TEMA 2 – GUVERNUL SI AFACERILE

1. Guvernul si afacerile din perspectivă economică

1.1 Sisteme economice
1.2 Funcţiile statului
2. Politica concurenţei şi ajutorul de stat
2.1 Reglementarea preţurilor în România
2.2 Protecția concurenței în României
3. Politica fiscală
4. Politica ajutorului de stat

1. Guvernul si afacerile din perspectivă economică

1.1 Sisteme economice

Exceptând economia tradiţională (unde schimburile se realizează prin barter), există trei
tipuri de sisteme economice.
a) Economia de comandă
Se caracterizează prin existenţa unei autorităţi (planificator central) care rezolvă
problemele economice (cine produce, cât, pentru cine etc.) şi impune soluţiile mediului de
afaceri şi populaţiei. Pentru a fi posibil acest lucru, proprietatea trebuie concentrată, de regulă în
mâna statului.
b) Economia de piaţă
Economia de piaţă are atributele:
1) Existenţa proprietăţii private. Firmele private deţin, cotrolează şi dispun de resursele
economice, adică sunt proprietar al factorilor de producţie (cu excepţia muncii, pe care o
închiriază). De aici rezultă dreptul de a încasa venituri (dobânzi, rentă, profit).
2) Libertatea de decizie. Actorii economici pot lua liberi decizii: producători ce şi cât să
producă; lucrătorii dacă să se angajeze sau nu, iar consumatorii dacă să cumpere sau nu
produsele şi serviciile oferite.
3) Urmărirea interesului propriu. În adoptarea deciziilor, fiecare actor urmăreşte interesul
propriu: producătorii să-şi maximizeze profitul, consumatorii să-şi maximizeze
satisfacţia.
4) Mecanismul de reglare bazat pe piaţă şi preţuri. Piaţa permite cumpărătorilor şi
vânzătorilor să facă schimburi; aceasta este definită de regulă prin două dimeniuni: (1)
piaţa produsului, rezultată prin definirea produsului cumpărat şi vândut şi (2) piaţa
geografică, determinată de baza de cumpărători (ce poate fi locală, naţională, zonală,
internaţională etc.). La rândul lor, preţurile îndeplinesc roluri importante. În primul rând,
servesc ca semnale pentru alocarea resurselor: dacă preţul permite obţinerea de profituri
convenabile, întreprinzătorii îşi vor orienta resursele pentru aceea producţie; astfel
resursele societăţii sunt alocate acolo unde sunt necesare, unde pot produce valoare
pentru societate. În al doilea rând, preţurile reflectă preferinţele consumatorilor:
cumpărând un produs, aceştia “votează” pentru el, adică semnalează societăţii că îi
acordă valoare şi, în consecinţă, că trebuie adus pe piaţă.
5) Concurenţa: Este principalul stimulent ca mecanismele pieţei să funcţioneze corect.

1
c) Economia mixtă
Evoluţia istorică a făcut ca statul să intervină în mecanismul economic de reglementare,
în alocarea resurselor sau chiar în calitate de agent public alături de firmele private. În anumite
perioade istorice, în special în anii `60 – `70 din secolul trecut, rolul statului a fost supraevaluat,
practicându-se politici protecţioniste. Acestea au fost justificate în moduri diferite, cum ar fi:
necesităţile industrializării, promovarea exporturilor, substituirea importurilor sau chiar atragerea
investitorilor străini. De exemplu, America Latină a promovat politici de “substituire a
importurilor” cu produse „naţionale” sau Asia s-a aflat multă vreme sub imperiul modelului
japonez de interferenţă a statului în comerţul exterior pentru sprijinirea exportului propriu. S-a
constatat însă că, în practică, aceste abordări n-au condus la rezultatele scontate, cu excepţiile
notabile ale Japoniei şi altor ţări din Asia (Coreea de sus, Hong-Kong etc.).
În prezent tendinţa pe plan internaţional este de liberalizarea economiei,
demonopolizarea, privatizarea şi dereglementarea. Măsurile luate de stat urmăresc ca
mecanismele pieţei să funcţioneze mai eficient, prin oferirea unui cadru de reglementare care să
promoveze concurenţa şi comportamentele de afaceri corecte ale agenţilor economici. Motivul
este că pieţele, dacă sunt funcţionale, reprezintă cel mai bun cadru pentru asigurarea eficienţei
alocării şi utilizării resurselor societăţii. Alte acţiuni ale statului pot viza protejarea unor grupuri
defavorizate, asigurarea stabilităţii economiei naţionale şi a societăţii, distribuirea veniturilor,
coeziunea socială etc. Astfel, chiar daca în prezent rolul statului în economie este mai redus,
comparativ cu deceniile trecute, acesta are o influenţă semnificativă asupra afacerilor, prin
funcţiile pe care le îndeplineşte într-o societate modernă.

