LUCEAFĂRUL

Mihai Eminescu

Poemul romantic “Luceafărul”a fost publicat prima dată în Almanahul Societății Academice
“România Jună” în aprilie 1883 și apoi a fost publicat și în revista “Convorbiri literare” în luna august a
aceluiași an si este o alegorie pe tema geniului, dar și o meditație asupra condiției umane duale.

Surse de inspirație/geneza

a) Izvoare folclorice:

Mihai Eminescu are ca sursă principală de inspirație basmul popular românesc ”Fata din grădina de
aur” basm cules din Oltenia de Richard Kunisch.

Rezumând basmul l-am putea prezenta astfel: o fată de impărat foarte frumoasă se
indrăgostește de un zmeu. Pentru că cei doi erau incompatibili zmeul merge la Creator și îi cere să fie
dezlegat de nemurire și să capete statut de om pentru a-și putea împlini iubirea. În acest timp fata se
indrăgostește de un pământean ca și ea, Florin. Zmeul îi vede împreună și ca să se razbune prăvălește
o stâncă peste fata necredincioasă lăsându-i iubitul să trăiască mai departe chinuit și neconsolat.
Florin moare și el lângă stânca sub care zăcea iubita lui sfâșiat de durere și singurătate.

O altă sursă de inspirație folclorică ar fi mitul “Zburătorului” valorificat prin visul fetei de împărat
care ajunsă la vârsta dragostei își imaginează întruparea tânărului în ipostază angelică și apoi în
ipostază demonică, pentru a putea dialoga cu acesta după legile pământene.

b) Surse filozofice:

Mihai Eminescu se inspiră din ideile lui Platon, Aristotel, Socrate și recurge apoi și la filozofia
indiană la Imnurile Vedice și la filozofia romantică germană a lui Kant, Hegel și Schopenhauer.

De la Schopenhauer Eminescu este atras de concepția filozofică pe care acesta o deține în lucrarea
intitulată “Lumea ca voință și reprezentare” în care este reprezentată viziunea antitetică dintre omul
obișnuit și omul de geniu. Omul obișnuit, muritorul de rând se caracterizează prin mediocritate,
printr-o atitudine subiectivă asupra realității, prin neputința de a-și depăși limitele, prin dorința de a
trăi și a fi fericit în sensul pragmatic în care dorințele să se îndeplinească imediat.

Geniul se particularizează prin inteligență profundă, meditativă, prin dorința de cunoaștere

spre aspirația către absolut, prin atitudinea obiectivă asupra realității, prin puterea sacrificiului de
sine pentru împlinirea idealurilor și prin capacitatea de a-și depăși limitele condiției umane.

Poemul are o valoare alegorică. pentru că geniul nu cunoaște moartea și pentru că faptul că
aici pe pământ el nu este capabil să facă fericit pe cineva și nici nu poate ca el să fie fericit.
Tema poemului:

Se consideră că este o alegorie care are în centru destinul geniului în lume și întru eternitate,
care dezvoltă arii tematice multiple(sub teme): iubirea împlinită, iubirea imposibilă, aspirația către
un alt univers( dinspre pămâtesc înspre divin și dinspre divin înspre pământesc), cunoașterea prin
Eros, Cosmogonia.

Semnificația titlului:

Titlul este format dintr-un substantiv propriu articulat, care face apel la mitul Luceafărului,
plasând omul de geniu deasupra lumii pământești. Etimologia cuvântului Luceafăr provine din
latinescul “Lucifer” care inseamnă cel ce lucește.

Titlul reprezintă cel ce devine întrupare a geniului nemuritor și pentru acest lucru poetul
realizează o fuziune a două mituri: mitul Luceafărului care simbolizează în mitologia românească
ocrotitorul păstorilor români, fiind planeta Venus. În mitologia greacă Luceafărul se numește
Hyperion adică cel care merge pe deasupra și este considerat de Homer ca fiind soarele însuși.Alți
invățați greci îl consideră tatăl tuturor aștrilor, zeul care făcea legătura între cer și pământ, între
întuneric și lumină, între moarte și viață.

Viziunea romantică este data de temă, de relația geniu-societate, de structură, de alternanța

planului terestru cu cel cosmic-universal, de antiteze (omul obisnuit/omul de geniu),de motive
literare (luceafarul, noaptea, visul), de imaginarul poetic eminescian, de cosmogonii, de amestecul
speciilor (elegia, meditatia, idila, pastelul), de metamorfozele lui Hyperion.

