Sociologie Cadastru 2018

Cuprins
CAPITOLUL I DOMENIUL DE STUDIU AL SOCIOLOGIEI 2

CAPITOLUL II 18
COMUNITĂŢILE UMANE TERITORIALE
CAPITOLUL III 30
COMUNITĂȚI URBANE
CAPITOLUL IV 52
COMUNITATEA RURALĂ
CA SISTEM STRUCTURAT DE EXISTENŢĂ UMANĂ
CAPITOLUL V 67
ȘCOALA MONOGRAFICĂ DE LA BUCUREȘTI
CAPITOLUL VI 79
MOBILITATEA SOCIALĂ
CAPITOLUL VII 90
PROCESUL DE MODERNIZARE
CAPITOLUL VIII 99
GRUPUL SOCIAL
CAPITOLUL IX 110
COORDONATE TEORETICE ALE FAMILIEI
CAPITOLUL X 126
TENDINŢE ŞI MUTAŢII ÎN STRUCTURA FAMILIEI
CAPITOLUL XI 138
REPERE METODOLOGICE
CAPITOLUL XII 149
ORGANIZAREA UNEI CERCETĂRI SOCIOLOGICE
CAPITOLUL XIII 164
METODELE SOCIOLOGIEI
CAPITOLUL XIV 179
TEHNICILE INVESTIGAŢIEI SOCIALE
Bibliografie 200
Sociologie Iorga Adina Magdalena
CAPITOLUL I
DOMENIUL DE STUDIU AL SOCIOLOGIEI
Concepte – cheie:
- comportamentul social
- modelele de interacţiune
- domeniul teoretic şi domeniul empiric
1. Locul sociologiei în sistemul ştiinţelor

Sociologia ca ştiinţă s-a constituit relativ târziu, prima
clasificare în care va fi inclusă ca ştiinţă autonomă a fost elaborată de
filosoful francez Auguste Comte (1798-1857). El împarte întregul
domeniu al cunoaşterii în şase sectoare mai importante, cărora le
corespunde un număr egal de ştiinţe fundamentale: 1) Matematica; 2)
Astronomia; 3) Fizica; 4) Chimia; 5) Biologia; 6) Sociologia. Ordinea
în care se succed aceste ştiinţe are o serie de semnificaţii. La baza
acestei clasificări publicate în 1839 (când A. Comte dă denumirea de
sociologie ştiinţei pe care tot el o numise anterior fizică socială) stau
următoarele principii:
a) principiul dependenţei liniare fiecare ştiinţă depinzând de
cele precedente, dar nu şi de cele următoare (astronomia depinde de
matematică, fizica depinde de astronomie şi matematică ş.a.m.d.;
sociologia la rândul ei depinzând de biologie);
b) principiul generalităţii descrescânde şi, implicit, al
particularităţilor crescânde; matematica se ocupă de fenomenele
generale, iar sociologia de cele particulare;
c) principiul complexităţii crescânde care vrea să releve faptul
că matematica studiază fenomenele cele mai simple, mai abstracte, în
timp ce sociologia are de studiat fenomenele cele mai complexe
Bucureşti, 2018 2
(biologia este mai complexă decât chimia, aceasta fiind mai complexă
decât fizica ş.a.m.d.);
d) principiul specificităţii ştiinţelor, adică criteriul după care o
ştiinţă să nu poată fi redusă la alta.
Auguste Comte susţine ideea justă a ireductibilităţii sociologiei
la vreo altă ştiinţă, ea având un obiect de studiu distinct.
Clasificarea lui Auguste Comte este, în acelaşi timp, o
ierarhizare, pentru că îi asigură sociologiei un loc privilegiat în
sistemul ştiinţelor (sociologia ar fi, după sociologul francez, treapta
cea mai înaltă pe scara cunoaşterii ştiinţifice).
Obiectul sociologiei
Există numeroase modalităţi de definire a obiectului unei
ştiinţe. Astfel, pentru a defini obiectul sociologiei, putem să pornim de
la unele fapte curente şi direct observabile, pentru că le întâlnim în
viaţa socială cotidiană şi suntem părtaşi la ele. În cadrul convieţuirii
sociale, noi intrăm în nenumărate interacţiuni, adică comunicăm la
actele celorlalţi, colaborăm şi ne asociem, facem şi desfacem prietenii,
ne constituim în grupuri ş.a.m.d.
Prinşi într-o astfel de reţea de relaţii, nu numai că ne comportăm
într-un anumit fel, dar aşteptăm anumite comportamente din partea
altora. În mod analog, ceilalţi indivizi cu care intrăm în interacţiune
aşteaptă şi ei un anumit răspuns la comportamentul lor.
Astfel de fapte de interacţiune pot fi observate şi descrise nu
numai la nivelul cunoaşterii comune, contingente. În ciuda marii lor
diversităţi, ele pot fi observate şi descrise, analizate şi interpretate din
punct de vedere ştiinţific, deoarece există anumite elemente esenţiale,
o anumită regularitate în comportamentul oamenilor.
Sociologia studiază tocmai comportamentul uman. Există însă
situaţii pe care sociologia nu-şi propune să le studieze, de
Bucureşti, 2018 3
comportamentul uman ocupându-se şi alte ştiinţe ca biologia şi

psihologia, care abordează comportamentul uman fie la nivelul
biologiei, fie la nivelul psihologiei. Prin ce se deosebeşte atunci
sociologia de celelalte ştiinţe comportamentale?
Studiind comportamentul uman, sociologia identifică înainte de
toate modele ale interacţiunii şi felul cum acestea îşi spun cuvântul
asupra comportamentului uman, asupra organizării şi funcţionării
grupurilor şi a societăţii. Într-un cuvânt, sociologia studiază schemele
de comportament care modelează interacţiunile umane.
Sociologia nu se ocupă de orice fel de acţiuni şi deci nu se
interesează de orice fel de scheme sau modele de comportament.
Din punct de vedere sociologic, nu prezintă interes decât
schemele nomotetice, adică:
1) regularităţile generale, care sunt împărtăşite de către un mare
număr de membrii ai societăţii. Astfel de modele (patterns) nu sunt
altceva decât moduri uniforme şi constante de a acţiona şi a gândi,
socialmente relevante, întâlnite la un număr relativ mare de oameni;
2) ca orice fapt social, aceste modele sunt exterioare şi exercită
asupra noastră o anumită presiune, în sensul că ne oferă un ghid mai
mult sau mai puţin obligatoriu pentru comportamentul nostru social.
Caracterul exterior al individului al acestor patternuri şi totodată
convingător, ne arată că prin intermediul acestor modele de
comportament, societatea exercită controlul asupra membrilor săi
(Controlul social este constituit din totalitatea comportamentelor
motivate, care se opun devierii de la normele sociale, inclusiv de
comportamentele socialmente sancţionate).
Studiul schemelor nomotetice oferă posibilitatea:
1) generalizărilor ştiinţifice;
2) descoperirii de legi, corelaţii etc.;
3) predicţiilor în materie de comportament social.
Bucureşti, 2018 4
Într-un trecut nu prea îndepărtat, când mai existau voci care să

nege posibilitatea constituirii sociologiei ca ştiinţă, se susţineau
următoarele teze dogmatice:
1) comportamentul uman este prea schimbător şi instabil în
timp pentru ca să se poată face previziuni ştiinţifice exacte asupra lui;
2) comportamentul uman este prea complex şi prea nesesizabil
pentru a putea fi cuprins în categorii de către instrumentele imperfecte
ale ştiinţei;
3) comportamentul uman, fiind studiat de către alte fiinţe
umane, care denaturează faptele observate, nu pot să existe proceduri
obiective pentru cunoaşterea adevărului;
4) fiinţele umane, făcând obiectul unor previziuni, ele pot să le
infirme, deoarece au capacitatea de a eluda astfel de previziuni.
Dacă afirmaţiile de mai sus ar fi adevărate, desigur că
sociologia ar avea un fundament ştiinţific foarte şubred. Atunci,
sociologia nu ar fi decât studiul unor situaţii schimbătoare la nesfârşit,
al unor fapte unice şi nemăsurabile, în loc să fie investigarea
comportamentului uman repetitiv, constant, uniform şi observabil cu
metode ştiinţifice.
Ajunşi la acest nivel al precizărilor, putem să dăm o definiţie
mai pertinentă.
Sociologia este studiul ştiinţific al comportamentului uman
modelat şi socialmente împărtăşit. Comportamentul uman
socialmente modelat şi împărtăşit este sinonim cu comportamentul
social.
Comportamentul social se realizează concret, el se întâlneşte la
oameni reali, dar pentru a-l analiza şi explica ştiinţific trebuie să-l
conceptualizăm, adică să creăm concepte care să exprime, prin
abstractizare efectuată pe seama faptelor concrete generalizări
esenţiale.
Bucureşti, 2018 5
Sociologia, fiind o ştiinţă socială, are multe puncte de contact

cu celelalte ştiinţe sociale. În ultimă instanţă, toate ştiinţele sociale
particulare studiază într-un mod mai cuprinzător sau mai restrâns, o
latură sau alta a societăţii, un sistem parţial component al societăţii,
într-un cuvânt – societatea.
Sociologia se deosebeşte de ştiinţele sociale particulare prin
faptul că studiază societatea ca întreg, societatea ca atare, în toată
complexitatea şi generalitatea ei, în timp ce ştiinţele particulare
studiază doar una din “părţile” integrante ale societăţii. Cu alte
cuvinte, sociologia nu fragmentează societatea, ci o studiază în
ansamblul său.
Modul specific de investigare a realităţii sociale apare şi atunci
când sociologia – prin una sau alta dintre ramurile ei – studiază un
aspect sau altul al sistemului social global sau un anumit subsistem al
societăţii. Şi în aceste situaţii, sociologia retuşează diferitele aspecte
parţiale sau segmentare la totalitate, integrându-le în funcţionalitatea
generală. Aşa cum a relevat-o sociologul francez Georges Gurvitch
“… nimic nu poate ilustra mai bine diferenţa dintre sociologie şi
ştiinţele sociale particulare, decât însăşi ramurile speciale ale
sociologiei, cum ar fi sociologia economică, sociologia morfologică
sau demografică, sociologia industrială, sociologia dreptului, a
limbajului, a cunoaşterii, a religiei, a psihologiei colective etc. Căci
dacă, asemenea ştiinţelor sociale particulare, pleacă de la unul din
palierele sau sectoarele realităţii sociale pe care îl accentuează, atunci
fac totul pentru a nu rămâne pe loc şi termină întotdeauna prin a lega
punctul lor de plecare cu toate celelalte etajări şi sectoare, ceea ce
înseamnă că îl integrează în fenomenul social total, în cadrele şi în
mişcarea sa”.
Sistemul ştiinţelor sociologice constă la ora actuală din peste
50 de ramuri. Ar fi greşit să se tragă de aici concluzia că există 50 de
Bucureşti, 2018 6
“obiecte” ale sociologiei. Datorită lărgirii continue a problematicii cu

care este confruntată sociologia, ea şi-a lărgit mereu câmpul de
investigare, aplicându-se asupra noi domenii sau extinzându-şi studiul
asupra unor noi paliere sau orizonturi ale realităţii sociale. În felul
acesta, au apărut numeroase ramuri ale sociologiei, organic legate
între ele, care alcătuiesc sistemul ştiinţelor sociologice. Acest sistem
este unitar, atât datorită obiectului unic pe care îl posedă toate
“sociologiile”, cât şi prin aparatul conceptual comun şi unitatea
existentă pe plan metodologic.
Realitatea socială se manifestă multiform, cu aspecte variate,
fiecare dintre acestea putând oferi un domeniu specific cercetării
sociologice. În afară de Sociologia generală, există numeroase
sociologii speciale, care se pot grupa după diferite criterii. O serie de
ramuri ale sociologiei şi-au fixat drept domeniu de studiu instituţii,
apărând astfel: sociologia familiei, sociologia învăţământului,
sociologia organizaţiilor. Necesitatea studierii cadrelor naturale şi
sociale ale societăţii a dus la constituirea unor ramuri ca: sociologia
geografică, sociologia juridică etc. Ca urmare a diviziunii interne, în
cadrul sistemelor sociologice au mai apărut: sociologia moralei,
sociologia culturii, sociologia ştiinţei, sociologia cunoaşterii,
sociologia educaţiei, sociologia medicinei, sociologia rurală,
sociologia urbană, sociologia sportului, sociologia militară, sociologia
relaţiilor internaţionale, sociologia economică etc.
2.Structura sociologiei ca ştiinţă

Ştiinţa – formă a cunoaşterii
Ştiinţa este o formă a cunoaşterii care îşi propune o acumulare
sistematică de cunoştinţe cu privire la un anumit domeniu al realităţii.
Bucureşti, 2018 7
Dar nu orice cunoaştere este ştiinţifică. Ştiinţa se deosebeşte de

orice altă formă a cunoaşterii prin caractere bine determinate de
rigoare şi organicitate:
a) mod specific de abordare a realităţii studiate;
b) cunoaştere obiectivă;
c) recurgerea la metoda ştiinţifică;
d) precizie şi metodicitate în recoltarea şi elaborarea datelor;
e) existenţa unor tehnici care să facă rezultatele valide.
Structura sociologiei ca ştiinţă

Natura ştiinţifică a sociologiei (fie că este vorba de sociologia
rurală, sociologia industrială, sociologia familiei, sociologia urbană,
sociologia mass-mediei etc.), va ieşi mai bine în esenţă dacă vom
analiza structura acesteia. După cum se ştie, la baza ştiinţei moderne
stă o complicată relaţiei între teorie şi fapt, între teoretic şi empiric. Şi
în cadrul sociologiei distingem două domenii: teoria sociologică şi
domeniul faptelor.
Teoria unei ştiinţe este un ansamblu sau un sistem de propoziţii
logic integrate, al căror scop este să explice o anumită arie a realităţii,
care i se oferă sociologului sub formă de fapte.
Din această definiţie reiese că teoria nu se confundă cu
speculaţia.
Faptele constituie baza cunoştinţelor sociologice, căci ele ne
furnizează datele, informaţiile etc. Faptele nu vorbesc de la sine şi nici
nu există ca atare în realitate. Orice fapt social este un elaborat, un
rezultat al unor operaţii speciale, un produs. Faptele sunt un produs al
observaţiilor neîntâmplătoare, semnificative (adică teoreticeşte
relevante) şi verificabile în mod empiric.
Bucureşti, 2018 8
Rolul teoriei
Teoria îndeplineşte roluri multiple, cel esenţial fiind acela de
organizare al ştiinţei în vederea explicării obiectului său.
Teoria este instrumentul de organizare a ştiinţei în următoarele
moduri:
1) Teoria defineşte orientarea principală a unei ştiinţe, odată
cu definirea tipului de date de observat. Funcţia principală a unui
sistem teoretic este aceea de a restrânge seria faptelor de studiat. Căci
orice ştiinţe face abstracţie de realitate, în sensul că îşi concentrează
atenţia asupra unui număr redus de aspecte ale unui fenomen dat,
asupra unui câmp limitat de fapte, în timp ce le neglijează pe toate
celelalte sau face, cu privire la ele, doar afirmaţii nedemonstrate. Cu
alte cuvinte, teoria ajută să se definească care anume tipuri de fapte
sunt importante.
2) Teoria oferă o schemă conceptuală prin intermediul
căreia fenomenele importante sunt sistematizate, clasificate şi
puse în reciprocă relaţie. Orice ştiinţă este organizată de o structură
de concepte, care se referă la principalele procese, fenomene. Relaţiile
dintre aceste concepte trebuie să-şi găsească confirmarea în aşa-
numitele “fapte ale ştiinţei”. Pentru ca o cunoaştere să fie organizată şi
pentru a organiza cunoştinţele deja acumulate, trebuie ca faptele
observabile să fie încadrate într-un sistem clasificatoriu.
Sarcina cea mai importantă a sociologiei este dezvoltarea unor
sisteme de clasificare a unei structuri conceptuale şi a unui ansamblu
de definiţii din ce în ce mai exacte.
3) Teoria rezumă în mod concis, în expresii sintetice, ceea ce
ştie despre obiectul studiat. Aceste expresii sintetice îmbracă, de
obicei, forma unor enunţuri de felul: “grupurile coezive muncesc mai
bine şi realizează mai uşor integrarea profesională a membrilor”;
“motivaţia individuală este influenţată de motivaţia de grup”. Dacă
Bucureşti, 2018 9
analizăm astfel de enunţuri în aparenţă atât de simple, vom constata că

în spatele fiecăruia dintre ele se află o serie complexă de observaţii, un
ansamblu de teze cu privire la efectul factorilor sociali asupra modului
în care acţionează grupurile de muncă. Ceea ce conferă sens
sociologic asupra acestor enunţuri este o teorie implicită sau explicită.
4) Teoria prevede faptele, prezice producerea anumitor
fapte. Această previziune are variate aspecte. Cea mai evidentă este
extrapolarea de la cunoscut la necunoscut. De asemenea, teoriile ne
permit să prevedem că în anumite condiţii va deveni observabil un
anumit fenomen.
5) Teoria pune în evidenţă lacunele cunoaşterii noastre.
Întrucât teoria rezumă faptele cunoscute şi le prevede şi pe acelea care
nu au fost observate, ea trebuie să semnaleze zonele neexplorate încă
şi în care cunoaşterea noastră este deficitară. Prin această funcţie,
teoria devine fecundă, sugerând în ce noi direcţii trebuie îndreptat
efortul cunoaşterii ştiinţifice.
Rolul faptelor
Cercetării empirice i se atribuie uneori doar rolul de a testa sau
verifica ipotezele pe care le confirmă sau respinge. În felul acesta, nu
numai că se minimalizează rolul faptelor în ştiinţă, dar se pierde din
vedere interacţiunea dintre teorie şi fapt. Robert King Merton –
sociolog american – a demonstrat importantul rol al cercetării
empirice asupra dezvoltării teoriei sociologice, cercetarea empirică
nelimitându-se la rolul pasiv de a verifica sau testa teoria, de a
confirma sau respinge ipotezele. Dimpotrivă, ea joacă un rol activ
îndeplinind cel puţin patru funcţii majore care ajută la dezvoltarea
teoriei.
Prima dintre aceste funcţii pe care o abordează R.K. Merton
într-un mod original, este serendipitatea. Serendipitatea se raportează
Bucureşti, 2018 10
la experienţa destul de comună de a observa un fapt neaşteptat,

aberant şi capital, care dă ocazia dezvoltării unei noi teorii sau lărgirii
unei noi teorii existente.
Explicitând această definiţie, R.K. Merton descrie fiecare dintre
cele trei elemente ale serendipităţii:
a) faptul este înainte de toate neaşteptat. Cercetarea destinată
verificării unei ipoteze dă naştere unei observaţii neaşteptate care ţine
de altă teorie decât cea de la începutul cercetării (R.K. Merton o
numeşte produs secundar fortuit);
b) observaţia este aberantă, surprinzătoare pentru că pare
inconsistentă fie cu teoria dominantă fie cu alte fapte cunoscute
(această inconştienţă aparentă provoacă curiozitatea, stimulând pe
cercetător să dea un sens faptului observat şi să-l integreze într-un
cadru de referinţă mai larg);
c) faptul neaşteptat este capital, adică poate să conducă la
consecinţe care influenţează teoria generală (R.K. Merton face
precizarea că este vorba mai mult de ceea ce observatorul smulge
faptului decât de faptul însuşi).
Aceste fapte neaşteptate, observate şi capitale, exercită presiune
asupra elaborării teoriei, dând naştere la noi ipoteze, la noi teorii sau la
extinderea unei teorii existente.
În al doilea rând, faptele duc la revizuirea teoriilor existente,
la reconstituirea unei teorii şi implicit la elaborarea unei noi scheme
conceptuale. Atunci când o schemă conceptuală aplicată la anumite
fapte nu reuşeşte să le explice adecvat, cercetarea reclamă
reformularea schemei , includerea de noi variabile, luarea în
considerare a unor fapte neglijate anterior. R.K. Merton arată că în
timp ce serendipitatea se contrează pe o contradicţie aparentă care
trebuie rezolvată, reconstituirea teoriei se centrează pe un fapt
Bucureşti, 2018 11
relevant, dar neglijat mai înainte, care reclamă lărgirea schemei

conceptuale.
În al treilea rând faptele duc la reorientarea interesului teoretic.
Acest lucru se întâmplă mai ales ca urmare a inventării unor noi
procedee de cercetare, care pot duce la noi direcţii de interes teoretic
în investigaţia sociologică. Astfel, interesul crescând pentru teoria
formării caracterului şi a personalităţii în funcţie de structura socială
au devenit evidente după introducerea noilor metode proiective (testul
Rorschach, tehnicile jocului şi completării unor poveşti, aflându-se
printre cele mai familiare). La fel, adaugă Merton, tehnicile
sociometrice şi progresele recente în ceea ce priveşte tehnica
interviului pasiv. Tot pe seama unor astfel de tehnici poate fi pusă
descoperirea grupului primar, în special sub forma preocupării
teoretice privind structurile sociale informale, în calitate de
intermediar între individ şi marile organizaţii formale.
În fine, în al patrulea rând, cercetarea empirică joacă şi rolul
de clasificare al conceptelor. Căci cercetarea empirică are nevoie de
concepte clare ceea ce se realizează prin stabilirea unor indicatori ai
variabilelor sociale.
Concluzii
Cele două domenii structurale ale sociologiei - domeniul
teoretic şi domeniul faptelor - conferă sociologiei un dublu caracter, ea
fiind atât o ştiinţă teoretică cât şi una empirică.
Sociologia este o ştiinţă empirică pentru că se bazează pe
observaţii şi demonstraţii riguros ştiinţifice, nu pe speculaţii; este o
ştiinţă teoretică pentru că adună observaţii complexe în propoziţii
abstracte, organizate în conexiuni logice, care să permită explicitarea
unor raporturi cauzale. Cele două domenii trebuie să fie concepute
într-o continuă relaţie, ele influenţându-se reciproc, progresele unuia
Bucureşti, 2018 12
fecundându-l pe celălalt, asigurând în ultimă instanţă progresul