1.2 Funcţiile statului

Din punct de vedere al teoriei economice, funcţiile statului se justifică în mare parte prin
conceptul de “eşecurile pieţei”. Eşecul pieţei se defineşte prin ansamblului de situaţii ce nu
permite obţinerea unei soluţii de funcţionare eficientă a pieţelor. În esenţă, constă în inabilitatea
indiviziilor de a coopera, adică de a negocia şi acţiona astfel încât îmbunătăţirea utilităţii unui
individ să nu diminueze utilitatea nici unui alt individ (ceea ce ar asigura criteriul Pareto de
eficienţă).
Factorii generali care provoacă eşecul pieţei sunt:
a) existenţa bunurilor publice
b) externalităţile;
c) inechitatea socială;
d) concurenţa imperfectă;
e) informaţia incompletă şi incertitudinea legată de încheierea tranzacţiilor.
Dacă piaţa ar fi perfectă şi ar funcţiona întotdeauna eficient, nu s-ar pune problema
coordonării acţiunilor indivizilor, în spiritul de cooperare, iar funcţiile guvernului s-ar limita doar
la redistribuirea veniturilor şi la asigurarea justiţiei sociale. Din cauza eşecurilor pieţei,
intervenţia guvernului se extinde pentru a se asigura următoarele deziderate:
 Alocarea resurselor către cele mai bune utilizări, atunci când mecanismele de piaţă nu
reuşesc să realizeze acest lucru (funcţia alocativă);
 Asigurarea echităţii şi justiţiei sociale privind distribuţia veniturilor şi bogăţiilor (funcţia
distributivă);
 Prevenirea şi combaterea unor fenomene negative cum sunt inflaţia, şomajul, stagnarea
creşterii economice, dezechilibrele balanţei de plăţi etc. (funcţia de stabilizare)

2
  Asigurarea disciplinei contractuale, menţinerea comportamentelor agenţilor economici în
limitele impuse de societate (funcţia de reglementare).

a) Funcţia alocativă a statului

Guvernul se implică în alocarea resurselor societăţii motivat în principal de:
 Proprietatea comună. Presupune că mai multe persoane au un drept fără restricţii de a
beneficia de obiectul acelei proprietăţi. În acest caz apare fenomenul numit de David Hume
“tragedia proprietăţii comune”, cauzat de interesul propriu al acelei fiecărui membru al
grupului de a-şi maximiza utilitatea individuală, tinzând să utilizeze în exces resursa comună,
până la deteriorarea acesteia (ex.: vânătoare şi pescuit în exces).
 Bunurile publice. Acestea (ex.: iluminatul stradal, semafoare pentru circulaţie) au
caracteristicile de nonrivalitate (consumul unei şofer care trece pe la semafor nu reduce
cantitatea oferită şi nu adaugă nici un cost variabil) şi nonexclusivitate (nu pot fi împiedicate
anumite persoane să beneficieze de iluminatul stradal, chiar dacă nu plătesc pentru acesta).
Ca urmare, deşi sunt necesare societăţii, firmele private nu se vor angaja să le producă pe
contul lor, deoarece consumatorii nu pot fi determinaţi să le plătească. Statul va interveni, fie
pentru a le produce el însuşi, fie pentru a plăti firme private să le producă.
 Externalităţile. Anumite activităţi desfăşurate de firme (sau de alte entităţi) au efecte negative
sau pozitive asupra terţilor. Statul intervine pentru reducerea externalităţilor negative (ex.:
poluare) prin limitarea producţiei, limitarea noxelor, introducerea unor taxe; pe de altă parte,
sprijină dezvoltarea producţiei de bunuri şi servicii cu externalitate pozitivă (ex.: vaccinarea
populaţiei, caz în care vecinii persoanei vaccinate vor beneficia indirect prin diminuarea
riscului de a fi contaminaţi de o maladie).

