecare loc de
muncă în vederea
eliminării
suprasolictărilor
sau a plictiselii
2 F26–Lipsa măsurilor administrative 4 completarea R.O.I. Perma- angajator
privind încălcarea instrucţiunilor proprii cu măsuri de nent
S.S.M.şi a disciplinei la locul de muncă sancţionare în
cazul încălcării
instrucţiunilor pro-
prii privind s.s.m.
3 F27–trimiterea pe teren fără a ţine cont de 4 verificarea stării Perma- angajator
starea fizică şi psihică fizice şi psihice nent şef ierar
înainte de plecarea hic
pe teren

4 F28–supradimensionarea sau 3 dimensionarea du- Perma- angajator

subdimensionarea duratei de deplasare ratei de lucru, nent
respectarea regi-
mului de lucru şi
acordarea pauze-
lor fiziologice ne-
cesare în vederea
evitării monoto-
niei muncii
5 F29–repartizarea unei alte sarcini de serviciu 3 reinstruirea lucră- Perma- Angaja-
torilor pe linie de nent tor
s.s.m. privind noi- şef ierar
le sarcini de lucru hic

IV. Factori de risc proprii executantului

Nr. Pericol/neconformităţi Categoria Măsuri propuse Termen Respon-

verificat

Crt de risc limită sabilitate

.

1 F30-Efectuarea sumară sau neinstruirea 4 întocmirea şi afiş Perma- Adminis-

privind electrosecuritatea şi acţiuni în caz de rea planurilor de nent trator
 incendiu evacuare şi de
acordare de prim-
ajutor în caz de
accident sau in-
cendiu
2 F31–Executarea sarcinilor de lucru sub 3 se vor respecta Perma- Adminis-
presiune excesivă privind realizarea lucrărilor regimul de lucru nent trator
termen şi a pauzelor
fiziologice
3 F32-Expunere la solicitări psihice, atenţie 3 reconsiderarea şi Perma- Adminis-
distributivă redistribuirea sar- nent trator, şef
cinilor de muncă ierarhic

4 F33–neutilizarea echipamentului individual 3 dotarea cu E.I.P. Perma- Adminis-

de protecţie din dotare adecvat, instruire nent trator, şef
privind purtarea l ierarhic
şi consecinţele la
care sunt expuşi,
prin nepurtarea
lui
5 F35–angajarea lucrătorului fără pregătirea 4 instruirea şi testar Perma- angajator
profesională, adecvată sarcinilor de lucru lunară a lucrătoru nent
încredinţate

PREZENTAREA NIVELURILOR DE RISC PE FACTORI DE RISC

5
4

3
2
1 NIVEL DE RISC

0
F1 F4 F7 F10 F13 F16 F19 F22 F25 F28 F31 F34

unde F1………….F34 , sunt prezentate în tabelul fatorilor de risc.

PONDEREA FACTORILOR DE RISC IDENTIFICAŢI DIN CADRUL SISTEMULUI
DE MUNCĂ

Sarcina de Executant
muncă 14,7% 14,7%

MIJLOC DE
PRODUCTIE
47
MEDIUL DE
MUNCA 23,5

SARCINA DE
MUNCA 14,7

EXECUTANT
14,7

Mediul de muncă Mijloc de producţie

23,5% 47%
Nivelul de risc global al locului de muncă este:

r R i i 4 * (5 * 5)  12 * (4 * 4)  15 * (3 * 3)  3 * (2 * 2) 439  3,68



N rg10
 i 1
4 * 5  12 * 4  15 * 3  3 * 2
6 119
r i
i 1

INTERPRETAREA REZULTATELOR EVALUARII LA EXPLOATARE FORESTIERĂ

Nivelul de risc global calculat pentru locul de muncă EXPLOATARE FORESTIERĂ este egal
cu 3,68 valoare ce îl încadrează în categoria locurilor de muncă cu nivel de risc acceptabil.
Rezultatul este susţinut de Factori de risc identificaţi, din care se observă că din totalul de 34 de
factori de risc identificaţi, 16 depăşesc ca nivel parţial de risc valoarea 3.
Cei 16 factori de risc ce se situează în domeniul inacceptabil sunt :
F1, F2, F4, F7, F11, F17, F20, F24, F26, F27, F30, F34 -nivel parţial de risc 4
F6, F15, F16, F22 –nivel parţial de risc 5
Pentru diminuarea sau eliminarea factorilor de risc (care se situează în domeniul inacceptabil), sunt
necesare măsuri generice prezentate în Factori de risc identificaţi,măsuri propuse.
foto nr.3
 SCOPUL EVALUÃRII RISCURILOR PROFESIONALE PE
ŞANTIERELE DE CONSTRUCŢII
DANA TOMECI

Rezumat: Evaluarea riscurilor permite angajatorului adoptarea măsurilor de prevenire şi protecţie adecvate, cu
referire la asigurarea securităţii şi protecţiei lucrătorilor, prevenirea riscurilor profesionale, informarea şi
instruirea lucrătorilor, organizarea cadrului organizatoric şi a mijloacelor necesare securităţii şi sănătăţii în
muncă.

Cuvinte cheie: identificarea pericolelor, evaluarea riscurilor, masuri de prevenire şi protectie, securitatea si
sanatatea lucratorilor.

1. Introducere

În toate sistemele şi la toate locurile de muncă, angajatorul are obligaţia de a asigura

securitatea şi sănătatea lucrătorilor în toate aspectele legate de muncă. Evaluarea riscurilor nu
se realizează doar pentru a arăta autorităţilor competente că s-a îndeplinit o obligaţie legală.
Aceasta permite partenerilor interni (cum ar fi lucrătorii, CSSM, etc.), să afle constatările
făcute şi să urmărească realizarea măsurilor de prevenire stabilite în urma procedurii de
evaluare a riscurilor.
Scopul de bază al evaluării riscurilor rămâne întotdeauna prevenirea riscurilor profesionale.
Eliminarea acestora nu este posibilă mereu şi atunci acestea trebuie reduse, până la valoarea
unor riscuri reziduale care trebuie controlate. Evaluarea riscurilor trebuie să fie realizată astfel
încât să permită angajatorilor, persoanelor din compartimentul SSM şi lucrătorilor să:
- identifice pericole existente şi să evalueze riscurile asociate acestor pericole, în
vederea stabilirii măsurilor destinate protejării sănătăţii şi asigurării securităţii
lucrătorilor, în conformitate cu prescripţiile legale;
- evalueze riscurile în scopul selectării optime, în cunoştinţă de cauză, a
echipamentelor, substanţelor sau preparatelor chimice utilizate, precum şi
amenajării şi a organizării locurilor de muncă;
- verifice dacă măsurile adoptate sunt adecvate;
- contribuie efectiv la ameliorarea stării de securitate şi sănătate în muncă
Se poate afirma că sarcina principală a activităţii de prevenire o reprezintă obţinerea
maximumului de eficienţă şi de calitate a muncii în condiţiile reducerii numărului de
accidente către zero.
De aici rezultă că sunt două obiective majore ale prevenirii, care suscită interes în
principal:
a) pe plan uman: - reducerea numărului accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor
profesionale
b) pe plan financiar: - reducerea costurilor legate de accidentele de muncă şi îmbolnăvirile
profesionale.

Aceste deziderate se pot realiza numai prin eliminarea sau reducerea riscurilor
profesionale, în care scop trebuie întreprins un demers global care să cuprindă:
 evaluarea riscurilor profesionale;
 punerea în conformitate a echipamentelor de muncă;
 stabilirea procedurilor de lucru;
 ameliorarea condiţiilor mediului de muncă;
  selecţia, formarea şi informarea personalului;
 stabilirea strategiei manageriale.
Evaluarea şi cunoaşterea exactă a riscurilor la fiecare loc de muncă sunt principalele obiective
al activităţii de prevenire a accidentelor şi bolilor profesionale.

2. Realizarea evaluării riscurilor

Punctul de plecare în optimizarea activităţii de prevenire a accidentelor de muncă şi

îmbolnăvirilor profesionale într-un sistem îl constituie evaluarea riscurilor din sistemul
respectiv.
Când este vorba de un şantier de construcţii, o asemenea analiză permite cunoaşterea,
cuantificarea şi ierarhizarea pericolelor în funcţie de dimensiunea lor şi alocarea eficientă a
resurselor pentru măsurile prioritare. Acest lucru trebuie făcut încă din faza de proiectare de
către beneficiarul lucrării sau managerul de proiect prin planul de securitate şi sănătate, care
trebuie realizat înainte de începerea lucrului pe şantier. Planul de securitate şi sănătate este
elaborat de coordonatorul în materie de securitate şi sănătate pe durata elaborării proiectului
lucrării şi cuprinde ansamblul de măsuri ce trebuie luate în vederea prevenirii riscurilor care
pot apărea în timpul desfăşurării activităţilor pe şantier.
Atunci când un antreprenor se angajează să realizeze lucrări pe şantier, va întocmi
planul propriu de securitate şi sănătate care va fi armonizat cu planul de securitate şi sănătate
al şantierului.
Angajatorii şi şefii de lucrări trebuie să coopereze pentru a asigura securitatea şi
sănătatea lucrătorilor.
Evaluarea riscurilor presupune identificarea tuturor factorilor de risc din sistemul
analizat şi cuantificarea dimensiunii lor pe baza combinaţiei dintre doi parametri:
probabilitatea de manifestare şi gravitatea consecinţei maxime posibile (cea mai frecventă)
asupra organismului uman. Pe un şantier de construcţii există multe căi de producere a unor
accidente mortale, vătămări corporale sau îmbolnăviri profesionale, care includ:
- căderea de la înălţime;
- implicarea într-un accident de autovehicul;
- electrocutarea;
- îngroparea în cursul executării unei săpături;
- lovirea produsă de un material aflat în cădere;
- inhalarea de fibre de azbest;
- suferirea unei afecţiuni dorsale, provocată de manipularea unor materiale;
- contactul cu substanţe periculoase;
- suferirea unei pierderi a auzului, cauzată de zgomotul puternic.
Producerea accidentelor de muncă se află întotdeauna într-un raport de dependenţă cu
cel puţin unul din elementele procesului de muncă, ceea ce a permis să se facă o clasificare a
factorilor de risc profesional astfel:
 factori de risc generaţi de factorul uman;
 factori de risc generaţi dependente de echipamentele de muncă;
 factori de risc generaţi de sarcina de muncă;
 factori de risc generaţi de mediul de muncă.
La analiza riscurilor profesionale va trebui să se aibă în vedere că ele nu acţionează
izolat ci în cadrul unui sistem intercondiţionat. De aceea riscurile profesionale nu vor fi
analizate separat. Se va ţine cont de numărul persoanelor expuse la risc, de perioada de
expunere la risc, de gravitatea consecinţelor şi de probabilitatea de declanşare a riscului.
În consecinţă, la stabilirea măsurilor corective, nu se va putea lua în considerare întotdeauna
corespondenţa biunivocă între cauză şi măsura preventivă. Aceasta pentru că, uneori, pentru
eliminarea unui factor de risc sunt necesare mai multe măsuri iar în alte situaţii este posibil ca
o singură măsură să elimine mai mulţi factori de risc.
Dacă ţinem însă cont că producerea unui accident de muncă sau a unei îmbolnăviri
profesionale este posibilă la suprapunerea a cel puţin unui element material periculos cu cel
puţin o eroare umană, putem împărţi măsurile corective în două mari categorii:
 măsuri organizatorice, care vizează în special evitarea producerii de erori umane
atât la executant (gesturi, poziţii, metode de lucru, atitudini etc.), cât şi în sarcina
de muncă (omisiuni, suprasolicitări etc.);
 măsuri tehnice, care vizează în special echipamentele de muncă (în scopul asigurării
condiţiilor minime de securitate), materialele utilizate, precum şi condiţiile legate de
mediul de muncă.

3. Activitatea de prevenire a riscurilor – calea cea mai sigură de reducere a accidentelor

de muncă

Riscurile întâlnite în practică sub formă de pericole potenţiale, se pot transforma în accidente
de muncă, îmbolnăviri profesionale, ca urmare a unei perturbări instantanee a procesului de
muncă. Prin tragismul lor, acest gen de evenimente nedorite, afectează în primul rând
victimele şi familiile acestora. Accidentele de muncă sau îmbolnăvirile profesionale produc
puternice traume fizice, psihice şi sociale afectând profund viaţa de familie datorită
suferinţelor produse. În egală măsură, producerea unor accidente de muncă sau îmbolnăviri
profesionale, afectează în mod serios şi agentul economic. În fapt, acesta plăteşte costul
reparării prejudiciului uman (costul direct) dar şi costurile generate de pierderile de producţie,
de readucere în stare de funcţionare a echipamentelor tehnologice, de pregătire profesională a
înlocuitorilor, de pierderea imaginii de marcă a societăţii comerciale (costul indirect).
În spiritul noilor reglementări din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, angajatorul, prin
obligaţiile şi răspunderile stabilite, este singurul responsabil de sănătatea şi securitatea
lucrătorilor lui, deoarece el deţine atribuţia de decizie şi mijloacele materiale şi economice de
realizare a măsurilor stabilite.
Astfel, conducătorul unităţii (sau persoana desemnată să preia funcţiile acestuia) se află în
centrul activităţii de prevenire a riscurilor şi de asigurare a sănătăţii şi securităţii lucrătorilor
săi. Acesta trebuie să desfăşoare o intensă muncă de atragere a personalului în activitatea de
identificare şi evaluare a riscurilor profesionale.
Activitatea de prevenire a riscurilor profesionale trebuie să fie o preocupare constantă a
tuturor participanţilor la procesul de muncă. Prin diversele forme de educare, la această
activitate trebuie angrenat atât personalul de exploatare cât şi cel ce se ocupă de concepţia şi
proiectarea echipamentelor tehnice şi a tehnologiilor.
În acest mod, toţi participanţii, direcţi sau indirecţi la procesul de muncă, pot fi conştientizaţi
cu privire la responsabilitatea lor în materie de prevenire a riscurilor, atât pentru persoana lor
cât şi faţă de ansamblul participanţilor la procesul de muncă.
Evaluarea riscurilor profesionale dă posibilitatea angajatorului de a întreprinde acţiuni
care să conducă la reducerea sau eliminarea lor. A investi în prevenirea accidentelor de muncă
şi a îmbolnăvirilor profesionale înseamnă a investi în îmbunătăţirea activităţii unităţii.
 ACCIDENTE DE MUNCĂ

MASURI DE
PREVENIRE
CAUZE PROCES DE
MUNCĂ
- ÎNSUŞIRI FIZICE NECORESPUNZÃTOARE - EXAMEN MEDICAL
- APTITUDINI NECORESPUNZĂTOARE - EXAMEN PSIHOLOGIC
- LIPSA DE CUNOŞTINŢE PROFESIONALE - INSTRUIRE PERSONAL
ŞI DE SECURITATEA MUNCII - CONTROLUL OPERATIV AL
- ATITUDINE NECORESPUNZĂTOARE FACTOR STĂRII S ĂNĂTĂŢII
FAŢĂ DE RISC UMAN PERSONALULUI
- STĂRI MOMENTANE (EXECUTANT) - DOTAREA PERSONALULUI CU
NECORESPUNZĂTOARE
ECHIPAMENT INDIVIDUAL DE

SOLICITĂRI FIZICE ŞI PSIHICE

INCOMPATIBILE CU
- dimensionarea corespunz ătoare a
POSIBILITĂŢILE FIZIOLOGICE:
sarcinii
- coordonarea optim ă a activit ăţilor
- dimensionarea - repartizarea corect ă a sarcinilor
SARCINA DE
necorespunz ătoare a sarcinii de - asigurarea concordan ţei între sarcinile
MUNCÃ
munc ă de munc ă şi cele de securitate
- coordonarea necorespunz ătoare - instruire, supraveghere, control intern
a activit ăţii
- repartizarea defectuoas ă a
sarcinilor
- neconcordan ţa dintre sarcinile
de munc ă şi cerin ţele de
- CONCEPEREA UNOR TEHNILOGII

- TEHNOLOGII, UTILAJE CU NEPERICULOASE( cu grad de risc scăzut)

PERICOL MARE DE ACCIDENTARE ŞI
ÎMBOLN ĂVIRI PROFESIONALE
- INSTALA ŢII, UTILAJE, MA ŞINI
ACŢIONATE ELECTRIC
- MAŞINI ŞI ORGANE DE MA ŞINI ÎN
MIŞCARE
- INSTALA ŢII, UTILAJE MA ŞINI ŞI
SCULE DEFECTE
-ROSTOGOLIREA, RÃSTURNAREA,
CÃDEREA LIBERÃ A
ECHIPAMENTELOR ŞI
MATERIALELOR UTILIZATE SUB
EFECTUL GRAVITA ŢIEI
-TRANSPORTUL, MANIPULAREA ŞI
DEPOZITARE DEFECTUOAS Ă A
-REALIZAREA CORESPUNZ ĂTOARE A
ECHIPAMENT OPERA ŢIILOR DE REPARA ŢII
DE - DOTAREA MA ŞINILOR CU
MUNCÃ DISPOZITIVE DE PROTEC ŢIE ŞI
SIGURAN ŢĂ
- DOTAREA CU MIJLOACE DE
PROTEC ŢIE ÎMPOTRIVA CURENTULUI
ELECTRIC ASIGURAREA
MATERIALELOR ŞI ECHIPAMENTELOR
ÎMPOTRIVA CÃDERII LIBERE A
ACESTORA

- MEDIUl FIZIC AMBIANT: MEDIUL - determinări, utilizare EIP, organizarea

DE tinpului de muncă cu posibilităţi de
Condi ţii de iluminat MUNCÃ
Microclimat reducere a duratei de expunere
Zgomot, vibra ţii, ultrasunete
- MEDIUl SOCIAL

Figura 1. Schema generală a cauzelor potenţiale ale accidentelor de muncă şi bolilor

profesionale şi a principalelor măsuri de prevenire
 4. Concluzii

La fiecare câteva minute, o persoană din Uniunea Europeană îşi pierde viaţa din cauze
legate de muncă. Mai mult, în fiecare an, sute de mii de angajaţi sunt victime ale accidentelor
de muncă, în timp ce alţii au concedii medicale pentru a face faţă stresului, volumului excesiv
de muncă, afecţiunilor musculoscheletice sau altor boli legate de muncă. Peste 430 de români
şi-au pierdut viaţa în urma accidentelor de muncă suferite pe parcursul anului 2007. În ceea ce
priveşte domeniile de activitate, cei mai mulţi accidentaţi la locul de muncă au fost înregistraţi
în construcţii: 15,3%. Pe lângă costurile umane pentru lucrători şi familiile acestora,
accidentele de muncă şi bolile profesionale grevează, de asemenea, resursele sistemelor de
sănătate şi afectează productivitatea întreprinderilor.
Evaluarea riscurilor constituie fundamentul unei gestiuni eficace a securităţii şi
sănătăţii şi poate fi considerată o activitate cheie pentru reducerea accidentelor de muncă şi a
bolilor profesionale. Dacă este corect aplicată, evaluarea riscurilor poate îmbunătăţi
securitatea şi sănătatea în muncă, precum şi performanţa unităţilor, în general.
 EVALUAREA RISCULUI DE EXPUNERE
LA AGENŢI BIOLOGICI

ING. MARCEL CANTEA

1. Introducere

Agenţii biologici sunt microorganisme (bacterii, virusuri, culturi celulare ), ciuperci şi

edndoparaziţi umani, care pot provoca infecţie, alergie sau intoxicaţie , precum şi substanţele
sau produsele biologice (hormoni, toxine, sânge, urină, etc.), care, prin manipulare pot
produce efecte nefavorabile asupra sănătăţii organismului uman.