cunoaşterii ştiinţifice.
3. Cadrul conceptual al sociologiei

În structura teoretică a oricărei ştiinţe intră şi un număr mai
mult sau mai puţin ridicat de concepte. Conceptele sunt construcţii
teoretice, care fac parte din orice teorie ştiinţifică, alături de celelalte
componente ale teoriei: ipoteze şi propoziţii. Aşa cum am văzut, teoria
oferă o schemă conceptuală prin intermediul căreia procesele şi
fenomenele sunt sistematizate, clasificate şi puse în relaţii reciproce.
Necesitatea conceptelor
Câmpul asupra căruia sociologia îşi aplică studiul trebuie să fie
acoperit şi luat în stăpânire prin cunoaştere. Ele ne permit să acoperim
arii mai mari sau mai restrânse, să cuprindem clase de fenomene şi tot
prin concepte ne orientăm în lumea faptelor, selecţionându-le pe cele
mai relevante, semnificative din punct de vedere ştiinţific.
Sociologia face abstracţie de realitate în sensul că se limitează
la anumite aspecte ale fenomenelor, la anumite dimensiuni sau
segmente ale realităţii. Astfel de observaţii sunt acte de abstractizare
care duc la crearea de termeni pe care îi folosim în locul fenomenelor,
adică la făurirea de concepte. Cu alte cuvinte, folosim conceptele ca
simboluri ale fenomenelor pe care le studiem. Nu trebuie să
confundăm conceptul cu fenomenul pe care îl simbolizează.
În consecinţă, conceptul apare ca un simbol abstract şi general,
care înmănunchiază suma tuturor cunoştinţelor pe care le posedăm
despre o clasă de fenomene. Fiind abstracţiuni, conceptele au sens
numai într-un anumit cadru de referinţă, un anumit sistem teoretic.
Conceptele se fixează în cuvinte, prin termeni specializaţi. Fiecare
ştiinţă îşi va dezvolta un sistem de concepte.
Bucureşti, 2018 13
Sociologia, nelimitându-se la o singură dimensiune a realităţii

sociale, având un obiect mai vast şi mai diversificat, va avea de
urmărit un efort conceptual mai complex structurat şi mai bogat.
Fireşte că nu toate conceptele au aceeaşi importanţă euristică,
contribuţia lor la cunoaşterea realităţii nefiind aceeaşi.
Valoarea unui concept se apreciază atât din punct de vedere
teoretic, cât şi din punct de vedere empiric. Importanţa teoretică a
unui concept este determinată de relaţiile sau conexiunile sale cu
celelalte elemente ale sistemului teoretic din care fac parte. Importanţa
empirică este determinată de regulile de corespondenţă sau de
definiţiile operaţionale, care pun conceptul în relaţie cu fapte
observabile.
O definiţie operaţională defineşte un concept în termeni de
proceduri după care să se opereze observaţiile specifice care constituie
fundamentul empiric al folosirii sale.
Definirea operaţională a unui concept nu este uşoară, deoarece o
definiţie completă trebuie să cuprindă expunerea inter-relaţiilor sale cu
sistemul de concepte din care face parte. De exemplu, pentru a defini
conceptul de “scop”, trebuie să definim nu numai o serie de alte
concepte (“mobil”, “intenţie”, “expectativă”, “atracţie”, “succes”,
“eşec”) ci şi enunţul procedurilor utilizate în observarea fenomenelor
care se leagă de acest concept.
Clasificarea conceptelor
Nu toate conceptele au o însemnătate empirică directă. Unele nu
pot fi folosite decât în legătură cu alte concepte, cu condiţia că acestea
din urmă să aibă însă un referent empiric direct. Având în vedere acest
lucru, conceptele se pot clasifica: 1) operaţionale; 2) neoperaţionale.
Conceptele operaţionale sunt acelea care pot servi nemijlocit
în cercetarea empirică a realităţii, în timp ce conceptele
Bucureşti, 2018 14
neoperaţionale exprimă sau reflectă dimensiuni de relaţii care nu sunt

direct observabile şi nici măsurabile.
Dacă avem în vedere aria de aplicare şi cuprindere a realităţii şi
implicit cadrul teoretic de referinţă, putem distinge:
1) concepte de largă aplicare, cum sunt conceptele generale şi,
corespunzător, teorii mai ample, teorii generale;
2) concepte care se aplică la un cadru mai restrâns, ţinând de
teorii de rază medie;
3) concepte care se aplică la un cadru mai circumscris, cum este
cazul conceptelor mai speciale.
Sistemul conceptul al sociologiei cuprinde concepte din cele
mai variate, care pot fi clasificate în următoarele tipuri:
1) concepte societale (grup, comunitate, situaţia socială);
2) concepte culturale (aculturaţie, patternuri, obiceiuri etc.);
3) concepte procesuale (socializare, desocializare, conflict,
acomodare, asimilare, integrare etc.);
4) concepte structurale (status sociometric, funcţie, disfuncţie,
structurală informală);
5) concepte relaţionale (expansiune socială, interacţiune, status
social, rol social, leader etc.);
6) concepte comportamentale (model de comportament,
expectativă socială, jucarea rolului, comportament deviant etc.);
7) concepte organizaţionale (organizare informală, birocraţie
etc.);
8) concepte ecologice (mediu social, arie naturală, migraţie,
navetism etc.);
9) concepte metodologice (serendipitatea, observaţie
participantă, interviul sociologic, monografie sociologică, sociograma,
sociometria, testul sociometric etc.).
Bucureşti, 2018 15
Limbajul ştiinţei. Am văzut că fiecare ştiinţă îşi dezvoltă o

terminologie proprie, un limbaj specific. Limbajul sociologic, ca şi a
celorlalte ştiinţe teoretice şi empirice, în acelaşi timp, este de două
feluri:
a) limbajul teoretic cuprinde conceptele care nu se raportează
direct la stări de lucruri observabile în realitate, astfel de concepte
trebuie să fie operaţionalizate în vederea testării;
b) limbajul de observaţie, în opoziţie cu cel teoretic,
raportează predicatele care îi sunt proprii la stări de lucruri
observabile, accesibile experienţei.
Conceptele se pot traduce în instrumente de clasificare numite
variabile. În sensul cel mai general al termenului, variabila poate:
1) desemna un atribut dicotomic (sexul);
2) indica împărţirea unui ansamblu de elemente nonordonate
(judeţele ţării);
3) să se refere la un atribut cantitativ (vârstă);
4) înseamnă un fenomen (absenteismul, fluctuaţia în muncă
etc.).
În cursul cercetării are loc manipularea şi controlul asupra unor
variabile, pentru a determina legăturile dintre ele. Astfel de legături
pot fi:
a) corelaţii;
b) relaţii cauză-efect/legături cauzale;
c) legături constante, adică legi.
În general, în sociologie se operează cu două feluri de variabile:
1) variabile independente, denumire dată oricărui fenomen care
joacă rolul de cauză, adică provoacă efecte;
2) variabile dependente, sinonim cu efectul variabilei
independente.
Mijlocul de abordare a variabilelor îl constituie indicatorii.
Bucureşti, 2018 16
Ne rezumăm în această parte a cursului la aceste aspecte

generale ale teoriei sociologice, dezvoltarea şi concretizarea lor
urmând a fi urmărită în cadrul Metodologiei sociologice.
Rezumat
Sociologia, ca ştiinţă, s-a constituit relativ târziu. Prima
clasificare în care a fost inclusă ca ştiinţă autonomă a fost elaborată de
sociologul francez Auguste Comte în 1839.
Sociologia este studiul ştiinţific al comportamentului uman,
modelat şi socialmente împărtăşit. Acest comportament este sinonim
cu comportamentul social.
Sociologia, ca ştiinţă, reprezintă unitatea dintre domeniul
teoretic şi cel empiric (al faptelor sociale), fiecare dintre ele
îndeplinind funcţii specifice. Unitatea dintre cele două domenii se
realizează prin Metodologia sociologică.
Bibliografie
1. Boiangiu, Florentina Sociologie rurală. Repere teoretice şi
metodologice, USAMV-IDD, Bucureşti , 2005
2. Constantinescu, V. şi colaboratorii – Sociologie, EDP, Bucureşti,
1991
3. Mihăilescu, I. – Sociologie generală, Editura Universităţii din
Bucureşti, 2000
Bucureşti, 2018 17
CAPITOLUL II
COMUNITĂŢILE UMANE TERITORIALE
Concepte – cheie:
- comunitatea teritorială
- comunitatea rurală – comunitatea urbană
- ruralul tradiţional
- modernizare ruralului
- comportament tradiţional – comportament inovator
1. Comunităţile umane teritoriale

Viaţa socială se desfăşoară într-un anumit spaţiu şi într-o arie
geografică. Acestea circumscriu elementele definitorii pentru
comunităţile umane teritoriale.
Comunitatea umană “teritorială” este definită ca
macrogrupul sau colectivitatea umană care trăieşte într-o anumită arie
geografică şi care dispune de o cultură comună, de un anumit sistem
social, cu anumită organizare a activităţilor (în cadrul diviziunii
sociale a muncii) şi care este conştientă de apartenenţa sa la acea
comunitate.
Comunitatea teritorială include anumite elemente unitare:
 locul de muncă – care prin schimbarea sa provoacă
schimbări la nivelul locului de rezidenţă (în cazul migraţiei rural-
urban);
 locul de rezidenţă – locuinţele sunt o premisă pentru
continuarea unui mod de existenţă, de comunicare interumană, de
operaţia unor relaţii psihosociale de tipul coeziunii;
 traseul care permite relaţionarea dintre primele două.
Bucureşti, 2018 18
Specificul condiţiilor de viaţă şi activitate, condiţiile comune de

trai (de aprovizionare, de satisfacere a nevoilor materiale şi culturale)
generează şi un profit specific a componentelor individuale şi de grup,
o comuniune spirituală.
În definirea comunităţilor teritoriale, un element central îl ocupă
habitatul uman, care presupune nu numai simpla configurare a unui
spaţiu social-uman, a unei anumite ambianţe sociale cu particularităţi
specifice, dar şi configurarea unor structuri socio-spaţiale cu
caracteristici proprii, grade diferite de concentrare (densitate
demografică); fenomene de centralizare, descentralizare a habitatului;
specializare funcţională a unor părţi sau a comunităţii teritoriale;
mobilitate teritorială diferită etc. Comunităţile umane teritoriale au
cunoscut o evoluţie istorică, mutaţii şi transformări care depăşesc
clasificarea tradiţională în comunităţi rurale şi urbane, apărând o
problematică legată de conţinutul rural-urban.
Comunităţile rurale se definesc printr-un ansamblu de
gospodării care posedă un teritoriu şi anumite instituţii comune şi care
intră în anumite relaţii, conform unor norme şi reguli proprii.
Comunitatea rurală se prezintă ca un grup social cu anumită
organizare bazată pe legăturile relativ stabile ale familiilor de
pământul din acea zonă, cu un mod propriu de comunicare socială, de
transmitere a experienţei istorice şi a valorilor culturale perene.
Satul se prezintă ca o entitate socială specifică, cu o constelaţie
de elemente structurale proprii care alcătuiesc un tot unitar de ordin
socio-uman (un “tot uman”, o formă specifică de habitat).
Comunităţile urbane. Comunitatea teritorială – oraşul – se
caracterizează, după V.Constantinescu:
 printr-un habitat construit (habitat “împotriva naturii”,
realizat prin “edificii din piatră şi fier”);
Bucureşti, 2018 19
 prin extensiunea volumului demografic (densitate

demografică mare);
 prin preponderenţa activităţilor de profil industrial şi prin
diversitatea ocupaţiilor specializate;
 prin relaţii sociale reglementate formal, instituţionalizate;
 prin restrângerea ponderii relaţiilor de rudenie şi prin
reducerea relaţiilor de intercunoaştere şi intercomunicare.
Mediul urban prezintă următoarele caracteristici:
 viaţa socială se desfăşoară într-un ritm mai alert, mai
tensionat;
 eterogenitate ocupaţională, socio-profesională şi culturală;
 relaţiile interpersonale sunt mai restrânse şi mai puţin
intense sub aspect socio-afectiv;
 diversitatea rolurilor şi predominarea relaţiilor formale în
cadrul grupurilor de muncă;
 relaţiile de vecinătate spaţială nu determină sistemul de
interrelaţionare umană etc.
2. Ruralul tradiţional
Constituirea şi evoluţia societăţii omeneşti pune în lumină
apariţia succesivă a ruralului şi a urbanului, a satelor şi a oraşelor (în
funcţie de succesiunea istorică a revoluţiilor agricole şi industriale),
ceea ce impune sociologului o dublă abordare a originii şi evoluţiei
comunităţilor umane:
 din punct de vedere al apariţiei şi evoluţiei lor independente
prin care ruralul, satul , apar ca “societăţi” specifice, cu o dezvoltare
îndreptată spre interior, fără influenţe externe;
 din punct de vedere al raporturilor rural-urban, al satului cu
oraşul, al continuum-ului rural-urban, al ruralului modernizat.
Bucureşti, 2018 20
T.Herseni scria “pentru sociologie este foarte important să se

ştie ce se întâmplă cu realităţile sociale de un anumit gen (cazul
agriculturii, al satelor, al oraşelor etc.) după apariţia altor realităţi, deci
a altor contexte şi structuri, care le încadrează şi deci le restructurează
uneori până la completa lor revoluţionare. Trecerea de la societăţile
preistorice la cele istorice sau “civilizate” începe cu trecerea de la
subzistenţa de “pradă” la economia de producţie, ceea ce a însemnat o
primă revoluţie agricolă, care a făcut posibilă prin plusurile de
subzistenţă, alte două mari revoluţii: revoluţia agrară şi revoluţia
metalurgică, iar în continuare un şir întreg de revoluţii socio-
culturale”.
Constituirea mediului rural se identifică în esenţă cu
constituirea societăţii şi a civilizaţiei umane. Apariţia mediului urban
este legată de o anumită etapă a dezvoltării sociale şi umane în care se
diversifică tipurile de activitate umană, se delimitează domenii
administrative, comerciale, culturale, se maturizează condiţiile vieţii
sociale. Satul a existat însă înainte şi independent de apariţia oraşului,
iar unele elemente ale ruralului au preexistat constituirii mediului
urban. “Mai înainte de a împărţi societăţile în forme preindustriale şi
forme industriale, se impune – scrie T.Herseni – având în vedere
evoluţia lor istorică, împărţirea în societăţi preagricole şi societăţi
agricole de diferite trepte, apoi în societăţi agricole preurbane şi
societăţi agricole cu centre urbane, iar în zilele noastre în societăţi
industriale care practică în continuare, dar în forme din ce în ce mai
tehnicizate, atât agricultura cât şi zoocultura, care dezvoltă odată cu
industrializarea, urbanizarea”.
Deci, agricultura şi satele agricole au reprezentat în primele
epoci istorice formele cele mai evoluate de viaţă socială, forme
concret-autonome care, după apariţia oraşelor au început să fie nu
numai dominate economic şi politic de acestea, ci şi organizate,
Bucureşti, 2018 21
stimulate, propulsate adeseori spre forme noi de viaţă, spre inovaţie şi

progres.
Agricultura a determinat apariţia ţărănimii – o pătură socială
profund diferită de cea a vânătorilor, pescarilor din epocile precedente;
a unor aşezări umane stabile – satele agricole.
Dezvoltarea, maturizarea acestor realităţi socio-economice au
permis, prin funcţionarea hinterlandului agricol, a zonelor agricole şi
periurbane – formarea şi funcţionarea oraşelor şi a societăţilor
urbanizate. Oraşele de pretutindeni au fost amplasate – arată T.Herseni
– astfel încât să poată “domina o anumită zonă agricolă, pe baza
căreia să se hrănească”.
Comunităţile rurale tradiţionale se caracterizează prin câteva
trăsături care le conferă o fizionomie specifică şi în jurul căreia se
situează principalele direcţii de cercetare ale sociologiei rurale.
Modelul comunităţii rurale tradiţionale – după H.Mendros –

cuprinde următoarele trăsături fundamentale: 1) autarhia; 2)
omogenitatea culturală; 3) diversitatea socială.
1) Autarhia era în acelaşi timp demografică, economică şi
socială. Omul trăia printre ai săi fără multe relaţii cu lumea dinafară şi
toţi se cunoşteau între ei. Nimeni nu-şi căuta soţie în afară.
Endogamia nu era absolută, dar un grup de sate apărea ca un grup
endogan.
Autarhia demografică era legată de cea economică:
gospodărie agricolă familială (ruralul era alcătuit dintr-un număr de
gospodării familiale – largi) “îşi era suficientă sieşi”. Acoperirea
nevoilor se realiza în şi prin producţia proprie. Toate activităţile
artizanale tradiţionale necesare funcţionării gospodăriei agricole şi
vieţii familiilor rurale erau prezente în comunitatea locală. Nevoile
Bucureşti, 2018 22
fiind satisfăcute, contactele cu lumea dinafară erau extrem de

restrânse.
Autarhia economică determina o coincidenţă între familie şi
gospodăria agricolă, ceea ce îl determina pe agricultor să ia hotărâri în
funcţie de motivaţiile de ordin familial dar şi economic.
Din această situaţie apar alte trăsături ale ruralului tradiţional:
 confuzia rolurilor. Tatăl era şef de întreprindere şi maistru
de ucenicie pentru copiii săi. Mama era aceea care în majoritatea
timpului ţinea contabilitatea. Nu era posibilă deosebirea între munca
direct productivă, grijile gospodăreşti, tot felul de activităţi mărunte şi
timpul de răgaz;
 comunitatea rurală întemeiată pe confuzia rolurilor era un
grup de relaţii de intercunoaştere (intermentală) în care fiecare avea o
percepţie globală şi nu funcţională a personalităţii celuilalt (“fiecare
ştie totul despre ceilalţi”);
 sistemul de intercunoaştere limitează relaţiile sociale într-o
arie geografică sau familială restrânsă, bazată pe “proximitatea
geografică”. La ţară nu existau prieteni, existau numai vecini şi
rudenii. Se trăia într-o intimitate colectivă bazată pe o apropiere
geografică sau familială, pe o afinitate de interese economice sau de
preocupări politice sau religioase.
2) Omogenitatea culturală decurgea din autarhia demografică
şi economică, trăind izolaţi, relativ rupţi de lumea din afară, sătenii îşi
creau şi păstrau o civilizaţie particulară. Putem vorbi, în acest sens, şi
de o autarhie socio-culturală;
Comunitatea tradiţională se baza pe omogenitate în credinţe, în
tradiţii, reprezentări, valori morale şi comportamentale pe “acordul
colectiv” (acceptarea de către toţi) faţă de principiile şi modelele
culturale.
Bucureşti, 2018 23
3) Diversitatea socială a ruralului tradiţional rezulta din

existenţa mai multor categorii socio-profesionale, clase şi pături,
fiecare cu un statut precis, din care decurgeau funcţii bine precizate –
specifice şi riguros respectate: “mai întâi erau bărbaţii şi femeile,
tinerii şi copii. În structura societăţii tradiţionale, anumite funcţii erau
îndeplinite de către tineri, altele de către adulţi iar altele de către
bătrâni. Astfel, tinerii întreţineau viaţa socială, organizau serbările,
adulţii asigurau viaţa economică, iar bătrânii transmiteau moştenirea
culturală, asigurau respectarea tradiţiilor şi a “regulilor de bună
purtare”. Satul reunea grupuri şi categorii foarte diverse.
Într-o analiză asupra satului, în diversele momente ale evoluţiei
sale (“orizonturile săteşti”), I.Bădescu subliniază rolul determinant al
ariei săteşti sau al întinderii (al spaţiului) în caracterizarea ruralului
tradiţional:
1) Mediul natural activa constrângător şi limitativ asupra
ţăranului (depindea de regimul ploilor, al condiţiilor geografice:
regimul apelor etc.).
2) Ţăranul lucrează în şi sub robia “întinderii” (încercând să
reducă distanţa care îl separa de pământul său, se îndepărtează de
vecinii săi şi distrugând legăturile cu câmpul său le slăbeşte pe cele
care îl leagă de ceilalţi oameni).
3) Întinderea agricolă era decupată pe sate, în sate – pe loturi
(gospodării), iar în gospodării – pe cicluri de muncă.
4) Satul era închis în hotarul său (autarhie), iar în această
închidere se ataşează autosubzistenţa (ţăranul produce cât îi trebuie
pentru nevoile familiei).
5) Gradul de stăpânire al întinderii depindea de numărul
atelajelor de tracţiune şi de muncă.
6) Delimitarea ariei era o problemă a dreptului local,
obişnuielnic.
Bucureşti, 2018 24
Ruralul tradiţional, ca tip de comunitate umană,

“sintetizează”:
 procesul trecerii de la munca şi viaţa vânătorilor,
culegătorilor şi pescarilor la viaţa agricultorilor şi păstorilor
sedentari;
 procesul de formare şi generalizare a aşezărilor stabile, de
tip teritorial (în primul rând a satelor agricole);
 procesul de înlocuire a tipului familial, bazat pe relaţii de
rudenie, cu tipul relaţiilor de vecinătate;
 procesul de înlocuire a relaţiilor de rudenie, de natură
preponderentă afectivă, printr-o reglementare a raporturilor, printr-o
normă nouă de coexistenţă şi colaborare, transmisă prin educaţie, prin
tradiţii, obiceiuri, iar mai târziu prin instituţii.
În condiţiile revoluţiei industriale, în apropierea zonelor rurale
apar centre industriale şi urbane, care “focalizează” interesul
indivizilor din aceste zone, provocând mutaţii în colectivităţile săteşti.
Apare exodul rural sau migraţia alternantă, prin care populaţia rurală
iese din autarhia economică şi demografică (ţăranul local iese de sub
robia “întinderii locale”, a hotarului satului) şi se îndreaptă spre alte
regiuni, spre oraşe. Este o deschidere a comunităţilor locale săteşti
spre societatea globală, spre comunităţile urbane, care duce la apariţia
unei interdependenţe rural-urbane. La baza acestui proces au stat doi
factori:
a)diviziunea muncii a modificat destinaţia producţiei agricole şi
rurale;
b)sistemul nevoilor şi aspiraţiilor individuale s-a lărgit sub
influenţa urbanului şi a noilor valori sociale.
Integrându-şi aceste noi elemente, societăţile rurale continuă să-
şi păstreze specificitatea în raport cu societăţile urbane, fapt
Bucureşti, 2018 25
demonstrat de evoluţia raporturilor dintre sat şi oraş, după prima

revoluţie industrială (este cazul Franţei, al României etc.).
3. Repere ale satului românesc