b) Funcţia distributivă a statului

O altă funcţie a statului vizează modul în care averea şi câştigurile sunt distribuite între
membrii societăţii. Statul redistribuie veniturile şi bunăstarea utilizând impozite pentru a oferi
bunuri şi servicii publice (ex.: educaţia publică, servicii de sănătate). De asemenea, statul
intervine pentru a elimina situaţii de inechitate, date de existenţa unor persoane sau categorii de
persoane ce nu au venituri care să le permită să-şi cumpere bunurile şi serviciile de care au
nevoie (ex.: subvenţii de căldură pentru persoane defavorizate, fonduri pentru dezvoltare socială
etc.).

b) Funcţia stabilizatoare a statului

Crizele economice, cum au fost, de pildă, cele din perioada interbelică, şomajul, inflaţia
prelungită sunt fenomene ce pun în evidenţă necesitatea ca statul să intervină pentru a le evita
sau corecta, influenţând nivelul activităţii economice. Statul urmăreşte obiective ale politicilor
macroeconomice, care în opinia economistului N.Kaldor formează “patrulaterul magic” următor:
 creşterea economică;
 asigurarea locurilor de muncă, adică reducerea şomajului;
 stabilitatea preţurilor, prin controlul inflaţiei;
 echilibrul extern, respectiv echilibrul balanţei de plăţi.
Instrumentele folosite pentru coordonarea activităţilor din economie sunt în principal de
politică monetară, de politică fiscala, asigurarea socială (acordarea unor plăţi cum sunt
indemnizaţii de şomaj, asigurări de sănătate, sistemul public de pensii, asigurări pentru
incapacitate de muncă).

3
c) Funcţia de regularizare a statului
Guvernele influenţează deciziile administratorilor afacerilor. Domeniile de reglementare cele
mai importante sunt promovarea concurenţei pe piaţă, protejarea drepturilor de proprietate,
reglementări pe piaţa muncii, drepturile consumatorilor, politici regionale, politici sectoriale.

Vom examina în continuare mai în detaliu câteva dintre politicile statului cu implicaţie
majoră asupra activităţii firmelor.

2. Politica concurenţei şi ajutorul de stat

Concurenţa, un pilon al economiei de piaţă, are efecte benefice pentru consumatori şi

pentru economia naţională în general. Concurenţa:
 asigură pentru consumatori produse mai bune la un cost mai scăzut;
 înlătură ineficienţa producătorilor;
 asigură repartizarea mai eficientă a resurselor economiei;
Ţinând cont de aceste consecinţe, se înţelege de ce este necesară promovarea politicii
concurenţei de către autorităţi, printr-un demers sistematic.

2.1 Reglementarea preţurilor în România

Lipsa concurenţei influenţează negativ interesele consumatorilor. Să exemplifică acest

lucru în cazul preţurilor; acestea trebuie să se determină în mod liber prin concurenţă, pe baza
cererii şi ofertei. Însă, în anumite condiţii, o firmă aflată în poziţie dominantă pe o piaţă specifică
poate abuza, impunând partenerilor preţuri mai mari decât ar fi normal sau acţionând astfel încât
să rezulte preţuri mai mari (de pildă, prin restrângerea producţiei). La acelaşi efect se poate
ajunge şi dacă mai multe firme de pe aceeşi piaţă, adică concurenţi, se înţeleg să practice un
anumit nivel de preţ mare sau să acţioneze în aşa fel încât să reducă concurenţa (îşi împart zonele
de vânzare, limitează voit producţia etc.). Pentru prevenirea sau stoparea unor asemenea
comportamente ale firmelor, autorităţile de concurenţă intervin pentru a împiedica restrângerea
sau eliminarea concurenţei.
În ceea ce privește reglementarea prețurilor în România, regula generală este că ”prețurile
produselor și tarifele serviciilor și lucrărilor se determină în mod liber prin concurență, pe baza
cererii și ofertei” (Art. 4 din Legea concurenței nr. 21 din 1996, modificată și republicată).
Conform legii, statul poate interveni pentru controlul sau influenţarea preţurilor doar în cazuri
bine definite şi pe o perioadă de timp scurtă, astfel:
 Pentru activităţi cu caracter de monopol natural sau pentru un număr redus de activităţi
economice stabilite prin lege (ex.: utilităţi, medicamente), preţurile şi tarifele sunt stabilite de
guvern.
 În sectoarele economice sau pe pieţele unde concurenţa este exclusă sau substanţial restrânsă
(prin efectul unei legi sau din cauza unei poziţii de monopol), se instituie forme de control al
prețurilor prin hotărâre de guvern, dar pentru o perioadă limitată (cel mult 3 ani, cu
posibilitate de prelungire succesivă de câte un an, dacă condiţiile se menţin).
 În situații excepţionale (ex.: criză, dezechilibru major între cerere şi ofertă, disfuncţionalitate
evidentă a pieţei), Guvernul poate adopta măsuri pentru combaterea creşterii excesive a