Clasificarea agenţilor biologici

În funcţie de importanţa riscului de infectare pe care îl prezintă, agenţii biologici se împart în

patru grupe:

Grupa 1 – agenţi biologici care nu pot provoca îmbolnăvirea (ex. bacteriile cu rol util
în fermentaţia industrială a berii, vinului, brânzei, microorganismele din organism precum
cele din intestine care asigură funcţiile esenţiale);

Grupa 2 – agenţi biologici care pot provoca îmbolnăvirea şi constituie un pericol

pentru angajaţi. Propagarea în colectivitate a agenţilor biologici din această grupă nu este
probabilă. În general, pentru această grupă există profilaxie şi tratamente eficace (ex.
leptospiroza, legionella, salmonella, virusul herpesului uman);

Grupa 3 – agenţi biologici care pot provoca îmbolnăvirea gravă şi constituie un

pericol serios pentru angajaţi. Agenţii biologici din această grupă pot să prezinte risc de
propagare în colectivitate, dar în general există profilaxie şi tratament eficace (tuberculoza,
bruceloza, febra Q, turbarea, hepatita);

Grupa 4 -- agenţi biologici care pot provoca îmbolnăvirea gravă şi constituie un

pericol serios pentru angajaţi. Agenţii biologici din această grupă pot să prezinte risc ridicat
de propagare în colectivitate şi nu există în general profilaxie şi nici tratament eficace (ex.
virusul Ebola, virusul Lassa, virusul Junin, virusul Machupo).

Domenii ce implică risc biologic

Agenţii biologici sunt prezenţi în următoarele domenii:

a) activităţi în instalaţiile de producţie alimentară;
b) activităţi în agricultură (creşterea animalelor), silvicultură, horticultură, producţia de hrană
şi furaje pentru animale ;
c) activităţi profesionale în care există contact cu animalele şi/sau produse de origine animală;
d) activităţi din serviciile de sănătate;
e) activităţi în laboratoare clinice, veterinare şi de diagnostic, laboratoarele de cercetare,
inclusiv laboratoarele microbiologice de diagnostic;
f) activităţi în instalaţiile de eliminare a deşeurilor;
g) activităţi în instalaţiile de transport şi de epurare a apelor uzate;
h) arhive, biblioteci, anticariate, muzee;
i) procesarea lemnului;
j) restaurarea clădirilor;
k) zone de lucru cu sisteme de aer condiţionat si umiditate ridicată.

Efecte asupra sănătăţii

Agenţii biologici pot cauza diferite tipuri de boli:

 infecţii cauzate de paraziţi, virusuri sau bacterii;

 alergii cauzate de mucegaiuri, praful de faină, mătreaţă animală, enzime şi
acarieni;
 intoxicaţii;
 cancer;
 efecte nocive asupra fetuşilor.

Căile de pătrundere a agenţilor biologici în organismul uman

Microorganismele: (bacteriile, paraziţii, virusurile si ciupercile) sunt prezente în

mediul înconjurător deci implicit şi în mediul de muncă.
Agenţii biologici, deseori, îşi găsesc calea de intrare în organism prin leziuni ale pielii sau
prin membranele mucoase ale ochilor, nasului sau gurii. De asemenea pot fi inhalaţi sau
înghiţiţi, cauzând infecţii ale tractului superior respirator sau ale sistemului digestiv.
Contaminarea se poate produce şi accidental, prin muşcături ale animalelor şi înţepături de
insecte.
În cazul activităţii desfăşurate în abatoare, pot apărea unele boli denumite zoonoze şi care fac
parte din cadrul bolilor profesionale, cum ar fi: tuberculoza (la prelucrarea bovinelor,
ovinelor, caprinelor, porcinelor, cabalinelor), bruceloza (la prelucrarea bovinelor, ovinelor,
caprinelor, porcinelor), febra Q (la prelucrarea bovinelor, ovinelor, caprinelor), infecţia cu
streptococcus suiss (la prelucrarea porcinelor), turbarea (la prelucrarea tuturor animalelor cu
sânge cald), leptospiroza (la prelucrarea bovinelor, porcinelor, ovinelor, cabalinelor si la
contactul cu rozătoarele sau a produselor infestate de acestea), micoze cutanate (la prelucrarea
bovinelor, ovinelor, caprinelor şi porcinelor).

Modul de transmitere a bolii de la animale la om

În timpul procesului de muncă, transmiterea agenţilor biologici de la animale la om, se

poate face în diferite forme:
- prin folosirea mâinilor murdare sau a unui obiect contaminat;
- prin împroşcarea în ochi;
- prin rănire (înţepături, tăieturi, jupuituri);
- prin neprotejarea unei răni deja existentă;
- respirând particule fine în suspensie în aer (aerosoli).
Riscul de contaminare depinde de concentraţia agentului biologic.
Această concentraţie variază în funcţie de :
- agentul biologic în cauză;
 - tipul de animal abatorizat;
- natura ţesuturilor sau fluidelor infectate.
Este important să identificăm pericolul potenţial pe care l-ar putea reprezenta fiecare animal
în parte, şi de asemenea să cunoaştem părţile acestuia care prezintă cele mai mari riscuri
(rezervoare de germeni) pentru sănătatea muncitorului. Pentru cele mai multe boli bacteriene
aceste rezervoare sunt:
- aparatul genital (organe, placentă, lichidul amniotic);
- tubul digestiv;
- conţinutul tubului digestiv.
Animalele pot fi purtătoare de germeni fără a prezenta simptome aparente.
Poate fi vorba de animale infectate care nu prezintă încă simptome, sau de animale purtătoare,
sănătoase (purtătoare de agenţi patogeni în concentraţii limită, în tubul lor digestiv, de
exemplu).
Dacă este important să se identifice pericolele potenţiale pentru fiecare tip de animal, este de
asemenea indispensabil să fie cunoscute părţile animalului care implică cele mai multe riscuri
(rezervoarele de germeni). Pentru cea mai mare parte a bolilor bacteriene, aceste rezervoare
sunt cele amintite anterior.

2. Procedeu experimental

Pentru orice activitate susceptibilă să prezinte un risc de expunere la agenţi biologici

trebuie determinate natura, gradul şi durata de expunere şi măsurile ce trebuie luate.
Riscurile sunt evaluate pe baza pericolului prezentat de toţi agenţii biologici periculoşi.
În următoarea etapă se trece de la noţiunea de pericol la aceea de risc prin :
- identificarea posturilor unde expunerea este posibilă;
- reperarea situaţiilor unde barierele există deja între rezervoarele de germeni şi salariaţi la
locul de muncă: ventilaţie, mecanizarea sarcinilor, portul mănuşilor.
Această recunoaştere calitativă a riscurilor trebuie însoţită pe cât posibil de o evaluare
cantitativă:
- numărul persoanelor expuse;
- durata expunerii în raport cu timpul de lucru (zi, săptămână sau lună).

Analiza acestor date trebuie să permită:

- ierarhizarea diferitelor probleme de rezolvat;
- eficacitatea măsurilor de prevenire existente;
- punerea în evidenţă a altor măsuri;
- stabilirea listei lucrătorilor expuşi.
Lista lucrătorilor care sunt expuşi agenţilor biologici din grupa 3 şi/sau 4, trebuie stabilită de
conducătorul unităţii în colaborare cu medicul de medicina muncii. Ea este păstrată cel puţin
10 ani după sfârşitul expunerii la agenţii biologici. Lista va fi păstrată o perioadă mai
îndelungată, ajungând până la 40 de ani de la ultima expunere cunoscută, în cazul expunerilor
care pot să antreneze:
- infecţii produse de agenţii biologici despre care se cunoaşte că pot provoca infecţii
persistente sau latente;
- infecţii care nu pot fi diagnosticate înainte ca boala să se declare, mulţi ani mai târziu;
- infecţii a căror perioadă de incubaţie înainte de declararea bolii este deosebit de lungă;
- infecţii care antrenează boli ce pot prezenta recrudescentă timp îndelungat contrar
tratamentului aplicat;
- infecţii care pot provoca sechele grave pe termen lung.
 La întocmirea listei trebuie să se aibă în vedere pentru fiecare lucrător, elemente
relevante privind evaluarea riscurilor cât şi:
- natura activităţii desfăşurate;
- măsurile colective de protecţie aplicate;
- echipamentele individuale de protecţie utilizate.

Caz particular – encefalopatia spongiformă bovină (ESB)

Primul caz de ESB a fost întâlnit în 1986 în Marea Britanie la bovinele domestice. Este
vorba despre o boala aparţinând familiei encefalopatiilor spongiforme subacute transmisibile
(ESST).
ESST sunt boli neurovegetative care antrenează partea neuronală din creier (aspect
spongiform la microscop).
Evoluţia lor este lentă însă întotdeauna mortală. În prezent, nici un tratament nu este
disponibil.
ESST sunt legate de agenţi care nu sunt nici bacterii, nici virusuri.
Ei se numesc agenţi transmisibili neconvenţionali (ATNC) şi sunt clasaţi în grupa 3 în
reglementările referitoare la agenţii biologici patogeni.
Nu există astăzi nici o certitudine asupra apariţiei acestei patologii, nici asupra modului
de transmitere a ESB la om. Transmiterea de la animal la om a fost totuşi probată prin tehnici
de biologie moleculară şi prin similitudinea leziunilor cerebrale.
În stadiul actual de cunoaştere, nu se poate exclude riscul de transmitere pe alte căi decât
cea alimentară. În consecinţă trebuie luate măsuri în cazul abatoarelor.

Organele care pot fi infectate cu ESB

Animalele bolnave nu trebuie admise în abator; ele trebuie eutanasiate, trimise la

ecarisaj şi incinerate.
Există posibilitatea ca animalele care nu prezintă încă nici un simptom al bolii să fie
aduse la abator de bună credinţă.
Pentru a asigura securitatea consumatorilor, trebuie ca, ţesuturile sau organele
susceptibile a conţine agentul ESB şi anume măruntaiele de vită sau materialele cu risc
specific, să fie distruse pentru a împiedica intrarea lor în alimentaţia umană şi animală.
În funcţie de vârsta bovinei, materialele cu risc specific pot fi:
- craniul (creierul şi ochii);
- măduva spinării;
- amigdalele;
- splina;
- timusul;
- intestinele.
Trebuie luate de asemenea măsuri de prevenire şi pentru ovine şi caprine.

Măsuri pentru evitarea riscului de infectare cu ESB în abatoare

Măsuri de protecţie colectivă:

- limitarea la nivelul cel mai scăzut posibil, a numărului de angajaţi expuşi sau care pot fi
expuşi;
- conceperea proceselor de muncă şi a măsurilor de control tehnic pentru a evita sau reduce la
minimum răspândirea agentului biologic la locul de muncă;
- măsuri de igienă adecvate pentru prevenirea sau reducerea transportului sau propagării
accidentale a agentului biologic în afara locului de muncă;
- limitarea riscului de împroşcare şi de contact cu pielea animalului la locurile de muncă
expuse la materialele cu risc specific (MRS).
Această măsură se referă în special la următoarele operaţii: separarea capului,
scoaterea măduvei spinării, ablaţia amigdalelor, separarea intestinelor.

Măsuri de protecţie individuală:

- dotarea şi utilizarea de către lucrători a echipamentului individual de muncă pentru

protecţia mâinilor şi feţei inclusiv a ochilor;
- informarea şi formarea lucrătorilor pentru a-i conştientiza asupra importanţei măsurilor ce
trebuie adoptate.

Rezumat: Până acum nu s-a dovedit încă nici un caz de contaminare de origine profesională cu ESB, însă
acest risc nu poate fi în totalitate exclus.
În consecinţă trebuie luate măsuri de protejare a consumatorilor în virtutea principiilor de prevenire. De
asemenea, trebuie să fie adoptate în abatoare măsuri pentru prevenirea eventualelor riscuri profesionale.

BIBLIOGRAFIE

1. Legea securit ăţii şi săn ăt ăţii în munc ă nr. 319/2006;

2. Hot ărârea Guvernului nr. 1092/2006 privind protec ţia lucr ătorilor împotriva riscurilor de
expunere la agen ţi biologici în munc ă;
3. Inspecţia Muncii – Ghid metodologic pentru prevenirea riscurilor legate de expunerea la agenţi biologici.
 ROLUL ŞI IMPORTANŢA EVALUATORULUI ÎN EVALUAREA
RISCURILOR PENTRU SECURITATE SI SĂNĂTATE ÎN MUNCĂ
ING. IULIAN IFTIMIE

Moto: ,,O evaluare corecta a riscurilor duce la masuri eficiente de prevenire si protecţie’’

Rezumat: In lucrarea de faţă autorul prezintă o analiză critică a activităţii de evaluare a riscurilor
urmare constatărilor şi experienţei dobândite în activitatea de inspector de muncă

1. Introducere

Conform legislaţiei europene şi implicit şi celei a României, angajatorii au obligaţia de a

asigura securitatea şi sănătatea lucrătorilor în toate aspectele legate de muncă şi de a efectua o
evaluare a riscurilor. Directiva-cadru nr. 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind
punerea in aplicare pentru promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul
de muncă prevede la art. 6 care sunt principiile generale de prevenire în baza cărora
angajatorul poate crea acest cadru de securitate:
,,(a) evitarea riscurilor;
(b) evaluarea riscurilor care nu pot evitate;
(c) combaterea riscurilor la sursă ;
(d) adaptarea muncii în funcţie de individ, în special în ce priveşte proiectarea
locurilor de muncă , alegerea echipamentului de lucru şi a metodelor de producţie şi de lucru,
în vederea atenuării monotoniei muncii normate şi a reducerii efectelor asupra sănătăţii;
(e) adaptarea la progresul tehnic;
(f) înlocuirea aspectelor periculoase prin aspecte nepericuloase sau mai puţin
periculoase;
(g) dezvoltarea unei politici de prevenire, cuprinzătoare şi coerentă , care să includă
tehnologiile, organizarea muncii, condiţiile de muncă , relaţiile sociale şi influenţa factorilor
asupra mediului de lucru;
(h) acordarea priorităţii măsurilor de protecţie colectivă faţă de cele de protecţie
individuală;
(i) acordarea de instrucţiuni corespunzătoare lucrătorilor.’’

2. Evaluarea riscurilor

2.1. Ce este evaluarea riscurilor?

Evaluarea riscurilor este un proces care consta în identificarea si ierarhizarea riscurilor
pentru securitatea si sănătatea lucrătorilor, generate de pericolele existente la locul de muncă.

2.2. Care este scopul evaluării riscurilor?

Scopul este acela de a stabili modalitatea de a elimina sau de a tine sub control
riscurile prin diferite masuri, astfel:
-- masuri de eliminarea riscurilor, daca este posibil;
-- masurile necesare pentru tinerea sub control a riscurilor, daca acestea nu pot fi
eliminate, astfel încât sa nu fie afectate securitatea si sănătatea persoanelor expuse.
În contextul prevenirii si gestionarii riscurilor, trebuie respectate următoarele principii
de prevenire:
-- evitarea riscurilor;
-- înlocuirea elementelor periculoase cu elemente nepericuloase sau mai puţin
periculoase;
-- combaterea riscurilor la sursa;
-- acordarea de prioritate masurilor de protecţie colectiva fata de masurile de protecţie
individuala;
-- adaptarea la progresul tehnic şi la schimbările apărute în domeniul informaţiilor;
-- încercarea de a îmbunătăţi nivelul de protecţie.
Fără o evaluare corectă angajatorii nu vor putea lua măsurile necesare în vederea
asigurării condiţiilor de securitate şi sănătate în munca şi pentru prevenirea accidentelor de
munca şi a bolilor profesionale ( a se vedea schema de pe pagina următoare) .