Rădăcinile satului românesc trebuie căutate într-un trecut istoric
în care vom întâlni particularităţile constituirii sale, elementele de
permanenţă ale evoluţiei sale prin care se înscrie în civilizaţia şi
cultura universală. Pornind de la “matricea” tradiţională a satului
românesc, ne vom putea explica mutaţiile petrecute în istoria satului
contemporan, vom putea găsi răspunsuri la imperativele cu care se
confruntă ţăranii satelor româneşti după 1989.
O contribuţie deosebită şi originală în explicarea comunităţilor
tradiţionale româneşti o are H.H.Stahl, prin teoria satelor
devălmaşe, care reprezintă totodată un moment important în
dezvoltarea sociologiei rurale româneşti, dar şi a sociologiei
universale.
În organizarea socio-economică a ruralului românesc apar
următoarele “momente” semnificative:
a) Devălmăşia care precede familismul, care la rândul său a
precedat apariţia organizaţiilor (cooperatiste) în agricultură şi în viaţa
satelor.
Obştile ţărăneşti sunt o realitate tipică ţării noastre şi ele au
fost cercetate de istorici, sociologi şi etnografi.
Satul devălmaş – reprezintă o asociaţie de gospodării familiale
pe baza unui teritoriu stăpânit în comun, în care colectivitatea ca atare
are drepturi anterioare şi superioare drepturilor gospodăriilor
alcătuitoare, drepturi exercitate printr-un organ de conducere numit
obşte.
Reglementarea vieţii sociale a comunităţii ţărăneşti se baza pe
norme tradiţionale “obişnuielnice” (“obiceiul pământului”) şi pe datini
Bucureşti, 2018 26
(“ceremonii de trecere”). Obştea avea pe lângă rosturi economice şi

administrative şi funcţii judecătoreşti, de control social şi de pedepsire
a încălcării unor norme sociale;
b) Familismul – formă de organizare din perioada următoare
devălmăşiei şi până între cele două războaie mondiale. Familia, ca
grup primar, a reprezentat matricea fundamentală de organizare a
muncii în agricultură şi a vieţii rurale în ansamblul ei. Satul tradiţional
românesc bazat pe acest tip de organizare se caracteriza prin aceleaşi
particularităţi enumerate ca fiind ale ruralului tradiţional;
c) Satul etapei cooperatiste prezintă următoarele caracteristici:
 în structura populaţiei, apariţia lucrătorilor agricoli, a unei
categorii legată de serviciile din mediul rural, precum şi a navetiştilor
– populaţia pendulatoare între sat şi oraş;
 familiile au ocupaţii mixte: soţul în industrie, soţia în
agricultură;
 sistemul de intercunoaştere între toţi membrii colectivităţii
locale este înlocuit printr-un sistem de relaţionare formalizată,
instituţionalizată. Solidaritatea prin asemănare şi vecinătate a cedat
locul solidarizării prin diferenţiere şi activităţi productive;
 mentalitatea ţărănească axată pe aspiraţia pentru pământ este
înlocuită cu aspiraţia pentru utilizarea lui raţională;
 este accentuată trecerea de la autosubzistenţă la producţia
pentru societate (de la “a avea” la “a obţine”, “a realiza”);
 diversificarea structurilor instituţionale pe plan local şi a
celor prin care satul comunică cu oraşul.
După 1989, în satul românesc a avut loc procesul de privatizare
a agriculturii, de redobândire de către foştii proprietari a terenurilor
cooperativizate forţat. În esenţă, satul actualei etape prezintă câteva
note distincte:
Bucureşti, 2018 27
1) populaţia rurală, agrară şi silvică este de trei-patru ori mai

mare decât în alte ţări;
2) proprietatea rurală este extrem de pulverizată (are circa 2/3
dimensiuni de numai 0,5–2 ha), iar gospodăriile respective nu sunt
capabile să asigure existenţa familiilor;
3) procesul de diferenţiere va ruina multe din aceste mini-
gospodării;
4) din aceste aspecte economice, decurg profunde mutaţii
sociale, în componentele mentalităţile ţăranilor.
4. Tradiţii ale cercetătorilor asupra colectivităţilor rurale

Studiile rurale au în România o tradiţie bogată de peste un
secol. Valoarea acestor studii depăşeşte frontierele naţionale, şcoala
românească de sociologie rurală influenţând cercetările rurale din alte
ţări. Cercetările rurale au fost legate de problemele societăţii, iar o
reevaluare a lor are atât o importanţă teoretico-metodologică, cât şi de
orientare a studiilor rurale actuale. Sociologia rurală a fost legată de
transformările agriculturii şi ale lumii rurale, ceea ce a permis
utilizarea unor rezultate ale cercetărilor în deciziile privind
comunităţile rurale.
Încă de la începutul secolului al XIX-lea, se întreprind cercetări
concrete asupra agriculturii şi colectivităţilor rurale, din perspective
teoretice diferite: statistică, agronomie, etnografie, folclor, istorie,
geografie. Dintre aceste studii un interes sociologic deosebit îl
prezintă:
 lucrările lui Ion Ionescu de la Brad, care în monografiile
asupra judeţelor Dorohoi, Mehedinţi şi Putna, realizează o analiză
socio-economică a satelor. Aceste monografii de judeţe au avut un
caracter practic, întrucât vizau relaţiile de producţie din agricultură şi
situaţia socială a ţăranului român;
Bucureşti, 2018 28
 “Monografia unui sat de câmpie – Bragadiru” - elaborată de

A.V. Gâdei. Monografia cuprinde un program metodologic al
cercetărilor monografice locale, prin care se stabilesc o serie de
principii privind tehnicile şi procedeele de investigaţie: analiza
istorică, documentară, analiza bugetelor de familie, interviul etc.
Această monografie se înscrie printre primele analize ştiinţifice asupra
colectivităţilor rurale elaborate în Europa.
Bibliografie
1. Bădescu, I. – Satul contemporan şi evoluţia lui istorică, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981
2. Constantinescu, V. – Sociologie, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1991
Bucureşti, 2000
CAPITOLUL III
COMUNITĂȚI URBANE
Concepte – cheie:
- diviziunea socială a muncii
- stilul de viată urban
- ecosistemul
1. Premise istorice ale abordării oraşului
Bucureşti, 2018 29
Premisele istorice ale apariţiei şi dezvoltării oraşelor au fost şi

încă mai sunt obiect de controversă între oamenii de ştiinţă. Teoria
apărării, conform căreia oraşele antichităţii şi cele ale Evului Mediu
au fost construite pentru a efectua apărarea împotriva migratorilor este
susţinută de unii sociologi. Roma, însă, nu a fost înconjurată de ziduri
în perioada sa de înflorire. Max Weber în Etica protestantă şi spiritul
capitalist a acreditat ideea că civilizaţia urbană s-a dezvoltat cu
precădere în Europa occidentală. K. Marx şi F. Engels afirmau că atât
oraşul, cât şi satul au apărut ca urmare a dezvoltării sociale a
muncii. Alţi autori consideră că oraşul a apărut ca un centru politic şi
religios şi s-a edificat prin înlocuirea structurii sociale bazată pe
rudenie cu sistemul organizării legislative.
Cei mai mulţi sociologi se referă la apariţia oraşului ca urmare a
dezvoltării comerţului şi activităţilor neagricole. Alţi cercetători
susţin teoria conform căreia oraşele au apărut în zone de mare
întindere agricolă. Exemplu cel mai des invocat în această direcţie este
Ierihon, din Palestina, şi în care irigaţiile şi distribuirea apei prin
canale a cunoscut un nivel tehnic înalt. Există, totuşi, opinii care
contrazic definirea Ierihonului ca oraş, de vreme ce economia era
preponderent agricolă.
În general, s-a aceptat că primele oraşe au apărut în
Mesopotamia (actualul Irak), puţin după anul 3500 î.e.n., urmate apoi
de cele situate pe Valea Nilului (Egipt), Valea Indului (Pakistan) şi pe
Valea Hoang-Ho (China).
Cea mai interesantă şi mai complexă formă de aşezare antică
este polis-ul grecesc, care se întâlneşte şi pe ţărmul Mării Negre. Într-o
primă fază, acesta nu adăpostea decât o pătură aristocratică, o elită
politică, culturală şi economică, lăsând în afara zidurilor lucrătorii
pământului. În Imperiul Roman, inclusiv în Dacia latinizată formele
Bucureşti, 2018 30
de organizare urbană care s-au impus au fost colonia, municipium,

civitas, vicus.
Din civilizaţia mediteraneană sunt cunoscute numeroase oraşe,
între care Troia, al cărei amplasament a fost descoperit în urma
săpăturilor făcute cu acest prilej au fost găsite mai multe oraşe
suprapuse, între care Troia din vremea lui Homer nu s-a dovedit a fi
cea mai veche. Alte oraşe vechi: Teba, Memphis, Babilon, Atena,
Sparta ş.a. au marcat epoci de glorie la timpul lor.
În Evul mediu se poate vorbi de urban din momentul în care
începe să se circule cu uşurinţă. În Europa, în general, oraşele s-au
născut târziu, migraţiile popoarelor constituind o piedică, iar în
Europa nordică oraşele s-au ivit cu şi mai mare întârziere. Ele s-au
dezvoltat treptat, iar această creştere a apărut într-o ordine naturală.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea însă, totul s-a schimbat.
Faţă de oraşele care s-au ivit brusc, mai ales în America, a început să
se vorbească despre oraşe-ciuperci, termen care a dobândit o largă
circulaţie. Oraşele noi, ca şi noile cartiere ale vechilor oraşe s-au
înmulţit într-un ritm vertiginos şi abia atunci a devenit cu adevărat
actual fenomenul urban.
2. Definirea oraşului
În lucrarea Principles of Rural-Urban Sociology, Pitirim
Sorokin şi Carl Zimmerman enumera criteriile de diferenţiere
dintre urban şi rural astfel:
- criteriul ocupaţional (ocupaţiile agricole în
comunităţile rurale şi ocupaţiile non-agricole în mediul
urban);
- criteriul relaţional (în comunităţile rurale, relaţia cu
mediul este nemijlocită şi continuă; în comunităţile
urbane această relaţie este caracterizată prin distanţă şi
izolare);
Bucureşti, 2018 31
- criteriul demografic (densitate şi mărime: densitatea

populaţiei este mai mică în comunităţile rurale şi mai mare
în comunităţile urbane);
- criteriul omogenităţii (comunitatea rurală e mai
omogenă, comunitatea urbană e mai diferenţiată);
- criteriul stratificării (stratificare mai redusă în
comunităţile rurale şi mai accentuată în comunităţile
urbane);
- criteriul componenţei (populaţie autohtonă dominantă în
comunităţile rurale şi populaţie neautohtonă dominantă în
comunităţile urbane);
- criteriul interacţiunii (interacţiune nemijlocită -
face to face – în comunităţile rurale şi „anonimă" în
comunităţile urbane).
F. Tonnies a generat o teorie a comunităţii (Gemeinschaft),
diferită de teoria societăţii (Gesellschaft). Gemeinschaft, în
limbajul sociologiei rurale moderne şi în conformitate cu
categoriile lui Tonnies, reprezintă o comunitate primară, agro-
rurală, întemeiată pe familie, pe religie şi obiceiuri, pe autoconsum şi
cultură orală. Gesellschaft,pe de cealaltă parte, în limbajul
sociologiei urbane moderne, reprezintă o societate evoluată,
industrial-urbană, întemeiată pe stat, pe autonomia morală a
individului şi pe lege, pe comerţ şi pe cultură scrisă.
Comunitatea urbană – oraşul, a apărut din diviziunea socială a
muncii. Cei mai mulţi cercetători consideră că elementul esenţial al
definiţiei oraşului trebuie să se refere la activităţile din interiorul
oraşelor. Richtofen înţelege prin oraş “o grupare de mijloace de
existenţă normală care constau în concentrarea formelor de lucru care
nu sunt consacrate cultivării plantelor, ci în primul rând în industrie şi
comerţ”. M. Aurousseau se străduieşte să enumere toate activităţile ce
Bucureşti, 2018 32
caracterizează un oraş, arătând că aici: se transportă, se prelucrează, se

cumpără sau se vând materiile prime venite din alte părţi, se face
educaţie, se conduc întreprinderile de stat sau pur şi simplu se
locuieşte.
Enumerarea activităţilor specifice oraşului este atât de
complicată încât aceasta riscă să rămână incompletă, unii autori
limitându-se tocmai de aceea la excluderea celor agricole.
Alţi autori au luat alte criterii în seamă în strădania lor de a
defini oraşul. Astfel, J. Brunhes şi P. Deffontaines au reţinut un singur
element: modul de viaţă. “Oraşul, spun ei, există ori de câte ori
majoritatea locuitorilor îşi utilizează cea mai mare parte a timpului în
interiorul aglomeraţiei”.
Cercetătorii suedezi H. W. Ahlmann şi W. William-Olson
definesc oraşul ca o aglomeraţie caracterizată printr-o diferenţiere
internă. Oraşul încetează de a mai exista atunci când toţi locuitorii au
aceeaşi ocupaţie. Criteriul acesta permite excluderea oraşelor agricole,
dar în jurul marilor oraşe s-au construit oraşele-dormitor, în care
oamenii nu se diferenţiază de loc prin ocupaţiile lor şi cărora totuşi nu
li se poate nega numele de oraşe. Nu li se poate nega această calitate
deoarece oamenii trăiesc aici la fel ca şi locuitorii marelui oraş vecin;
ei au aceleaşi preocupări, aceleaşi distracţii, lucrează uneori în
aceleaşi întreprinderi.
Alţi cercetări iau în calcul criteriul numeric. În Franţa mult
timp a fost considerat oraş o aglomeraţie de peste 2000 de locuitori.
Cifra minimă de 2000 de locuitori a fost recomandată în anul 1887, şi,
fără a admite întotdeauna aceeaşi cifră, numeroase ţări au acceptat
aceleşi principiu al pragului stabilit prin numărul populaţiei. La fel ca
în Franţa, în Argentina şi Portugalia s-a considerat ca fiind oraş orice
aglomeraţie de la 2000 de locuitori în sus. Statele Unite şi Thailanda
au ridicat această cifră la 2500, Spania şi Grecia la 10.000.
Bucureşti, 2018 33
Ph. Pinchemel defineşte oraşul ca o „comunitate de bărbaţi şi

femei legaţi unii de alţii prin aceeaşi rezidenţă într-un punct al
suprafeţei globului şi care sunt solidari prin aceleaşi legi, trebuinţe de
muncă, locuire şi timp liber”. Oraşul este rezultatul unui surplus de
civilizaţie, simbolul controlului uman asupra datelor naturale, al
exploatării raţionale a mediului prin organizare, administraţie şi
investiţie. În acelaşi timp, oraşul este focarul unde converg oameni,
capitaluri şi tehnologii şi răscruce, loc de contact între categorii
complementare, cum ar fi clienţii şi vânzătorii, conducătorii şi
conduşii, magiştrii şi discipolii, oraşul înseamnă folosirea raţională a
posibilităţilor umane şi, totodată, mediul confortului.
Trebuie reţinut că definiţia oraşului nu poate fi aceeaşi pentru
toate timpurile şi pentru toate ţările. Cel mai bun lucru pe care îl avem
de făcut este să plasăm oraşele în mediul lor, pentru a le putea cerceta,
să le grupăm în funcţie de civilizaţiile cărora le aparţin şi să analizăm
problemele lor comune. Pentru că, mai mult decât o aglomerare
umană, oraşul este un complex de aşteptări şi sentimente organizate în
aria urbană, o construcţie artificială, abiotică, implicată totuşi în
procesele vitale ale oamenilor care o populează.
3. Cadrul conceptual. Tipologii
Orice analiză a fenomenelor urbane, consideră sociologul
român Dorel Abraham, trebuie să se refere, într-un fel oarecare, la
problemele definirii şi delimitării graniţelor oraşelor. Interesul faţă de
aceste aspecte nu este numai formal, de identificare riguroasă a
unităţii de observaţie, ci şi practic, deoarece concluziile care se obţin
depind de modul în care oraşele sunt definite şi de metodologia
folosită pentru a le delimita „frontierele”.
Statisticile oficiale disponibile pentru cele mai multe ţări se
referă la una dintre următoarele trei tipuri de organizare urbană: oraş,
zonă metropolitană şi aglomerare sau aglomeraţie urbană (zona
Bucureşti, 2018 34
metropolitană este foarte asemănătoare cu aglomerarea urbană, cu

precizarea că prima este desemnată în special ca unitate
administrativă, acoperind uneori şi anumite zone rurale din punctul de
vedere al caracteristicilor populaţiei). Când se vorbeşte despre oraş
pentru a reprezenta o aglomerare urbană, mărimea acesteia este în
general subestimată. Aglomerarea urbană este definită ca o zonă cu
concentrare de populaţie care include de regulă, un oraş central şi
localităţile înconjurătoare urbanizate. Termenii de aglomerare urbană
şi zonă metropolitană sunt utilizaţi interşanjabil. O mare aglomerare
poate cuprinde câteva oraşe sau comune în graniţele suburbane.
În România, în mediul urban sunt incluse, ca unităţi
administraţiv-teritoriale, municipiile şi oraşele. În general, oraşul este
definit ca fiind centrul de populaţie mai dezvoltat din punct de vedere
economic, social-cultural şi edilitar-gospodăresc. Conform
prevederilor legislative, oraşele care au un număr mai mare de
locuitori, o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică
şi cultural-ştiinţifică a ţării sau care au condiţii de dezvoltare în
aceste direcţii pot fi organizate ca municipii.
Sociologii propun definitii ale orasului care pot fi grupate, în
esenţă, în următoarele categorii: a) definiţii ale oraşului din pers-
pectiva ecologiei sau neoecologiei urbane, b) definiţii ale oraşului din
punctul de vedere al modului de viaţă urban sau/şi al imaginii pe care
oamenii şi-o formează despre oraş şi c) definiţii ale oraşului din
perspectiva structurii sociale, a relaţiilor sociale sau a „spaţiului
social”.
Definirea oraşului din perspectivă ecologică a fost oferită cu
precădere de reprezentanţii Şcolii de la Chicago şi discipolii lor.
Modelul explicativ al ecologiei urbane dezvoltate de reprezentanţii
acestei şcoli (în principal de Park, McKenzie şi Burgess) se bazează
pe evidenţierea relaţiilor dintre cadrul fizic al oraşului (environment)
Bucureşti, 2018 35
şi comportamentul uman (înţeles atât din punct de vedere biologic cât

şi sociologic, dar determinat biogenetic). Oraşul este, din această
perspectivă, rezultatul procesului de adaptare a omului şi mediului
său. Acest proces, respectiv, competiţia care conduce la organizarea
spaţiului, este determinat de factori biogenetici sau de factori culturali
– respectiv de relaţiile de cooperare. Dezvoltarea organizării spaţiale
în centrul căruia se află pattern-urile de utilizare a terenului este
guvernată de lupta pentru existenţă a organismelor vii. Astfel,
McKenzie apreciază că lupta pentru ocuparea unei poziţii în spaţiul
social este determinată de fenomenele de „invazie”, „competiţie”,
„succesiune” şi „acomodare”. Aplicând această concepţie, Burgess
ajunge la concluzia că organizarea spaţială a unui oraş bine constituit
prezintă – în mod ideal – 5 zone concentrice, care pleacă de la centrul
oraşului: nucleul urban central (centrul de afaceri); zona de tranziţie
care-l înconjoară, care înglobează centre de industrii uşoare şi de
afaceri; zona ocupată de muncitorii industriali care au reuşit să scape
din zona de tranziţie aflată în deterioarare; zona rezidenţială, cu clădiri
unifamiliale unde locuiesc păturile înstărite şi zona de navetă care le
înconjoară pe toate, respectiv, zona de navetă (suburbană sau a
oraşelor-satelit) aflată la o distanţă de 30–60 minute de nucleul central
de afaceri. În baza acestui model, sunt explicate diferenţierea spaţială
produsă prin competiţie, succesiune etc. în interiorul oraşului precum
şi fenomenele de patologie socială.
După al doilea război mondial, accentul este pus pe analiza
interdependenţelor funcţionale manifestate la nivelul relaţiilor şi
proceselor de organizare a spaţiului, precum şi pe rolul dezvoltării
tehnologice în acest proces.
Astfel oraşul este definit ca organizare a spaţiului în funcţie de
anumite principii (interdependenţa, funcţia-cheie, diferenţierea,
dominaţia şi izomorfismul). Accentul în definirea oraşului cade de
Bucureşti, 2018 36
această dată nu pe conflict sau competiţie, ci pe organizare, pe

aspectele de cooperare şi adaptare a comunităţilor la exigenţele unui
mediu în continuă schimbare. Conform lui A. Hawley, paradigma
ecologică sociologică, sau ecologia sociologica umană (Sociological
Human Ecology), cum i se mai spune, utilizată în caracterizarea
oraşului are trei componente esenţiale: ecosistemul, populaţia şi
„environmentul” (mediul).
Adaptarea înseamnă stabilirea unei relaţii viabile, care tinde
spre echilibru, între cele trei componente în care enviromentul pune
problema adaptării, populaţia constituie elementul vital, iar
ecosistemul este mecanismul adaptativ, răspunsul populaţiei la
necesitatea menţinerii unei relaţii functionale.
Evoluţia şi dezvoltarea oraşului se fac în funcţie de capacitatea
sistemului de a creşte şi a prelua noile elemente care apar (oameni,
tehnologie, informaţie etc.). Prin urmare, interacţiunea environment –
populaţie – sistem social se manifestă atât ca adaptare cât şi ca proces
de dezvoltare. Hawley consideră oraşul o „unitate teritorială perma-
nentă, relativ dens locuită şi definită administrativ, ai cărei rezidenţi îşi
câştigă existenţa în primul rând prin specializarea într-o serie de
activităţi neagricole”. El precizează că la aceste elemente trebuie
adăugate relaţiile de „interdependenţă” şi „organizare” care au loc în
cadrul respectivei aşezări.
Definirea oraşului ca mod de viaţă se bazează, în esenţă, pe
analiza activităţilor umane din urban şi a imaginilor pe care şi le
formează indivizii despre oraşe şi viaţa urbană. Majoritatea
sociologilor urbani, inclusiv diferiţi reprezentanţi ai Şcolii de la
Chicago, au înţeles că oraşul înseamnă mai mult decât un proces de
adaptare a oamenilor la mediul înconjurător în anumite condiţii de
densitate. Chiar R. E. Park, unul dintre fondatorii ecologiei urbane,
aprecia că oraşul este „... o stare a minţii, un corp de obieceiuri si
Bucureşti, 2018 37
tradiţii, de atitudini organizate şi sentimente care sunt implicate în