4
 preţurilor sau chiar pentru blocarea creşterii preţurilor, pe o perioadă scurtă de timp (6 luni,
cu posibilitate de prelungire succesivă de câte cel mult 3 luni, dacă împrejurările persistă).

2.2 Protecția concurenței în României

Scopul legislaţiei concurenţei este apărarea intereselor consumatorilor prin eliminarea

comportamentelor firmelor care pot să le prejudicieze.
În cadrul Uniunii Europene, principiile politicii concurenţei au fost stipulate încă de la
înființarea sa (Tratatul de la Roma din 1957) și apar și în prezent în Tratatul privind Funcționarea
Uniunii Europene (TFUE). În România, este în vigoare Legea concurenţei nr. 21/1996 (cu
modificări ulterioare), armonizată în întregime cu legislaţia europeană, care reglementează
principiile politicii de concurenţă, instrumentele de acţiune şi autoritatea împuternicită să le
administreze. Cadrul legislativ este completat de aşa-numita legislaţie secundară (ordine,
regulamente sau norme emise de Consiliul Concurenţei), precum și de reglementarile comunitare
relevante. Administrarea legii şi punerea ei în aplicare este încredinţată Consiliului Concurenţei,
care este un organism autonom.
Legislaţia concurenţei se aplică actelor şi faptelor cu caracter anticoncurențial (în sensul
că restrâng, împiedică sau denaturează concurența) săvârşite fie pe teritoriul României, fie în
afara teritoriului ţării, atunci când produc efecte pe teritoriul României. Ea vizează actele și
faptele săvârșite de întreprinderi (și asociații de întreprinderi)1; se aplică însă și autorităților și
instituțiilor administrației publice (centrale sau locale) dacă prin reglementările și deciziile lor
afectează concurența pe piață.
Legea concurenţei 21/1996 interzice în primul rând practicile anticoncurenţiale sub formă
de înţelegeri ilicite şi de abuz de poziţie dominantă. În al doilea rând reglementează domeniul
concentrărilor economice.

Interzicerea înțelegerilor anticoncurențiale

Articolul 5 (similar cu art. 101 din TFUE) interzice înțelegerile dintre întreprinderi2 cu
impact anticoncurențial pe o piață dată (numită și piața relevantă). În cazul în care se dovedește
că aceste înțelegeri sunt anticoncurențiale, în sensul că restrâng, îngrădesc sau denaturează
concurența pe piața relevantă, ele sunt considerate ilicite, sunt interzise de lege și sunt aspru
pedepsite (se pot aplica amenzi până la 10% din cifra de afaceri a întreprinderii sau chiar pedepse
penale pentru inițiatorii acestor înțelegeri ilicite). Cîteva exemple de înțelegeri ilicite interzise în
mod expres de lege sunt:
 fixarea preţurilor de vânzare ori de cumpărare şi a altor condiţii comerciale (ceea ce
anulează concurenţa pe piața relevantă);
 limitarea producţiei, distribuţiei, investiţiilor (ceea ce permite participanților la
înțelegerea ilicită să practice preţuri crescute);

1
Întreprinderea se definește ca: ”orice oprator economic angajat într-o activitate constând în oferirea de bunuri sau
de servicii pe o piață dată, independent de statutul juridic sau de modul de finanțare” (Legea concurenței nr. 21 din
1996).
2
Sunt asimilate acestor înțelegeri - și sunt interzise - și următoarele: decizii ale asociaților de întreprinderi (ex:
asociații profesionale ce întrunesc mai multe întreprinderi din același sector, cum ar fi CECCAR - asociația
experților contabili) sau practici concertate (ex.: mai multe întreprinderi concurente majorează prețul, chiar dacă nu
există între ele o înțelegere formală).