2.3. Cine face evaluarea?

Angajatorul stabileşte prin decizie interna persoanele care efectuează evaluarea
riscurilor. Acestea pot fi:
- angajatorul,
- lucrători desemnaţi de angajator,
- evaluatori externi si servicii externe.
Principala condiţie pe care trebuie sa o îndeplinească persoanele care efectuează
evaluarea riscurilor este aceea de a fi competente, aceasta constând in special in:
(1) cunoaşterea abordării generale a evaluării riscurilor;
(2) capacitatea de a aplica aceste cunoştinţe la locul de munca si la sarcina ceruta;
aceasta comporta obligaţia:
(a) de a identifica problemele legate de securitate si sănătate;
(b) de a evalua si stabili ordinea de prioritate a nevoilor de acţiune;
(c) de a prezenta opţiunile posibile pentru a elimina sau a reduce riscurile si avantajele
relative ale acestor opţiuni;
 elaborarea şi monitorizarea
elaborarea de actualizarea planului funcţionării sistemelor
instrucţiuni proprii de prevenire şi şi dispozitivelor de
protecţie protecţie, a aparaturii
de măsură şi control,
precum şi a
instalaţiilor de
elaborarea
ventilare sau a altor
programului de
instalaţii pentru
instruire-testare la
controlul noxelor în
nivelul întreprinderii
mediul de muncă

evidenţa posturilor de
lucru care necesită
examene medicale
suplimentare şi/sau
control psihologic
periodic
verificarea cunoaşterii
şi aplicării de către toţi
lucrătorii a măsurilor
prevăzute în planul de
prevenire şi protecţie,
elaborarea tematicii
pentru toate fazele de
instruire, stabilirea
periodicităţii adecvate
pentru fiecare loc de
muncă, asigurarea
informării şi instruirii
lucrătorilor în
domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă
evidenţa meseriilor şi
a profesiilor prevăzute
de legislaţia specifică,
pentru care este
evidenţa zonelor cu
necesară autorizarea
risc ridicat şi specific
exercitării lor
asigurarea întocmirii
planului de acţiune în
caz de pericol grav şi
iminent
EVALUAREA
RISCURILOR
stabilirea zonelor care
necesită semnalizare
de securitate şi
sănătate în muncă
evidenţa
echipamentelor de
muncă şi urmărirea ca
verificările periodice
şi, dacă este cazul,
încercările periodice
ale echipamentelor de
muncă să fie efectuate
de persoane
competente
identificarea
echipamentelor
individuale de
protecţie necesare
pentru posturile de
lucru din întreprindere
şi întocmirea
necesarului de dotare a
lucrătorilor cu
echipament individual
de protecţie,

Fara o evaluare corecta angajatorii nu vor putea lua masurile necesare in

vederea asigurării condiţiilor de securitate şi sănătate în munca.
 (d) de a evalua eficacitatea acestora;
(e) de a promova si comunica îmbunătăţirile în domeniul securităţii si sănătăţii şi bunele
practici;
(3) capacitatea de a identifica situaţiile în care nu sunt în măsură să evalueze în mod
adecvat riscurile fără ajutor si de a semnala necesitatea unei asistente suplimentare.
Evaluarea riscurilor nu ar trebui efectuata în mod izolat, de către angajator sau
reprezentantul angajatorului. Ei trebuie sa-i implice pe angajaţi sau pe reprezentanţii acestora.
Consultarea lucrătorilor este parte integranta a procesului de evaluare a riscurilor. Lucrătorii
trebuie informaţi privind concluziile evaluării si masurile de prevenire care urmează sa fie
adoptate.

2.4. Când se încheie evaluarea?

Evaluarea trebuie revizuita la intervale regulate, pentru a se asigura o actualizare
permanenta.
Revizuirea trebuie realizata ori de câte ori se produc schimbări semnificative în cadrul
organizaţiei sau ca urmare a concluziilor cercetării unui accident de munca sau unui „accident
evitat în ultima clipa”

IDENTIFICARE EVALUARE RISCURI

RISCURI

REALIZARE MASURI ELABORARE PLAN

DIN PLANUL DE PREVENIRE SI PROTECTIE
PREVENIRE

2.5. Cum se face evaluarea in realitate

In judeţul Neamţ funcţionează un număr de 39 de servicii externe care au încheiate
contracte de consultanţă în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă cu angajatori, contracte
in baza cărora o mare parte dintre aceştia efectuează evaluarea riscurilor.
Din vizitele de control efectuate la o parte din angajatori si din verificarea evaluărilor
pe care aceştia le deţin si care in proporţie de 96% sunt executate de servicii externe abilitate,
reiese faptul ca acestea sunt incomplete, prezentând un mare număr de lipsuri, dintre care
amintesc:
- din echipele de evaluare nu fac parte conducătorii locurilor de munca evaluate,
- lucrătorii a căror locuri de munca sunt evaluate nu sunt consultaţi in ceea ce priveşte
prezenta riscurilor,
 - evaluarea riscurilor se face in multe cazuri fără deplasare la toate locurile de muncă, deci
fără a se cunoaşte integral caracteristicile specifice fiecărui loc de munca evaluat,
- de multe ori nu este definit foarte clar locul de munca evaluat, prin loc de munca
evaluatorii înţelegând atelierul sau secţia (exemplu: Fisa de evaluare a riscurilor pentru
atelierul de prelucrări prin aşchiere),
- sau fac evaluarea riscurilor pe întreaga activitate a unei întreprinderi, scăpând din vedere
echipamentele de muncă specifice acelei activităţi deci scăpând din vedere chiar riscurile
specifice ce apar in timpul lucrului cu astfel de utilaje (ex: Fisa de evaluare pentru
activitatea de tâmplărie),
- riscurile menţionate in fisele de evaluare întocmite pentru un anumit tip de utilaj ( ex.
strung), le găsim sub aceeaşi forma si aceeaşi valoare la acelaşi evaluator pentru societăţi
diferite cu caracteristici diferite ale componentelor sistemului de munca,
- nu se fac evaluări pentru grupurile sensibile la riscuri specifice,
- evaluarea riscurilor nu se face pentru fiecare componentă a sistemului de muncă,
respectiv executant, sarcină de muncă, mijloace de muncă/echipamente de muncă şi
mediul de muncă pe locuri de muncă/posturi de lucru:
a) pentru executant, nu se fac referiri cu privire la:
- calificarea lucrătorului,
- modul in care a fost instruit din punct de vedere al securităţii si sănătăţii in
munca,
- la modul in care se asigura supravegherea stării de sănătate a acestuia si daca a
fost declarat apt pentru activitatea respectiva,
- la dotarea cu echipament individual de protecţie.
b) pentru sarcina de munca, nu se fac referiri cu privire la:
- lucrările si operaţiile efective pe care trebuie sa le execute lucrătorul pentru
îndeplinirea sarcinii de serviciu,
- existenta instrucţiunilor de lucru, fiselor tehnologice, instrucţiunilor de
intervenţie etc. necesare desfăşurării operaţiunilor din cadrul sarcinii de munca.
c) pentru mijloace de muncă/echipamente de muncă, nu se fac referiri cu privire la:
- modul in care se prezintă mijlocul de munca respectiv (nu sunt fotografii),
- daca mijlocul de munca respectiv este echipat cu dispozitive de protecţie
conform cărţilor tehnice,
- fabricantul si scopul pentru care a fost produs mijlocul de producţie,
- daca este certificat sau este construit artizanal,
- modul in care este racordat la instalaţia de exhaustare, ventilare, legare la pământ
etc.,
- daca este verificat periodic,
- daca se respecta planul de revizii si reparaţii,
- daca reparaţiile sunt efectuate doar de persoane calificate si instruite pentru aceste
lucrări.

3. Lacune in legislaţie

Având în vedere cele enumerate anterior consider ca legislaţia ar trebui sa

reglementeze următoarele aspecte:
 o perioada după care trebuie făcuta o noua evaluare (reevaluare) chiar daca planul
de prevenire si protecţie ar prevede in general masuri dispuse pe perioada unui an
calendaristic,
  o specificaţie privind modul in care trebuie făcuta evaluarea riscurilor si de către
cine,
 masuri ce pot fi luate împotriva evaluatorilor in cazul in care se constata ca
aceştia nu realizează lucrări de calitate etc.

4. Concluzie

Aşa că rolul esenţial pe care ar trebui sa-l joace evaluarea riscurilor in stabilirea
principiilor de baza care trebuie respectate de către fiecare angajator in vederea ridicării
nivelului de securitate al locurilor de munca din cadrul societăţii sale s-ar putea transforma
intr-un rol de decor concretizat in simpla ,,posesie a unei evaluări a riscurilor pentru
securitatea şi sănătatea în munca’’ prezenta sub aceeaşi forma la toate societăţile care au
încheiat un contract de consultanta cu acelaşi evaluator ,,profesionist,,.

Summary: This paper is an analysis of the assessment of human risks, findings and
experience gained as a labor inspector.

Bibliografie
[1]Ioan Alexandru – Curs – Metode INCDPM de evaluator a riscurilor.
[2]Darobont, Alex., Pece, Şt. - Protecţia muncii, E.D.P., Bucureşti, 1996.
[3]Pece, Şt., Dăscălescu, Aurelia - Metodă de evaluare a riscurilor, ICSPM, Bucureşti. 1998.
[4]Darobont Alex., Kovacs, Şt., Dorobant, Doru - Ghid de autoevaluare a securităţii în muncă
pentru,l.M.M.-uri, ICSPM, Bucureşti, 1997.
[5]Legea Securitatii si Sanatatii in Munca nr.319/2006.
[6]Hotararea Guvernului Romaniei nr.1425/2006.
[7] Directiva 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind punerea in aplicare pentru
promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă.
 EVALUAREA RISCURILOR CE NU POT FI EVITATE -
ÎNCEPUTUL ABORDĂRII MANAGERIALE A RISCURILOR
ING. VIRGIL LĂPUŞNEANU

Rezumat: Lucrarea se referă la principiul general de prevenire-evaluare a riscurilor ce nu pot fi evitate - o prima
etapa în sensul gestionării sistematice a securităţii şi sănătăţii în muncă, elementul esenţial al eficienţei unei
afaceri.

Cuvinte cheie: evaluare risc, prevenire, eficienta, competitivitate

1. Introducere

La fiecare câteva minute, o persoană din UE îşi pierde viaţa din cauze legate de
muncă. Mai mult, în fiecare an, sute de mii de lucrători sunt victime ale accidentelor de
muncă, în timp ce alţii au concedii medicale pentru a face faţă stresului, volumului excesiv de
muncă, afecţiunilor musculo-scheletice sau altor boli legate de muncă. Pe lângă costurile
umane pentru lucrători şi familiile acestora, accidentele de muncă şi bolile profesionale
grevează, de asemenea, resursele sistemelor de sănătate şi afectează productivitatea
întreprinderilor.
Evaluarea riscurilor constituie fundamentul unei gestiuni eficace a securităţii şi
sănătăţii şi poate fi considerată o acţiune cheie pentru reducerea accidentelor de muncă şi a
bolilor profesionale. Daca este corect aplicată, evaluarea riscurilor poate îmbunătăţi
securitatea şi sănătatea în muncă, precum şi performanţele întreprinderilor, în general.

2. Principiile generale de prevenire

Pentru prevenirea accidentelor de muncă şi îmbolnăvirilor profesionale este necesară o

abordare managerială globală.
Această abordare trebuie să ia în considerare nu numai prevenirea riscurilor ci şi
menţinerea în activitate, readaptarea şi reintegrarea lucrătorilor.
Un alt principiu general important pe care angajatorii trebuie să îl respecte este faptul
că aceştia nu trebuie să transfere riscurile. Aceasta înseamnă că prin identificarea soluţiei
pentru o problemă nu trebuie să se creeze o altă problemă.
Pentru orientări privind ţinerea sub control a riscurilor, angajatorii trebuie să consulte
specificaţiile din legislaţia naţională, orientările publicate şi alte criterii similare, publicate de
autorităţile naţionale.
Angajatorii au obligaţia să respecte reglementările legale de securitate şi sănătate în
muncă pentru adaptarea măsurilor de prevenire şi să le implementeze pe baza următoarelor
principii generale de prevenire:
 Principiile generale de prevenire
Protejarea
la riscuri de Evaluarea
expuşilor
îmbolnăvire
riscurilor Evitarea
accidentare si ce nu pot riscurilor
fi evitate Combaterea
profesională
riscurilor
Instrucţiuni la sursă
corespunzătoare
pentru angajaţi
Prevenirea
riscurilor Adaptarea
Prioritatea
masurilor
de protecţie colectivă
muncii la om
fata de cele
de protecţie
individuală Dezvoltarea Înlocuirea Adaptarea la
unei pericolelor
prin non-pericole
progresul
politici de tehnic
sau pericole
prevenire
mai mici

3. Evaluarea riscurilor ce nu pot fi evitate

3.1. Legislaţie

Cea mai importantă lege europeană relevantă pentru evaluarea riscurilor este Directiva
Cadru 89/391. Aceasta prevede responsabilitatea angajatorilor de a asigura securitatea şi
sănătatea lucrătorilor în orice aspect al muncii, iar evaluarea riscurilor este un aspect integral
al acestei gestionări obligatorii a sănătăţii şi securităţii la locul de muncă. Conform directivei,
evaluarea riscurilor trebuie să reprezinte startul în procesul complex al acestei gestionări
obligatorii a sănătăţii şi securităţii la locul de muncă. Aceasta joacă un rol esenţial deoarece
permite angajatorilor să aplice măsuri care sunt necesare pentru a proteja sănătatea şi
securitatea lucrătorilor lor.

3.2. Scopul evaluării riscurilor

Scopul principal al evaluării riscurilor profesionale este protejarea sănătăţii şi

securităţii lucrătorilor. Evaluarea riscurilor ajută la diminuarea posibilităţii de vătămare a
lucrătorilor şi de afectare a mediului ca urmare a activităţilor legate de muncă. Aceasta ajută,
de asemenea, la menţinerea competitivităţii şi productivităţii întreprinderii.
Conform prevederilor legislaţiei din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, toţi
angajatorii trebuie să evalueze riscurile în mod periodic.
Scopul realizării unei evaluări a riscurilor este de a permite angajatorilor să adopte
măsurile necesare pentru a proteja securitatea şi sănătatea lucrătorilor lor.
Aceste măsuri cuprind:
- prevenirea riscurilor profesionale;
- informarea lucrătorilor;
- instruirea lucrătorilor;
 - asigurarea organizării şi a mijloacelor corespunzătoare pentru implementarea
măsurilor necesare.
În timp ce scopul evaluării riscurilor cuprinde prevenirea riscurilor profesionale,
aceasta nu va putea fi întotdeauna pusă în practică. În cazul în care nu este posibilă eliminarea
sau evitarea riscurilor, acestea trebuie să fie reduse, iar riscurile reziduale controlate. Într-o
etapă ulterioară, ca parte din programul de revizuire, un astfel de risc rezidual va fi reevaluat
şi se poate reexamina posibilitatea de eliminare a riscurilor, poate în lumina cunoştinţelor noi.
Evaluarea riscurilor ar trebui să fie structurată şi aplicată astfel încât să ajute
angajatorii în sensul următor:
- să identifice pericolele generate la locul de muncă şi să evalueze riscurile asociate cu
aceste pericole, să stabilească măsurile care trebuie luate pentru a proteja sănătatea şi
securitatea angajaţilor lor şi a altor lucrători, ţinând cont de cerinţele legislative;
- să evalueze riscurile pentru a face cea mai bine informată selecţie a echipamentelor
de lucru, a substanţelor sau a preparatelor chimice folosite, dotarea locului de muncă şi
organizarea muncii;
- să verifice caracterul corespunzător al măsurilor puse în aplicare;
- să stabilească prioritatea activităţilor dacă, în urma evaluării, se descoperă că sunt
necesare şi alte măsuri;
- să îşi dovedească lor, autorităţilor competente, lucrătorilor şi reprezentanţilor lor că
au fost luaţi în considerare toţi factorii legaţi de muncă şi că s-a luat o hotărâre valabilă în
legătură cu riscurile şi măsurile necesare pentru protejarea sănătăţii şi a securităţii;
- să se asigure că măsurile de prevenire şi metodele de lucru şi de producţie, care sunt
considerate necesare şi puse în aplicare în urma unei evaluări a riscurilor, asigură obţinerea de
îmbunătăţiri la nivelul protecţiei lucrătorului.

3.3. Evaluarea riscurilor

Evaluarea riscurilor este un proces care constă în examinarea sistematică a riscurilor

pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, generate de pericolele existente la locul de muncă,
pentru a se stabili:
- cauzele unor posibile vătămări sau răniri;
- posibilităţile de eliminare a pericolelor şi, dacă nu este posibil
- măsurile de prevenire sau protecţie care sunt sau trebuie implementate pentru a ţine
sub control riscurile.
Evaluarea riscurilor este unul dintre pilonii principali ai directivei-cadru şi a altor
directive specifice privind securitatea şi sănătatea în muncă. Evaluarea riscurilor reprezintă
începutul abordării manageriale a riscurilor, o primă etapă în sensul gestionării sistematice a
securităţii şi sănătăţii în muncă.
Evaluarea riscurilor este esenţială pentru abordarea europeană privind prevenirea
sănătăţii şi a securităţii în muncă. Există motive întemeiate pentru aceasta. Dacă procesul de
evaluare a riscurilor – începutul abordării gestionării sănătăţii şi a securităţii – nu se realizează
în mod corespunzător sau deloc, este puţin probabil să se identifice sau să se implementeze
măsurile necesare de prevenire.
În fiecare an, milioane de oameni din UE suferă vătămări la locul de muncă sau
sănătatea acestora este grav afectată la locul de muncă. Din acest motiv evaluarea riscurilor
este atât de importantă, aceasta reprezentând calea spre locuri de muncă sigure şi sănătoase.
Evaluarea riscurilor este un proces dinamic care permite întreprinderilor şi organizaţiilor să
implementeze o politică proactivă de gestionare a riscurilor la locul de muncă.
De aceea, este important ca toate tipurile şi dimensiunile de întreprinderi să efectueze
evaluări regulate ale riscurilor. O evaluare corectă a riscurilor cuprinde, printre altele,
asigurarea că toate riscurile relevante sunt avute în vedere (nu numai cele imediate sau
evidente), verificarea eficienţei măsurilor de securitate adoptate, înregistrarea rezultatelor
evaluării şi revizuirea evaluării în mod regulat pentru a o actualiza în permanenţă.
Este nevoie de o abordare integrată a evaluării riscurilor, care să ia în considerare
diferitele etape ale evaluării riscurilor, diferitelor nevoi ale angajatorilor individuali şi lumea
muncii aflată în schimbare.