aceste obiceiuri şi sunt transmise prin tradiţie. Oraşul nu este, cu alte
cuvinte, un simplu mecanism fizic şi o construcţie artificială. El este
implicat în procesele vitale ale oamenilor care-l compun”. Louis
Wirth, un discipol al Şcolii de la Chicago, este cel care a definit în
mod expres oraşul prin modul său de viaţă.
Concepţia sociologică modernă asupra oraşelor din perspectiva
„modului de viaţă” pleacă de la studiul lui Louis Wirth (1938)
Urbanism as a Way of Life, considerat de acum clasic în sociologia
urbană. Definind oraşul ca o comunitate permanentă relativ largă,
caracterizată printr-o mare densitate şi eterogenitate, Wirth determină
o structură socială în care relaţiile de grup, primare, au fost înlocuite
cu altele, de tip nou, bazate în esenţă pe contacte secundare, devenite
impersonale, fragmentare, superficiale, tranzitorii şi adesea
devastatoare în raport cu natura.
Principalele sale constatări sociologice derivă din cele trei
caracteristici care definesc oraşul. Ca dimensiune, cu cât este mai
mare oraşul, cu atât creşte evantaiul variaţiilor individuale şi al
diferenţierii sociale, ceea ce conduce la slăbirea legăturilor comunitare
şi la înlocuirea lor cu altele formale. Acestea multiplică interacţiunile
sau contactele sociale care sunt impersonale, superficiale, tranzitorii şi
segmentare, având ca efect caracterul „schizoid” al personalităţii
umane. Densitatea mare impulsionează diferenţierea internă deoarece,
paradoxal, cu cât apropierea fizică este mai mare, cu atât contactele
sociale sunt mai formale, în sensul că de cele mai multe ori nu are loc
decât o „angajare” parţială, strict necesară. Aceasta conduce la
„relativism” şi „secularizare” în planul relaţiilor comunitare. La rândul
său, coabitarea fără posibilităţi reale de extindere are efecte în planul
agresivităţii.
Bucureşti, 2018 38
Eterogenitatea socială a mediului urban generată de creşterea

mobilităţii sociale, diversificarea activităţii publice şi a vieţii politice
provoacă degradarea personalităţii umane, ceea ce explică, în parte,
proliferarea crimei, sinuciderilor, corupţiei, „nebuniei” din marile
oraşe. Datorită noilor relaţii care se stabilesc între oameni, locuitorii
oraşului devin la rândul lor din ce în ce mai anonimi, izolaţi,
relativişti, raţionali şi sofisticaţi, ceea ce-i face tot mai depersonalizaţi
şi atomizaţi. În acelaşi timp, apar susceptibili de a fi modelaţi sub
impactul sistemului informaţiilor de masă şi al mişcărilor sociale.
Desigur, aspectele amintite, întâlnite în teoria lui Wirth şi
valabile pentru oraşele americane din acea perioadă, nu pot fi
generalizate nici măcar pentru toate oraşele industriale capitaliste şi cu
atât mai puţin pentru cele precapitaliste sau cele de tip postindustrial.
Dinamica urbană a ultimelor decenii, precum şi faptul că în
societatea modernă tipurile de aşezări umane (mai ales cele urbane) s-
au diversificat, au determinat apariţia a numeroase studii şi cercetări
menite să completeze şi să reconsidere teoria lui Wirth. În general, în
literatura de specialitate s-au impus ca probleme decurgând din
reformularea teoriei lui Wirth: necesitatea distincţiei dintre oraşul ca
nucleu central şi împrejurimile sale, dintre ceea ce se cheamă
urbanism şi suburbanism ca moduri de viaţă; explicarea modului de
viaţă urban şi prin alte variabile, cum sunt: condiţia economică,
caracteristicile culturale, ciclul de viaţă, instabilitatea rezidenţială,
participarea politică; modul de locuire etc.; aprecierea rolului (mai
redus) al factorilor fizici în explicarea modului de viaţă. De altfel, în
societatea modernă, viaţa omului este modelată mai cu seamă de
economie, cultură, de structura socială şi politică şi mai puţin de
cadrul natural. Relaţia omului cu natura tinde să devină indirectă,
difuză şi adesea chiar lipsită de relevanţă.
Bucureşti, 2018 39
Desigur, oraşul nu poate fi caracterizat în toată complexitatea sa

prin astfel de imagini globale, oricât ar fi ele de relevante. Cu atât mai
puţin poate fi explicată dezvoltarea mediului urban prin efectele
acestui proces asupra comportamentului uman.
Definirea oraşului ca spaţiu social, sau „producţie socială a
spaţiului” presupune înţelegerea acestuia ca „proiecţie a societăţii pe
sol”. Oraşul nu constituie o masă nediferenţiată şi nici o colecţie
întâmplătoare de clădiri şi oameni. În structura rezidenţială a oraşului
este reflectat un „mozaic al lumii sociale”. Cu timpul, fiecare sector şi
cartier al oraşului împrumută ceva din caracterul şi calităţile
locuitorilor săi. Diferenţierea rezidenţială a populaţiei urbane are loc
în diferite moduri. Cercetătorii preciază că în oraşele occidentale,
aproape orice criteriu care poate fi folosit pentru diferenţierea între
indivizi şi grupuri poate deveni element de bază pentru separarea lor
în spaţiul urban. Procesul de diferenţiere poate fi realizat forţat sau
printr-o apropiere voluntară, ca o apărare împotriva modului de
locuire unifamilial sau ca o „salvare” de la persecuţie şi discriminare.
De asemenea, piaţa muncii are şi ea un rol important în această
segregare. De fapt, diferenţierea rezidenţială şi segregarea apar ca
trăsături de bază ale oraşului de-a lungul timpului. Cercetarea şi
fundamentarea teoretică a diferenţelor rezidenţiale şi sociale care
intervin în cadrul spaţiului urban au fost realizate într-o primă etapă de
către reprezentanţii Şcolii de la Chicago dintr-o perspectivă ecologică.
Dinamica oraşelor din ultimele decenii a accentuat sau a creeat
diferenţe specifice în compoziţia spaţiului social urban. Astfel,
tendinţa de migrare a populaţiei înstărite din ţările capitaliste
dezvoltate dinspre centrul oraşului spre suburbii conduce la
„repartiţia” categoriilor de populaţie favorizate prin venit şi profesie în
zone care asigură un standard înalt de viaţă, pe când păturile sociale
defavorizate sunt împinse fie spre centrul oraşului, cum este cazul
Bucureşti, 2018 40
minorităţilor şi grupurilor etnice, fie în zonele periferice, unde

costurile locuirii sunt mai ieftine. Prin urmare, stratificarea socială,
tradusă excesiv la nivelul spaţiului urban, accentuează inegalitatea
socială şi ameninţă echilibrul uman, conducând la declinul
„vecinătăţii” şi creând nenumărate probleme sociale şi economice,
înrăutăţind „calitatea vieţii” unor categorii de populaţie. În plus,
fenomenele de stratificare şi creştere a inegalităţii sociale se însoţesc
uneori cu fenomene de desocializare, aceste aspecte fiind
caracteristice suburbiilor de tip bidonville, unde relaţiile între membri
grupurilor se reduc adesea la cele de la locurile de muncă, fiind
dominate deci de natura raporturilor între diferiţi agenţi de producţie.
În aceste condiţii, factorii principali ai modului de viaţă urban, ca de
altfel şi anumite fenomene sociale care apar în mediul urban, sunt în
strânsă legătură cu inegalitatea repartiţiei veniturilor, inegalitatea
posibilităţilor de acces la instrucţie şi cultură, ierarhia statusurilor
sociale. În esenţă, oraşul este definit ca proces social în care structura
socială a omului reprezintă relaţiile sociale în spaţiul urban.
Majoritatea oraşelor de tip ,,occidental” nu se pot sustrage
acestui proces, el afectând la fel de puternic şi unele oraşe din „Lumea
a treia”. Astfel, cercetătorii fenomenului urban din ţările Americii
Latine apreciază că o problemă-cheie a urbanismului latino-american
este stratificarea socială şi că nu exisă o teorie a urbanizării sau a
urbanismului care să poată explica la fel, atât evoluţia oraşelor în
S.U.A. cât şi cazul Americii Latine .
4. Definiţia funcţiei urbane. Clasificarea acestora
Funcţia este profesiunea exercitată de oraş, este însăşi raţiunea
sa de a fi, este forma sub care este privită din exterior.
Termenul de funcţie a fost împrumutat din fiziologie, oraşele
fiind comparate cu un organ; el a fost introdus de F. Ratzel în 1891 şi
Bucureşti, 2018 41
preluat apoi de toţi cercetătorii oraşului. Este vorba de activităţile

oraşului ca organ care exercită o funcţie într-un ansamblu.
Chauncy D. Harris distingea: 1. oraşe miniere; 2. oraşe
industriale; 3. oraşe comerciale; 4. centre de comunicaţie; 5. oraşe
universitare; 6. capitale; 7. oraşe de recreere; 8. oraşe cu funcţii
diverse.
Gabriele Schwartz clasifică funcţiile urbane în patru categorii:
1. funcţii politice; 2. funcţii culturale; 3. funcţii economice (târguri,
centre de comunicaţie, centre comerciale, centre industriale); 4.
capitale. La toate acestea se mai poate adăuga funcţia militară care
astăzi nu mai are o valoare deosebită, dar ea a stat la originea marilor
oraşe. Aceste funcţii se suprapun mai mult sau mai puţin, important în
cercetarea oraşelor fiind determinarea funcţiei dominante. Singura
posibilitate de a stabili ponderea diverselor funcţii, consideră
sociologii oraşului, constă în compararea valorică a numărului de
locuitori utilizaţi în aceste funcţii. Un oraş industrial, de exemplu, este
un oraş în care cea mai mare parte a populaţiei active este ocupată în
industrie, la fel va fi în cazul oraşelor comerciale, administrative,
turistice etc.
Cu toate acestera, rareori se întâmplă ca pe lîngă funcţia
principală să nu se dezvolte şi altă funcţie auxiliară. La Oxford, de
exemplu, funcţia universitară a fost dublată de o funcţie industrială
etc.
1. Funcţia militară a oraşului
Majoritatea centrelor urbane antice s-au născut din necesităţi de
apărare, politice sau religioase, dezvoltând paralel şi necesităţile
economice. Nevoia de apărare a oamenilor se resimte în însuşi modul
de organizare a aşezărilor, pe locuri mai înalte sau mai ascunse.
Această funcţie nu mai are astăzi raţiunea de a exista, însă ea a stat la
originea multor oraşe actuale. Numeroase oraşe au fost create în
Bucureşti, 2018 42
scopuri militare. Oraşele pre-elenice, precum Micene, castelul

medieval întărit, unde se refugiau ţăranii din împrejurimi, au fost
deseori leagănul unor oraşe. În regiunile colonizate au fost construite
oraşe-fortăreţe pentru administrare, dar şi pentru supravegherea şi
apărarea ţării. De asemenea, coloniile romane aparţineau acestui tip;
ele supravegheau graniţele imperiului şi au constituit nucleele în jurul
cărora s-au cristalizat oraşele.
2. Funcţia comercială
Apare deseori ca funcţie dominantă: nu se poate concepe un
oraş care să nu exercite un comerţ oarecare în afara lui
Există oraşe care s-au născut din necesităţi comerciale, cum sunt
târgurile unde ţăranii au venit să-şi vândă produsele lor, porturile în
care se acumulează mărfuri aduse de peste mări. Dar chiar oraşele
unde comerţul poate să nu fie activitatea dominantă, oraşele
industriale, centrele administrative, devin repede oraşe comerciale,
pentru comoditatea sau pentru creşterea nivelului de trai al
locuitorilor.
Târgurile locale sunt fără îndoială primele forme ale vieţii urbane;
din clipa în care oamenii încetează să mai trăiască izolaţi şi pot
concepe practicarea unor raporturi paşnice, ei simt nevoia de a face
schimburi pentru a-şi îmbunătăţi condiţiile de viaţă. Prin aceste
schimburi, oamenii depăşesc cercul îngust din care fac parte.
Economia sătească a evului mediu nu putea fi pe de-a-ntregul închisă:
anumite prestaţii feudale se plăteau în bani şi în consecinţă unele
produse trebuiau comercializate.
România se remarcă datorită poziţiei geografice, la răscrucea
unor importante drumuri de largă circulaţie: Dunărea a avut şi ea un
rol deosebit, fiind una din căile europene cele mai active, atât sub
raportul circulaţiei, cât mai ales al legăturilor politice dintre state. Pe
acest fond, într-un cadru geografic cu trăsături distincte, s-a dezvoltat
Bucureşti, 2018 43
continuu o viaţă materială şi spirituală autohtonă. În acest context au

apărut centre de schimb şi de târg, de popasuri sau de apărare, dintre
care unele au disparut, iar altele au progresat continuu sub formă de
oraşe până azi. Văile largi ale coroanei muntoase au permis popularea
din timpuri stravechi, iar la intrarea sau ieşirea drumurilor din munţi,
la pasurile de culme, au apărut “centre de supraveghere” de apărare,
de vamă, situaţii care au generat multe din oraşele de azi – oraşe
“dublete”(oraşele târguri dublete sunt generate de funcţiile de schimb
şi de tranzit, cum sunt oraşele influenţate de poziţia lor faţă de
Carpaţi; ex. Drobeta-Turnu Severin – Orşova, Târgu Jiu – Haţeg),
oraşe “poartă”. Câmpiile oferă terenuri fertile, ceea ce creează astfel
premise economice de importanţă deosebită pentru orice categorie de
oraş. Dealurile şi regiunile subcarpatice, bogate în resurse ale
subsolului, constituie zona de intensă concentrare a populaţiei, fiind
atrasă de exploatarea şi prelucrarea materiilor prime, de efectuarea
schimburilor, de pitorescul regiunii. Se adaugă zona litorală şi Valea
Dunării care prin poziţia şi importanţa lor în viaţa poporului român au
favorizat apariţia, suprapunerea şi succesiunea celor mai variate tipuri
de centre urbane.
3. Funcţia industrială a oraşului
Evoluţia industriei este aceea care duce la formarea oraşelor,
deoarece industria tinde la concentrare. Meşteşugarii consideră la un
moment dat că este nevoie să se grupeze pentru a-şi procura mai uşor
materia primă, care poate să nu se găsească în zona respectivă.
Maşinile au constituit, la rândul lor, unul din principalele motive ale
concentrării umane, astfel apărând atelierele care au animat târgurile,
acestea devenind astfel mici oraşe. Dar dacă industria duce la
formarea oraşelor, la rândul său, oraşul contribuie la dezvoltarea
industriei.
a) Oraşele miniere
Bucureşti, 2018 44
Sunt singurele care se supun unor condiţii imperioase de

localizare: mina, de cele mai multe ori, stă chiar la originile oraşului.
Aici, concentrarea urbană este de la început indispensabilă. Minele de
minereuri preţioase sunt acelea care concentrează cel mai rapid
oamenii, în funcţie de beneficiile realizate.
b) Oraşele industriei prelucrătoare
Funcţia industrială a oraşului există ca atare în condiţiile în care
oraşul nu-şi produce doar strictul său necesar, ci produce şi pentru
exterior. Industria apare în numeroase cazuri ca o concesinţă a
comerţului (cu materii prime), dar ea se dezvoltă şi în mod autonom.
Pe vremuri, mănăstirile erau deseori mici centre industriale, iar aceste
centre au constituit puncte de plecare pentru oraşe. De cele mai multe
ori, funcţia industrială a oraşelor este dată de vecinătatea faţă de
materiile prime. Este clasic exemplul oraşelor cu industria
postavurilor care se sprijineau pe oieritul din regiunile Reims, Sedan.
Minele de fier au atras o industrie siderurgică prin care s-au populat
oraşele din văile Loirei. Vecinătatea materiilor prime nu este
întotdeauna necesară. Este suficient ca oraşul să primească fără
dificultate aceste materii prime. Unele materii prime au străbătut
trasee imense înainte de a ajunge la centrele de prelucrare; nichelul
canadian, de exemplu, era rafinat în Norvegia, iar pieile oilor din
Argentina erau trimise pentru prelucrare la Mazamet, în Franţa.
Asistăm deseori la o diviziune a muncii. Materia primă suferă o primă
prelucrare pe loc; localizarea oraşului unde se desăvârşeşte
transformarea este în acest caz prea puţin importantă. Fierul suedez
ajungea în Franţa sub formă de fontă, iar oţelul din Lorena alimenta
industriile mecanice din tot cuprinsul Franţei.
Pe măsură ce vecinătatea materiei prime este mai puţin
obligatorie, ceilalţi factori ai localizării joacă un rol sporit. Materiile
prime, energia sunt transportate din ce în ce mai uşor. Omul devine
Bucureşti, 2018 45
astfel din ce în ce mai puţin dependent faţă de condiţiile naturale şi,

aparent, îşi poate amplasa industria după placul său. Există însă
elemente fizice care pentru anumite ramuri industriale sunt de primă
importanţă. Apa, de exemplu, care se transformă în vapori, cea care
spală impurităţile sau serveşte pentru răcire. Industria chimică
foloseşte multă apă, ceea ce implică necesitatea existenţei unui mare
depozit de apă în apropiere.
4. Funcţia culturală a oraşelor

În cadrul oraşelor cu funcţii culturale distingem: oraşele
universitare, centrele literare şi artistice, oraşele- muzeu şi oraşele
festivalurilor şi congreselor.
Oraşele universitare.
Funcţia universitară s-a asociat în trecut cu funcţia religioasă.
Predarea teologiei deţinea un rol important în universităţi. Oraşele
universitare sunt în primul rând oraşele facultăţilor şi ale şcolilor
superioare. Ele sunt de două categorii. Există, mai întâi, oraşele în
care domină funcţia universitară. Aici au fost fondate universităţi, cel
mai adesea către sfârşitul evului mediu (Bologna, cea mai veche
universitate europeană, datează din secolul al XII-lea). Aceste oraşe,
de mici dimensiuni, au rămas credincioase Universităţii lor şi nu
încearcă să-şi extindă activitatea în alte domenii. În aceasta constă
oarecum titlul lor de nobleţe. Lista acestor oraşe mici care însă
găzduiesc mari universităţi este lungă: Heidelberg, Göttingen,
Erlangen, Tübingen, Marburg în Germania; Bologna, Pisa în Italia;
Salamanca în Spania; Coimbra în Portugalia; Oxford, Cambridge în
Anglia; Lund, Uppsala în Suedia; Aarhus în Danemarca; Louvain în
Belgia; Princeton în Statele Unite.
Toate aceste oraşe au un specific aparte: clădirile universitare
reprezintă aici ansamblurile cele mai grandioase, ele cuprind
Bucureşti, 2018 46
amfiteatre, săli de curs, biblioteci, laboratoare etc. Au fost construite

cămine universitare, restaurante etc. Dar aceste universităţi se opun
universităţilor din marile oraşe care cumulează funcţia universitară
împreună cu multe alte funcţii. Toate marile oraşe îşi au astăzi
propriile universităţi: Londra, Berlin, Moscova, Paris, New York ş.a.
În aceste situaţii, universitatea poate constitui un oraş în oraş,
cartierele studenţeşti, prin mărimea suprafeţelor, infrastructura alocată
şi numărul studenţilor putând rivaliza cu oraşe de dimensiuni mai mici
din orice ţară. Funcţia universitară s-a dezvoltat pe măsura dezvoltării
ştiinţei, pe măsură ce tehnica începe să domine viaţa curentă, oraşele
care exercită această funcţie dobândind astfel prestigiu şi profit.
Centrele literare şi artistice
Funcţia culturală se exercită prin intermediul cărţilor, ziarelor,
operelor de artă oferite publicului de către oraş. Producţia artistică sau
literară nu este un privilegiu al oraşelor, de vreme ce izbutite
capodopere s-au născut la ţară. Dar aici nu este vorba numai de
formarea artiştilor sau a oamenilor de litere, ci şi de consacrarea lor, în
acest domeniu, funcţia oraşului manifestându-şi întreaga ei valoare.
Printre funcţiile culturale treebuie enumerată cercetarea ştiinţifică,
căreia numai condiţiile din oraş îi asigură succesul. Bibliotecile joacă
în ştiinţele umane un rol analog laboratoarelor. Dar în timp ce
laboratorul este dotat cu materiale şi aparatură moderne, care se
demodează repede, biblioteca presupune un fond care se acumulează
zi de zi: distrugerea unor biblioteci în timpul războaielor a cauzat
dezastre iremediabile. Din acest motiv, vom găsi marile biblioteci mai
ales în oraşele care şi-au asumat de multă vreme o funcţie culturală.
Oraşele-muzeu
Fiecare oraş are un muzeu al său, multe dintre localităţile urbane
datorându-şi faima şi atracţia anumitor comori artistice, culturale, pe
Bucureşti, 2018 47
care le deţine. Există însă şi oraşe care, în ansamblul lor, constituie

adevărate muzee. Veneţia este poate cel mai reprezantativ exemplu, în
acest sens. Funcţia oraşului-muzeu îşi are şi ea exigenţele sale: oraşul
în expansiune tinde să introducă autostrăzi, imobile prea înalte,
blocuri de locuinţe care contrasterază cu aspectul oraşului vechi, în
timp ce aspectul oraşului-muzeu tinde să se conserve. Un semnal de
alarmă a fost lansat în anii din urmă pentru salvarea Veneţiei.
Oraşele festivalurilor şi congreselor
Unele oraşe cu pretenţii în realizarea funcţiei culturale găzduiesc
periodic anumite festivaluri teatrale şi muzicale. Forma manifestărilor
culturale temporare, care se răspândeşte din ce în ce mai mult în zilele
noastre, este cea a congreselor. Oamenii contemporani resimt tot mai
mult nevoia de a se reuni, de a discuta în comun marile probleme
ştiinţifice, profesionale, sociale, economice, aceste reuniuni având
deseori caracter internaţional.
Staţiunile balneare sunt deseori gazda congreselor în timpul
sezonului mort. Ele oferă, în afară de numeroase camere de hotel de
toate categoriile, adevărate palate ale congreselor, special amenajate
cu amfiteatre încăpătoare, aparatură necesară pentru proiecţii de filme,
diapozitive etc. Condiţii optime pentru desfăşurarea unor asemenea
manifestări oferă şi unele oraşe mijlocii, bine plasate (Cannes, Evian,
Dijon, Liège, Bruxelles etc.), care au căpătat tradiţie şi faimă, în acest
sens.
Rezumat
Premisele istorice ale apariţiei şi dezvoltării oraşelor au fost şi
încă mai sunt obiect de controversă între oamenii de ştiinţă: teoria
apărării, teoría dezvoltării sociale a muncii, teoria centrului politic
şi religios, apariţia oraşului ca urmare a dezvoltării comerţului şi
activităţilor neagricole.
Bucureşti, 2018 48
Cercetările de sociologie s-au concentrat asupra structurii

sociale, profilului uman, dimensiunii ecologice şi organizării
teritoriale. Pornind de aici, sociologia urbană s-a dezvoltat pe două
direcţii în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: în Germania au fost
iniţiate cercetări asupra organizării vieţii urbane şi structurii de
personalitate ale locuitorilor. Contribuţii importante au avut F. Tönnies
care face prima distincţie clară în sociologie între conceptele de
comunitate şi societate şi Max Weber, care, în lucrarea Oraşul
defineşte comunitatea urbană ca unitate caracterizată prin acţiuni şi
relaţii, în cadrul cărora piaţa se constituie ca organism legislativ şi de
administraţie publică; Georg Simmel, în lucrarea Marele oraş şi
personalitatea umană, lansează ipoteza generării unei personalităţi
urbane standardizate şi a reducerii relaţiilor sociale la calculul
monetar; Werner Sombart formulează ideea potrivit căreia oraşul este
un mediu artificial, construit împotriva naturii şi impunând reguli
formale de conduită.
O a doua direcţie este ilustrată de şcoala americană de
sociologie, Şcoala de la Chicago, afirmată la începutul secolului al
XX-lea şi reprezentată prin R. Park, D. McKenzie, E. Burgess, trei
jurnalişti care au iniţiat cercetarea sociologică a fenomenelor urbane
deviante şi scriind cartea The City (1925), în care se cercetează
structura de locuire urbană (R. Park), fenomenele de ecologie urbană
(McKenzie), sistematizarea urbană (Burgess a elaborat teoria celor
cinci inele de organizare a oraşului, circumscriind în spaţiu structurile
urbane şi funcţiile oraşului).
Funcțiile orasului: funcţia militară , funcţia comercială, funcţia
industrială , funcţia culturală.
Bucureşti, 2018 49
Bibliografie
1. Abraham, Dorel Introducere în sociologia urbană, Editura