5
  împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare (participanții la înțelegere
evită să se concureze pe aceeaşi piaţă geografică);
 participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii. Aceasta se realizează practic
când mai multe firme participante la o licitaţie publică se înțeleg să întocmească oferte în
aşa fel încât una dintre ele să fie câştigătoare (de exemplu, prin prețul mai mic față de cel
al celelalte firme din înțelegere). De regulă, aceleași firme vor participa împreună şi la
următoarele licitaţii, unde o alta dintre ele poate câştiga şi aşa mai departe.

Interzicerea abuzului de poziție dominantă

Pe o piață relevantă pot exista întreprinderi concurente de mărimi diferite, unele mici,
altele însă suficient de mari ca să poată influența condițiile pieței. Structura pieţei la un moment
dat este un rezultat al dezvoltării ei istorice. Ca urmare, poziția dominantă a unei întreprinderi nu
poate fi incriminată în sine. În schimb, Legea concurenţei (art. 6, similar cu art. 102 din TFUE)
interzice folosirea în mod abuziv a acelei poziţii dominante. Câteva exemple de astfel de
practici, prevăzute în mod expres în lege, sunt:
 impunerea unor clauze contractuale inechitabile partenerilor;
 refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari;
 aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii
echivalente (provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia
concurenţială);
 practicarea unor preţuri excesive;
 practicarea unor preţuri de ruinare în scopul înlăturării concurenţilor (firma dominantă
practică preţuri foarte mici până în momentul eliminării concurentului de pe piaţă, după
care are posibilitatea să majoreze preţurile suficient de mult pentru a recupera pierderile
de profit).

Conceptul de piață relevantă

Am folosit și în cele de mai sus conceptul de piață relevantă; este nevoie să oferim
câteva clarificări privitor la semnificația acestuia. Piața relevantă se definește prin două
dimensiuni: (1) produsul (ex.: piața tipăririi cărților, piața furnizorilor de servicii de internet,
piața băuturilor alcoolice, piața băuturilor nealcoolice și multe altele) și (2) geografic (piață
locală, regională, națională etc.).
Pentru analiza caracterului anticoncurențial al comportamentului firmelor (înțelegeri
ilicite sau abuz de poziție dominantă), primul pas este de a defini piața relevantă. Ca urmare dacă
există o plângere întemeiată privitor la o faptă potențial anticoncurențială, săvârșită de o
întreprindere, să spunem de un operator de telefonie mobilă (au exista asemenea cazuri în
practica Consiliului Concurenței), se începe prin a defini piața (ex: servicii de telefonie mobilă,
cu întindere națională”. Pornind de aici se pot determina care sunt concurenții, clienții și alte
elemente structurale, ca și practicile existente pe aceea piață. Mai departe se trece la analiza
caracterului înțelegerilor sau al comportamentului firmei aflate în poziție dominantă.

Controlul concentrărilor economice

Concentrarea economică reprezintă o operațiune prin care are loc o modificare de durată
a controlului asupra unei entități economice prin:
a) fuzionarea a două sau mai multe întreprinderi independente anterior (se modifică
controlul asupra noii întreprinderi rezultate); sau

6
 b) dobândirea de către una sau mai multe întreprinderi a controlului asupra unei alte
întreprinderi sau a unei părți ale acesteia. Dobândirea controlului se poate realiza practic
prin căi precum: achiziționarea de acțiuni, achiziționarea de active ale întreprinderii,
contract de vânzare-cumpărare și altele.
Prin aceste operațiuni de fuziune sau de achiționare a controlului se modifică structura
pieței, ceea ce justifică necesitatea exercitării controlului înainte de realizarea lor, de către
autoritatea de concurență (Consiliul Concurenței).
Conform Legii nr. 21 din 1996, ”sunt interzise concetrările economice care ar ridica
obstacole semnificative în calea concurenței efective pe piața românească sau pe o parte
substanțială , în special ca urmare a creării sau consolidării unei poziții dominante” (art.11).
De exemplu, dacă două firme concurente intenționează să fuzioneze, acestea deținând
următoarele cote de piață: 40% şi respectiv 35%, noua entitate rezultată va deţine 75% din piaţă;
ceea ce ar putea să însemne o restrângere inacceptabile a concurenţei. În mod similar, dacă firma
A, cu cota de piață de 40%, ar cumpăra toate acțiunile firmei B, cu cota de 35%, firma A ar
deține controlul asupra a 75% din piață3.
Controlul operațiunilor de concentrare economică (fuzionare sau achiziționarea
controlului) se exercită doar asupra acelor operațiuni care depășesc un anumit prag valoric, de
pidă o cifră de afaceri cumulată a întreprinderilor implicate mai mare de 10.000.000 euro, în
echivalent lei. Dacă pragul este depășit, întreprinderile trebuie să notifice operațiune ade
concentrare economică Consiliului Concurenței, pentru a fi analizată și a se obține o decizie
(care poate fi: interzicere, aprobare, aprobare cu anumite condiții). Stabilirea unui prag a fost
necesară pentru a se evita irosirea resurselor autorității de concurență, care se poate concentra
doar asupra acelor operațiuni ce se presupune că au un impact semnificativ asupra pieței.