3.4. Adoptarea şi implementarea de măsuri concrete

După identificarea celor mai potrivite măsuri de protecţie şi prevenire, următoarea

etapă este de a le implementa în mod eficient.
O implementare eficientă implică elaborarea unui plan care trebuie să cuprindă:
- măsurile care trebuie implementate;
- mijloacele alocate (timp, costuri etc.);
- persoanele responsabile şi termenele de realizare;
- data finalizării acţiunilor şi
- data revizuirii măsurilor de control.
Este important să se implice lucrătorii şi reprezentanţii acestora în acest proces:
- să fie informaţi cu privire la măsurile implementate, la modul în care acestea vor fi
implementate şi la persoana responsabilă cu implementarea acestora;
- să fie instruiţi sau să li se acorde instrucţiuni cu privire la măsurile sau procesele care
vor fi implementate.

3.5. Monitorizarea şi revizuirea

În urma evaluării riscurilor trebuie să se organizeze monitorizarea şi revizuirea

măsurilor de protecţie şi prevenire pentru a asigura eficacitatea permanentă a acestor măsuri şi
ţinerea sub control a riscurilor.
Informaţiile obţinute din activităţile de monitorizare trebuie să fie utilizate pentru a
servi în cazul revizuirii şi al reluării evaluării riscurilor.
Evaluarea riscurilor nu trebuie să fie o activitate care se realizează odată pentru
totdeauna. Evaluarea trebuie să fie revizuită şi reluată, după caz, dintr-o serie de motive,
inclusiv:
- gradul de schimbare care se poate produce în activitatea desfăşurată;
- schimbările care pot interveni în percepţia riscurilor la locul de muncă, cum ar fi un
nou proces, echipamente sau materiale noi, schimbări în organizarea muncii şi noi situaţii de
muncă, inclusiv ateliere noi sau alte posturi de lucru;
- odată ce noile măsuri au fost introduse în urma evaluării, noile condiţii de muncă
trebuie să fie evaluate pentru a revizui consecinţele schimbării. Este esenţial ca riscul să nu fie
transferat, adică prin identificarea unei soluţii pentru o problemă, să nu se creeze o altă
problemă;
- încetarea valabilităţii evaluării datorită faptului că datele sau informaţiile pe care
aceasta se bazează, nu mai sunt valabile;
- insuficienţa sau caracterul necorespunzător al măsurilor de prevenire şi protecţie care
sunt aplicate, de exemplu, datorită faptului că există informaţii noi disponibile cu privire la
măsurile specifice de ţinere sub control;
- ca urmare a constatărilor unui eveniment.
 3.6. Înregistrarea evaluării riscurilor

Trebuie să se realizeze o înregistrare a rezultatelor evaluării riscurilor la locul de

muncă. O astfel de înregistrare poate fi utilizată ca bază pentru:
o transmiterea informaţiilor către persoanele interesate;
o monitorizarea după evaluare, pentru a verifica dacă au fost implementate
măsurile necesare;
o prezentarea de probe autorităţilor de control;
o orice revizuire în cazul în care se modifică condiţiile de muncă.
Se recomandă înregistrarea a cel puţin următoarelor informaţii:
 numele şi funcţia persoanei/persoanelor care a/au efectuat examinarea;
 pericolele şi riscurile identificate;
 grupurile de lucrători care se confruntă cu riscuri specifice;
 măsurile de protecţie necesare;
 informaţii privind implementarea măsurilor, cum ar fi numele persoanei
responsabile şi data;
 informaţii referitoare la reglementări ulterioare privind monitorizarea şi
revizuirea, inclusiv termene şi persoane implicate;
 informaţii referitoare la implicarea lucrătorilor şi reprezentanţilor acestora în
procesul de evaluare a riscurilor.
Înregistrarea evaluărilor trebuie să se facă prin consultarea şi cu participarea
lucrătorilor şi/sau a reprezentanţilor acestora şi adusă la cunoştinţa acestora. În orice caz,
lucrătorii în cauză ar trebui să fie informaţi cu privire la rezultatul fiecărei evaluări care are
legătură cu staţia lor de lucru, şi cu privire la măsurile care trebuie să fie luate în urma
evaluării.

4. Rolurile şi responsabilităţile angajatorilor

Angajatorii ar trebui să pregătească în mod riguros ceea ce intenţionează să facă

pentru a-şi îndeplini responsabilităţile privind realizarea unei evaluări a riscurilor şi să
implementeze măsurile necesare pentru protecţia sănătăţii şi a securităţii lucrătorilor. Acestora
li se recomandă să facă acest lucru prin stabilirea unui plan de acţiune pentru eliminarea sau
ţinerea sub control a riscurilor.
Planul de acţiune ar trebui să cuprindă:
 contractarea, organizarea şi coordonarea activităţii de evaluare;
 numirea persoanelor competente pentru efectuarea evaluărilor:
- persoana care efectuează evaluarea riscurilor poate fi:
o angajatorul însuşi
o angajatul desemnat de angajator
o evaluatori externi şi furnizori de servicii dacă nu există personal competent
în acest sens la locul de muncă
- persoanele îşi pot dovedi competenţa arătând că deţin următoarele abilităţi:
 o înţelegere a abordării generale a evaluării riscurilor;
 capacitatea de a aplica această înţelegere la locul de muncă;
 abilitatea de a identifica situaţii în care acestea sunt incapabile să
evalueze în mod corect riscurile fără ajutor şi de a putea da indicaţii cu
privire la necesitatea unei asistenţe suplimentare.
  consultarea cu reprezentanţii lucrătorilor în legătură cu măsurile luate pentru
numirea celor care vor face evaluările;
 furnizarea de informaţii, instruire, resurse şi asistenţă evaluatorilor care sunt
numiţi din cadrul întreprinderii;
 asigurarea unei coordonări corespunzătoare între evaluatori (dacă este cazul);
 implicarea conducerii şi încurajarea participării forţei de muncă;
 stabilirea măsurilor care vor fi luate pentru revizuirea şi reluarea evaluării
riscurilor;
 asigurarea corelării măsurilor de prevenire şi de protecţie cu rezultatele evaluării;
 asigurarea înregistrării evaluării riscurilor;
 monitorizarea măsurilor de prevenire şi de protecţie pentru a asigura eficienţa
permanentă a acestora;
 informarea lucrătorilor şi/sau a reprezentanţilor acestora cu privire la evaluare şi la
măsurile aplicate (prin accesul la înregistrările realizate).

5. Rolurile şi responsabilităţile lucrătorilor

Este important ca lucrătorii să participe la evaluarea riscurilor. Aceştia cunosc

problemele şi detaliile legate de ceea ce se întâmplă de fapt atunci când îşi desfăşoară
sarcinile sau activităţile, aşa că ar trebui să fie implicaţi în evaluare. Cunoştinţele practice sau
competenţa acestora este, de asemenea, deseori necesară pentru a dezvolta măsuri de
prevenire care pot fi puse în practică.
Participarea lucrătorilor nu reprezintă numai un drept, ci reprezintă un lucru esenţial
pentru ca gestionarea securităţii şi a sănătăţii la locul de muncă de către angajatori să devină
eficientă şi efectivă.
Lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora au următoarele drepturi/obligaţii:
- să fie consultaţi cu privire la organizarea evaluării riscurilor şi la desemnarea
persoanelor care efectuează această sarcină;
- să participe la evaluarea riscurilor;
- să avertizeze responsabilii sau angajatorii în legătură cu riscurile observate;
- să semnaleze orice schimbare survenită la locul de muncă;
- să fie informaţi privind riscurile pentru securitatea şi sănătatea lor şi măsurile
necesare pentru eliminarea sau reducerea acestora;
- să fie implicaţi în procesul de decidere asupra măsurilor de prevenire şi protecţie care
vor fi puse în aplicare;
- să solicite angajatorului adoptarea măsurilor corespunzătoare şi prezentarea
propunerilor pentru reducerea la minim a riscurilor sau combaterea riscurilor la sursă;
- să coopereze cu angajatorul pentru a-i permite acestuia să asigure un mediu de
muncă sigur;
- să fie instruiţi/să primească instrucţiuni cu privire la măsurile care vor fi puse în
practică;
- să protejeze, pe cât posibil, securitatea şi sănătatea lor şi a altor persoane afectate de
acţiunile lor în conformitate cu instruirea şi instrucţiunile primite din partea angajatorului;
În plus, este important ca reprezentanţii lucrătorilor să fie instruiţi pentru a înţelege
evaluarea riscurilor şi rolul acestora în efectuarea acestei evaluări.
 6. Concluzii

Este evident faptul ca evaluarea riscurilor ce nu pot fi evitate, adoptarea celor mai
potrivite măsuri de protecţie şi prevenire, monitorizarea şi revizuirea acestora conduc la
creşterea nivelului de securitate şi sănătate al întreprinderilor.
Evaluarea riscurilor presupune o puternică implicare a angajatorilor şi a lucrătorilor,
singura cale spre locuri de muncă sigure şi sănătoase.
Întreprinderile considera că o bună activitate de securitate şi sănătate în muncă previne
accidentele de muncă şi îmbolnăvirile profesionale şi aduc şi beneficii acestora, cum ar fi:

Securitatea şi sănătatea în muncă constituie elementul esenţial al eficienţei unei afaceri

pentru că:
- ajută la demonstrarea faptului că întreprinderea este responsabilă din punct de vedere
social;
- protejează şi îmbunătăţeşte imaginea de marcă şi valoarea de marcă;
- ajută la maximizarea productivităţii lucrătorilor;
- îmbunătăţeşte devotamentul salariaţilor faţă de întreprindere;
- construieşte o forţă de muncă mai competentă şi mai sănătoasă;
- reduce costurile şi perioadele de întrerupere a activităţii;
- permite întreprinderilor să răspundă aşteptărilor clienţilor în materie de securitate şi
sănătate în munca;
- încurajează forţa de muncă să rămână activă mai mult timp.
Orice întreprindere se poate bucura de avantaje semnificative investind în securitatea
şi sănătatea în muncă. Investiţii simple pot mări competitivitatea, profitabilitatea şi motivaţia
angajaţilor.

Summary: This paper is about the general principle of prevention – the evaluation of
unavoidable risks – a first step in systematic management of security and health in labor, the
essential element of an efficient business.

Bibliografie
[1] Directiva 89/391/CEE a Consiliului Comunităţii Europene din 12 iunie 1989 pentru promovarea
îmbunătăţirii sănătăţii şi securităţii lucrătorilor la locul de muncă
[2] Legea securităţii şi sănătăţi în muncă nr. 319/2006.
[3]http://osha.europa.eu
[4]http://inspectiamuncii.ro.
 EVALUAREA NIVELULUI DE RISC ŞI DE SECURITATE ÎN MUNCĂ
ÎN UNITĂŢILE ECONOMICE CARE FOLOSESC MATERII
EXPLOZIVE
ING. ECATERINA VÎRVONI

Abstract: In order to prevent the risks and to decide which ones have relevance to the security and health work,
it is important to exist thorough information about the risks of accidents that may occur in the work process. The
task of evaluating the risks can be assigned to a group, whose members have different competences. The group
can be formed of the managers of the department, employees, security and health work responsible, and
responsible for elaboration and developing methods. Normally is imposed that a responsible for explosive
materials is present.

1. INTRODUCERE

Exploatarea industrială a rocilor şi substanţelor minerale utile tari şi foarte tari se execută
astăzi aproape exclusiv cu ajutorul explozivilor, recurgându-se la alte metode de extragere şi
detaşare din masiv numai atunci când folosirea explozivilor cauzează fisurarea masivului şi în
felul acesta are loc degradarea rocii.
În ultimii ani s-au înregistrat progrese semnificative în calitatea şi performantele
produselor de împuşcare întrebuinţate, în dezvoltarea tehnologiilor de împuşcare, precum şi în
cea a rezultatelor obţinute în urma efectuării împuşcărilor la suprafaţă sau în subteran. Au fost
atinse performanţe deosebite în fabricarea explozivilor şi a mijloacelor de amorsare, ceea ce a
dus la asigurarea realizării exploziilor secvenţiale şi la controlul atent al energiilor eliberate la
declanşarea exploziilor.
Principalele etape de parcurs în realizarea unei împuşcări constau în proiectarea
împuşcării, realizarea efectivă a acesteia pe teren şi în final analiza la frontal de lucru a
rezultatelor obţinute.
2. DOMENII NOI DE APLICABILITATE A TEHNICII ÎMPUŞCĂRII
Tehnica împuşcării cunoaşte astăzi noi domenii de aplicabilitate, printre care
menţionez: demolarea construcţiilor civile şi industriale, scoaterea cioatelor şi rădăcinilor
arborilor, distrugerea gheţii etc.
Din categoria lucrărilor mai sus menţionate sunt de reliefat în mod special lucrările de
demolare, care în etapa actuală de modernizare şi extindere a vechilor capacităţi productive,
precum şi de urbanizare a localităţilor, ocupă o pondere tot mai mare.
Imagini de la demolarea cu explozii controlate a unor obiective industriale:
 3. IMPACTUL UTILIZĂRII ENERGIEI EXPLOZIVILOR ASUPRA
MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Exploatarea în cariere a zăcămintelor de substanţe minerale utile prin utilizarea energiei

explozivilor şi folosirea derocărilor pe şantierele de lucrări publice are un puternic impact
negativ asupra mediului înconjurător. Intensitatea impactului este dependentă de cantitatea de
explozivi întrebuinţată la o împuşcare.
Impactul împuşcărilor asupra mediului înconjurător se materializează prin:
- poluarea aerului cu praf şi gaze;
- aruncarea rocilor de la frontal de lucru;
- realizarea unei suprapresiuni în frontal undei aeriene de şoc;
- producerea unui efect seismic;
- poluarea fonică puternică, sesizată prin vibraţii şi zgomot.
Fiecare dintre aceste elemente au un anumit efect asupra mediului şi impune o serie de
măsuri specifice pentru atenuarea impactului, astfel încât parametrii de influenţă să se înscrie
în anumite limite acceptabile.
 4. REGLEMENTĂRI LEGISLATIVE PRIVIND UTILIZAREA
EXPLOZIVILOR

Dincolo de consecinţele asupra construcţiilor industriale şi civile şi de o manieră mai

generală asupra mediului înconjurător, utilizarea explozivilor a necesitat punerea la punct şi
aprobarea în foruri legislative a unor reglementări foarte importante vizând în principal două
obiective:
- un obiectiv de securitate publică, în care se pune accent pe condiţiile de deţinere şi
utilizarea explozivilor şi de protecţie în timpul lucrărilor de împuşcare.
Documentele oficiale aprobate care se utilizează sunt documente cu caracter general
care stabilesc sarcini şi conduite justificate de grija de a evita deturnarea si înstrăinarea
materiilor explozive. Este vorba de sarcinile şi responsabilităţile care se referă la întregul
personal care deţine succesiv responsabilităţi legate de explozivi, de la producător până la
utilizatorul final.
- un obiectiv de securitate individuală, pentru cei care manipulează explozivi, întrucât
atunci când are loc un accident, acesta este întotdeauna foarte grav.
Documentele oficiale sunt documente cu caracter tehnic motivate prin riscul intrinsec
legat de explozivi. Este vorba în particular de impunerea condiţiilor de transport şi de
depozitare şi de autorizarea recepţionării şi folosirii substanţelor explozive.
Totodată trebuie subliniat că artificierul nominalizat pentru a executa împuşcarea,
trebuie obligatoriu să fie instruit pentru aceasta şi să posede o diplomă eliberată de forurile
abilitate în acest sens.
Directiva 93/15/CEE instituie norme pentru asigurarea circulaţiei explozivilor în
condiţii de siguranţă şi securitate pe piaţa comunitară. Conform prevederilor directivei, este
necesar să se asigure faptul că întreprinderile din sectorul explozivilor dispun de un sistem de
urmărire a explozivilor care să permită identificarea deţinătorilor de explozivi în orice
moment. Identificarea unică a explozivilor este esenţială dacă se păstrează înregistrări
complete şi corecte ale explozivilor în fiecare etapă a lanţului de aprovizionare. Acest lucru ar
trebui să permită identificarea şi trasabilitatea unui exploziv de la unitatea de producţie şi
prima sa introducere pe piaţă până la utilizatorul final şi utilizarea sa, cu scopul de a împiedica
o utilizare eronată sau un furt şi de a ajuta autorităţile însărcinate cu aplicarea legii să afle
originea explozivilor pierduţi sau furaţi.

5. METODE DE EVALUARE A RISCURILOR

Securitatea muncii este o stare ipotetică, ideală spre care se tinde în demersurile
preventive.
În realitate, există niveluri de securitate a muncii a căror punere în evidenţă se
realizează prin activitatea de evaluare, care poate fi postaccident sau preaccident.
Metoda de evaluare postaccident constă în aprecierea gradului de securitate a muncii
din cadrul unui sistem de producţie pe baza analizei accidentelor de muncă înregistrate intr-o
anumita perioadă de timp.
Criteriile de evaluare utilizate prin aplicarea acestei metode sunt ratele morbidităţii,
respectiv indicii de frecventă şi gravitate.
Evaluarea comparativă a gradului de securitate analizat se face prin utilizarea
indicatorilor statistici absoluţi şi relativi.
Indicatorii absoluţi exprimă în mărime absolută numărul de accidente, indicând într-o
perioadă dată, dinamica şi structura accidentelor înregistrate.
Aceasta categorie de indicatori se exprima prin:
 - numărul total de accidentaţi;
- numărul total de accidente colective de munca;
- numărul total de zile de incapacitate temporară de muncă;
- costul indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă etc.
Aceşti indicatori permit caracterizarea situaţiei globale a securităţii muncii, fără a da
însă posibilitatea efectuării unor evaluări profunde a mediului de muncă.
Indicatorii relativi exprimă numărul de accidentaţi raportat la diverse mărimi, cum este
spre exemplu numărul mediu scriptic de salariaţi:
- indicele de frecvenţă: indică numărul de accidentaţi ce revin la 1000 de
salariaţi;
- indicele de gravitate: indică numărul de zile de incapacitate temporară de
muncă raportat la numărul de accidentaţi în perioada de referinţă.
Limitele evaluării postaccident constau în:
- neluarea în considerare a situaţiilor potenţiale de accidentare;
- neputinţa extinderii acestei evaluări la sistemele de producţie ce funcţionează
de puţin timp;
- imposibilitatea aplicării metodei în faza de proiectare a sistemelor de
producţie.
Deşi evaluarea postaccident are ca scop constatarea unor stări trecute, totuşi caracterul
său de prevenire poate fi utilizat în cazul extinderii concluziilor rezultate la sisteme similare.