În esență, poemul este un monolog lyric, dialogul accentuând inaltimea ideilor ce-i confera
caracter filozofic.

Elementele clasice: echilibru compositional, simetria primului tablou cu cel de-al 4-lea și
caracterul gnomic.

Din punct de vedere al relatiilor temporale, timpul este mitic, specific basmelor populare: A
fost odată ca-n povești/A fost ca niciodată

Compoziția și structura poemului:

Poemul este structurat în 392 de versuri repartizate in 98 de strofe(catrene) care sunt

dominate de existența a două planuri: cel uman-terestru și cel universal-cosmic. Cele două planuri se
intrepatrund labirintic. Compoziția poemului este simetrică, in cele 4 tablouri manifestându-se
armonios cele 2 planuri astfel:

 Tabloul 1 îmbină planul universal-cosmic cu cel terestru-uman

 Tabloul 2 cuprinde doar planul terestru-uman
 Tabloul 3 cuprinde doar planul universal-cosmic
 Tabolul 4 îmbină din nou planul universal-cosmic cu cel terestru-uman.

În ceea ce privește ipostazele geniului:

 în primul tablou omul superior este simbolizat de Luceafăr, ca astru care aparține planului
cosmic iar ipostaza feminină este ilustrată de fata de împărat unică și prea frumoasă.
  În al doilea tablou geniul este numai aspirație spirituala pentru Cătălina iar ipostaza feminină
este Cătălina, o femeie pământeană care are identitate și nume.
 În al treilea tablou geniul este întruchipat de Hyperion ca simbol al lumii superioare iar
ipostaza feminină reprezintă ideea de femeie care ar trebui să reprezinte iubirea ideală spre
care geniul aspiră.
 În al patrulea tablou omul superior este sugerat de Luceafăr/Hyperion și se detașează de
lumea comună iar ipostaza feminină este reprezentată de o muritoare oarecare o anonimă
cu “chip de lut”.

Poemul este structurat în 98 de catrene, cu măsura de 7-8 silabe, cu ritm iambic și cu rima
încrucișată. Toate cele patru tablouri care sunt constituite pe alternanța celor două planuri terestru
și cosmic sunt realizate cu ajutorul antitezei, procedeu specific romantismului și sunt precedate de
cele 7 strofe care au rolul unui cadru. Cele 7 strofe sunt cuprinse în primul tablou care este alcătuit
din strofele 1-43 și în care alternează planul terestru cu cel cosmic, într-un decor romantic în care
apare povestea de iubire a celor 2 ființe care aparțin unor lumi opuse.

Începutul este asemănător unui basm ”A fost odată ca-n povești”, iar modelul popular continuă
cu prezentarea fetei, realizată cu ajutorul epitetului realizat printr-un superlativ popular”O prea
frumoasă fată”. Fata de împarat are caracteristicile unei ființe ieșite din limitele comunului “Și era
una la părinți/ Si mândră în toate cele/ Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele”. Comparațiile
sugestive cu Fecioara și luna accentuează trăsăturile fetei incluzând-o aproape de spiritualitatea
superioară a geniului.

Spațiul în care locuiește fata este unul limitat însă dorința ei este de a depăși acel spațiu limitat
“Ea pasul și-l îndreaptă/ Lângă fereastră…”.

Motive literare:

 Fereastra este un motiv literar și constituie singurul spațiu de comunicare între cele două
lumi: terestru-cosmic, real-ireal.

Motivul privirii (in primele strofe). Tânăra fată îl privește fascinată în fiecare noapte pe Luceafăr și se
indrăgostește de el. Același lucru se întâmplă și cu astrul ceresc Privea în zare. Întâlnirea celor doi
îndrăgostiți are loc în oglindă, ca spațiu de reflexie și prin intermediul visului(mitul oniric).

Motivul oglinzii => o reflexie a celuilalt în propriul eu “ Și din oglindă luminiș…”,”El tremura in
oglindă”. Visul = element specific romantismului, este cel care facilitează întâlnirea dintre cei doi
“Căci o urma adânc în vis”, “Ea vorbind cu el în somn”.