3. Politica fiscală

Activitatea statului generează cheltuieli iar aceastea trebuie acoperite prin venituri.
Principalele categorii de cheltuieli sunt:
 Actiuni social-culturale - învăţământ, sănătate, protecţia socială etc.;
 Acţiuni economice – investiţii directe (ex.: autostrăzi), protecţie socială, cercetare-
dezvoltare, ajutoare de stat pentru afaceri autorizate legal etc.;
 Servicii publice generale – apărare, ordinea publică, aparatul administrativ etc.;
 Asigurări sociale – pensii, ajutoare, indemnizaţii etc.
Principalele căi pentru asigurarea veniturilor sunt:
 Venituri fiscale – prelevări obligatorii de la cetăţeni şi organizaţii sub formă de taxe şi
impozite;
 Împrumuturi pe termen scurt, prin emitere de bonuri/certificate de depozit emise de
Ministerul Finanţelor, pentru acoperirea unor deficite temporare (goluri de casă);
 Împrumuturi pe termen mediu şi lung, prin emisiuni de obligaţiuni de stat şi credite (de la
organisme internaţionale, stete, bănci şi consorţii de bănci etc.
 Emisiune monetară fără acoperire (măsură inflaţionistă).

3
Pentru determinarea efectului unei concentrări economice asupra pieței se efectuează analize economice complexe
și adesea soficticate. Exemplul oferit reprezintă o situație oarecum extremă, mai rar întâlnită în practică, dar chiar și
în această situație concluzia nu se poate baza doar pe calculul cotelor de piață, intervenind mulți alți factori.