6. CONCLUZII

Datele statistice referitoare la accidentele de muncă, evidenţiază faptul că activităţile

în care se folosesc materii explozive sunt periculoase pentru securitatea şi sănătatea
lucrătorilor. Conform acestor date, carierele sunt locuri unde se utilizează adesea un număr
mare de vehicule, se folosesc cantităţi mari de explozivi şi se manipulează cantităţi mari de
materiale grele. Probabilitatea ca cel care lucrează într-o carieră să fie victima unui accident
de muncă mortal este de doua ori mai mare decât în cazul unui lucrător din construcţii şi de 13
ori mai mare decât în cazul unui lucrător din industria prelucrătoare. Metodele de evaluare a
riscurilor preaccident oferă soluţii de eliminare a pericolelor înainte de a se produce
evenimentul nedorit.

BIBLIOGRAFIE
1. pr. univ. dr. ing. Dumitru Fodor-Ingineria împuşcărilor-materiale şi tehnici de lucru; editura Namaste,
Timişoara şi Corvin Deva
2. pr .dr. ing. Ioan Alexandru, şef lucr. dr. ing. Adrian Alexandru – curs “Metode de evaluarea riscurilor” –
Universitatea Tehnică Gh. Asachi Iaşi
3. www.protectiamuncii.ro – site-ul punctului focal România al Agenţiei Europene pentru Securitate şi Sănătate
în Muncă.
EVALUAREA RISCURILOR BAZA PREVENIRII ACCIDENTELOR DE
MUNCA SI A IMBOLNAVIRILOR PROFESIONALE
DRD. JUR. POPESCU IOAN

Rezumat: In lucrarea de fata autorul isi propune sa aduca o serie de argumente in sprijinul ideii ca prevenirea in
domeniul securitatii si sanatatii in munca incepe si se bazeaza pe evaluarea riscurilor.

Cuvinte cheie: evaluare risc, prevenire, strategie, legislatie, costuri, competitivitate

1. Noţiuni generale

Sănătatea şi securitatea în muncă reprezintă, în prezent, unul dintre cele mai

importante şi mai dezvoltate aspecte ale politicii UE privind ocuparea forţei de muncă şi
afacerile sociale. Activitatea din acest domeniu este o interacţiune complexă între mai mulţi
actori de la nivelul UE şi al statelor membre, incluzând în special guverne şi alte autorităţi
publice, precum şi organizaţii ale lucrătorilor şi angajatorilor. Dacă în trecut a fost elaborat un
corp legislativ comunitar vast privind sănătatea şi securitatea în muncă, în prezent,
dezvoltarea şi punerea în aplicare a unor aspecte şi strategii holistice referitoare la sănătatea şi
securitatea în muncă devin din ce în ce mai importante pentru a îmbunătăţi şi mai mult
condiţiile de muncă din statele membre ale UE. De asemenea, există multe informaţii
disponibile referitoare la sănătatea şi securitatea în muncă din ţări şi organizaţii din afara UE,
care pot furniza date utile şi pot constitui o sursă de inspiraţie pentru eforturile de a crea locuri
de muncă sănătoase şi sigure.
Noua strategie comunitara pentru perioada 2007-2012 îşi propune obiective foarte
ambiţioase, şi anume reducerea cu 25 % a ratei de incidenţă a accidentelor de muncă până în
2012 în UE, prin ameliorarea protecţiei sănătăţii şi securităţii lucrătorilor, constituind astfel o
contribuţie majoră la succesul strategiei „Creştere economică şi locuri de muncă”.
În ciuda progreselor realizate, ultimele rezultate ale celui de-al patrulea sondaj
european în privinţa condiţiilor de muncă indică faptul că mulţi lucrători europeni au în
continuare percepţia că locul lor de muncă prezintă pericol pentru sănătatea sau securitatea
lor, astfel : aproximativ 28 % dintre lucrătorii europeni declară că suferă de probleme de
sănătate neaccidentale provocate sau agravate de locul de muncă actual sau trecut, iar în
medie, 35 % din lucrători consideră că sănătatea le este ameninţată din cauza locului lor de
muncă. Din aceste motive, ar fi de dorit să se continue şi să se dezvolte eforturile pentru
promovarea sănătăţii şi securităţii în muncă în cursul următorilor ani.
Primul obiectiv al strategiei comunitare pentru perioada 2007-2012 rămâne o reducere
continuă, durabilă şi omogenă a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale. Comisia
europeana consideră că obiectivul general al acestei perioade ar trebui să fie reducerea cu
25% a ratei totale de incidenţă a accidentelor de muncă la 100000 de lucrători în UE, iar
pentru atingerea acestui scop ambiţios, printre principalele instrumente propuse se numără:
evaluarea riscurilor la locurile de munca.
In fiecare an, peste 7 milioane de persoane din Uniunea Europeana suferă accidente de
munca (la fiecare 4 secunde si jumătate 1 accident), care generează întreruperi din lucru
pentru mai mult de 3 zile, însumând în medie aproximativ 146 milioane de zile de lucru
pierdute. Anumite accidente au consecinţe permanente, care afectează capacitatea de munca a
respectivelor persoane si viata lor extra-profesionala. Accidente de munca intervin în toate
domeniile de activitate. Costurile legate de accidentele de munca sunt ridicate, si includ: plata
concediului medical, plaţi pentru ore suplimentare sau pentru personal de înlocuire temporara,
pensionare anticipata, recrutarea noii forte de munca, recalificare; pierderi de timp în
producţie; daune aduse unităţii, echipamentelor, materialelor, produselor; timp alocat de
conducere pentru gestionarea urmărilor accidentelor; cote de asigurare mărite, cheltuieli de
judecata; scăderea moralului angajaţilor.

2. Prevenirea (reducerea) accidentelor la locul de munca şi a îmbolnăvirilor

profesionale prin realizarea evaluării riscurilor

În fiecare an 7 500 de persoane din Uniunea Europeană îşi pierd viaţa ca urmare a unor
accidente de muncă, conform cifrelor citate de EUROSTAT. Pe lângă aceasta, Organizaţia
Internaţională a Muncii estimează că un număr suplimentar de 159 500 de lucrători din UE mor
în fiecare an din cauza unor boli profesionale. Dacă se iau în calcul ambele cifre ( ~ 167 000
morţi/an ), se poate estima că la fiecare trei minute şi jumătate cineva din UE moare din cauze
legate de locul de muncă.
Situaţia accidentelor de munca înregistrate la I.T.M. Neamţ in ultimii 5 ani se prezintă
astfel:
Număr de accidente de munca Din care accidente Accidente cu
Anul înregistrate mortale incapacitate
temporara de munca
2003 125 8 117
2004 130 14 116
2005 95 10 85
2006 97 11 86
2007 82 15 67
Total 529 58 471

Majoritatea acestor accidente sau boli pot fi prevenite, iar primul pas în prevenirea
acestora este evaluarea riscurilor. Conform legislaţiei comunitare (Directiva cadru 89/391), toţi
angajatorii din UE sunt obligaţi să realizeze evaluări ale riscurilor. Evaluarea riscurilor îi ajută
pe angajatori să înţeleagă măsurile pe care trebuie să le ia pentru a îmbunătăţi sănătatea şi
securitatea la locul de muncă. Punctul de plecare in optimizarea activităţii de prevenire a
accidentelor de munca si/sau îmbolnăvirilor profesionale intr-o unitate îl constituie evaluarea
riscurilor din sistemul respectiv. Indiferent ca este vorba de un loc de munca, atelier, secţie sau
unitate, o asemenea analiza permite ierarhizarea pericolelor in funcţie de dimensiunile lor si
alocarea eficienta a resurselor destinate securităţii si sănătăţii în munca. Procesul de prevenire a
accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale începe cu reducerea şi, acolo unde este
posibil, eliminarea în totalitate a riscurilor potenţiale, fiind urmat de implementarea măsurilor
de protecţie colectivă şi, în final, de implementarea măsurilor de protecţie individuală.
Multe dintre problemele legate de accidentele de munca pot fi evitate, totuşi, printr-un
management performant. Cu privire la responsabilitãtile privind managementul performant in
acest domeniu, in conformitate cu directivele Uniunii Europene, angajatorii au o serie de
obligaţii privind securitatea si sãnãtatea angajaţilor lor. Directiva 89/391 prevede cadrul
general pentru managementul securitãtii si sãnãtãtii, pentru identificarea si prevenirea
riscurilor. Aceastã Directiva a fost implementatã în legislaţiile naţionale, care pot include - de
la caz la caz - si cerinte suplimentare. Angajatorii au obligaţia sã evalueze riscurile si sã ia
mãsuri practice pentru a proteja securitatea si sãnãtatea angajaţilor lor, sã tinã evidenta
accidentelor, sã asigure informarea si instruirea, precum si consultarea angajatilor, sã
colaboreze si sã se consulte cu subcontractantii în privinta mãsurilor care trebuie luate pe
aceastã linie.
A fost stabilitã o ierarhie a mãsurilor de prevenire, care include: evitarea riscurilor,
combaterea riscurilor la sursã, adaptarea muncii la capacitatea fiecãrui angajat, înlocuirea
pericolelor prin nonpericole, acordarea de prioritate mãsurilor de protectie colectivã în raport
cu mãsurile de protectie individualã. Angajatii trebuie sã fie informaţi în privinţa riscurilor
pentru securitate si sãnãtate, a mãsurilor de prevenire, primului ajutor si procedurilor
aplicabile în cazurile de urgentã. Angajaţii au datoria de a colabora în mod activ în cadrul
mãsurilor de prevenire adoptate de angajatori, respectând instrucţiunile în conformitate cu
instructajul primit si preocupându-se atât de propria lor securitate si sãnãtate, cât si de cea a
colegilor lor de muncã.
Nevoia de acţiune in sensul prevenirii rezulta din consecinţele determinate de
producerea unui număr mare de accidente, astfel: se pierde din timpul de producţie pe durata
întreruperii procesului de muncă şi până la reluarea acestuia, trebuiesc suportate cheltuielile
cu reparaţiile - dacă au existat deteriorări la echipamente sau clădiri, se pierde forţa de muncă
experimentată, poate fi necesara angajarea altei persoane pentru a înlocui lucrătorul accidentat
(iar instruirea acesteia solicită timp si cheltuieli suplimentare), trebuiesc suportate cheltuielile
cu salariul lucrătorului accidentat (plus costurile de compensare), accidentele de muncă pot
conduce la scăderea moralului celorlalţi lucrători şi la afectarea productivităţii acestora, creşte
cuantumul contribuţiilor de asigurare, se pot ivi costuri pentru despăgubiri şi amenzi, se
pierde din timpul de producţie pentru investigarea accidentului şi întocmirea documentaţiei,
precum si pierderea reputaţiei companiei.
Scopul principal al evaluării riscurilor profesionale este protejarea sănătăţii şi
securităţii lucrătorilor. Evaluarea riscurilor ajută la diminuarea posibilităţii de vătămare a
lucrătorilor şi de afectare a mediului ca urmare a activităţilor legate de muncă. Evaluarea
riscurilor ajută, de asemenea, la menţinerea competitivităţii şi productivităţii companiei.
Conform prevederilor legislaţiei din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, toţi angajatorii
trebuie să deţină şi să efectueze o evaluare a riscurilor pentru securitatea şi sănătatea în
muncă, inclusiv pentru acele grupuri sensibile la riscuri specifice.
În primul rând, evaluarea riscurilor nu este neapărat complicată, birocratică sau o
sarcină numai a experţilor. Aceasta este o idee greşită, răspândită cu precădere în rândul
IMM-urilor. Există o mulţime de instrumente disponibile (precum listele de verificare) care
ajută pe parcurs, la realizarea unei evaluări.
În al doilea rând, o evaluare corectă a riscurilor aduce, de asemenea, o serie de
beneficii afacerii, deoarece locurile de muncă mai sigure şi mai sănătoase ajută la reducerea
absenteismului şi a costurilor de asigurare, şi creşte motivaţia şi productivitatea lucrătorilor.
În cele din urmă, evaluarea riscurilor ajută, de asemenea, la reducerea sarcinii asupra
sistemelor naţionale de sănătate.
 3. Evaluarea riscurilor. Obiective, scop, metode.

Pe plan mondial, ideea unei diagnoze a stării de securitate a muncii in întreprinderi