Științifică, 1991
2. Tănase, Elena Elemente de sociologie generală și urbană,
Editura Universității Tehnice, 1996
Bucureşti, 2018 50
CAPITOLUL IV
COMUNITATEA RURALĂ
CA SISTEM STRUCTURAT DE EXISTENŢĂ
UMANĂ
Concepte – cheie:
- satul – aşezări săteşti
- personalitatea ţăranului
- ruralul ca mediu specific
1. Definirea satului, a aşezărilor săteşti

Satul şi ruralul reprezintă un teren complex, variat şi uneori
necunoscut pentru investigaţiilor sociologice sau pentru cele
interdisciplinare.
Pentru sociologia rurală, conceptele “sat” şi “rural” sunt
fundamentale, definirea lor corectă şi completă impunând o
cunoaştere cât mai relevantă a dimensiunilor, caracteristicilor celor
două realităţi: satul şi comunitatea rurală.
Satul poate fi definit din mai multe perspective prin care se
accentuează o trăsătură sau alta:
 tipuri de practici, de bunuri şi valori specifice comunităţilor
etnice care trăiesc în medii săteşti – în cazul etnografului;
 caracterul de “izolat demografic” al comunităţilor săteşti –
în cazul demografului;
 caracterul endogen, de “izolat etnografic” – în cazul
etnologului etc.
Toate aceste dimensiuni intră în câmpul de definire al satului.
Sociologul încearcă să desprinde o serie de caracteristici cu privire la
Bucureşti, 2018 51
tipul de colectivitate socială care se dezvoltă în sistemele săteşti prin

care acestea se deosebesc dar se şi apropie de comunităţile urbane,
respectiv de oraş.
Sociologul G. Hoyois defineşte satul într-un sens mai larg, ca
reprezentând “o întindere de teritoriu cultivat de om prin intermediul
agriculturii sau prin creşterea animalelor”.
Peisajul este marcat de o ocupaţie productivă. Pentru a deveni
sat, trebuie ca activitatea agricolă în sensul cel mai larg să-şi pună
amprenta pe sol. În acest sens, satul este inclus în rural, fiind înţeles ca
“spaţiul rural”, care presupune o dimensiune geografică, completată
de una economică, realizată prin activitatea umană (spaţiul umanizat
devenit colectivitate socială).
Într-o accepţiune generală, satul reprezintă o comunitate socio-
economică relativ autonomă, alcătuită dintr-un conglomerat de
gospodării individuale ţărăneşti şi dintr-o reţea specifică de statusuri şi
roluri, legate de muncile agricole şi de o anumită viaţă politică, morală
şi culturală. Odată cu apariţia oraşului, satul a fost definit în raport cu
acest mediu.
În urma mutaţiilor socio-economice petrecute în mediul rural se
impune o reevaluare a conceptului “sat” (aşezare sătească).
Diversitatea punctelor de vedere ţine de însăşi diversitatea
realităţii care este satul. Satul nu este un fenomen omogen, static,
simplu, repetabil de la o perioadă la alta, ci, îşi are propria sa istorie, o
istorie care este mai veche decât a civilizaţiei urbane. Orice mare
izbândă a istoriei omenirii se leagă de aşezarea înfăptuirilor istorice pe
temeiul sistemelor săteşti. De civilizaţia sătească se leagă ridicarea
marilor imperii, a marilor culturi istorice.
Satul este o categorie social-teritorială, a cărui populaţie se
ocupă, îndeosebi, cu agricultura. Orice sat este alcătuit din:
Bucureşti, 2018 52
a) vatra satului – adică suprafaţa de teren ocupată de case şi

dependinţele acestora (gospodăriile), curţi, străzi, locuri virane;
b) teritoriul de pe care se obţine producţia agricolă numit
“hotarul”, moşia sau mereaua satului;
c) din aceste două componente teritoriale decurge o dualitate
funcţională a satului: rezidenţială (vatra) şi productivă (hotarul).
Oraşul este o formă mai complexă de aşezare umană, cu
populaţie mai numeroasă, având de obicei funcţii politico-
administrative, comerciale sau culturale. Din punct de vedere
teritorial, oraşul este format din:
a) oraşul propriu-zis (intravilanul);
b) o zonă preorăşenească, pe care urbaniştii o numesc
extravilan, iar geografii – hinterland.
Sociologul Gaston Richard crede că distincţia dintre sat şi oraş
trebuie făcută sub aspect:
 cantitativ: oraşul fiind o aglomerare umană care se măreşte
numeric ca urmare a unei integrări a unor populaţii rurale, în care
naşterile întrec cu regularitate decesele;
 calitativ: oraşul fiind un focar de cultură morală şi
intelectuală, precum şi de civilizaţie: materială.
Această delimitare a satului trebuie completată cu o precizare:
satul este polivalent şi multifuncţional. Sistemul de producţie agricolă
a oferit întotdeauna o matrice sau o formă de organizare diferitelor
tipuri de sate, dar niciodată comunitatea sătească nu s-a redus la o
matrice de producţie ci, de-a lungul existenţei sale, satul s-a dezvoltat
ca o comunitate umană în care apar procese şi fenomene socio-umane
specifice, cu un profil psihosocial complex, bogat în semnificaţii.
Condiţiile în care s-au format şi s-au dezvoltat au determinat
existenţa diferitelor tipuri de sate, care se deosebesc prin formă,
amplasare pe teritoriu, mărime, densitate, structură etc.
Bucureşti, 2018 53
Pornind de la dimensiunile şi trăsăturile fundamentale ale

satelor, s-au încercat o serie de tipologii, clasificări. Astfel, Anton
Galopenţia şi D.C.Georgescu clasifică satele după natura ocupaţiilor
principale în: a) agricole; b) pastorale; c) cu ocupaţii anexe, în care
predomină alte activităţi decât cele agricole sau pastorale.
Tipurile de sate variază în funcţie de o serie de factori: istorici,
geografici, socio-economici. Vom distinge:
 tipul de aglomerat întâlnit în zonele de câmpie, cu sate
mari, în care casele sunt grupate compact;
 tipul risipit sau tipul liniar, întâlnit în zonele de deal şi de
munte, constituite din gospodării izolate, situate în mijlocul terenurilor
de cultură, ceea ce face ca un sat cu un mic volum demografic să
acopere o întinsă suprafaţă;
 tipul uşor răsfirat întâlnit în zonele de dealuri, fiind o
variantă a tipului risipit de sat, datorită viilor şi livezilor care se
întâlnesc printre case.
Aceste clasificări au ca punct de referinţă satele româneşti, care
deşi se caracterizează prin trăsături proprii, specifice unei anumite
realităţi socio-umane, permit, printr-un demers sociologic comparativ
raportarea la alte tipuri decât cele româneşti.
Între satul românesc şi satul american, de pildă, există deosebiri
de origine, istorie, grad de dezvoltare, valori, tradiţii etc. În SUA
există puţine sate în înţelesul european al cuvântului. “Unitatea
fundamentală în agricultura americană este ferma, în cea românească
este satul” – după opinia sociologului T. Herseni. “Fermele sunt
izolate prin spaţiul moşiilor pe care le cultivă, cuprind câte o singură
familie cu angajaţii ei, fiind organizate ca întreprinderi de tip
capitalist, întemeiate pe principiul rentabilităţii. Satele sunt aşezări
omeneşti destul de cuprinzătoare, în care gospodăria ţărănească se
dezvoltă într-o interdependenţă, iar oamenii sunt legaţi între ei prin
Bucureşti, 2018 54
nenumărate legături care alcătuiesc o realitate devălmaşă care trăieşte

pe vechi principii de solidaritate, diferite de caracterul individualist al
vieţii rurale americane. Agentul uman în agricultura americană este
fermierul, iar la noi ţăranul.”
Viaţa strict agrară este viaţa de fermă. Există şi sate (de fapt
orăşele) locuite mai ales de populaţie nefermieră (negustori, învăţători,
medici etc.). În America, o aşezare omenească se numeşte sat după
reguli strict formale (de recensământ) dacă are sub 2.500 de locuitori.
Se întrebuinţează termenul de sau şi cel de oraş mic ca echivalenţi
(“village or small town”). Satul (agricultural village) sau orăşelul
(small town) au rol dublu: în primul rând acţionează ca mijlocitor în
operaţiile de comerţ şi în al doilea rând sunt un intermediar între
fermier şi lumea largă din care face parte. În SUA, ferma este o
adevărată unitate socială agricolă, satul este mai mult un centru
comercial, industrial şi cultural legat de agricultură, ceea ce face ca
sociologia rurală americană să aibă în centrul atenţiei viaţa de fermă
(farm life) din unităţile răspândite într-un spaţiu agricol.
Deosebire dintre un sat şi o fermă – ca unitate de analiză în
sociologia rurală – este semnificativă, mai ales din punct de vedere
cultural. Ferma împrumută toate elementele activităţii ei, de la unelte
şi maşini agricole până la ziar, telefon, inclusiv normele de conduită şi
relaţii interumane de la oraş. Ferma este atât de tributară civilizaţiei şi
culturii urbane, încât funcţia ei în societate se reduce sau se identifică
în esenţă cu cea economică; “munca rurală şi agricolă – scrie Gillette
– este asaltată, saturată, formată, modelată şi determinată de înrâuriri
culturale … care radiază din centrele metropolitane şi centrele mai
mici”.
Satul dezvoltă, prin evoluţia sa istorică, o veritabilă cultură şi
civilizaţie (cultură şi civilizaţie ţărănească): gospodăria ţărănească,
arta ţărănească şi filosofia ţărănească, dreptul ţărănesc (obiceiul
Bucureşti, 2018 55
pământului) etc. sunt tot atâtea elemente ale civilizaţiei sau culturii
organice ţărăneşti. De aceea, în multe privinţe, oraşele noastre şi
cultura dezvoltate de ele sunt tributare, cel puţin ca izvor de inspiraţie,
culturii ţărăneşti.
Sociologul francez Henri Mendras caracterizează societatea
ţărănească (satul) prin următoarele dimensiuni:
 servitutea întinderii, confuzia rolurilor;
 schimbarea prin societatea globală (relaţia sat-oraş).
Satul, ca tip de comunitate, alcătuită din gospodării aflate în
relaţii de interdependenţă şi intercunoaştere stă la baza sociologiei
rurale româneşti.
2. Definirea ţăranului – tipul ţărănesc de personalitate

Satul a apărut prin transformarea de către oameni a mediului
natural, printr-o activitate specifică, în mediu umanizat, în mediu
social. Din punct de vedere conceptual, ţăranul ar reprezenta acea
categorie de oameni care este legată prin origine, rezidenţă, ocupaţie şi
întregul mod de viaţă şi gândire de pământ, de sat, de activitatea
agricolă.
Pentru ţăran, pământul are o triplă semnificaţie: este câmp, este
meserie (ocupaţie) şi acţiune. Ca oameni ai pământului, ţăranii “prind
parcă rădăcini” în locurile în care se fixează, devin populaţii
înrădăcinate, înlocuind orizonturile largi şi mobile ale culegătorilor şi
vânătorilor cu un orizont restrâns, neschimbat, mereu acelaşi, dincolo
de care se aşterne o altă “lume”, care este “a altora sau a nimănui”.
Este poziţia din care s-a născut nu numai ideea de sat, de aşezare, de
vatră, de cămin ci şi de glie, de patrie, de hotar. Prin apariţia
agriculturii, apar pe lângă relaţiile de rudenie (care fundamentează
comunităţile preagricole), relaţiile de vecinătate: “sângele a fost
înlocuit sau dublat cu pământul” – relaţii care determină un tip
Bucureşti, 2018 56
specific de intercunoaştere şi comunicare între membrii comunităţilor

rurale româneşti.
Ţăranii se orientează spre interior, spre bucata de pământ,
mereu aceeaşi, pe care o cultivă şi de la care aşteaptă roadele
salvatoare şi spre cer, de unde vine soarele şi ploaia (ei cultivă
“verticalitatea”).
Aşa cum a existat prejudecata că civilizaţia sătească este
omogenă, tot astfel s-a considerat că “sufletul ţărănesc” este fără
contradicţii şi fără transformări. T.Herseni scria “ţăranul reprezintă o
lume istoriceşte cu mult anterioară dezvoltării capitalismului modern,
ca o prelungire a unor vremuri cu rosturi de altă natură”. Satul
românesc nu poate fi lămurit numai prin datele lui prezente, partea cea
mai mare a culturii şi civilizaţiei lui este o creaţie a trecutului, o
prelungire a unor forme străvechi de viaţă.
Transformarea satului este istoria ţăranului, care şi-a creat
propria sa istorie. La noi, ţărănimea continuă tipare vechi de viaţă,
unele milenare, încât fără o coborâre în trecut, fără o largă perspectivă
istorică, nu putem înţelege decât frânturi din viaţa ei. Satul românesc
oglindeşte, în structura lui, pe lângă creaţiile actuale, părţi însemnate
din istoria proprie şi din istoria poporului din care îşi trage neamul
românesc originea.
Cultura şi civilizaţia românească îşi trag seva din “natura
ţărănească şi sătească”.
Conceptele de ţăran şi ţărănime trebuie reevaluate, completate,
definite în mod nuanţat, în funcţie de mutaţiile, de transformările
statusului său, socio-profesional şi cultural.
Bucureşti, 2018 57
Ţărănimea este denumire generică pentru toţi cei care locuiesc

la ţară, sunt proprietari sau coproprietari de gospodării, trăiesc din
munca prestată în aceste gospodării, dispunând uneori şi de câştiguri
auxiliare. Ei se caracterizează prin omogenitate profesională
(înţelegând prin profesie – munca pământului). Populaţia rurală fără
pământ, care se întreţine printr-o muncă salariată – scrie Jan
Sczepanski – nu intră în această categorie.
Sociologii, psihologii sociali (dar şi alţi oameni de ştiinţă)
subliniază caracterul special al relaţiilor interpersonale din
colectivităţile săteşti, care determină o anumită psihologie proprie
ţăranului, în care mentalitatea economică este predominantă şi în jurul
căreia se structurează şi celelalte dimensiuni ale personalităţii
ţăranului.
Într-o analiză asupra “sufletului ţărănesc” sociologul Ilie
Bădescu stabileşte caracterele psihologiei sociale ţărăneşti (trăsăturile
definitorii ale personalităţii ţăranului). Sistemul de referinţă îl
reprezintă cele trei caracteristici ale conştiinţei de sine ale omului – pe
care le întâlnim la D. Gusti: iubirea de sine; iubirea de alţii;
“simpatia” sau “altruismul” şi veneraţia sau sentimentul absolutului,
al caracterului trecător al individului în raport cu trăinicia eternă a
binelui şi dreptăţii, a vieţii.
Iată cum funcţionează aceste caracteristici în raport cu
personalitatea ţăranului:
 ţăranul îşi atribuie întotdeauna o poziţie modestă în lume, în
raport cu ceilalţi, cu semenii săi, cu tot ce se întâmplă, cu schimbarea
vremii, cu scurgerea anotimpurilor;
 are sentimentul că nu el este cel mai puternic şi cel mai
important lucru din universul său, ci altceva care se găseşte în afara
lui;
Bucureşti, 2018 58
 se raportează la ceilalţi şi observă lumea cu mirare, iscoditor,

dar şi cu multă veneraţie, cu mult respect;
 mai presus de iubirea de sine, ţăranul pune iubirea de celălalt
şi cooperarea cu altul, la bine şi la rău; responsabilitatea actelor sale
este decisivă;
 lumea sa îşi are propriile sale legi spaţiale şi temporale,
acestea sunt respectate şi păstrate de ţăran prin datini, obiceiuri,
norme, reguli (“justiţia patriarhal-tradiţională”);
 lucrurile şi oamenii, faptele şi întâmplările, au o anumită
ordine, ierarhie în universul său. De aici decurge o anumită
reprezentare a spaţiului şi a timpului propriu fiecărui popor. Este
vorba de acea reprezentare a spaţiului ondulat propriu poporului
român, pe care L. Blaga îl numeşte “spaţiu mioritic”;
 trăsăturile permanente ale personalităţii ţărăneşti sunt:
cooperarea, ospitalitatea, generozitatea şi toleranţa. “Ele se exprimă în
atitudinile, comportamentele ţărăneşti bazate pe un sistem normativ –
obiceiul pământului – care în societatea ţărănească acţionează prin
opinia satului; (“oamenii”, “ceilalţi”, ”ce vor spune alţii”). De aceea “
gura satului” este cea care are funcţie de interpret al obiceiului, al
datoriei şi garant al respectării normei …. Sistemul normativ are un
caracter oral şi prescriptiv”.
Aceste prescripţii comportamentale implică “toate aspectele
vieţii săteşti, începând cu momentele vieţii (naştere, căsătorie, moarte
etc.) şi terminând cu practicile productive şi cu formele manifestărilor
publice.
Odată cu schimbarea structurilor săteşti apar mutaţii şi în
personalitatea membrilor comunităţilor săteşti. Orice analiză
sociologică concretă asupra aceea ce înseamnă psihologie ţărănească,
mentalitatea ţărănească, trebuie să aibă ca punct de referinţă această
Bucureşti, 2018 59
“matrice” a personalităţii ţărăneşti, transpusă în satul şi ruralul

modern.
3. Definirea ruralului. Clasificarea conceptului “rural” este

necesară pentru a putea fi folosit în mod concret în munca ştiinţifică,
care implică, în acest caz, investigaţii interdisciplinare.
Cuvântul “rural” este folosit adesea de sociologi ca şi cum s-ar
referi la unele fenomene distincte, unice şi singulare.
“Rural” se foloseşte în mod divers, fie pentru a indica trăsăturile
unei zone fizice (geografice) sau atribuţiile unei persoane individuale,
fie a desemna cel puţin trei aspecte concrete:
1) un aspect ecologic;
2) o dimensiune ocupaţională şi
3) o componentă socio-culturală.
Dezvoltând aceste dimensiuni ale conceptului, V. Miftode
desemnează prin rural “ansamblul spaţiului în care sunt situate satele,
raporturile lor de interdependenţă şi specificitatea ecologică”. În
structura ruralului includem şi anumite populaţii care se disting în
interiorul colectivităţilor umane sau al societăţii globale prin
particularităţi:
a) ecologice (particularităţile mediului construit, distribuţia
rezidenţială, tipologiile şi funcţionalităţile localităţilor etc.);
b) economice (natura muncii, a relaţiilor de producţie, structura
surselor de venituri etc.);
c) demografice (structura populaţiei, densitatea în “spaţiul
rezidenţial”, numărul de locuitori pe “unitate” socială etc.);
d) socio-culturale (normele şi valorile dominante, mentalităţile
şi tradiţiile specifice, tipologia comportamentelor, modelele de
culturale etc.).
Bucureşti, 2018 60
Pentru ca un concept să devină operaţional, el trebuie să fie

definit precis:
1) fie printr-un aspect specific care să poată fi delimitat, să
devină criteriu unic al “ruralului”;
2) fie să se elaboreze o definiţie în care să fie cuprinse toate
dimensiunile definitorii aflate în interdependenţă. Pentru cercetările
empirice (concrete) de sociologie rurală a doua posibilitate este mai
adecvată, deoarece ar sintetiza acele atribute care permit stabilirea
gradului de “ruralitate” al unor locuri şi oameni (sau de “urbanitate”).
Persoanele şi zonele pot diferi după numărul caracteristicilor
“de tip rural” pe care le posedă. Astfel, o persoană poate trăi într-o
zonă cu densitatea populaţiei mică, poate fi fermier şi să exprime
valori “tradiţionale”, iar un altul, din aceeaşi zonă şi fermă, dar să nu
exprime valori de “tip rural”. Primul poate fi considerat mai “rural”
decât al doilea.
În sociologie se vorbeşte despre un continuum de localităţi, în
funcţie de numărul de locuitori (de la cele mai mici la cele mari), de
densitatea populaţiei sau de răspândirea (ponderea) semnelor rurale
sau urbane, alcătuit din “zona profund rurală”, “zone profund urbane”
sau “zone mai puţin rurale” sau “zone mai puţin urbane” (aflate în
procese de “urbanizare” sau “ruralizare”).
Caracteristicile rurale sau urbane ale unui individ prezintă
“grade de intensitate” în funcţie de relaţiile de intercunoaştere, de
vecinătate, de izolare, de inovare sau tradiţionalism, de acceptare a
“ritmurilor lente” sau a “ritmurilor rapide”; de aderare la agricultură
sau la activităţile neagricole, de transformare individuală,
comportamentală, a concepţiilor şi atitudinilor etc.
Ruralii pot fi definiţi şi în funcţie de “tipul empiric” de
referinţă: un anumit comportament; zona de origine sau zona
Bucureşti, 2018 61
rezidenţială, pe baza căruia se pot stabili ipotezele legate de celelalte

dimensiuni ale ruralităţii.
George M.Marica identifică următorul set de variabile în
funcţie de care putem defini ruralul, raportat la urban – comunităţile
rurale la cele urbane:
a) ocupaţiile locuitorilor;
b) caracteristicile ecologice;
c) densitatea populaţiei;
d) dimensiunea aşezării umane/număr de locuitori;
e) stratificarea socială;
f) omogenitatea şi eterogenitatea socio-culturală;
g) mobilitatea socială;
h) tipul de interacţiune socială;
i) tipul de solidaritate socială.
Sociologul G. Hoyois defineşte ruralul prin “notele constitutive
ale ruralităţii”:
a) trăsătura cea mai vizibilă a peisajului rural este amenajarea
teritoriului de către om într-un scop economic;
b) slaba densitate a locuinţelor;
c) apartenenţa la rural.
Apar astfel moduri şi grade de integrare, de apartenenţă a
persoanelor în mediul rural în funcţie de comportamentul acestora.
Poate fi:
1) un ataşament economic întâlnit la:
a) cei care au ca principală ocupaţie şi sursă de subzistenţă
agricultura;
b) la locuitorii satelor care îndeplinesc servicii pentru
populaţia din rural: medici, comercianţi, profesori etc.;
c) la persoanele cu rezidenţa în rural, care nu exercită în sat
activitatea profesională;
Bucureşti, 2018 62
2) un ataşament psihologic
a) faţă de valorile tradiţionale;
b) faţă de “un mediu liniştit”;
c) în virtutea vecinătăţii familiale;
d) din interese economice;
e) în virtutea petrecerii unei perioadei din viaţă în “rural”
etc.
3) sau în opoziţie cu primele două, detaşarea, ruperea de rural,
“aversiune”, respingerea valorilor ruralului etc.
În sociologia americană, ruralii se definesc prin indicatorii:
sursă de venituri şi rezidenţa acestora. Se distinge astfel:
componenta rurală propriu-zisă care implică, persoanele care au o altă
sursă de subzistenţă decât agricultura şi componenta agrară, care
include pe cei care îşi asigură existenţa, în acest mediu, prin
activitatea agricolă. Alvin Bertrand distinge, prin “rural-farm” de
rural-nonfarm”, persoanele cu rezidenţa şi ocupaţia în agricultură de
cele care au doar rezidenţa în rural, iar ocupaţiile sunt în domenii non-
agricole.
Ca o sinteză a tuturor caracteristicilor ruralului la care ne-am
referit, reţinem “schema operaţională” a sociologului V. Miftode:
Indicatorii principali ai ruralităţii