Chemarea Luceafărului de către fata de împărat este incărcată de dorință și de forță magică,
strofa fiind contruită ca o formulă cu puteri supranaturale “Cobori în jos Luceafăr blând/ Alunecând
pe-o rază/Pătrunde-n casă și în gând/Și viața-mi luminează”. Această strofă debutează cu sintagma
“Cobori în jos”= simbol pt coborârea ființei superioare în planul inferior.

Între cei doi are loc un dialog în vis. Luceafărul răspunde chemării fetei și apare prima dată dintr-
un noian de ape primordiale, iar cercurile de apă care se roteau sugerează ideea genezei.
 El se întrupează primind o înfățișare angelică,construită după canoanele romantice: ”păr de aur
moale ”, ”umerele goale”, ”umbra feței străvezii”. În contrast cu paloarea feței sunt ochii, ce
ilustrează prin scanteie viața interioară => simbol al mortii: ”Lucești fără de viață/ Și ochiul tău mă-
ngheață”

Este fiu al cerului și a mării: ”Iar cerul este tatăl meu/ Și muma mea e marea” fiind conștient de
identitatea sa spirituală,intră în spațiul intim al fetei și devine un înger protector. Întruparea sa este
asociată cu mitul “Zburătorului” și motivul mortului frumos. Antitezele demonstrează ideea că cei doi
îndrăgostiți aparțin unor lumi total diferite: una simbolizează existența veșnică, iar cealaltă iminența
morții “Căci eu sunt vie, tu ești mort”.

Fata iși mărturisește neputința de a accede către cunoaștere, accentuând ideea imposibilității
formării cuplului: “Dară pe calea ce ai deschis/ N-oi merge niciodată”.

Ca și în basmele populare, după 3 zile și 3 nopți fata își amintește din nou de Luceafăr, în somn și
îi adresează aceeași chemare incărcată de dorințe. Luceafărul se întrupează de data aceasta sub
înfățișare demonică, născut din soare și din noapte și vine în odaia fetei cu un efort mai mare decât
prima oară. Îi oferă lumea lui, cosmosul, pe cerurile căruia ea va fi cea mai strălucitoare stea. Fata îl
refuză din nou deși frumusețea lui o impresionează însă este din nou speriată de strălucirea din ochii
lui și de privirea sa total diferită de cea a oamenilor obișnuiți.

Ideea apartenenței geniului la nemurire ca și statutul de muritoare a fetei sunt exprimate prin
antiteza dintre eternitate și efemeritate: “Dar cum ai vrea să mă cobor/ Au nu-nțelegi tu oare/
Cum că eu sunt nemuritor/ Și tu ești muritoare”. Fata nu poate accede în lumea lui și nici nu îl poate
înțelege și de aceea îi cere să devină el muritor, să coboare el in lumea ei “Tu te coboară pe pământ/
Fi muritor ca mine”,lucru pe care Luceafărul îl acceptă fără ezitare => capacitatea de sacrificiu a
geniului.

Tabloul al 2-lea:

Cuprinde strofele 44-64, se derulează în plan terestru și surprinde idila dintre Cătălin și Cătălina.
Povestea de iubire se mută în lumea muritorilor în care fata are nume, înfățișare iar Luceafărul este
doar aspirație ideală.

Tabloul debutează cu portretul lui Cătălin realizat în antiteză cu cel al Luceafărului, cu

ajutorul termenilor populari: “Viclean copil de casă”; ”Îndrăzneț cu ochii”;“Cu obrăjei ca doi bujori”.
Asadar, Cătălin devine întruchiparea teluricului, a mediocritatii, este exponentul lumii comune, al
modelului inferior “Băiat din flori”, ale cărui aspirații sunt neînsemnate, mărunte. Cei doi au un
destin comun și îsi propun să rămână împreună “Hai și-om fugi în lume…Căci amândoi vom fi
cuminți”.Între cei doi se ivește un joc al dragostei ca un ritual care este ilustrat de gesturile tandre și
mângâietoare ale celor doi: “Și-n treacăt o cuprinse lin…să râzi mai bine și să-mi dai/ O gură,numai
una”; ”Când ți-oi întinde brațul stâng să mă cuprinzi cu brațul”;”Când sărutându-te mă-nclin/ Tu
iarăși mă sărută”.

Tabloul al 3-lea = cheia de boltă a poemului, divizată în 3 secvențe poetice: zborul cosmic,
rugăciunea, convorbirea cu Demiurgul și libertatea
 Cuprinde strofele 65-85, este dominat de planul cosmic, tonul este solemn și este prezentată
călătoria intergalactică a Luceafărului și dialogul său cu Demiurgul. Luceafărul este numit în acest
tablou Hyperion(pe deasupra mergătorul, ființă superioară) iar fata este motivația călătoriei sale,
este simbolul iubirii ideale.