este relativ veche, dar nici aici nu s-a ajuns la instrumente de lucru operaţionale si
generalizabile. Diverse procedee si metode elaborate fie au aplicabilitate redusa, derivând din
modele specifice de accidentare, fie sunt simpliste, neabordând sistematic toata gama de
factori de risc ce pot genera accidente sau boli profesionale. In ultima vreme, s-au făcut
progrese importante in acceptarea unanima a principiului de evaluare a riscurilor pe baza
luării in considerare a doi parametri: frecventa si gravitatea consecinţelor lor maxime posibile.
In tara noastră problema evaluării riscurilor a început sa fie abordata începând cu anul 1991,
ajungându-se in prezent la generalizarea metodei de evaluare conceputa si experimentata de
INCDPM Bucureşti. Scopul principal al metodei consta in identificarea tuturor factorilor de
risc de la locul de munca analizat, cuantificarea si ierarhizarea riscurilor, si pe aceasta baza
stabilirea masurilor de prevenire imediata si de perspectiva, intr-o ordine de priorităţi care
deriva din nivelurile de risc.
Evaluarea riscurilor este începutul procesului de gestionare a riscurilor. Aceasta
permite angajatorilor să înţeleagă acţiunile pe care trebuie să le întreprindă pentru a
îmbunătăţi sănătatea şi securitatea la locul de muncă, dar şi productivitatea. Evaluarea
riscurilor este o cerinţă juridică de la adoptarea Directivei cadru 89/391. Această directivă
subliniază rolul esenţial pe care îl joacă evaluarea riscurilor şi stabileşte prevederi
fundamentale care trebuie urmate de către fiecare angajator. Cu toate acestea, statele membre
au dreptul de a adopta prevederi mai stricte, pentru a-şi proteja lucrătorii.
In România, evaluarea riscurilor profesionale este o obligaţie legală a angajatorilor,
conform Legii securităţii si sănătăţii in munca nr. 319/2006, potrivit căreia angajatorul are
obligaţia:
 “să evalueze riscurile pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, inclusiv la
alegerea echipamentelor de muncă, a substanţelor sau preparatelor chimice
utilizate şi la amenajarea locurilor de muncă” (art. 7, alin. 4, lit. a);
 “să realizeze şi să fie în posesia unei evaluări a riscurilor pentru securitatea şi
sănătatea în muncă, inclusiv pentru acele grupuri sensibile la riscuri specifice”
(art. 12, alin. 1, lit. a);
 “ulterior evaluării riscurilor şi dacă este necesar, măsurile de prevenire, precum
şi metodele de lucru şi de producţie aplicate de către angajator să asigure
îmbunătăţirea nivelului securităţii şi al protecţiei sănătăţii lucrătorilor şi să fie
integrate în ansamblul activităţilor întreprinderii şi/sau unităţii respective şi la
toate nivelurile ierarhice” (art. 7, alin. 4, lit. b);
 “să întocmească un plan de prevenire şi protecţie compus din măsuri tehnice,
sanitare, organizatorice şi de altă natură, bazat pe evaluarea riscurilor, pe care
să îl aplice corespunzător condiţiilor de muncă specifice unităţii” (art. 13, lit.
b).
Cu privire la evaluarea riscurilor profesionale HG nr.1425/2006 pentru aprobarea
Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr.
319/2006 a detaliat prevederile legii si a statuat ca:
- activităţile de prevenire şi protecţie desfăşurate în cadrul întreprinderii şi/sau unităţii
sunt următoarele: „identificarea pericolelor şi evaluarea riscurilor pentru fiecare componentă a
sistemului de muncă respectiv executant, sarcină de muncă, mijloace de muncă/echipamente
de muncă şi mediul de muncă pe locuri de muncă/posturi de lucru” (art. 15, alin. 1, pct. 1);
-„în urma evaluării riscurilor pentru fiecare loc de muncă/post de lucru se stabilesc
măsuri de prevenire şi protecţie, de natură tehnică, organizatorică, igienico-sanitară şi de altă
natură, necesare pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor” (art. 46, alin. 2); planul
de prevenire şi protecţie va fi revizuit ori de câte ori intervin modificări ale condiţiilor de
muncă, respectiv apariţia unor riscuri noi (art. 46, alin. 1);
- cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
corespunzătoare nivelului superior sunt: „…curs postuniversitar de evaluare a riscurilor cu o
durată de cel puţin 180 ore” (art. 50, alin. 1, lit. c);
- reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii
în muncă „însoţesc echipa/persoana care efectuează evaluarea riscurilor”(art.56,lit.b);
- angajatorul trebuie să informeze comitetul de securitate şi sănătate în muncă cu
privire la „evaluarea riscurilor pentru securitate şi sănătate, măsurile de prevenire şi protecţie
atât la nivel de unitate, cât şi la nivel de loc de muncă şi tipuri de posturi de lucru” (art. 71);
- pentru lucrătorii din întreprinderi şi/sau unităţi din exterior, care desfăşoară activităţi
pe bază de contract de prestări de servicii în întreprinderea şi/sau unitatea unui alt angajator,
angajatorul beneficiar al serviciilor va sigura instruirea lucrătorilor privind „riscurile pentru
securitate şi sănătate în muncă precum şi măsurile şi activităţile de prevenire şi protecţie la
nivelul întreprinderii şi/sau unităţii” (art.82, alin. 2);
- angajatorul trebuie să aducă la cunoştinţă conducătorilor locurilor de muncă şi
lucrătorilor care îşi desfăşoară activitatea în zonele cu risc ridicat şi specific ( = zone din
cadrul întreprinderii şi/sau unităţii în care au fost identificate riscuri ce pot genera accidente
sau boli profesionale cu consecinţe grave, ireversibile respectiv, deces sau invaliditate)
măsurile stabilite în urma evaluării riscurilor (art. 106);
- acţiunile pentru realizarea măsurilor stabilite în urma evaluării riscurilor pentru
zonele cu risc ridicat şi specific constituie o prioritate în cadrul planului de protecţie şi
prevenire (art. 107).
Asadar, conducatorul intreprinderii are obligatia legala de a asigura securitatea si de a
proteja sanatatea angajatilor printr-o serie de activitati specifice intre care si evaluarea
riscurilor de accidentare si imbolnavire profesionala la locul de munca. Aceasta evaluare a
riscurilor se concretizeaza prin stabilirea unor masuri care au ca scop: prevenirea riscurilor
profesionale, informarea lucratorilor, formarea lucratorilor, punerea in practica a mijloacelor
ce permit aplicarea masurilor. Desi finalitatea cea mai importanta a evaluarii riscurilor este
prevenirea riscurilor profesionale, nu este intotdeauna posibil sa se transpuna acest deziderat
in practica. Intrucat nu intotdeauna este posibil sa fie eliminate, riscurile trebuie reduse, iar
riscurile reziduale trebuie stapanite. Intr-o etapa ulterioara in cadrul unui program de control,
aceste riscuri reziduale vor fi reevaluate, iar posibilitatile de eliminare sau de reducere
suplimentara a riscurilor pot fi analizate prin prisma unor metode noi. Reevaluarea riscurilor
profesionale se face ori de cate ori intervin modificari in sistemul de munca (organizarea
muncii, introducerea de noi materiale, echipamente, metode, proceduri, etc.) sau ori de cate
ori se solicita de cei implicati.
Evaluarea riscurilor trebuie sa fie structurata si aplicata de o asemenea maniera incat
sa ajute angajatorul si persoanele cu responsabilitati in domeniul SSM la: identificarea
pericolelor, selectionarea, in cunostinta de cauza, a aparatelor, substantelor sau compusilor
chimici utilizati, amenajarea locului de munca si organizarea muncii, verificarea modului de
luare a masurilor, stabilirea prioritatilor de actiune privind imbunatatirea mediului de munca,
a face dovada lor insisi sau autoritatilor competente, angajatilor sau reprezentantilor acestora
ca toate componentele locului de munca au fost luate in considerare in cunostinta de cauza
fata de riscurile si masurile necesare pentru protectia sanatatii si asigurarea securitatii.
Evaluarea riscurilor presupune parcurgerea unor etape, cum ar fi:
 identificarea pericolelor;
 identificarea lucratorilor sau altor persoane care risca sa fie expuse pericolelor;
  estimarea riscurilor calitativ sau cantitativ;
 examinarea posibilitatii de eliminare a riscurilor;
 daca eliminarea riscurilor nu este posibila, se analizeaza alte masuri vizand
prevenirea sau reducerea riscurilor.
Procesul de evaluare a riscurilor trebuie sa includa toate locurile de munca: incinte de
lucru fixe (birouri, depozite etc.); locuri de munca in continua schimbare (santiere de
constructii, santiere navale etc.); locuri de munca mobile, cum sunt locurile de munca
temporare pentru activitatile de intretinere si reparatii etc;
Evaluarea riscurilor nu se supune niciunui principiu universal, exista insa doua reguli
esentiale in acest domeniu:
 evaluarea trebuie structurata intr-un astfel de mod incat toate pericolele si
riscurile aferente, sa fie luate in considerare;
 un risc odata identificat, se poate trece la evaluarea lui, nu inainte insa de a
cauta posibilitati pentru eliminarea lui.
Orice metoda de evaluare comporta următoarele operatiuni:
 observarea mediului ambiental al locului de munca;
 determinarea tuturor activitatilor si sarcinilor de munca de la locul respectiv;
 analiza activitatilor si a sarcinilor de la locul de munca;
 observarea lucrarilor descompuse pe operatii;
 analiza factorilor externi care influenteaza asupra locului de munca;
 analiza atenta a factorilor psihologici, sociali si practici susceptibili de a
contribui la stres la locul de munca, interactiunea intre acestia si alti factori relevanti tinand de
organizarea mediului de munca;
 analiza echipamentelor folosite pentru mentinerea conditiilor de securitate.
Securitatea muncii este o stare ipotetica, ideala spre care se tinde in demersurile
preventive. In realitate, exista niveluri de securitate a muncii a caror punere in evidenta se
realizeaza prin activitatea de evaluare, care poate fi postaccident sau preaccident.
Metodele a posteriori sunt metode statistice, si presupun analiza statistică a
accidentelor de muncă şi îmbolnăvirilor profesionale deja produse, criteriile de evaluare
folosite utilizeaza două categorii de indicatori statistici: absoluţi sau relativi, indici de
frecvenţă şi gravitate.
Aceste metode prezintă limite legate de neluarea în considerare a situaţiilor potenţiale
de accidentare şi îmbolnăvire profesională, inaplicabilitatea în faza de proiectare a sistemelor
de producţie, imposibilitatea de prevedere a riscului în obiectivele date recent în funcţiune,
tendinaţa principală de constatare a unor stări de fapt petrecute, nu de prevenire a acestora etc.
Deşi evaluarea postaccident are ca scop constatarea unor stări trecute, totuşi caracterul
său de prevenire poate fi utilizat în cazul extinderii concluziilor rezultate la sisteme similare.
Metodele de evaluare a priori a riscurilor de accidente şi/sau îmbolnăviri profesionale
au la bază diverse teorii privind geneza bolilor profesionale.
Astfel, în funţie de modelul care le-a generat, metodele pot fi sistematizate în patru
categorii:
- metode de inspecţie (controale şi verificări);
- metode bazate pe modelul Heinrich;
- metode bazate pe teoria fiabilităţii sistemelor;
- metode bazate pe ergonomia sistemelor.
Controalele şi verificările, metoda cea mai veche de evaluare a riscului, presupune
riscul de producere a unui accident sau a unei îmbolnăviri profesionale invers proporţional cu
gradul de respectare a normelor şi reglementărilor apreciat în urma controalelor şi
verificărilor.
Metodele bazate pe modelul Heinrich presupun elaborarea unei scheme de analiză a
riscurilor bazată pe o listă a acţiunilor şi/sau comportamentelor periculoase, dependente de
operator, echipamentul tehnic şi/sau de mijloacele de transport.
Metodele bazate pe teoria fiabilităţii (analiza modurilor de defectare şi a efectelor lor,
metoda arborelui de defecte, analiza preliminară a riscurilor), presupun raţionamente
inductive şi deductive care permit depistarea pas cu pas a disfuncţiilor din sistem.
Metodele bazate pe ergonomia sistemelor prezintă avantajul unei abordări
cuprinzătoare, dar şi dezavantajul necesităţii de îndeplinire a mai multor condiţii, solicitând o
selecţie riguroasă a sistemelor luate în studiu; nici una dintre metodele cuprinse în această
categorie nu poate să ofere o soluţie general valabilă de analiză a riscurilor şi implicit de
evaluare a securităţii muncii la nivelul oricărui sistem.
Metodele de evaluare preaccident au un pronunţat caracter predictive, oferind soluţii
de eliminare a pericolului înainte de a se produce evenimentul nedorit.

4. Concluzii

În fiecare an, mai mult de 350 000 de lucrători sunt obligaţi să-şi schimbe locul de
muncă în urma unui accident, 300 000 suferă de incapacitate permanentă de diverse grade şi
15 000 sunt definitiv excluşi de pe piaţa forţei de muncă.
Accidentele şi bolile profesionale sunt foarte costisitoare. Costul uman pentru lucrători
şi familiile acestora: în spatele statisticilor se află oameni adevăraţi, fiecare având propria sa
poveste, unii oameni pot muri sau trebuie să trăiască cu consecinţele unor accidente şi cu o
sănătate precară tot restul vieţii. Costul pentru organizaţii: când lucrurile nu merg bine la locul
de muncă, aceasta afectează productivitatea afacerii, iar în urma accidentelor şi bolilor
profesionale apar costuri, procente de concedii medicale şi de fluctuaţie a forţei de muncă
mărite, precum şi o forţă de muncă mai puţin motivată. Costul pentru guvern: accidentele şi
bolile plasează o povară enormă pe umerii sistemelor sanitare. Evaluarea corespunzătoare a
riscurilor poate oferi câteva beneficii economice: Crearea unor condiţii de lucru sigure
permite companiilor să reducă costurile survenite în urma accidentelor şi bolilor profesionale.
Evaluarea corespunzătoare a riscurilor ajută la reducerea procentelor de concedii medicale, iar
costurile asigurărilor scad, întrucât există solicitări mai puţine. Lucrătorii mai motivaţi sunt
mai productivi şi mai eficienţi, iar procentele de fluctuaţie a personalului scad. Toate acestea
ajută companiile să devină mai competitive.
În 2004, a fost emisă o comunicare din partea Comisiei Europene privind punerea în
aplicare practică a Directivei cadru 89/391 şi a primelor cinci directive individuale ale
acesteia. Documentul sublinia nevoia de a răspândi sarcina referitoare la evaluarea riscurilor.
Acesta evidenţia, de asemenea, nevoia de a îmbunătăţi punerea în aplicare a evaluării
riscurilor şi calitatea acesteia. Sarcinile din cadrul evaluării riscurilor, documentaţia şi
supravegherea nu sunt răspândite universal, nici măcar în statele membre cu o tradiţie bazată
pe prevenire; Evaluarea riscurilor este adesea considerată ca fiind o acţiune „intermitentă” şi
nu este durabilă; Riscurile nu sunt analizate şi evaluate colectiv. Ca urmare, sunt aplicate
măsuri separate, dar nu există nici o abordare integratoare pentru analiza condiţiilor de la
locul de muncă. În cursul efectuării unor evaluări superficiale ale riscurilor, accentul este pus
pe identificarea riscurilor evidente şi imediate; efectele pe termen lung, cum ar fi cele cauzate
de substanţele chimice, sunt neglijate; Riscurile psiho-sociale şi factorii legaţi de organizarea
muncii sunt rareori luate în considerare în cadrul evaluării riscurilor; Eficacitatea măsurilor
adoptate nu este supravegheată suficient de către angajatori
Pentru toate aceste considerente, evaluarea riscurilor trebuie sa se afle la baza
abordării europene privind sănătatea şi securitatea în muncă şi există motive întemeiate pentru
aceasta. Dacă riscurile nu sunt evaluate sau tratate corespunzător, nu se poate iniţia un proces
adecvat de gestionare a riscurilor şi există şanse reduse de a se pune în aplicare măsuri
preventive corespunzătoare. În consecinţă, evaluarea sistematică a riscurilor îmbunătăţeşte
siguranţa şi sănătatea la locul de muncă, precum şi performanţa afacerilor în general.
Evaluarea riscurilor este procesul de estimare a riscurilor la care sunt supuse securitatea şi
sănătatea lucrătorilor din cauza pericolelor existente la locul de muncă. Este o examinare
sistematică a tuturor aspectelor muncii, care ia în considerare: ceea ce ar putea cauza răniri
sau vătămări, dacă pericolele ar putea fi eliminate, iar dacă nu, ce măsuri preventive sau de
protecţie sunt sau ar trebui să fie adoptate pentru a controla riscurile.
Consideram de asemeni ca, o mai riguroasa respectare a legislaţiei specifice
domeniului sănătăţii şi securităţii în muncă va contribui în mod eficient la scaderea numărului
de accidente de muncă şi boli profesionale, iar pentru a atinge acest obiectiv, angajamentul
tuturor celor implicaţi, atât la nivel comunitar cât şi la nivel naţional, va trebui intensificat.
Conchidem prin a afirma ca, rolul sănătăţii şi securităţii în muncă este primordial
pentru consolidarea competitivităţii şi a productivităţii întreprinderilor, deoarece se traduce
printr-o reducere a costului accidentelor, incidentelor şi bolilor şi printr-o motivare mai mare
din partea lucrătorilor. Accidentele de muncă şi bolile profesionale reprezintă o povară
enormă pentru sistemele de protecţie socială publice şi private şi necesită un răspuns integrat,
coordonat şi strategic, precum şi o colaborare a principalelor părţi interesate din Uniunea
Europeană în ceea ce priveşte elaborarea politicilor comunitare şi naţionale.

Summary: In this paper the author brings a number of arguments to support the idea
that prevention in security and health in labor begins and is based on risk assessment.

Bibliografie :
[1] Politica si Strategia României in domeniul securităţii si sănătăţii în muncă pentru perioada 2004 – 2007
[2] Comisia Comunităţilor Europene, Bruxelles 21 februarie 2007 – Comunicatul comisiei – Imbunatatirea calitatii
si productivitatii in munca: Strategia Comunitara 2007-2012 în domeniul securităţii si sănătăţii în muncă
[3] Revista Obiectiv
[4] Mariana Basuc şi colaboratorii, Reglementări şi bune practici în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă,
Bucureşti, Ediţia 2005
[5] Laura Georgescu,Ion Nicolae, Revista română de Dreptul muncii nr. 2/2007, Obligatiile generale ale
angajatorilor in domeniul securitatii si sanatatii in munca, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007
[6] Cristina Mihes, Revista română de Dreptul muncii nr. 2/2006, Documente recente ale Organizaţiei Internaţionale
a Muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2006
[7] Organizaţia Internaţională a Muncii, Convenţia nr.187/2006 privind cadrul de promovare a Securităţii si
Sănătăţii în Muncă
[8] Alexandru Darabont., Ştefan Pece., Protecţia Muncii, manual pentru învăţământul universitar, Editura Didactică
si Pedagogică, Bucureşti, 1997;
[9]Ştefan Pece,Evaluarea riscurilor in sistemul om - masina,Editura Atlas Press, Bucureşti, 2003
[10]Ovidiu Ţinca, Normele Juridice de Protecţia Muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002
[11] http://www.inrs.fr/htm/evaluation_des_risques_professionnels.html. Document tradus în rezumat şi adaptat de
Nisipeanu Steluţa şi Nicolescu Georgiana, in baza permisiunii acordate, după originalul publicat de INRS Franţa
[12] Remus Furtuna, Metode de evaluare a nivelului de risc si de securitate in munca inmanagementul unitatilor
economice;
[13] Plan National de Actiune al Inspectiei Muncii 2007 – 2012 privind promovarea realizarii efectieve a evaluarii
riscurilore in intreprinderile IMM-uri
[14] Dumitru Tucu, Dumitru Mnerie, Nicolae Crainic, Gabriela-Victoria Anghel, Nelu Pepu „Consideratii privind
elaborarea unui model pentru evaluarea riscului in constructii”
 ASIGURAREA SECURITĂŢII ŞI PROTECŢIEI LUCRĂTORILOR
PRIN EVALUAREA RISCURILOR ŞI ADOPTAREA MĂSURILOR
DE PREVENIRE – STUDIU DE CAZ

ING. LILIANA DANIELA AIRINEI

1. Introducere

Din punct de vedere etimologic, riscul este definit drept “probabilitatea de a ajunge
într-o primejdie”, “un pericol posibil” sau “un eveniment probabil, generator de pericole”, iar
evaluarea este un “calcul”, o “estimare, măsurare sau apreciere”.
Pornind de la cele două definiţii, evaluarea riscului reprezintă în general, o măsurare,
un calcul sau o apreciere a probabilităţii de a ajunge într-o situaţie generatoare de pericole.
Particularizând, evaluarea riscurilor la nivelul organizaţiilor care desfăşoară diverse
activităţi în sectorul public sau privat şi la care se referă legislaţia de securitate şi sănătate în
muncă în vigoare, ca transpunere a directivelor europene privitoare la îmbunătăţirea securităţii
şi sănătăţii lucrătorilor la locurile de muncă, este o activitate organizată de angajator prin care
se urmăreşte estimarea sau chiar cuantificarea probabilităţii ca în timpul procesului de muncă
să se producă o vătămare (accident) sau o îmbolnăvire (profesională) a participanţilor la
procesul de muncă.
Pericolul este o proprietate intrinsecă a elementelor sistemului de muncă
(echipamente de muncă, sarcină de muncă, mediul de muncă). Probabilitatea apariţiei unei
vătămări sau îmbolnăviri şi gravitatea consecinţelor ca rezultat al expunerii la un pericol,
defineşte riscul profesional.
De aici rezultă, în mod evident, că, scopul principal al evaluării riscurilor profesionale
este protejarea lucrătorilor de apariţia unor vătămări sau îmbolnăviri, respectiv a sănătăţii şi
securităţii lor.
Conform legislaţiei româneşti, armonizată cu cerinţele legislaţiei europene,
“angajtorul are obligaţia de a asigura securitatea şi sănătatea lucrătorilor în toate aspectele
legate de muncă” (art.6 al. 1 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006). Pentru
susţinerea acestui deziderat, toată legislaţia în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă,
adoptată după apariţia Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, stabileşte obligaţii
ale angajatorilor şi cerinţe minime de securitate şi sănătate în muncă pe care aceştia trebuie să
le asigure.
Între acţiunile pe care angajatorii trebuie să le realizeze, evaluarea riscurilor ocupă
probabil chiar primul loc, pentru că rezultatul ei constituie baza pe care se argumentează toate
activităţile ulterioare de asigurare a securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătorilor. În acest
context, Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, prevede ca obligaţie a
angajatorilor „ să întocmească un plan de prevenire şi protecţie compus din măsuri tehnice,
sanitare, organizatorice şi de altă natură, bazat pe evaluarea riscurilor, pe care să îl aplice
corespunzător condiţiilor de muncă specifice unităţii”.
 2. Prezentare studiu de caz