Criterii Nivelul individual (I) Nivel social (II)
venit pe cap de locuitor sector productiv dominant
1. Economic
natura veniturilor structura activităţilor
tipul de localitate
2. Ecologic tipul de locuinţă
densitatea locuinţelor
ocupaţie, profesie densitatea populaţiei
3. Demografic
nivel de instrucţie număr de locuitori
utilizarea timpului liber tipologia unităţilor culturale
4. Cultural-afectiv
intensitatea relaţiilor directe valori, norme, mentalităţi, tradiţii specifice
Bucureşti, 2018 63
Rezumat
În sociologia rurală conceptele: sat, ţăran, rural, sunt
fundamentale, definirea lor exactă şi completă implicând cunoaşterea
atât a dimensiunilor teoretice ale acestor concepte, dar mai ales a
caracteristicilor specifice, concrete.
Satul a apărut odată cu sedentarismul, prin “fixarea” unei
populaţii într-un cadru natural pe care l-a transformat în mediu social.
Satul reprezintă o comunitate socio-economică relativ
autonomă, alcătuită dintr-un conglomerat de gospodării individuale şi
dintr-o reţea specifică de statusuri şi roluri legate de muncile agricole
ţi de o anumită viaţă politică, morală, culturală.
“Ruralul” se foloseşte pentru a desemna cel puţin trei aspecte
concrete: 1) un aspect ecologic; 2) o dimensiune ocupaţională; 3)
componente socio-culturale.
Din punct de vedere conceptual, prin “ţăran” desemnăm acea
categorie de oameni care este legată prin origine, rezidenţă, ocupaţie şi
întregul mod de viaţă şi gândire de pământ, de sat, de activităţile
agricole.
Conceptul specific al relaţiilor interpersonale din colectivităţile
săteşti bazate pe norme, valori, tradiţii, determină o anumită
psihologie, proprie ţăranului, în care mentalitatea economică este
predominantă şi în jurul acesteia se structurează şi celelalte
dimensiuni ale personalităţii ţăranului.
Bibliografie
1. Bădescu, I. – De la comunitatea rurală la comunitatea urbană,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980
2. Marica, G.E. – Studii sociologice, Fundaţia Culturală Română,
Cluj-Napoca, 1997
Bucureşti, 2018 64
3. Miftode, V. - Elemente de sociologie rurală, Editura Didactică şi

Pedagogică,Bucureşti, 1984
CAPITOLUL V
ȘCOALA MONOGRAFICĂ DE LA
BUCUREȘTI
Concepte – cheie:
Bucureşti, 2018 65
- interdisciplinaritate
- metoda monografică
- unitate socială
În România interbelică, în sânul sociologiei se conturează o
serie întreagă de curente, de diferite orientări. Dar cel mai important
curent al sociologiei din acea perioadă, este cel promovat de aşa-
numita ŞCOALA DE LA BUCUREŞTI, întemeiată şi condusă de
profesorul Dimitrie Gusti (1880-1955). Şcoala iniţiată de profesorul
Gusti, cunoscută şi sub numele de ŞCOALA MONOGRAFICĂ DE
LA BUCUREŞTI, este cea dintâi şcoală sociologică românească.
Sistemul de sociologie al profesorului Gusti se va închega după
1920, în perioada “bucureşteană”. În această perioadă se vor iniţia
“campaniile monografice”, care prin amploarea şi originalitatea lor
vor avea un mare ecou pe plan mondial. În fine, în aceeaşi perioadă, se
constituie ŞCOALA SOCIOLOGICĂ DE LA BUCUREŞTI care a
dominat timp de 25 de ani întreaga viaţă ştiinţifică şi culturală a ţării.
Componentele şcolii, catedra, seminar sociologic, publicaţiile
trebuie privite ca părţi ale unui întreg ştiinţific şi funcţional,
subordonate unei acţiuni social-culturale la scara întregii ţări (în
concepţia Şcolii de la Bucureşti, activitatea culturală de masă este o
parte integrată a sistemului de ştiinţe sociale preconizat, care
culminează în pedagogia acţiunii sociale).
ŞCOALA MONOGRAFICĂ DE LA BUCUREŞTI presupune,
ca orice altă şcoală sociologică, o doctrină, un corpus de teorii şi
principii călăuzitoare, o anumită abordare a problemelor şi un punct
de vedere metodologic. Profesorul Dimitrie Gusti a elaborat un sistem
de sociologie, etică şi politică, care reprezintă prima încercare de acest
gen din istoria gândirii sociologice româneşti. Noi ne vom ocupa
numai de contribuţia lui Gusti pe tărâm sociologic, făcând abstracţie
de sistemul său de etică şi politică. În sistemul de sociologie al
Bucureşti, 2018 66
conducătorului ŞCOLII DE LA BUCUREŞTI, putem distinge două

mari părţi:
1. teoria sociologică;
2. metoda monografică (de la care şcoala îşi va primi numele).
Profesorul Gusti îşi construieşte teoria sociologică pornind de
la definirea obiectului sociologiei şi, implicit, a raporturilor
sociologiei cu celelalte ştiinţe sociale. Sociologia este un sistem de
cunoaştere a realităţii sociale prezente, singura realitate adevărată. De
aceea, sociologia nu reconstruieşte realitatea, aşa cum face istoria cu
societăţile dispărute. Sociologia nu trebuie confundată cu filosofia
socială. Gusti respinge filosofia socială speculativă, care abordează în
mod abstract esenţa societăţii, pe cale deductivă, opunându-i acesteia
necesitatea cercetării fenomenelor vii ale realităţii sociale (această
idee de bază, importantă în sistemul său, o va pune Gusti la baza
cercetărilor monografice).
Sociologia, nefiind singura ştiinţă socială, se impune o
clasificare a ştiinţelor sociale. Gusti împarte aceste ştiinţe în două
categorii: statice şi dinamice. Cele statice se ocupă cu analiza unor
fenomene sociale înfăptuite, existente, iar cele dinamice (etica şi
politica) cercetează fenomenele sociale în devenire. În timp ce
ştiinţele sociale statice sunt ştiinţe de constatare, explicative, cele
dinamice au un caracter normativ, de apreciere şi valorificare.
Ştiinţele sociale statice, la rândul lor, pot fi:
1) ştiinţe care studiază unele fenomene sociale parţiale,
aspectele parţiale ale realităţii sociale, cum sunt fenomenele juridice,
economice, lingvistice etc. Toate acestea sunt ştiinţe sociale
particulare (economia, politica, ştiinţa juridică, lingvistică etc.);
2) întreaga realitate socială însă, în toată complexitatea ei, ca
totalitate, constituie obiectul de cercetare al sociologiei. Pentru Gusti
sociologia este ştiinţa “societăţii ca totalitate”.
Bucureşti, 2018 67
Prin acest punct de vedere, sociologul român depăşeşte pe mulţi

dintre predecesorii şi contemporanii săi, care explicau viaţa socială
prin “factori” biologici, economici, psihologici, juridici, culturali etc.
Idea “matcă” a lui Gusti este aceea a unei sinteze sociologice a
tuturor disciplinelor sociale particulare, stăruind asupra unităţii
cunoaşterii. “Între sociologie şi ştiinţele sociale particulare există un
raport de intimă reciprocitate. Sociologia se întemeiază pe rezultatele
ştiinţifice sociale particulare, căci numai în cunoaşterea analitică
progresivă a părţilor stă condiţia de suverană cunoaştere şi stăpânire a
tot-ului. Ştiinţele sociale la rândul lor au nevoie de reflecţiile
sociologiei, căci fiecare din ele are imperioasă nevoie de cunoaşterea
generală a legăturii problemelor lor cu problemele celorlalte ştiinţe
sociale …”.
Realitatea socială constă dintr-o “îmbinare de nenumărate
mănunchiuri de oameni, de nenumărate unităţi sociale, foarte variate
şi împrăştiate pe întreg globul”. De aceea, afirmă Gusti, sociologia ca
ştiinţă a realităţii sociale va trebui să fie o ştiinţă a unităţilor
sociale”. Folosind mai multe criterii (gradul de consistenţă,
obiectivare şi durată), Gusti distinge trei feluri de unităţi sociale:
1) Comunităţi sociale, acele unităţi sociale care au păstrat ceva
din autonomia unităţilor sociale elementare, adică sunt forme
organice, aproape complete de viaţă socială, cu o puternică legătură
interioară şi cu o durată mare. Comunităţile sociale constrâng aproape
până la anihilare pe membrii componenţi, căci aceştia n-au libertatea
să aleagă şi nici să le părăsească după voie (o astfel de comunitate este
familia);
2) Instituţiile sociale sunt unităţi sociale apărute mai târziu,
prin cristalizarea şi obiectivarea deprinderilor sociale astfel încât să se
poate desprinde de anumiţi indivizi, putând să-i înlocuiască pe unii cu
alţii. Instituţiile nu mai au membri, ci funcţionari, slujitori, care au
Bucureşti, 2018 68
libertatea de a intra sau ieşi din instituţie, iar înlăuntrul ei trebuie să-şi
respecte normele. Cea mai mare instituţie este statul cu organele lui
administrative;
3) Grupurile sociale sunt unităţi sociale libere, create prin
voinţa părţilor, care se constituie uşor şi se desfac uşor, iar înlăuntrul
lor asigură membrilor o iniţiativă personală relativ mare. Acest gen de
unităţi sociale, cum sunt cluburile, asociaţiile sportive, literare etc., se
bazează fie pe simpatia pură, fie pe diferite interese.
Unităţile sociale, precizează Gusti, înseamnă întotdeauna un
plus faţă de indivizii componenţi “dar plusul acesta se obţine prin
sinteză şi nu poate dăinui în afară de indivizi”.
Unitatea socială are caracterul de totalitate, numai atât cât o
totalitate nu înseamnă nimic dacă nu ţinem seama de toate părţile
organice sau funcţionale din care este alcătuită.
În continuare, sistemul sociologic gustian îşi pune problema
esenţei realităţii sociale. Situându-se pe o poziţie voluntaristă, şeful
Şcolii de la Bucureşti afirmă că esenţa realităţii sociale este voinţa
socială, atribuindu-i acesteia un rol determinat în dezvoltarea socială.
Viaţa socială ar fi elementul primordial şi esenţial al tuturor
manifestărilor sociale (activităţilor: economice, morale, faptelor
politice, obiceiurilor juridice şi religioase).
Unităţile sociale, indiferent sub ce formă se prezintă ele (sat,
oraş, familie, şcoală, gospodărie, club, breaslă, stână, biserică etc.), se
prezintă ca manifestări: economice, spirituale, politice şi juridice.
Manifestările economice şi spirituale alcătuiesc categoria
manifestărilor constitutive (pentru că sunt însăşi substanţa sau materia
vieţii sociale). Activităţile sau manifestările constitutive ale societăţii
nu se pot dezvolta fără o reglementare a lor, fără existenţa unor
manifestări care să le coordoneze, să le conducă, să le administreze şi
Bucureşti, 2018 69
să le reglementeze. Acest rol de natură regulativă sau funcţională

revine manifestărilor politice şi juridice.
Manifestările, al căror ansamblu alcătuieşte realitatea socială, se
realizează sub influenţa cadrelor vieţii sociale. Manifestările sunt
condiţionate de acţiunea simultană a mai multor cadre (sau factori):
cosmic (sau cosmologic), biologic, psihologic şi istoric. Cadrele vieţii
sociale sunt reduse de Gusti la două tipuri de categorii:
1) cadre naturale (cosmic şi biologie);
2) cadre sociale (psihic şi istoric).
Cadrele sau mediul reprezintă condiţii ale genezei realităţii
sociale (concepute ca ansamblul celor patru manifestări) şi nu sunt
altceva decât “virtualităţi”, “potenţialităţi”.
Deci, realitatea socială este un ansamblu de manifestări
(economice, spirituale, juridice şi politice) a căror realizare are loc sub
influenţa celor patru factori sau cadre ale vieţii sociale, înlăuntrul unor
unităţi sociale (satul, oraşul, familia, şcoala etc.), esenţa unităţilor
sociale este voinţa socială. După formula lui Gusti, manifestările
sociale sunt determinate de suma voinţei şi a cadrelor:
M = V+C
Existenţa acestor elemente (cadre, voinţă socială, manifestări)
ridică problema raporturilor dintre ele. Care este raportul dintre voinţă
şi cadre? Care este raportul dintre voinţă şi manifestări; care este
raportul dintre cadre şi manifestări; care este, în fine, raportul dintre
diferitele cadre între ele, precum şi între manifestări între ele? La
aceste întrebări, Gusti încearcă să răspundă prin ceea ce el numea
Legea paralelismului sociologic. De fapt, este vorba de cinci
raporturi de paralelism.
Rezumând, elementele fundamentale ale teoriei gustiene sunt:
1) teza după care sociologia este ştiinţa societăţii ca totalitate;
Bucureşti, 2018 70
2) rolul sociologiei de a realiza sinteza tuturor ştiinţelor sociale

particulare (raporturile sociologiei cu celelalte ştiinţe sociale);
3) societatea concepută ca fiind compusă din unităţi sociale
(adică din grupuri de oameni);
4) conceptul de voinţă socială (esenţa unităţilor sociale);
5) manifestările, ca desfăşurare de voinţă, a căror totalitate
reprezintă realitatea socială;
6) cadrele, adică factorii care condiţionează manifestările;
7) paralelismul sociologic, care ar guverna manifestările şi
cadrele.
Alături de teoria sociologică, un loc important în cadrul
sistemului gustian de sociologie îl deţine metoda monografică. De
altfel, Dimitrie Gusti îşi va denumi sistemul său sociologic, sociologie
demografică, iar şcoala întemeiată de el se va numi monografică
(“Şcoala monografică de la Bucureşti”). Cele mai valoroase şi
originale contribuţii ale şcolii se înscriu tocmai pe tărâm metodologic,
investigaţiile monografice fiind apreciate ca fiind contribuţia
românească cea mai cunoscută pe plan naţional şi internaţional.
Profesorul Gusti va ajunge la precizarea metodei sale în urma
unei analize critice a situaţiei sociologiei pe plan mondial, identificând
două tendinţe: una – pe care el o numeşte de “speculaţie pură” şi alta –
de “strângere neordonată de material”. Această stare de fapt impunea
cu necesitate “îmbinarea sociologiei cu metoda monografică”.
“Sociologia monografică îmbină într-o nouă sinteză teoria cu faptele,
dând celei dintâi un conţinut şi o fundamentare, iar celei din urmă o
formă raţională şi o structură ştiinţifică”.
Unul din cele mai mari merite ale întemeietorului Şcolii de la
Bucureşti este faptul că, spre deosebire de sociologia vremii (mai ales
cea europeană), care practica o sociologie “de cabinet şi de salon”, el a
înţeles necesitatea ca sociologia să coboare pe teren, să cerceteze
Bucureşti, 2018 71
direct realitatea socială: “sociologia trebuie să părăsească metoda

indirectă de interpretare a faptelor culese de alţii şi să devină o ştiinţă
vie de observaţie nemijlocită. În locul omului şi al societăţii abstracte,
sociologia va cunoaşte realitatea lor concretă”.
Gusti ia atitudine critică nu numai faţă de metoda indirectă a
sociologiei speculative (metoda “speculativă”), ci şi faţă de metodele
folosite de sociologii timpului în cercetarea empirică a realităţii
sociale:
a) metoda anchetelor;
b) metodele statice;
c) metoda impresionistă;
d) sociografia;
e) procedeele matematice;
f) metoda monografiilor de familie ale lui L. Play.
Singura metodă – conchide Gusti – capabilă să asigure
observaţia directă este monografia sociologică.
 Esenţa metodei sale monografice este, după definiţia dată de
Gusti, observaţia directă, înţelegând prin această metodă cercetarea,
investigarea, culegerea de fapte. Observaţia directă – componenta
principală a metodei monografice gustiene – trebuie să se îmbine cu
experimentul (observaţia provocată), cu intuiţia obiectivă şi cu metoda
statistică. Rezultă că metoda monografică este o metodă complexă,
care îşi încorporează mai multe metode: “întrucât socotit monografiile
sociologice ca mijloace perfecţionate de observaţie, care îmbină
intuiţia, trăirea şi înţelegerea cu măsurarea, cu statistica şi
reconstituirea trecutului, nu ne-am gândit să înlăturăm prin ele nici
una din metodele existente, ci trebuie să legăm pe acestea mai strâns
de realitate şi să dăm întâietate observaţiei directe, cât mai amănunţită
şi cât mai precisă într-o nouă ordine metodologică pentru scopurile
cele mai înalte ale cunoaşterii omeneşti”.
Bucureşti, 2018 72
 O altă trăsătură caracteristică a metodei monografice constă