7
 Veniturile fiscale deţine ponderea cea mai însemnată printre toate aceste surse.
Impozitele şi taxele sunt plătite de contribuabili - persoane fizice şi societăţile comerciale.
Fiecare stat impune impozite şi taxe pentru contribuabilii din propria ţară pentru veniturile şi
proprietăţile de pe un anumit teritoriu (al României), evidenţiindu-se un element de teritorialitate.
Pe de altă parte, în condiţiile actuale de globalizare, contribuabilii au activităţi şi proprietăţii în
diverse state; ca urmare, creşte importanţa convenţiilor pentru evitarea dublei impuneri.
Impozitele se clasifică în două categorii: (1) impozite directe, care se percep direct de la
indivizi şi firme şi (2) impozite indirecte, percepute la bunuri şi servicii şi plătite indirect.
Impozitele directe se împart în: personale (pe venit) şi reale (pe capital). Cele mai
importante sunt:
 Impozitul pe profit. Este datorat de persoanele juridice române, precum şi de cele străine
pentru veniturile realizate în România. Se calculează prin diferenta intre veniturile
realizate din orice sursa si cheltuielile efectuate in scopul realizarii de venituri,dintr-un an
fiscal. În prezent, se aplică cota de impozitare unică, de 16% asupra profitului brut.
 Impozitul pe venitul microîntreprinderilor. Cota de impozitare este 3% din veniturile
realizate.
 Impozitul pe venit. Este datorat de persoanele fizice pentru categoriile de venituri cum
sunt: venituri din cedarea folosintei bunurilor (ex.: închirierea unei locuinţe), venituri din
activitati independente (ex.: activități comerciale, activități ale profesiilor libere, drepturi
de proprietate). Cota de impozitare este de 16%.
 Impozitul pe salariu. Este datorat pentru veniturile salariale ale angajaţilor; este reţinut la
sursă şi vărsat de angajator. Cota de impozitare este de 16%
 Impozitul pe dividende. Este datorat de acţionari sau asociaţi; cota de impozitare este de
16%.
 Impozite şi taxe pe clădiri, terenuri, mijloace de transport. Sunt impozite locale, plătibile
la bugetele locale.
Impozitele indirecte sunt taxe pe consum. Cel mai important este taxa pe valoarea
adaugată (TVA), care se aplică pentru operaţiunile de livrare de bunuri sau de prestare de
servicii efectuate cu plată, în condiţiile prevăzute de lege. Pentru determinarea acestui impozit,
firma calculează TVA colectat, prin aplicarea cotei de impozitare la valoarea livrărilor; din
acesta se scade TVA deductibil, pe care l-a plătit în amonte furnizorilor săi. Dacă diferenţa TVA
deductibil + TVA colectat este pozitivă, rezultă TVA de plată; dacă este negativ, rezultă TVA de
rambursat, care este datorat de autoritatea fiscală contribuabilului. Cota standard de TVA este de
24%; cota redusa este de 9% si se aplica pentru anumite prestari de servicii si/sau livrari de
bunuri, cum sunt: livrarea de manuale scolare, carti, ziare si reviste (cu exceptia celor destinate
exclusiv sau in principal publicitatii), livrarea de medicamente de uz uman si veterinar, cazarea
in cadrul sectorului hotelier, taote sortimentele de pâine și produsele de panificație etc. Există şi
operaţiuni de inters general care sunt scutite de taxa; de exemplu: activitatea de învăţământ
desfăşurată de instituţii publice sau entităţi autorizate, activitatea de îngrijire a sănătăţii din
spitale, dispensare etc.
Un alt impozit indirect este reprezentat de accize, taxe speciale de consum care se
datoreaza bugetului de stat pentru anumite produse provenite din productia interna sau din
import (produse accizabile): bere, vin, tutun prelucrat, energie electrica etc.
Pentru un administrator de întreprindere, un subiect interesant este evitarea fiscală.
Conceptul se referă la utilizarea mijloacelor legale pentru optimizarea fiscală, adică pentru a plăti
cât mai puţine taxe, impozite etc., fără a încălca legea. Nu trebuie confundat cu evaziunea

8
fiscală, care are acelaşi scop, dar cu utilizarea unor mijloace ilegale: nedeclararea unor venituri,
fals şi uz de fals, contrabandă, utilizarea unor facturi cumpărate pe piaţa neagră, utilizarea muncii
la negru, firme fantomă (care dispar la nevoie) etc. Evitarea fiscală se realizează prin metode de
optimizare fiscală, cum sunt: contabilitata creativă, relaţiile comerciale între firme din acelaşi
grup, politica de dividende, exploatarea inflaţiei etc.

4. Politica ajutorului de stat

Ajutoarele de stat se definesc ca măsuri care îndeplinesc următoarele criterii:

a) Transfer de resurse de stat de la autorități naționale, regionale și locale, precum și de la
organisme intermediare publice sau private ( ex.: o bancă privată este desemnată de stat
să gestioneze o schemă de ajutor pentru IMM-uri finanțată de stat, deci din resurse de
stat). Conform acestui criteriu, sunt ajutoare de stat transferuri financiare ale unor resurse
de stat sub formă de: subvenții, reduceri de dobânzi pentru împrumuturi, scutiri de
obligațiuni fiscale (reducere sau scutire totală de la plata impozitelor).
b) Avantaj economic. Măsurile se materializează într-un avantaj economic pentru
întreprinderile beneficiare, pe care acestea nu l-ar primi în mod normal. Astfel, luând în
considerare și acest criterii, ajutoare de stat sunt și:
- o firmă cumpără un teren aflat în proprietate publică la un preț inferior pieței;
- o firmă închiriază un teren aflat în proprietate publică cu o chirie mai mică decât cea
de pe piață;
- o firmă vinde statului un teren la un preț peste nivelul pieței ( sau închiriază un spațiu
cu o chirie superioară nivelului pieței)
- o firmă se bucură de acces privilegiat la infrastructură fără a plăti vreo taxă și altele.
c) Selectivitate. Măsurile luate de stat trebuie să fie selective, adică să se aplice numai
anumitor întreprinderi. Dacă o măsură a statului se aplică tuturor întreprinderilor din toate
sectoarele economice, acea măsură nu este ajutor de stat (reducere nivelului unui impozit
unui impozit sau alte măsuri fiscale nu sunt ajutoare de stat).
d) Efect asupra concurenței și comerțului dintre Statele Membre ale UE
Pe baza acestui criteriu, Comisia Europeană consideră că ajutorul constituit din sume
mici (numit ajutor de minimis) nu are efect asupra concurenței sau comerțului dintre
Statele Membre.
Politica privind ajutorul de stat este aceeași pentru toate Statele Membre ale Uniunii
Europene, fiecare aplicând legislația europeană. Autoritățile naționale responsabile pentru
această politică sunt tot autoritățile de concurență, respectiv Consiliul Concurenței în cazul
României. Competența acestora este însă limitată, în principal la rolul de contact dintre furnizorii
și beneficiarii din cadrul Statului Membru și Comisia Europeană, aceasta din urmă luând decizii
pentru schemele de ajutor propuse; totuși există o tendință la nivelul Comisiei Europene de
transfer a mai multor atribuții către autoritățile naționale (ceea ce se reflectă și în modificarea
Legii ajutorului de stat și a Legii concurenței din decembrie 2014).
Politica ajutorului de stat, valabilă pentru toate Statele Membre, este stipulată în TFUE și
în legislația secundară europeană (regulamente, norme, criterii etc.). Ca regulă generală, art. 107
din TFUE prevede că ”sunt incompatibile cu piața internă ajutoarele acordate de state sau prin
intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze
concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în

9
măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre”. Termenul
”incompatibil” arată că aceste categorii de ajutoare sunt interzise.
Există însă și alte categorii de ajutoare, în afara celor incompatibile:
 Ajutoare compatibile cu piața internă, anume:
a) ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali, cu condiția ca acestea să
fie acordate fără discriminare în funcție de originea produselor;
b) ajutoarele destinate reparării pagubelor provocate de calamități naturale sau de alte
evenimente extraordinare.
Asemenea ajutoare, fiind compatibile, nu trebuie notificate Comisiei Europene pentru a fi
aprobate.
 Ajutoare care pot fi considerate compatibile cu piața internă. Sunt mai multe categorii de
ajutoare ce pot fi considerate ca compatibile, cum ar fi:
a) Ajutoarele destinate să promoveze realizarea unui proiect important de interes
european comun sau să remedieze perturbări grave ale economiei unui stat membru;
b) Ajutoare regionale. Ajutoarele regionale sunt, în primul rând, destinate să favorizeze
dezvoltarea economică a regiunilor în care nivelul de trai este anormal de scăzut sau
în care există un grad de ocupare a forței de muncă extrem de scăzut4. În al doilea
rând, există ajutoare destinate unor regiuni (la nivelul național al unui stat) cu
probleme, în sensul că sunt dezavantajate comparativ cu media națională5.
c) Ajutoare orizontale (adică cele destinate să rezolve anumite probleme care pot apărea
în orice regiune sau sector de activitate), cum sunt cele destinate pentru: protecția
mediului, sprijinirea IMM-urilor, formare profesională, activități de cercetare-
dezvoltare și inovație și altele.
d) Ajutoare sectoriale (adică destinate anumitor sectoare specifice de activitate), cum
sunt cele destinate pentru: agricultura, transporturile, producția audiovizuală și altele.
e) Ajutoarele destinate să promoveze cultura și conservarea patrimoniului.
Pentru aplicarea politicii concurenței din UE există proceduri. De pildă, Statul Membru
trebuie să notifice Comisiei Europene orice intenție de a acorda un ajutor de stat înainte de
punerea în aplicare a acestuia. Comisia analizează și decide: (1) în cazul în care constată că
ajutorul este incompatibil, decizia va fi desființarea sau, eventual, modificarea sa; (2) în cazul în
care constată că ajutorul este compatibil, Statul Membru poate să-l pună în aplicare.

4
Aceste regiuni sunt cele definite la nivel european, spre deosebire de cele care urmează, definite la nivel național.
5
Comisia aprobă anual ”Lista regiunilor”, la propunerea fiecărui Stat Membru

10