Pentru exemplificarea modului în care se poate obţine un program al acţiunilor pe care

un angajator trebuie să-l întreprindă pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă a
lucrătorilor săi, am ales un caz ipotetic al unei instalaţii de sterilizare a seringilor de unică
utilizare.
Sterilizarea este ultima fază a procesului tehnologic. Operaţia se bazează pe
proprietăţile de sterilizare ale oxidului de etilenă, chiar dacă este diluat, şi pe permeabilitatea
pentru oxidul de etilenă a hârtiei medicale, în care sunt ambalate sub forma blisterelor
serigile, şi a cutiilor din carton. Acest fapt permite efectuarea sterilizării după ambalarea
finală a seringilor, adică în blistere şi cutii din carton închise şi etichetate. Cutiile de carton au
o greutate de 10 – 11 kg şi următoarele dimensiuni: 60 x 40 x 45 cm.
Sterilizarea se realizează într-o autoclavă de sterilizare, la temperatură şi presiune
prestabilită, folosind un amestec sterilizant format din 10 % oxid de etilenă şi 90 % bioxid de
carbon.
Sterilizarea se efectuează în şarje. Principalele faze ale unei sterilizări sunt : -
Pregătirea şarjei, amplasarea indicatorilor chimici şi biologici
- Încărcarea sterilizatorului cu paleţii pe care se află cutiile de carton
- Realizarea vacuumului şi controlul menţinerii acestuia
- Umidificarea prin injecţie de abur în sterilizator
- Condiţionarea
- Introducerea amestecului sterilizant
- Sterilizarea propriu-zisă
- Realizarea vacuumului
- Spălarea cu aer proaspăt
Temperatura de sterilizare se realizează şi se menţine constantă în autoclavă pe toată
durata sterilizării prin intermediul apei calde care circulă prin mantaua utilajului.
Sterilizarea propriu-zisă are o durată corespunzătoare care asigură pătrunderea gazului
sterilizant în interiorul blisterului şi realizarea funcţiei antibacteriene.
La terminarea sterilizării, amestecul sterilizant remanent în autoclavă este aspirat şi
transportat într-un absorber. Aici se realizează neutralizarea oxidului de etilenă prin
transformarea lui în etilenglicol, produs chimic netoxic.
La terminarea ciclului de sterilizare se deschide uşa autoclavei şi se scot manual paleţii
cu cutii. Paleţii sunt introduşi în depozitul de produs finit unde are loc finalizarea fazei de
degazare pentru eliminarea eventualelor reminiscenţe moleculare de oxid de etilenă din
produsul finit.
Întreg ciclul de sterilizare este condus şi supravegheat prin intermediul unui program
pe calculator. Iniţierea ciclului de sterilizare, stabilirea parametrilor este realizată de către un
inginer chimist, specializat pentru sarcina de muncă pe care o are. Vechimea sa la locul de
muncă este mai mare de 10 ani.
Operaţiile manuale de pregătire a şarjei, încărcare şi descărcare a cutiilor cu seringi,
depozitare pentru degazare sunt efectuate de doi operatori chimişti. Pentru protecţia
individuală sunt dotaţi cu echipament individual de protecţie format din salopetă, încălţăminte
de protecţie, mănuşi de protecţie şi mască cu aducţiune de aer. Aceştia sunt calificaţi şi au o
vechime la locul de muncă mai mare de 10 ani.
Amplasarea inducatorilor chimici şi biologici în cutiile de seringi se face de către o
laborantă specializată în controlul calităţii produselor. Vechimea ei la locul de muncă este de
7 ani.
Amestecul sterilizant este un gaz este aprovizionat în recipienţi tip butelie de 25 kg, la
o presiune de 20 bari. Gazul de sterilizare prin oxidul de etilenă este un amestec inflamabil,
toxic, cancerigen şi mutagen.
Pornind de la sistemul de muncă prezentat mai sus, am realizat evaluarea riscurilor
prin două metode de evaluare, cunoscute în rândul specialiştilor drept “metoda fiabilităţii”,
respectiv “metoda INCDPM”.

3. Rezultatele evaluărilor şi comentarii

3.1 Metoda fiabilităţii

Metoda fiind complexă , s-a obţinut o analiză globală a locului de muncă definit, prin
compararea situaţiei reale, existente cu o situaţie referenţială, ideală şi s-a calculate un
procent de “realizare” a celei din urmă. Rezultatul se concretizează în măsuri care să
determine apropierea de situaţia ideală într-o măsură cât mai mare.
Au fost calculate niveluri de securitate pe componentele sistemului de muncă şi am
obţinut următoarele rezultate.
Pentru nivelul de securitate global indus de executant s-a obţinut o valoare de 82,62
% , pe scara de apreciere încadrându-se în limitele unui sistem de securitate foarte bun.
Pentru nivelul de securitate global indus de sarcina de muncă, componenta de
diminuare a gravităţii consecinţelor, a fost calculată o valoare de 60,59%, ceea ce îl situează
la un nivel de apreciere mediu. Pentru componenta de diminuare a probabilităţii de producere,
nivelul de securitate calculate este de 79,15%, ceea ce îl situează la un nivel bun.
Nivelul de conformitate calculat pentru mijloacele de producţie este de 93,68%,
valoare care se află plasată în limitele unei aprecieri excelente.
Pentru mediul de muncă am obţiunut un nivel de conformitate forte bun, cu o valoare
calculată de 80,42%.
Valorile de mai sus conduc la ideea că abaterile cele mai mari de la starea ideală a
sistemului de muncă sunt proprii sarcinii de muncă. Acestea sunt legate în special de
componenta de diminuare a gravităţii consecinţelor şi vizează organizarea supravegherii stării
de sănătate (nivelul de securitate calculat este de 17,50%) şi organizarea activităţii de
alarmare (nivelul de securitate calculat fiind 61,05%).
În cazul componentei de reducere a probabilităţii cele mai mici valori ale nivelului de
securitate s-au obţinut pentru organizarea activităţii de prevenire şi protecţie conform
prevederilor legale, pentru organizarea comitetului de securitate şi sănătate în muncă
(pregătirea în domeniu a reprezentanţilor salariaţilor şi a lucrătorului desemnat) şi
semnalizarea riscurilor profesionale. Datorită valorilor mici ale nivelului de securitate calculat
de 47,00%, 63,63% respectiv de 41.46% se impune luarea unor măsuri imediate pentru
corectarea abaterilor.

3.2 Metoda INCDPM

Evaluarea riscurilor prin această metodă constă într-un studiu sistematic a tuturor
elementelor procesului de muncă (executant, sarcină de muncă, mediul de muncă şi
mijloacele de muncă) susceptibile a genera daune prin identificarea pericolelor existente şi a
riscurilor, precum şi a persoanelor expuse la aceste pericole. Apoi se face o estimare calitativă
şi cantitativă a riscurilor în raport cu gravitatea consecinţelor şi cu frecvenţa sau probabilitatea
de manifestare.
Au fost identificate 4 persoane expuse la pericolele specifice locului de muncă
prezentat mai sus, din care două sunt operatori chimişti, una este inginer chimist şi una este
laborant.
Pentru operatori (loc de muncă operator sterilizare) au fost identificaţi un număr de
21 factori de risc din care 38,10% factori dependenţi de executant, 14,28% factori dependenţi
de sarcina de muncă, 4.77% factori dependenţi de mediul de muncă şi 42,85 % factori
dependenţi de mijloacele de muncă. Nivelul de risc global calculat este 2,76.

38,1 executant
42,85 sarcină de muncă
mediul de muncă
mijloacele de muncă

4,77 14,28

Pentru inginer (loc de muncă inginer sterilizare) din cei 11 factori de risc identificaţi
45,45 % sunt dependenţi de executant, 9,10 % dependenţi de mediul de muncă şi 45,45 %
sunt factori dependenţi de mijloacele de muncă. De remarcat este faptul că nu a fost
identificat nici un factor dependent de sarcina de muncă, iar nivelul de risc global calculat este
mai mare decât în cazul muncitorilor, adică 2,87.

executant
45,45 45,45 sarcină de muncă
mediul de muncă
mijloacele de muncă
9,1 0

În cazul laborantului ( loc de muncă laborant sterilizare) au fost identificaţi 10 factori

de risc dintre care 40% sunt dependenţi de executant, 10% sunt dependenţi de mediul de
muncă şi 50 % sunt dependenţi de mijloacele de muncă. Nici un factor de risc dependent de
sarcina de muncă nu a fost identificat. Nivelul de risc global calculat este 2,76, identic cu cel
al operatorilor.

40 executant
sarcina de muncă
mediul de muncă
50 mijloace de muncă

10 0

Nivelul global de risc agregat pentru instalaţia de sterilizare seringi este de

2,79. Este un nivel de risc acceptabil care demonstrează că activitatea, din punctul de vedere
al securităţii şi sănătăţii în muncă, este destul de bună, nivelul global de securitate fiind la
valori mai mari decât 5.
 4. Concluzii
Analiza comparativă a rezultatelor obţinute prin evaluarea riscurilor prin cele două
metode ne conduce către următoarele concluzii.
1. Ambele metode urmăresc anumite etape obligatorii de desfăşurare, care nu
sunt foarte diferite. În principiu ele se referă la definirea sistemului, identificarea riscurilor,
evaluarea , stabilirea măsurilor.
2. Ambele metode au drept finalitate stabilirea unor măsuri de prevenire şi a
priorităţilor soluţiilor propuse, fie derivate din valoarea nivelului de conformitate sau a
nivelului de risc, fie derivate din nivelul de risc rezultat prin asocierea cuplului gravitate –
probabilitate de elementele caracteristice ale factorilor de risc.
3. Ambele metode ţin seama de elementele sistemului de muncă : executant,
sarcină de muncă, mediul de muncă şi mijloacele de muncă.
4. Prin metoda fiabilităţii a fost identificată ca cea mai nefavorabilă situaţie,
situaţia sarcinii de muncă, componenta de diminuare a gravităţii consecinţelor. Măsurile
vizează organizarea activităţii de prevenire şi protecţie la nivelul standardelor prevăzute de
legislaţie, asigurarea supravegherii eficiente a stării de sănătate a lucrătorilor şi îmbunătăţirea
semnalizării de securitate şi sănătate la locul de muncă. Acestea sunt măsuri cu caracter mai
mult organizatoric.
5. Prin metoda INCDPM observăm că ponderea factorilor de risc dependenţi de
sarcina de muncă este zero pentru trei din locurile de muncă analizate şi cu o valoare mică
pentru locul de muncă operator sterilizare. Pentru toate locurile de muncă însă ponderea
factorilor de risc dependenţi de mijloacele de muncă este peste 50 %. De aici, şi fişele de
măsuri propuse cuprind mai multe măsuri care vizează mijloacele de muncă. Acestea sunt de
natură tehnică.
Din cele prezentate mai sus rezultă faptul că, prin cele două metode de evaluare
aplicate aceluiaşi sistem de muncă s-au obţinut planuri de măsuri diferite în care priorităţile
sunt de naturi diferite. În cazul metodei fiabilităţii predomină măsurile organizatorice, iar în
cazul metodei INCDPM predomină măsurile de natură tehnică.
De aici se poate concluziona că nu metoda este cea mai importantă componentă a
activităţii de evaluare a riscurilor. Rezultatele obţinute par a nu reflectă în mod obiectiv starea
reală a sistemului de muncă.
În acest context, poate ar fi interesant de discutat varianta unei combinaţii între cele
două, în sensul aplicării succesive a metodelor în etapa de reevaluare periodică a riscurilor ce
urmează în mod logic după punerea în aplicare a măsurilor.
Importantă este valorificarea la maximum a rezultatelor evaluărilor, şi întreprinderii
unor acţiuni care să conducă la reducerea sau la eliminarea riscurilor. Investiţia în prevenirea
accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale îşi poate arată rezultatele mai repede decât ne
imaginăm prin creşterea eficienţei muncii, reducerea costurilor, creşterea productivităţii
muncii, creşterea calităţii produselor. Aceasta ajută, de asemenea, la menţinerea
competitivităţii şi productivităţii întreprinderii, creşterea prestigiului societăţii.
Conform prevederilor legislaţiei din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, toţi
angajatorii trebuie să evalueze riscurile în mod periodic. Obligativitatea acestei acţiuni nu
rezultă numai din faptul că este o obligaţie legală, ci mai ales din considerente practice. Nu
poţi să previi ceva fără să identifici veriga slabă. Identific-o pentru a putea interveni la timp,
înainte de apariţia unor consecinţe asupra lucrătorilor.
Bibliografie
1. Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006
2. Managementul riscurilor profesionale, metode de evaluare şi prevenire – dr. ing. Gabriel Mincă - suport
de curs
3. Metode INCDPM de evaluare a riscurilor – prof. Dr. Ing. Ioan Alexandru şi şef lucr. Dr. Ing. Adrian
Alexandru – suport de curs
 Colaborarea dintre public şi privat în domeniul evaluării riscurilor pentru
securitatea şi sănătatea în muncă – un exemplu de succes
ING. TRUŞESCU VASILE

Rezumat: In lucrarea de fata autorul prezinta un exemplu de colaborare si rezultatele obtinute in cazul unui
proiect derulat de institutii din domeniul public si o unitate din domeniul privat in ceea ce priveste evaluarea
riscurilor.

Cuvinte cheie: evaluare risc, prevenire, parteneriat, succes

1. Argument

Asigurarea securitatii si sanatatii in munca reprezinta fara doar si poate un obiectiv

pentru atingerea caruia trebuie sa se preocupe toti actorii unei intreprinderi: lucratori, personal
cu functii de conducere, manager, si aceasta spre binele tuturor: lucratori, familiile acestora,
stabilitatea si performanta intreprinderii, bugetele sociale si de sanatate s.a.
Astazi, securitatea si sanatatea in munca constituie una din cele mai importante si
dezvoltate aspecte ale Uniunii Europene. Datorita unei legislatii europene cuprinzatoare,
instituite si implementate de-a lungul ultimelor decenii, a fost posibila imbunatatirea
semnificativa a conditiilor de munca si reducerea numarului de accidente de munca si a
imbolnavirilor profesionale.
Evaluarea riscurilor constituie fundamentul unei gestiuni eficace a securitatii si
sanatatii in munca si poate fi considerata o activitate cheie pentru reducerea numarului
accidentelor de munca si a imbolnavirilor profesionale.
Rolul fundamental al evaluarii riscurilor este precizat in Directiva - cadru a UE.
Angajatorii au responsabilitatea generala de a asigura securitatea si sanatatea lucratorilor in
toate aspectele legate de munca. Evaluarea riscurilor permite angajatorilor sa adopte masurile
necesare pentru a proteja sanatatea si securitatea lucratorilor lor. Aceste masuri cuprind:
-prevenirea riscurilor profesionale;
-informarea si instruirea lucratorilor;
-asigurarea organizarii si a mijloacelor corespunzatoare pentru implementarea
masurilor necesare.
Raportul privind evaluarea strategiei comunitare in domeniul securitatii si sanatatii in
munca 2002 – 2006 concluzioneaza ca aceasta strategie a relansat politicile de prevenire la
nivel national si a prezentat o serie de argumente convingatoare in favoarea unui parteneriat
in vederea atingerii obiectivului comun: asigurarea securitatii si sanatatii in munca.
Strategia europeana aprobata pentru perioada 2007 – 2012 precizeaza ca principalul
obiectiv al acestei perioade este reducerea continua, durabila si omogena a accidentelor de
munca si a imbolnavirilor profesionale. Pentru atingerea acestui scop ambitios unul din
instrumentele principale este dezvoltarea unor metode noi pentru identificarea si evaluarea
noilor riscuri potentiale, cercetarea si cooperarea intre partenerii sociali. Comisia incurajeaza
statele membre si partenerii sociali sa promoveze aplicarea practica si rapida a rezultatelor
cercetarii fundamentale in domeniul securitatii si sanatatii in munca, introducind instrumente
simple care sa poata fi aplicate de intreprinderile mici si mijlocii. Agentia Europeana invita
organismele publice sa dezvolte proiecte in sistem parteneriat public – privat, destinate
sensibilizarii tuturor cu privire la securitatea si sanatatea in munca si promovarii gestionarii
problemelor specifice prin: schimburi de experienta, implementarea bunelor practici si a
rezultatelor cercetarii.
 Din declaratia d.lui Jukka Takala - Directorul EU-OSHA, rezulta ca exista un interes
real în rindul intreprinderi mici din Europa pentru imbunatatirea nivelului de securitate si
sanatate, precum si o nevoie reala de instrumente simple, care sa le permita inceperea
evaluarii riscurilor la locurile lor de muncă.
Succesul poate fi asigurat prin cooperare, dialog social, implicare, actiune si
parteneriat.

2.Actiuni, solutii, actiuni specifice

“Implementarea legislatiei armonizate in domeniul securitatii si sanatatii in munca in

intreprinderile mici si mijlocii”.

Obiectivul general al proiectului definit în Convenţia de twinning a fost armonizarea

legislaţiei României privind securitatea şi sănătatea în muncă, cu cea a Uniunii Europene, in
intreprinderile mici si mijlocii.
Proiectul a fost finantat din bani publici, fiind un parteneriat intre Romania si Austria,
in proiect fiind implicate institutii publice dar si intreprinderi private.
Cu privire la aplicarea legislatiei comunitare in Austria se precizeaza ca aplicarea
Directivei cadru 89/391/CEE s-a facut imediat dupa adoptarea ei de catre institutiile UE, fapt
care a schimbat radical legislatia tarii in acest domeniu de activitate. Obligatia privind
securitatea si sanatatea in munca s-a mutat de la autoritati la angajatori.
Angajatorilor le revin o serie obligatii printre care cea mai importanta este evaluarea
riscurile pentru lucratori.

Rezultatele evaluarii se regasesc in masurile de prevenire.