Zborul cosmic potențează intensitatea sentimentelor, lirismul, setea de iubire ca act al

cunoașterii absolute.

Acest fragment liric incepe cu un pastel cosmic. Luceafărul patrunde în spațiul stelelor unde clipa
și veșnicia se contopesc, iar călătoria sa spre Demiurg simbolizează drumul cunoașterii, o calatorie
regresiva temporal ce ne trimite la geneza Universului așa cum a fost prezentată și în Scrisoarea 1, in
sens invers istoriei creatiei: ”Și din a chaosului văi/Jur imprejur de sine,/Vedea, ca-n ziua cea
dintai,/Cum izvorau lumine”

Setea de cunoaștere a omului de geniu “O sete care îl soarbe”, face ca Hyperion să meargă la
Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire și pentru a descifra taina iubirii absolute, în numele căreia
este gata de orice sacrificiu. Respectul pe care îl poartă Demiurgului = vocativele “Părinte”și
“Doamne”. Hyperion este nenăscut, e fără început și fără sfârșit iar negarea și dispariția = negarea și
dispariția lumii. Îi oferă, în schimb, întelepciune, putere asupra destinelor umane dar îi refuză
moartea, specifică omului comun.

Demiurgul respinge cu fermitate dorința lui Hyperion “Moartea nu se poate”și îl sfătuiește prin
verbele “Întoarce-te, te indreaptă” să privească spre pământ pentru a se convinge de faptul că
sacrificiul său ar fi fost inutil. Astfel Hyperion revine “În locul lui menit din cer”și își reia atribuțiile de
ființă superioară.

Tabloul al 4-lea:

Cuprinde strofele 86-98 și se întrepătrund cele două planuri: cosmic și terestru fiind construit
simetric cu primul tablou. Geniul redevine astru ceresc, adică Luceafăr iar fata își pierde unicitatea,
numele, frumusețea, înfățișarea fiind o muritoare oarecare cu “chip de lut”.

Întorcându-se în locul lui din cer Luceafărul privește pe pământ și îi vede pe cei doi tineri
foarte apropiați intr-un dezlănțuit joc al dragostei “Oh, lasă-mi capul meu pe sân/Iubito să se culce”;
“Și deasupra mea rămâi/ Durerea mea de-o curmă,/Căci ești iubirea mea de-ntâi”.

Îmbătată de amor, fata ridică ochii spre cer și vede Luceafărul, căruia îi adresează o chemare
modificată față de prima dată, formula nu mai este magică și accentuează ideea că omul obișnuit
este supus sorții,întâmplării și norocului, fiind incapabil de a se inălța la iubirea absolută, ideală:
“Cobori în jos Luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază/ Pătrunde-n codru și în gând/ Norocu –mi
luminează”. De data aceasta, Luceafărul nu mai răspunde chemării ei cu entuziasm fiindcă s-a
eliberat de patima iubirii și se detasează de lumea superficială, meschină, a oamenilor de rând,
exprimându-și profundul dispreț față de incapacitatea acestei lumi de a-și depăși limitele, de a se
ridica spre ideile superioare:”Ce-ți pasă ție chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?”.

Finalul poemului pare să fie o sentință în care antiteza dintre pron pers “eu”și “vostru”
semnifică esența conflictului dintre eternitate și efemeritate, dintre lumea superioară și lumea
comună, subliniind menirea creatoare a geniului eliberat de amăgitoarele chemări ale fericirii
pământești care sunt trecătoare și lipsite de profunzimea sentimentului: “Trăind in cercul vostru
strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”.

Atitudinea detașată a Luceafărului, nu exprimă o resemnare ci este o atitudine specifică

geniului, rațională, rece și cu o detașare superioară.

In portretizarea Luceafarului sunt utilizate imagini hiperbolice ”Venea plutind în

adevăr/Scaldat in foc de soare”

In concluzie, pentru ilustrarea conditiei geniului, poemul Luceafarul – sinteza a operei poetice
eminesciene – armonizeaza teme și motive romantice, elemente de imaginar poetic și procedee
artistice cultivate de scriitor, simboluri ale eternității/morții și ale temporalității/vieții