Toate acestea, atit riscurile cit si masurile, se actualizeaza periodic.
Alte obligatii care revin angajatorilor:
-sa adopte principiile generale de prevenire;
-sa desemneze lucratori cu raspunderi in securitatii si sanatatii in munca;
-sa utilizeze specialisti (medici, psihologi) in asigurarea securitatii muncii pentru
lucratori: interni, externi sau specialisti ai unor centre specializate.
-sa formeze specialisti in securitate si sanatate prin participare la un curs de 288 ore la
inceput, apoi prin perfectionari de 25 ore/an;
-sa asigure informarea si instruirea lucratorilor.
Printre obiectivele proiectului mentionat au fost:
-elaborarea unui Ghid de evaluare a riscurilor şi multiplicarea acestuia pentru uzul
angajatorilor şi a persoanelor responsabile cu securitatea şi sănătatea în muncă din
intreprinderile mici si mijlocii.
Ghidul a fost realizat si distribuit angajatorilor prin inspectoratele teritoriale de munca.
-crearea unor Centre Pilot în intreprinderi mici si mijlocii pe riscuri specifice vizate de
directivele europene.
Sarcinile inspectoratului teritorial de munca au fost:
• Sprijinirea implementarii directivelor UE;
 • Evaluarea riscurilor impreuna cu expertii straini si cu reprezentantii angajatorului;
• Monitorizarea realizarii masurilor.
3.Concluzii

Avind in vedere aceasta colaborare, dar si celelalte actiuni desfasurate in tara,

Inspectia Muncii a intocmit un Plan National de Actiune prin care isi propune sa extinda la
nivel national experienta dobindita de intreprinderile implicate in domeniul evaluarii riscurilor
si respectarea cerintelor minime de securitate si sanatate in munca. Acest plan se va desfasura
pe parcursul anilor 2007 – 2012.
Constient fiind ca evaluarea riscurilor contribuie la imbunatatirea conditiilor de munca
in concordanta cu dezvoltarea tehnologica, sociala si economica a societatii de astazi, de
beneficiile evaluarii avind parte atit sectorul public cit si cel privat, consider ca fiind foarte
importanta comunicarea si colaborarea celor doua parti, aceasta fiind una din caile de urmat
catre succes.
Bibliografie :

[1]Strategia comunitara 2007 – 2012 in domeniul securităţii si sănătăţii în muncă, Bruxelles, 21.02.2007
[2]Agenţia Europeană pentru Securitate si Sănătăte în Muncă, Săptămâna europeana 2008
[3]Legea nr.319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I,
nr. 646 din 26 iulie 2006
[4.[FACTS 80 Evaluarea riscurilor – roluri si responsabilitati a Agentiei Europene pentru securitate si Sanatate
in Munca
[5]FACTS 81 Evaluarea riscurilor – calea spre locuri de munca sigure si sanatoase a Agentiei Europene pentru
securitate si Sanatate in Munca
[6.] Planul National de Actiune al Inspectiei Muncii 2007-2012 privind promovarea realizarii efective a evaluarii
riscurilor in intreprinderile mici si mijlocii, Bucuresti, 6 noiembrie 2007
[7] www.protectiamuncii.ro
[8]www.inspectmun.ro
[9]www.osha.europa.eu
 EVALUAREA RISCURILOR PROFESIONALE
FACTOR DE PROGRES IN CADRUL UNEI COMPANII

Motto : Asiguraţi un mediu de muncă sănătos şi sigur pentru lucrători

prin evaluarea riscurilor profesionale!

Rezumat: In lucrarea de fata autorul prezinta modul in care prin actiunea de prevenire
a riscurilor conducerea unei companii constientizeaza despre riscurile la care sunt expusi
lucratorii in cadrul procesului de munca, iar prin masurile de prevenire si protectie adoptate se
creeaza un mediu de munca sanatos si sigur, acest fapt ducand la cresterea implicita a
productivitatii si a imaginii companiei.

1. Introducere

Activitatea umană (în special cea de tip industrial), văzută ca un sistem “executant –
echipament de munca - sarcină de muncă - mediu de muncă “, prin natura sa, include
noţiunea de risc profesional.
Funcţie de natura lor, riscurile înglobate în activitatea umană, pot afecta atât
personalul direct implicat în cadrul sistemului, cât şi persoanele neparticipante sau mediul
înconjurător (ca urmare a poluării sau a unor catastrofe industriale).
Acest fapt conduce la necesitatea ca la toate nivelele de participare a factorului uman,
să se conştientizeze faptul că activitatea umană (ca proces de muncă) include pericole
potenţiale ce se pot transforma în evenimente ireversibile.
Riscurile întâlnite în practică sub formă de pericole potenţiale, se pot transforma în
accidente de muncă, îmbolnăviri profesionale sau catastrofe industriale, ca urmare a unei
perturbări instantanee a procesului de muncă.
În anumite condiţii, greu de precizat, acesta declanşează mecanismul producerii
accidentelor de muncă sau catastrofelor industriale.
De asemenea, prin expunerea la risc peste limitele de rezistentă naturală a organismul
uman se ajunge la îmbolnăviri profesionale.
Prin tragismul lor, acest gen de evenimente nedorite, afectează în primul rând
victimele şi familiile acestora.
Accidentele de muncă sau îmbolnăvirile profesionale produc puternice traume fizice,
psihice şi sociale, afectând profund viaţa de familie datorită suferinţelor produse.
În egală măsură, producerea unor accidente de muncă sau îmbolnăviri profesionale,
afectează în mod serios şi agentul economic.
În fapt, acesta plăteşte costul reparării prejudiciului uman (costul direct) dar şi
costurile generate de pierderile de producţie, de readucere în stare de funcţionare a
echipamentelor tehnologice, de pregătire profesională a înlocuitorilor, de pierderea imaginii
de marcă a societăţii comerciale (costul indirect).
 2. Influenţa activităţii de prevenire asupra procesului de muncă

Componentă intrinsecă a strategiei manageriale, activitatea de prevenire reprezintă

un ansamblu de procedee şi măsuri luate sau planificate la toate stadiile de concepere,
proiectare şi desfăşurare a proceselor de muncă, menite să asigure desfăşurarea proceselor de
muncă în condiţii de maximă securitate pentru sănătatea şi integritatea participanţilor la
proces, prin care se elimină riscurile de accidentare sau îmbolnăvire profesională.
Astfel, aceasta se constituie ca o ştiinţă de interfaţă îmbinând cunoştinţe şi tehnici de
strictă specialitate în domeniul de aplicare cu tehnici şi cunoştinţe din domeniul
ergonomiei,
igienei industriale,
psihosociologiei muncii,
medicinii muncii şi
toxicologiei industriale.
În acest context se poate afirma că sarcina principală a activităţii de prevenire o
reprezintă obţinerea maximumului de eficienţă şi de calitate a muncii în condiţiile reducerii
numărului de accidente către zero.
Din cele prezentate derivă cele două obiective majore ale prevenirii:
pe plan uman:  reducerea numărului accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor
profesionale;
pe plan financiar:  reducerea costurilor legate de accidentele de muncă şi îmbolnăvirile
profesionale.

Aceste deziderate se pot realiza numai prin eliminarea sau reducerea riscurilor
profesionale. În acest scop trebuie întreprins un demers global care să cuprindă:
 evaluarea riscurilor profesionale;
 punerea în conformitate a echipamentelor tehnice;
 revizuirea procedurilor de lucru;
 ameliorarea condiţiilor de mediu de muncă;
 stabilirea politicii de selecţionare, formare şi informare a personalului;
 implementarea managementului de securitate şi sănătate în muncă.
Activitatea de prevenire, fiind o componentă intrinsecă a procesului de muncă, poate să-l
influenţeze sub mai multe aspecte, in continuare fiind prezentate cele mai importante.

2.1. Continuitatea procesului de producţie

Este bine cunoscut faptul că producerea unui accident de muncă generează

întreruperea lucrului pentru o perioada de timp relativ limitată, dar în acelaşi timp generează o
stare de tensiune nervoasă în rândul personalului datorată evenimentului şi incertitudinii că
acesta nu se va repeta. Acest lucru face ca procesul de muncă să se desfăşoare cu scăderi ale
ritmului de muncă şi implicit cu scăderea producţiei.

2.2. Reducerea costurilor

Mijloacele de prevenire a riscurilor bine alese măresc viteza de derulare a fluxului

tehnologic micşorând sau eliminând timpii morţi, fapt ce conduce la o creştere a producţiei şi
implicit la reducerea cheltuielilor pe unitatea de produs.
În acelaşi timp sunt eliminate şi cheltuielile făcute cu realizarea măsurilor de
securitate si sanatate in munca ce ar putea fi dispuse în urma cercetării eventualelor accidente
ce se pot produce în sistemul dat.
 2.3. Creşterea eficienţei muncii

Aplicarea unor măsuri de prevenire conduce la reducerea sau eliminarea cheltuielilor

făcute cu pierderile material rezultate ca urmare a unor accidente, la eliminarea costurilor
directe ale accidentului (asistenţa socială, plata concediului medical, ajutoare materiale etc.),
la evitarea perturbărilor procesului prin reorganizări ale personalului precum şi la eliminarea
cheltuielilor suplimentare legate de pregătirea personalului ce suplineşte pe cei accidentaţi.

2.4. Creşterea productivităţii

Alegerea tehnologiilor şi a echipamentelor cât mai puţin periculoase, stabilirea

ergonomică a fluxului tehnologic, disciplinarea tehnologică a personalului, respectarea
graficelor de întreţinere-reparaţie sunt tot atâtea elemente care contribuie la creşterea
productivităţii atât prin creşterea randamentului utilajelor, cât şi prin creşterea randamentului
personalului.
De asemenea, un rol deosebit la creşterea productivităţii îl are realizarea unui mediu de
lucru normal.
Este ştiut faptul că un mediu ambiental corect conduce la creşterea atenţiei şi implicit
la reducerea numărului de rebuturi prin creşterea confortului în muncă.

2.5. Creşterea calităţii produselor

Acest fapt se realizează aproape automat derivând din disciplinarea personalului prin
respectarea procedurilor de lucru. Un produs realizat în condiţiile optime prevăzute de
procedurile de lucru nu poate fi decât un produs de calitate.

2.6. Imbunătăţirea climatului socio-profesional

Implicarea întregului personal în activitatea de prevenire a riscurilor conduce la

conştientizarea rolului socio-profesional pe care îl are fiecare.
De asemenea, aceasta conduce la găsirea celor mai bune metode de organizare a
muncii (formare a echipelor de lucru, transmitere a sarcinilor de muncă etc.).
Un personal conştient de sarcinile sale, cunoscător al mijloacelor de acţiune este un
personal performant.
Relaţiile profesionale şi sociale corect stabilite în cadrul formaţiei creează un climat de
siguranţă şi încredere.

2.7. Creşterea prestigiului societăţii

Prin asigurarea unor condiţii de securitate sporită în muncă, prin neintervenţia unor
factori perturbatori cauzaţi de accidente în respectarea contractelor şi angajamentelor şi ca
urmare a realizării unor produse de calitate, atât în rândul angajaţilor proprii cât şi în rândul
beneficiarilor şi colaboratorilor se va crea o imagine favorabilă cu privire la seriozitatea
societăţii.

2.8. Eliminarea consecinţelor

Se realizeaza prin eliminarea consecinţelor administrative, contravenţionale sau, după

caz, penale suportate de eventualele persoanele vinovate de producerea unor accidente
precum şi a despăgubirilor către victime sau urmaşii acestora.
 3. Evaluarea riscurilor profesionale

Punctul de plecare în optimizarea activităţii de prevenire a accidentelor de muncă şi

îmbolnăvirilor profesionale într-un sistem de muncă îl constituie evaluarea riscurilor
profesionale din sistemul respectiv.
Indiferent dacă este vorba de un loc de muncă, un atelier sau o societate comercială în
ansamblul său, o asemenea analiză permite identificarea şi ierarhizarea factorilor de risc în
funcţie de importanţa lor şi alocarea eficientă a resurselor financiare şi umane pentru măsurile
prioritare de eliminare sau reducere a riscurilor reziduale asociate.
Evaluarea riscurilor profesionale presupune:
identificarea tuturor factorilor de risc (pericole sau situaţii periculoase) din sistemul de muncă
analizat
şi
cuantificarea dimensiunii lor pe baza combinaţiei dintre doi parametri:
probabilitatea de manifestare
şi
gravitatea consecinţei maxime previzibile (cea mai frecventă) asupra organismului uman.
Se obţin astfel niveluri de risc parţiale pentru fiecare factor de risc în parte, respectiv
niveluri de risc global pentru întregul sistem analizat.
Numeroase directive europene, transpuse şi în legislaţia românească, referitoare la
securitatea şi sănătatea în muncă prevăd o evaluare a riscurilor, dar, chiar şi fără a exista o
cerintă legală de efectuare a evaluarii, aceasta reprezintă o bună practică pentru că permite
cunoaşterea procesului de muncă în toate aspectele sale (executant, mediu de muncă,
echipament de muncă, sarcină de muncă) şi luarea de măsuri eficiente în vederea creării
unui mediu de muncă sănătos şi sigur pentru lucrători.
Cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă sunt prevăzute în
următoarele trei directive:
- UE-89/654/CEE - privind locul de muncă, transpusă în H.G. nr. 1091/2006
privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru locul de muncă;
- UE-89/655/CEE - echipamente de muncă, transpusă în H.G. nr. 1146/2006
privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea în muncă de către
lucrători a echipamentelor de muncă;
- UE-89/656/CEE - privind echipamentul individual de protecţie, transpusă în
H.G. nr. 1048/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea
de către lucrători a echipamentului individual de protecţie la locul de muncă (E.I.P).
In vederea creării unui mediu de muncă sănătos şi sigur pentru lucrători, angajatorii
trebuie să apeleze la principalele principii generale de prevenire stipulate în art. 7 alin. 3) din
Legea securităţii si sănătaţii în muncă nr. 319/2006 şi anume:
a) evitarea riscurilor;
b) evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
c) combaterea riscurilor la sursă;
d) adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea posturilor de
muncă, alegerea echipamentelor de muncă, a metodelor de muncă şi de producţie, în vederea
reducerii monotoniei muncii, a muncii cu ritm predeterminat şi a diminuării efectelor acestora
asupra sănătăţii;
e) adaptarea la progresul tehnic;
f) înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce este
mai puţin periculos;
g) dezvoltarea unei politici de prevenire coerente care să cuprindă tehnologiile,
organizarea muncii, condiţiile de munca, relaţiile sociale şi influenta factorilor din mediul de
munca;
h) adoptarea, în mod prioritar, a măsurilor de protecţie colectivă faţă de măsurile de
protecţie individuală;
i) furnizarea de instrucţiuni corespunzătoare lucrătorilor.
Evaluarea riscurilor profesionale reprezintă un demers structurat, sistematic,
cuprinzător, adecvat şi documentat, ale cărui rezultate se prezintă sub forma unui “document
unic”, care poate fi pus la dispoziţia Comitetului de securitate şi sănătate în muncă (CSSM),
medicului de medicină a muncii şi, la solicitarea acestora, inspectorului de munca şi
reprezentanţilor CNPAS.
Evaluarea riscurilor profesionale se înscrie în cadrul responsabilităţii angajatorului
care are obligaţia generală de a asigura securitatea şi de a proteja sănătatea lucrătorilor săi, în
acest scop aplicând un principiu general de prevenire prin evaluarea riscurilor ce nu pot fi
evitate, prin acţiuni de identificare şi de clasificare a riscurilor, precum şi prin implementarea
acţiunilor de prevenire.
Aceasta evaluare este utilă intreprinderii deoarece poate contribui la îmbunătăţirea
funcţionării pe parcursul intregii sale evoluţii, consolidând controlul riscurilor cunoscute, si
anticipand posibilitatea apariţiei de riscuri cu efecte diferite sau de noi riscuri.
In acest context, securitatea şi sănătatea lucrătorilor nu trebuie disociate de
funcţionarea intreprinderii în ansamblu (soluţii tehnice, organizarea muncii, mobilizarea
competenţelor, formarea profesională). Implementarea unor acţiuni de prevenire va contribui
la imbunătăţirea performanţelor intreprinderii, în plan uman si economic.
Evaluarea riscurilor profesionale constituie un demers structurat ce cuprinde
urmatoarele etape :
-pregătirea evaluarii riscurilor;
-identificarea riscurilor;
-clasificarea riscurilor;
-propunerea acţiunilor de prevenire.
Pregatirea evaluării riscurilor constă în definirea cadrului de evaluare, precum şi a
mijloacelor care sunt disponibile în acest scop, prealabil desfăşurării sale.
Din aceasta etapă fac parte desemnarea unei persoane sau a unui grup care să
coordoneze şi să strângă informaţiile, definirea unităţii de lucru, stabilirea instrumentelor
utilizate în vederea evaluarii şi a resurselor financiare necesare.
Mărimea şi activitatea economică a intreprinderii determină gradul de complexitate,
timpul si resursele alocate evaluării de risc.
Evaluarea de risc este un proces continuu şi trebuie reinnoit periodic pentru a reflecta
schimbările condiţiilor de muncă.
Identificarea riscurilor constă în reperarea pericolelor şi estimarea expunerii la aceste
pericole, utilizand competenţe interne şi, dacă este necesar, externe, şi are la bază: cunoştinţe
ştiinţifice şi tehnice, cunoaşterea producerii potenţiale a unui prejudiciu, experienţele şi
cunoştinţele operatorilor, observaţiile privind pericolele.
Etapa de clasificare a riscurilor este esenţială în desfăşurarea procesului de evaluare
a riscurilor profesionale; ea poate fi :
-subiectivă (realizată de indivizi pornind de la ideile pe care şi le formează asupra
riscului bazându-se pe experienţa şi cunoştinţele lor) sau obiectivă (plecând de la date
statistice, studii de caz, etc)
-calitativă (stabilirea unui sistem de ordin comparativ) sau cantitative (utilizând
calculul probabilităţilor).
Rezultatele evaluării riscurilor profesionale se reunesc într-un dosar ce conţine
referinţe la :
-cadrul de evaluare;
-metoda de analiză a riscurilor selectată, precum şi mijloacele de implementare a
acesteia;
-metoda de clasificare selectată;
-lista riscurilor identificate şi evaluate;
-planul de masuri de prevenire propuse.
Bibliografie

[1]Ioan Alexandru – Curs – Metode INCDPM de evaluator a riscurilor.

[2]Darobont, Alex., Pece, Şt. - Protecţia muncii, E.D.P., Bucureşti, 1996.
[3] Pece, Şt., Dăscălescu, Aurelia - Metodă de evaluare a riscurilor, ICSPM, Bucureşti. 1998.
[4] Darobont. Alex., Kovacs, Şt., Dorobant, Doru - Ghid de autoevaluare a securităţii în muncă pentru,l.M.M.-
uri, ICSPM, Bucureşti, 1997.
[5] Legea Securitatii si Sanatatii in Munca nr.319/2006.
[6]Hotararea Guvernului Romaniei nr.1425/2006.
234