în realizarea ei ca cercetare integrală a unei unităţi sociale. În
conformitate cu paradigma teoretică a lui Gusti, oraşul sau satul
trebuie abordate cu toate manifestările şi cadrele care le condiţionează.
 În acelaşi timp, avem de-a face cu o metodă colectivă. Gusti
a înţeles că însăşi complexitatea realităţii sociale reclamă abordarea
interdisciplinară a acesteia. În consecinţă, se alcătuiau echipe
monografice interdisciplinare, ceea ce a constituit o noutate în materie
de organizare a muncii ştiinţifice în sociologie. Pentru efectuarea
monografiei unui sat, se alcătuia o adevărată brigadă ştiinţifică
complexă, alcătuită dintr-un număr de specialişti, variind de la 40-50
până la 80-90 de persoane. Pe baza principiului diviziunii muncii, în
cadrul unor astfel de brigăzi se cereau nouă echipe de lucru care
grupau specialişti pentru fiecare cadru şi pentru fiecare manifestare,
precum şi o echipă numită a unităţilor şi proceselor sociale.
În componenţa fiecăreia dintre cele nouă echipe intrau – alături
de profesori, cercetători sau reprezentanţi ai diferitelor specialităţi
profesionale – studenţi încadraţi în funcţie de profilul facultăţii, într-o
echipă sau alta (studenţii care urmau sociologia lucrau în echipa
unităţilor sociale).
În cercetările sociologice actuale sunt din ce în ce mai frecvent
folosite echipe interdisciplinare, socotite a fi cea mai eficientă formă
de organizare a muncii de cercetare, chiar dacă – aşa cum remarca
profesorul Henri H. Stahl – “nu se ştie însă de către toţi practicienii, că
cel dintâi în lume care a gândit şi realizat asemenea cercetări prin
echipe complexe a fost profesorul Dimitrie Gusti”.
În concepţia Şcolii de la Bucureşti, monografia sociologică nu
era numai o modalitate de cercetare a realităţii sociale, ci o
întreprindere cu multiple valori şi roluri. Aşa cum ţinea profesorul D.
Bucureşti, 2018 73
Gusti să sublinieze atât la cursurile predate, cât şi în diversele sale

lucrări publicate, monografia are:
1) O misiune ştiinţifică;
2) O misiune educativă;
3) O misiune administrativ-politică.
D. Gusti susţinea ideea că o bună administraţie şi o politică
ştiinţifică au nevoie de material de informaţie şi de documentare
asupra realităţii prin intermediul monografiilor sociologice.
4) O misiune culturală şi etică.
 O cercetare monografică se desfăşura în trei etape
principale:
1) pregătirea preliminară;
2) munca de teren (adică culegerea datelor);
3) utilizarea ştiinţifică a datelor strânse.
Ceea ce servea drept ghid metodologic era tocmai schema
sistemului de sociologie a lui D.Gusti.
În ceea ce priveşte ordinea în care trebuiau investigate
componentele unei unităţi sociale, Gusti făcea recomandarea
metodologică ca cercetarea să înceapă cu cadrele, apoi să se treacă la
manifestări şi, totodată, să se insiste în mod egal asupra tuturor
acestora.
 Monografia sociologică ca metodă a cunoscut o serie de
tehnici, pe care Şcoala de la Bucureşti le-a folosit la investigarea
directă a realităţii sociale. Unele tehnici de culegere şi păstrare a
datelor reprezintă contribuţii originale ale Şcolii şi pot fi folosite şi azi
într-o cercetare sociologică. Punerea la punct a unui sistem de fişe
(fişe de informatori, fişe de răspândire, fişe de frecvenţă, fişe de
circulaţie etc.) permitea echipelor de monografişti să exploreze
exhuasiv un fenomen sau altul şi, în acelaşi timp, să ordoneze
materialul cules. Pentru înregistrarea manifestărilor cultural-artistice
Bucureşti, 2018 74
se folosea fonograma (mai ales pentru cântece, povestiri etc.). Merită

a fi subliniat faptul că filmul sociologic a fost realizat pentru prima
oară în ţara noastră, aşa după cum primele expoziţii sociologice se vor
organiza de către Catedra de sociologie condusă de profesorul
Dimitrie Gusti. Dintre tehnicile observaţiei directe, cele mai des
folosite erau observaţia participantă şi interviul în formele sale mai
puţin structurate (cel mai adesea folosindu-se “convorbirea”), precum
şi forme ale observaţiei indirecte, dar întotdeauna ca subordonate
observaţiei directe.
Prin intermediul monografiilor sociologice, Dimitrie Gusti îşi
propuse să cerceteze – conform unui vast program – satul românesc,
astfel încât, după ce ar fi fost monografiate toate localităţile rurale, să
se ajungă la ceea ce el numise “ştiinţa naţiunii”. Cu alte cuvinte,
sociologul român aspira la o cunoaştere a naţiunii noastre prin
monografii sociologice. În acest scop, începând cu anul 1925 au
început “campaniile” monografice, ele continuând până în 1946.
În circa două decenii numai, au fost monografiate 626 de sate,
la care se adaugă monografii de oraşe, de zone.
Monografiile au dus la acumularea unor date deosebit de
valoroase pentru cunoaşterea obiectivă a satului românesc interbelic.
Amploarea fără precedent a cercetărilor monografice din ţara
noastră a permis câştigarea unei experienţe ştiinţifice bogate pe plan
metodologic care au fost sintetizate într-o serie de îndrumări
metodologice.
Pe linia realizărilor Şcolii, se înscrie şi crearea Muzeului Satului
şi editarea celor patru volume din Enciclopedia României.
Realizările şi experienţa Şcolii de la Bucureşti nu numai că au
avut un ecou internaţional, atrăgând atenţia asupra mişcării ştiinţifice
din ţara noastră, dar ele au exercitat o influenţă asupra sociologiei
dintr-o serie de ţări.
Bucureşti, 2018 75
Rezumat
Şcoala iniţiată de profesorul Gusti, cunoscută şi sub numele de

ŞCOALA MONOGRAFICĂ DE LA BUCUREŞTI, este cea dintâi
şcoală sociologică românească.
În sistemul de sociologie al conducătorului ŞCOLII DE LA
BUCUREŞTI, putem distinge două mari părţi:
1. teoria sociologică;
2. metoda monografică (de la care şcoala îşi va primi numele).
Realitatea socială constă dintr-o îmbinare de nenumărate
mănunchiuri de oameni, de nenumărate unităţi sociale, foarte variate
şi împrăştiate pe întreg globul.
Metoda monografice constă în realizarea ei ca cercetare
integrală a unei unităţi sociale. În conformitate cu paradigma
teoretică a lui Gusti, oraşul sau satul trebuie abordate cu toate
manifestările şi cadrele care le condiţionează.
În acelaşi timp, avem de-a face cu o metodă colectivă. Gusti a
înţeles că însăşi complexitatea realităţii sociale reclamă abordarea
interdisciplinară a acesteia. În consecinţă, se alcătuiau echipe
monografice interdisciplinare, ceea ce a constituit o noutate în materie
de organizare a muncii ştiinţifice în sociologie. Pentru efectuarea
monografiei unui sat, se alcătuia o adevărată brigadă ştiinţifică
complexă, alcătuită dintr-un număr de specialişti, variind de la 40-50
până la 80-90 de persoane. Pe baza principiului diviziunii muncii, în
cadrul unor astfel de brigăzi se cereau nouă echipe de lucru care
grupau specialişti pentru fiecare cadru şi pentru fiecare manifestare,
precum şi o echipă numită a unităţilor şi proceselor sociale.
În circa două decenii numai, au fost monografiate 626 de sate,
la care se adaugă monografii de oraşe, de zone.
Bucureşti, 2018 76
Crearea Muzeului Satului şi editarea celor patru volume din Enciclopedia

âniei reprezintă doar o parte a realizărilor Şcolii Monografice de la Bucureşti.
Bibliografie
1. Boiangiu, Florentina Sociologie rurală. Repere teoretice şi metodologice,

USAMV-IDD, Bucureşti , 2005
2. Larionescu, Maria Istoria sociologiei româneşti, Bucureşti, 2007
CAPITOLUL VI
MOBILITATEA SOCIALĂ
Concepte – cheie:
- mobilitate socială
- migraţiile
- navetismul
- reconversia forţei de muncă
- gospodăria ţărănească
1. Mobilitatea socială. Proces social complex – în care se

reunesc toate modificările parţiale sau totale ale poziţiilor oamenilor
în societate. Mobilitatea socială cunoaşte modificări diferite datorită
aplicării unor modele de creştere economică, diferenţiate de la o ţară
la alta, devenind unul dintre indicatorii şi factorii importanţi ai
progresului economic şi social. Astfel, se explică interesul major faţă
de fenomenele de mobilitate sociale, interes manifestat atât de factorii
Bucureşti, 2018 77
politici, cât şi de diferiţi specialişti: sociologi, economişti, demografi,

urbanişti etc.
Conceptul de mobilitate socială a fost definit, în 1927, de
către sociologul american P. Sorokin ca fiind “deplasarea indivizilor
în spaţiul social”. Spaţiul social este determinat de câteva
coordonate: statusul familial, poziţia socială, naţionalitatea, cetăţenia,
religia, grupul ocupaţional, partidul politic, statusul economic etc.
În sociologia contemporană, deşi nu există o accepţie unanimă
şi univocă a termenului de mobilitate socială, totuşi se menţine un
element invariant: mobilitatea socială înseamnă schimbare,
deplasarea persoanelor într-un spaţiu social dat, în urma cărora îşi
schimbă pe componente sau în totalitate poziţia lor socială.
Tipologia mobilităţii sociale. După următoarele criterii de
tipologizare, apar şi formele corespunzătoare de mobilitate socială:
1) după componentele poziţiei sociale care se modifică,
modificarea poate fi geografică, profesională, instrucţională, a
rolului sau statusului social;
2) după diferenţa în ierarhia socială dintre poziţia socială
însuşită şi cea anterioară, mobilitatea este ascendentă, când noua
poziţie este superioară, şi este descendentă, când se coboară în
ierarhia socială. Mobilitatea socială ascendentă se exprimă (fie pe
parcursul vieţii unei generaţii, fie de la o generaţie la alta) prin
trecerea de la un anumit tip de muncă la alt tip (de la muncă de ţăran
în agricultură la munca de tip industrial, de la munca fizică la cea
intelectuală) şi este însoţită, de regulă, de creşterea nivelului
instrucţiei şcolare, de schimbarea calificării. Mobilitatea socială
descendentă apare, mai ales, în mişcarea intergeneraţii, dar nu sunt
excluse cazurile în care se manifestă pe parcursul vieţii aceleiaşi
persoane;
Bucureşti, 2018 78
3) după momentul generaţional sau biografia la care se

raportează schimbarea, mobilitatea este intrageneraţională (sau
biologică) atunci când noua poziţie socială este raportată la poziţia
anterioară, şi respectiv intergeneraţională dacă raportarea se face
între poziţiile sociale la un moment dat al vieţii (de exemplu,
momentul căsătoriei sau al apariţiei primului copil în familie) a doi
sau mai mulţi agenţi sociali înrudiţi din două sau mai multe generaţii
succesive (de obicei tată-fiu sau bunic-tată-fiu);
4) după caracteristica de timp a procesului, mobilitatea socială
poate fi temporală, când se realizează pe durate limitate, sau
definitivă;
5) după componenta agentului social (criteriu mai puţin utilizat
în analizele concrete, mobilitatea poate fi individuală sau de grup.
Sociologii disting următoarele tipuri de mobilitate:
1) Mobilitatea orizontală, care se produce după deplasarea de
la un status (poziţie) spre un alt status de acelaşi nivel (schimbarea
doar a locului de muncă) având un prestigiu asemănător şi deci fără
schimbarea poziţiei sociale;
2) Mobilitatea verticală prin care indivizii trec de la un status
social la altul, spre nivele superioare, cât şi spre nivele inferioare,
după diferite grade ale ierarhiei, adică schimbarea poziţiei sociale de
la un strat de altul (ex.: mobilitatea intergeneraţională sau
interageneraţională).
O formă specifică de manifestare a mobilităţii, cu implicaţii în
comunităţile rurale o reprezintă mobilitatea spaţială, geografică sau
teritorială.
Acestea se manifestă:
 sub forma unor migraţii ale unei părţi a populaţiei din
mediul rural spre cel urban, sau prin trecerea unei persoane dintr-o
localitate urbană în alta, tot urbană, prin schimbarea locului de muncă,
Bucureşti, 2018 79
sau dintr-o localitate rurală în alta, tot rurală; sau din mediul urban în
cel rural, prin reconversia forţei de muncă;
 mobilitatea dintre localităţile în care sunt situate locurile de
muncă spre localităţile rezidenţiale, în cazul mişcărilor pendulatorii
sau navetismului.
Mişcarea teritorială este o mobilitate de creştere, determinată
de procesul de dezvoltare industrială, de modernizarea structurilor
economice productive.
În ţara noastră această mişcare s-a manifestat prin migraţia
masivă a populaţiei rurale către oraşe, proces ce a determinat
feminizarea forţei de muncă din agricultură şi îmbătrânirea
demografică a populaţiei ocupate în agricultură.
Navetismul este o formă specifică de mobilitate teritorială, care
se manifestă prin pendularea unor persoane între localităţile de
domiciliu şi cele de muncă (de regulă din localităţile rurale aflate în
apropierea oraşelor, a unor zone industrializate etc.).
Investigarea fenomenului migraţional impune abordarea
următoarelor probleme:
1) raportul migraţiilor cu celelalte fenomene şi procese sociale;
2) cauzele şi factorii care determină migraţia (aspectele
economice la care se adaugă şi alţi factori: tradiţiile, mentalităţile;
rolul jucat de unele instituţii culturale etc.;
3) consecinţele socio-economice, culturale şi psihologice ale
migraţiei, atât în zonele de plecare cât şi în zonele de primire.
Cercetările socio-demografice ne permit să reţinem câteva
caracteristici asupra procesului de mobilitate socială:
 mobilitatea profesională, precedată de mobilitatea pe linie
instructiv-educativă, caracterizează într-o măsură prioritară populaţia
rurală, în special componenta sa principală, populaţia activă;
Bucureşti, 2018 80
 întregul ruralul se caracterizează printr-o accentuată

mobilitate profesională şi educaţională la nivelul grupelor de vârstă în
general, mai tineri, şi care îşi desfăşoară activitatea preponderent în
ramuri cu profil neagricol;
 schimbările survenite în structura socială a comunităţilor
rurale (în perioada de referinţă) sunt determinate de creşterea tipurilor
de familii mixte şi nonagrare, de sporirea categoriilor sociale cu status
“muncitoresc”;
 schimburi petrecute în dimensiunea demografică şi social-
economică a familiilor din rural, le apropie tot mai mult de
coordonatele demografice ale familiei urbane;
 existenţa unor diferenţe între mediul social rural şi cel urban
a unor decalaje între veniturile populaţiei rurale, în nivelul de cultură,
în psihologia ruralilor etc.
2. Perspectiva comunităţilor rurale

În societatea contemporană, ruralul dobândeşte dimensiuni noi,
cunoaşte profunde transformări şi mutaţii prin care se manifestă ca o
realitate complexă, uneori contradictorie, care nu-şi pierde însă
identitatea, nu dispare şi nici nu este asimilat de urban. Profilul actual
al ruralului este răspunsul la acel “sfârşit al ţăranilor” lansat de Henri
Mendras sau de “urbanizare a ruralului” preconizat de către Placide
Rambaud. Comunităţile rurale nu dispar, ele au o dinamică proprie
care permite pătrunderea noului, stabilirea unor relaţii de
interdependenţă cu urbanul. Are loc un proces de constituire a
continuum-ului rural-urban, şi în primul rând al unor zone suburbane
şi periurbane.
“Conceptul de continuu rural-urban – subliniază V. Mitrofan –
este operaţional – în plan metodologic şi tehnic, sintetizând
Bucureşti, 2018 81
complexitatea funcţională, specificitatea şi diversitatea acestor tipuri

de comunităţi umane.
În acest sens au apărut o serie de concepte: “spaţiu semiurban
sau suburban, periurban, satele de vacanţă, satele dormitor, care
întâresc ideea existenţei unei zone rurale modernizate sau pe cale de
modernizare şi dezvoltare.
Din datele cu privire la evoluţia ponderii ruralului în ansamblul
societăţii şi din tendinţele actuale ale raporturilor dintre oraşe şi sate
se desprind două concluzii:
a) ruralul tinde spre stabilitate în jurul unei anumite mărimi din
spaţiul social, nu mai mic de 15% şi nu mai mare de 25% în ţările deja
urbanizate sau 40% în ţările “cu tradiţie rurală care-şi pot conserva o
asemenea pondere”.
De exemplu, în Anglia, ruralul reprezenta 22% în 1970 şi 25%
în 1990; în SUA – 26% în 1970, şi 25% în 1990;
b)”ofensiva” spontană a urbanului în condiţiile ţărilor dezvoltate
– continuă până la limita “maximei asimilării” a ruralului după care
urmează o perioadă de “reflux” (de descreştere urbană) şi chiar de
reconstrucţie rurală.
Modelul japonez ilustrează posibilitatea unităţii tradiţiei şi
inovaţiei şi a continuităţii existenţei satului tradiţional alături de oraşul
(ultra) modern, dovedind că satul şi oraşul pot coexista în sânul
aceleiaşi societăţi industrializate. Mai mult, satul poate oferi oraşului
modern, modele culturale viabile (mai ales comportamentale şi
atitudinale) izvorâte din normele anterioare, săteşti, tradiţii
arhitecturale şi alte semne specifice naţionale, care conferă
originalitate şi o largă coloratură întregii societăţi.
Sociologul Henri Mendras preconiza următorul “model ideal al
unei colectivităţi rurale de mâine”; - un “orăşel” numărând în jur a
5000 de locuitori, 10000 maximum; înconjurat de cătune şi ferme
Bucureşti, 2018 82
agricole, având o populaţie rezidenţială risipită la ţară. Societatea

rurală, în contextul regiunii, şi-ar găsi caracteristicile rurale în altă
dată (care au fost răsturnate de industrializare şi exodul rural):
1) omogenitate culturală, datorită participării la civilizaţia
dominantă la societăţii globale şi nu la particularităţile locale,
tradiţionale;
2) diversitate socială datorită prezenţei a numeroase activităţi,
de servicii şi a unei populaţii rezidenţiale numeroase;
3) coeziunea raporturilor sociale, care se vor organiza în jurul
activităţilor culturale, sportive, politice, religioase etc.;
4) caracterul minoritar al activităţii agricole, ca fiind
producătoare pentru piaţă, pentru întreţinere sau artizanală;
5) împletirea strânsă a activităţilor agricole cu cele neagricole,
aceeaşi persoană îndeplinind mai multe sarcini (muncitori-ţărani);
6) rolul însemnat al migraţiilor sezoniere cu elemente de contact
cu exteriorul (numărul agricultorilor scade mai rapid decât cel al
ruralilor). Acest model teoretic poate să sugereze unele ipoteze în
investigaţiile sociologice rural-urbane, care însă, vor cuprinde şi alte
dimensiuni, variabile, în funcţie de contextul concret al realităţilor
studiate.
Tot mai numeroşi sunt specialiştii care consideră că
modernizarea satelor constituie “soluţia de echilibru a fluxurilor
migratorii între rural şi urban şi a rezolvării unor probleme economice,
demografice şi sociale implicate de dezvoltarea rurală.
A vorbi despre perspectiva ruralului în ţara noastră, în această
perioadă în care societatea românească a trecut la economia de piaţă,
iar satele trebuie să-şi regăsească formele proprietăţii private asupra
pământului, înseamnă a redescoperii elementele “viabile” ale ruralului
tradiţional care pot fi aduse în actualitate, fără a fi “rupte” de urban şi
lipsite de calităţile “modernizării”.
Bucureşti, 2018 83
Investigaţiile sociologiei actuale pot valorifica experienţa Şcolii

sociologice de la Bucureşti, în preluarea tradiţiei, a valorificării
culturale, inclusiv a “experienţei de muncă”, de producţie materială, în
procesul dezvoltării satului. Aşa cum scria T. Herseni tradiţia este “ ca
o bogăţie de deprinderi şi experienţe de viaţă, din care omul alege
după nevoile lui pe cele pe care le socoteşte cele mai potrivite.
Satul actual se transformă, se restructurează, renaşte, “îşi
schimbă faţa” dar, rămâne sat. Ţăranul român este sensibil la nou şi
disponibil pentru orice progres, în orice domeniu al vieţii, rămânând
însă prudent faţă de acele schimbări care ating sentimentele, valorile,
normele care şi-au dovedit trăinicia în cultura şi civilizaţia rurală.
Modelul de perspectivă al satului românesc nu poate “copia”,
repeta, “împrumută” practică sau experienţa din alte părţi. Satul nostru
a dezvoltat o civilizaţie proprie, originală, anterioară istoric şi
independentă faţă de “civilizaţia urbană” sau de alte comunităţi săteşti
din alte zone. Viitorul satului românesc vine din trecutul său, satul
actual fiind o creaţie a trecutului, care oglindeşte în structura lui, pe
lângă creaţiile actuale, părţi însemnate, semnificative din istoria
proprie.
Cercetările sociologice de teren din perioada anilor1980-1990,
vin să confirme ipoteza teoretică enunţată – satele acceptă valorile
urbane, le integrează modelelor rurale, dar în aceeaşi măsură sunt
refuzate acele elemente care perturbă tradiţia – fiind semnificative în
acest sens comportamentul ruralilor faţă de acele proiecte de
sistematizarea habitatului sau proiecte de locuinţe săteşti care nu
ţineau seama de specificul local şi semnificau un alt mediu de viaţă,
de schimbare nu numai al habitatului, ci şi a activităţilor specifice.
Devenirea ruralului depinde de:
 rolul şi locul ocupat de gospodăria individuală ca formă
dominantă în structura de proprietate din agricultură;
Bucureşti, 2018 84
 găsirea unor forme funcţionale asociative de proprietari şi

gospodării;
 natura activităţilor agro-zootehnice specifice diverselor zone
ale ţării;
 revitalizarea unor activităţi rurale “tradiţionale”;
 dezvoltarea unor zone turistice şi agroturistice prin
valorificarea unor factori economici, geografici, culturali;
 revitalizarea tradiţiilor săteşti şi a unor ocupaţii sau
îndeletnicire specifice: meşteşugurile, cioplitul în lemn, ţesături,
produse artizanale;
 schimbarea mentalităţilor, mai ales ale tinerilor, faţă de rural,
de ocupaţiile agricole, de “statusul de ţăran” etc.;
 găsirea celor mai adecvate mecanisme de difuzare a
noutăţilor tehnice, economice, manageriale în agricultură şi în
comunităţile rurale;
 modernizarea ruralului pe linia unei complementarităţi
funcţionale cu urbanul.
Numai cercetările interdisciplinare de teren vor putea oferi
răspunsuri (soluţii) practice la problemele ruralului. Viitorul ruralului
este într-un raport de interdependenţă cu viitorul urbanului şi a
societăţii în ansamblu.
Mai mult ca oricând, sociologia rurală va trebui să acopere
problematica legată de ruralul economiei de piaţă, să ofere soluţii
practice viabile.
Rezumat
Mobilitatea socială este un produs social complex în care se
reunesc toate modificările parţiale sau totale ale situaţiei sociale ale
unei populaţii.
Bucureşti, 2018 85
Conceptul de mobilitate socială desemnează deplasările

(mişcările) indigenilor într-un spaţiu social.
Mobilitatea socială poate fi geografică, profesională,
situaţională, ascendentă sau descendentă, temporară sau permanentă.
Sociologii disting:
a) mobilitatea orizontală care se produce prin deplasarea de la
un status social (poziţie socială) la alt status de acelaşi nivel
(schimbarea doar a locului de muncă) având un prestigiu asemănător;
b) mobilitatea verticală prin care indivizii trec de la un statul
social la altul, spre nivele superioare sau inferioare (ascendentă,
descendentă).
O formă specifică de mobilitate socială o reprezintă mobilitatea
spaţială, geografică sau teritorială. Aceasta se manifestă sub forma
migraţiilor (de la rural-urban, urban-rural) şi a navetismului.
Mobilitatea socială determină o serie de mutaţii în structura şi
funcţiile gospodăriilor rurale
Devenirea ruralului depinde de rolul şi locul ocupat de
gospodăriile individuale ca formă dominantă în structura de
proprietate din agricultură, de natura activităţilor agrozootehnice
specifice diverselor zone, de “revitalizarea” unor activităţi
“tradiţionale”, de dezvoltarea unor zone agroturistice şi ecoturistice.
Bibliografie
Bucureşti, 2018 86

Bucureşti, 1991
2. Fulea, M., Tamaş, G. – Schimbări şi tendinţe în structura socio-
demografică rurală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1991
3. Fulea, Maria – Coordonate economice şi socio-demografice ale
satului românesc în tranziţie, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1996
CAPITOLUL VII
Bucureşti, 2018 87
PROCESUL DE MODERNIZARE
În sociologie modernizarea implică:

1) o creştere economică (producţia pe locuitor) relativ continuă;
2) o participare intensă la viaţa politică;
3) o difuziune raţională a culturii;
4) o mobilitate socială mai mult sau mai puţin intensă între
diferitele pături sau clase sociale;
5) o transformare a personalităţii.
Conceptul de modernizare este mai întâi de ordin istoric, apoi
cultural şi economic, iar pentru a deveni operaţional trebuie raportat la
specificitatea dezvoltării fiecărei societăţi.
Modernizarea unei societăţi este determinată în mod firesc de
politica economică, socială şi culturală aplicată în viaţă, prin care se
stabileşte sensul şi ritmul dezvoltării. Ceilalţi factori sau celelalte
variabile sau condiţii implicate, joacă un rol secundar în procesul de
modernizare a unei societăţi sau mai exact, rolul de mijloace în
sprijinul politicii respective. Procesul modernizării după
V.Miftode (la orice nivel: sat, zonă, societate) trebuie îndelung pregătit
şi fundamentat din punct de vedere ştiinţific pentru a se putea elabora
modele de dezvoltare, strategii şi mai ales decizii.
Interesul sociologilor şi al altor specialişti pentru problemele
modernizării (definire, stabilirea indicatorilor, investigarea concretă a
unor “realităţi” modernizate etc.) a apărut ca o replică la teoretizarea
excesivă a orăşenizării şi urbanizării satelor după modelul propus de
sociologul francez Placide Rombaud. Acesta considera că “explozia
urbană este o mişcare continuă şi univocă de simboluri şi caracteristici
Bucureşti, 2018 88
dinspre oraş spre sat, care va determina un câmp uniform de factură

citadină şi un sistem unic de existenţă comunitară”.
Ruralul modern este rezultatul unui proces complex, cu
continuităţi şi discontinuităţi, care a început cu multe decenii în urmă
şi continuă şi astăzi. Modelele noi de viaţă iau locul celor tradiţionale
iar modernizarea satelor, a societăţilor rurale înseamnă transformarea
tuturor componentelor acestui spaţiu social.
Sub ochii noştri se petrece o transformare tumultoasă a
ruralului, un fenomen de restructurare economică şi socială care
trebuie să devină terenul unor investigaţii interdisciplinare – în cadrul
cărora sociologia rurală trebuie să-şi îndeplinească vocaţia sa practică.
Ţărănimea gospodăriilor tradiţionale, după ce a parcurs etapa
ţărănimii “cooperativizate” se “reîntoarce” spre gospodăriile ţărăneşti.
Este un proces care are loc în contextul unui “rural” modernizat, aflat
sub influenţa “urbanizării” şi a civilizaţiei industriale.
Astfel, satul apărea ca un simplu obiect pasiv, ca o comunitate
umană închisă, predispusă conservării temporal nedefinite şi care se
contemporaneizează prin actul asimilării mecanice de valori sociale
provenite din exteriorul său, urbanizându-se.
Menţinându-şi, în schimb, procesul de modernizare prin
caracteristicile sale, are o serie de implicaţii pozitive:
a) nu suprimă cadrul tradiţional, nu elimină valorile şi, în
general “semnele” distinctive, individualizante ale aşezărilor rurale, ci
le valorifică, le integrează “noului mediu” ecologic şi socio-cultural;
b) presupune un schimb echilibrat de elemente între sat şi oraş,
un “metabolism” optim pentru cele două tipuri de societate, o
aculturaţie, o confruntare sau o “construcţie culturală” în măsură să
favorizeze dezvoltarea specifică a celor două medii sociale;
c) vizează mai mult aspectele calitative ale vieţii sociale
(habitatul, modelele culturale etc.);
Bucureşti, 2018 89
d) modernizarea ruralului operează o delimitare relativ exactă

dintre tradiţie şi tradiţionalism, între experienţă şi rutină, reuşind să
surprindă acea supleţe lăuntrică a satului de a accepta inovaţia,
raportând-o la tradiţie;
e)modernizarea permite ritmuri de dezvoltare apropiate în toate
domeniile şi palierele societăţii (economic, social, cultural);
f) modernizarea tinde să devină “universală” şi permanentă
afectând atât satul, cât şi oraşul, atât ruralul din zona de influenţă
urbană cât şi “ ruralul profund, adică din afara zonelor suburbane sau
periurbane”.
Sociologii români prin investigaţiile efectuate în diferite zone
(Buzău, Câmpina, în zona montană Vrancea) au constatat
“deschiderea” către nou a ruralului, acceptarea modelelor
modernizării. Ca punct de referinţă pentru caracterizarea ruralului
modern, putem recurge la “schema operaţională” elaborată de V.
Miftode, care este structurată astfel:
I. Dimensiunea ecologică
1. tipul de localitate (liniar, adunat, compact, stelar, risipit);
2. funcţia dominantă (agricolă, turistică etc.);
3. tipul de locuinţe;
4. distanţa medie dintre locuinţe;
5. număr de camere dintr-o locuinţă;
6. distanţa până la primul oraş sau zonă industrială;
7. distanţa până la prima cale ferată.
II. Dimensiunea economică
8. structura culturilor agricole;
9. ponderea producţiei agricole în totalul producţiei;
10.distribuţia populaţiei pe sectoare (I, II, III);
11. ponderea lucrărilor mecanizate;
12. numărul de rurali activi în medie la 100 ha teren agricol;
Bucureşti, 2018 90
13. numărul de utilaje în medie la 10 ha suprafaţă utilă;

14. ponderea suprafeţelor irigate;
15. ponderea veniturilor din agricultură;
16. ponderea veniturilor din alte sectoare.
III. Dimensiunea demografică
17. numărul de gospodării ţărăneşti;
18. numărul de locuitori;
19. densitate (număr de locuitori pe km2);
20. structura pe sexe şi vârste a populaţiei rurale;
21. structura pe sexe şi vârstă a activităţilor agricole;
22. număr de naşteri anual la mia de locuitori;
23. număr de decese la mia de locuitori;
24. indicele de nupţialitate;
25. indicele de fecunditate;
26. indicele de îmbătrânire a populaţiei;
27. indicele de feminizare a forţei de muncă agricole.
IV. Dimensiunea cultural afectivă
28.nivel de instrucţie (număr de clase absolvite);
29. număr de elevi în licee la mia de locuitori;
30. număr de studenţi la mia de locuitori;
31. număr de formaţii cultural-statistice şi sportive;
32. număr de spectacole organizate anual;
33. număr de biblioteci personale (minimum 100 volume);
34. număr de aparate radio, TV;
35. număr de abonamente la ziare şi reviste;
36.frecvenţa şi durata relaţiilor interindividuale pentru munca
din gospodării;
37.căile de menţinere şi transmitere a valorilor, normelor,
mentalităţilor, tradiţiilor etc.
Bucureşti, 2018 91
În comunităţile rurale moderne, tradiţiile şi modelele culturale

se confruntă cu pătrunderea noului, cu difuzarea inovaţiilor.
Prin inovaţie se desemnează orice idee, comportament sau
lucru care este nou, pentru că diferă calitativ de formele deja existente:
1) noi materii prime sau echipamente care nu cer nici o
schimbare în tehnicile sau operaţiile agricole (de exemplu,
introducerea unei noi varietăţi de seminţe sau a unui nou tip de
îngrăşăminte);
2) inovaţiile care privesc noi operaţii, implicând, fie materii
prime noi, fie echipamente noi (schimbări în rotaţia culturilor sau
folosirea diferită a unor îngrăşăminte deja cunoscute);
3) introducerea unor noi tehnici (ex. echipamentele pentru
utilizarea unor îngrăşăminte);
4) inovaţii în organizarea generală şi funcţionalitatea
gospodăriilor agricole (agricultorul decide să se ocupe de creşterea
animalelor, organizarea de pensiuni agroturistice etc.).
Prin difuzarea inovaţiilor se înţelege procesul prin care
inovaţia se răspândeşte din laboratorul de cercetare la publicul larg,
fiind acceptată de către beneficiarii finali.
Pentru sociologii rurali, ca şi pentru specialiştii agronomi,
prezintă interes cunoaşterea, prin investigaţii concrete
(interdisciplinare), a mecanismelor şi motivaţiilor care stau la baza
procesului de adaptare (sau respingere) a inovaţiilor agricole, se
“apariţie a noului” în colectivităţile rurale (la nivelul gospodăriilor
ţărăneşti din satul actual, confruntat cu problemele economiei de piaţă.
Procesul de acceptare al inovaţiilor cunoaşte mai multe stadii:
1) cunoaşterea – subiectul aude vorbindu-se prima oară de
inovaţie;
2) preocuparea – începe să se intereseze şi caută deliberat
informaţii specifice asupra acestuia;
Bucureşti, 2018 92
3) evaluarea – măsoară avantajele/dezavantajele;

4) experimentarea – subiectul efectuează verificarea,
experimentând inovaţia la scară limitată (când este posibil);
5) adaptarea – subiectul acceptă inovaţia şi extinde utilizarea şi
la întreaga fermă.
Un rol deosebit în difuzarea inovaţiilor în mediul rural îl joacă
sursele de informaţie. Acestea pot fi:
1) surse neoficiale, personale:
a) grupuri de prieteni sau vecini;
b) grupurile familiale;
c) liderii de opinie;
2) surse obiective personale: experţii, specialiştii, reprezentanţi
unor organizaţii specializate în consultanţă agricolă. Specialişti
agricoli trebuie să fie cei care comunică inovaţiile, interpreţii şi
creditorii inovaţiilor; în interiorul grupurilor de referinţă să joace rolul
de lideri în dirijarea comportamentului inovator;
3) sursele comerciale: achizitorii, vânzătorii, reprezentanţii
firmelor comerciale;
Bucureşti, 2018 93
4) mass-media: radio, TV, cotidiene şi reviste, jurnale agricole

şi publicaţii specializate.
Fig 1. Etape ale pătrunderii noului
Probleme Nevoi resimţite
Interes sau preocupare

Luare la cunoştinţă Întâmplare
Interes Căutare de informare
Evaluare Convingeri şi decizii
Probă
Evaluare
Adoptare
Influenţa acestora este în funcţie de :
 caracteristicile colectivităţilor rurale;
 caracteristicile personale şi situaţionale ale agricultorilor şi
ale familiilor (relaţia sat-oraş, raportul tradiţie/tradiţionalism; vârsta
agricultorilor, structura familiei, educaţie);
 caracteristici ale activităţilor agricole, precum şi de factorii
psihologici (atitudinea agricultorilor, modul în care percep “noul”
etc.).
Bucureşti, 2018 94
Cercetările realizate de către sociologi (mai ales de cei

americani) au conturat un model al procesului de difuzare a
inovaţiilor în mediul rural, care ar putea fi avut în vedere în
cercetările vizând modernizarea gospodăriilor rurale din satul
românesc.
Norme comunitare
Caracteristici Caracteristici Caracteristici Caracteristici

situaţionale (ca- personale sociologice psihologice
racteristici ale (vârstă, (status social
gospodăriei şi educaţie) şi participare Valori Atitudini Trăsături de
muncii agricole) socială) personalitate
Scopuri Motivaţii
COMPORTAMENT DE ADOPTARE
INOVATIVITATEA
Fig 2. Model de difuzare a inovațiilor

Rezumat
Comunitatea uman teritorială este definită ca macrogrupul sau
colectivitatea umană care trăieşte într-o anumită arie geografică şi care
dispune de o anumită cultură comună, de un anumit sistem social, cu o
anumită organizare a activităţilor şi care este conştientă de apartenenţa
la acea colectivitate.
Comunităţile uman-teritoriale au cunoscut o evoluţie istorică,
mutaţii şi transformări care depăşesc clasificările tradiţionale în
comunităţile rurale şi comunităţile urbane, prin apariţia unei
problematici legate de continuum-ul social-urban.
Satul şi oraşele sunt cei doi poli ai comunităţilor umane
teritoriale, fiecare având caracteristici specifice, dar şi o serie de
dimensiuni complementare.
Bucureşti, 2018 95
Ruralul tradiţional românesc se caracterizează prin autarhie

(demografică, economică, culturală); omogenitate culturală şi
diversitate socială.
Teoria “satelor devălmaşe” bazată pe obştea sătească permite
înţelegerea specificului satelor tradiţionale româneşti.
Cercetările sociologice cele mai semnificative şi originale
asupra ruralului tradiţional românesc au fost realizate de către Şcoala
Monografică de la Bucureşti condusă de Dimitrie Gusti. Concepţia sa
sociologică fundamentată pe un sistem teoretic şi pe metoda
monografică au permis realizarea unor cercetări interdisciplinare
asupra comunităţilor rurale, concretizate şi peste 630 de monografii
sociologice.
Modernizarea ruralului este rezultatul unui proces complex, cu
continuităţi şi discontinuităţi, care a început cu multe decenii în urmă
şi continuă şi astăzi.
Modernizarea nu suprimă cadrul tradiţional, semnele distinctive
individualizate ale comunităţilor rurale, ci le integrează într-un nou
mediu ecologic, economic şi socio-cultural.
Un aspect esenţial al acestui proces îl reprezintă difuzarea
inovaţiilor prin mecanisme specifice (de tipul mass-media, specialişti
agricoli, consultanţă agricolă, grupurile informale etc.) care determină
apariţia unor mutaţii în comportamentul tradiţional de percepere şi
acceptare a noului de către rurali.
Bibliografie
1. Constantinescu, V. – Sociologie, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1991
Bucureşti, 2000
Bucureşti, 2018 96
CAPITOLUL VIII
GRUPUL SOCIAL
Concepte – cheie:
- interactiune socială
- grup formal
- grup informal
1. Abordarea sociologica a structurii grupale
Caracterul eminamente colectiv al vietii sociale, în totalitatea

componentelor si diversitatii sale îsi gasesc expresia în structura
grupala a societatii. Aceasta structura grupala a fost, este si va fi o
permanenta a vietii sociale ca rezultat al existentei, actiunii si
interactiunii umane.
Emile Durkheim, în lucrarea sa intitulata "Diviziunea muncii

sociale", a cercetat procese si fenomene la nivelul grupurilor mici. A
sustinut ca nasterea grupurilor este determinata de "solidaritatea
organica" specifica activitatii umane. În cadrul grupurilor apar relatii
care trebuie institutionalizate pentru a înlatura conflictele intragrupale
ce pot sa apara. Relatiile se clasifica în relatii informale (bazate pe
solidaritatea organica) si relatii formale (constituite în principal de
regulile organizarii sociale). Potrivit conceptiei sale, în organizarea
grupurilor, un rol esential îl joaca diviziunea muncii mai ales în
distribuirea de roluri.
Dezvoltarea industriala a influentat comportamentul uman si

social deoarece organizarea muncii cerea în mod necesar activitatile în
echipa, deci în grupuri de munca. De aceea au cerut cercetarii sociale
Bucureşti, 2018 97
o investigare psihologica si sociala a aspiratiilor, optiunilor si

interesului lucratorului.
2.Notiunea de grup social
Având în vedere diversitatea gruparilor umane, se considera de

catre sociologi ca esential pentru definirea grupului social este nu
apropierea fizica si constiinta unei interactiuni, care poate fi prezenta
chiar atunci când nu exista interactiune personala între indivizi. Exista
mai multe definitii asupra conceptului de grup social, unele dintre ele
fiind legate de anumite orientari teoretice. În general notiunea de grup
social desemneaza diferite ansambluri de indivizi constituite în
anumite contexte situationale si de timp între care exista unul sau mai
multe tipuri de interactiune.
Definim grupul social ca fiind un ansamblu de mai multe

persoane aflate în relatie de interactiune si dependenta reciproca,
mijlocita de o activitate comuna si care dezvolta norme si valori
comune pentru componentii grupului.
Conditii pe care trebuie sa le îndeplineasca un numar de

persoane pentru a constitui un grup social:
- existenta unui numar mai sau mai mare de persoane ce constituie

membrii grupului;
- existenta unei interactiuni între membrii grupului, care nu este

obligatoriu de a fi o relatie directa; interactiunea poate avea loc si
printr-un document scris sau al unei comunicari verbale;
- perceperea calitatii de membru, o anumita constiinta de sine,

adica persoanele din grup sa se vada ele însele ca membri ai acestuia;
nu orice reuniune de persoane formeaza un grup( de exemplu calatorii
din statia de metrou); uneori calitatea este atribuita, chiar si atunci
Bucureşti, 2018 98
când indivizii însisi nu exprima calitatea de membru al unui grup (de

exemplu grupurile etnice, religioase, rasiale);
- existenta unei structuri specifice de statusuri si roluri si a unui

anumit nivel de organizare; o ierarhie interna, efectiv existenta, chiar
daca incomplet constientizata;
- existenta unui set de norme si scopuri împartasite de membrii

grupului; caracteristic este ca normelor si regulile de comportament
sunt acceptate si sustinute de membrii lor;
- existenta unor actiuni comune în care sunt implicati, într-un fel

sau altul toti membrii grupului;
- existenta si manifestarea unor forme de control si presiune a

grupului ca întreg asupra membrilor sai, durabilitate în timp;
- una dintre cauzele pentru care oamenii se reunesc în grupuri este

un scop a carui realizare este posibila doar având conditia de membru
a acelui grup.
- interdependenta de destin, adica implicarea tuturor persoanelor ce

alcatuiesc grupul la evenimentele care îi afecteaza.
3. Motivele asocierii în grup
Orice persoana aspira sa devina membru al unui grup indiferent de

comunitatea nationala, statusul social etc. ceea ce constituie o
constanta universala a oricarei culturi. S-a evaluat ca circa 80% din
activitatile pe care oamenii le fac în grup pot fi facute de unul singur si
totusi oamenii se asociaza mereu si extrem de divers, aceasta fiind o
caracteristica a societatii contemporane. Se apreciaza ca principalele
motive ale asocierii în grup sunt urmatoarele: atractia pentru
Bucureşti, 2018 99
activitatile grupului, simpatia pentru membrii grupului si satisfacerea

nevoilor personale.
Atractia pentru activitatile grupului este considerat ca fiind

unul din principalele motive de constituire a grupurilor sociale. Acest
motiv este sustinut de dorinta omului de a participa la activitati de
grup si mai ales de faptul ca atingerea unui obiectiv este mai usor de
realizat în grup decât singur. Pot fi evidentiate mai multe tipuri de
grupuri de aceasta natura precum:
- grupurile de munca - formate pentru a realiza o sarcina mai

eficient si mai rapid.
- grupurile de solutionare - mai ales atunci când apar probleme

legate de activitati civile si sociale.
- grupuri legislative - grupurile constituite în vederea elaborarii

legilor, regulamentelor etc.
Simpatia pentru membrii grupului reprezinta un alt motiv

care sta la baza constituirii grupurilor sociale. S-a pornit de la
observatia ca adeseori oamenii adera la un grup nu pentru ca sunt
interesati de scopurile sau activitatile grupului, ci pentru ca membrii
grupului respectiv sunt atractivi din punct de vedere interpersonal.
Grupurile care se formeaza pe baza atractiei interpersonale apar în
mod spontan. Ex: clicile, bandele de strada, grupurile de prieteni,
cluburile sociale apar si se si se dezvolta ca o alternativa la
interactiunea inadecvata social.
Grupurile astfel constituite au mai multe moduri formale de

sustinere a activitatii din partea membrilor sai.
Experimentul lui Festinger a fost elaborat pentru a evidentia

acest motiv al asocierii în grup. S-a bazat pe trasaturi ale spatiului de
Bucureşti, 2018 100
locuit: zona, sistem stradal, forma cladirilor, trotuare, holurile, scarile

etc., trasaturi care au provocat simpatia individului pentru locuitorii
zonei. Aceasta simpatie l-a determinat pe individ sa-si aleaga prietenii
din spatiul respectiv. Odata ce prietenia s-a stabilit, grupurile s-au
nascut spontan si un mare numar de oameni se simt atrase de acestea.
Satisfacerea nevoilor emotionale personale
Oamenii devin membri ai unui grup pentru ca numai în cadrul

unei colectivitati le sunt îndeplinite nevoile emotionale de comparare,
de evaluare sociala. Omul în stare izolata nu are posibilitatea de a se
autoevalua corect, de a-si compara abilitatile în raport cu ceilalti
oameni. De aceea omul cauta oameni asemanatori pentru a-si evalua
calitatile, abilitatile, pentru a maximaliza vizibilitatea sociala a
acestora.
4. Clasificarea grupurilor
O preocupare constanta a sociologiei a constituit-o gasirea unor

modalitati de clasificare tipologica a grupurilor sociale. De-a lungul
timpului au fost elaborate mai multe "scheme clasificatorii", având la
baza o diversitate de criterii. Literatura sociologica a înregistrat ca
cele mai des utilizate urmatoarele proprietati: marimea grupului,
cantitatea de interactiune fizica dintre membrii grupului, gradul de
intimitate, nivelul de solidaritate, extensiunea formalizarii regulilor ce
guverneaza relatiile dintre membri, locul controlului activitatilor în
grup etc.
- Grupul primar- grup secundar
Grupul primar - este un grup format dintr-un numar mic de

membri, aflati într-o relatie directa, coeziva si de lunga durata:

- fiecare membru se simte angajat în viata si activitatea grupului, îi

percepe pe ceilalti ca membri de familie sau prieteni.
- grupul reprezinta pentru membri acestuia un scop si nu un mijloc

în vederea realizarii unor scopuri.
În cadrul acestui grup individul traieste sentimentul propriei

identitati direct si totodata îsi afirma specificitatea pe care ceilalti
membri o accepta ca atare.
Tipuri de grupuri primare:
- familie
- grupul de joc al copiilor
- grupul de vecinatate
- comunitatea de batrâni.
Functiile grupului primar:
- Functia de socializare reprezinta o functie fundamentala a

grupului primar.
Grupurile primare au rol esential în socializare. Primele procese

de socializare copilul le învata în familie. În cadrul familial copilul
achizitioneaza normele si valorile prin intermediul carora descifreaza
mecanismele vietii sociale. Grupurile primare sunt punti între individ
si societate pentru ca ele transmit si ofera modele culturale ale
societatii dupa care individul îsi organizeaza propria viata. Orice
individ de formeaza ca om între-un grup primar, de aceea grupurile
primare sunt fundamentale pentru individ si societate. În cadrul
acestora oamenii experimenteaza prietenia, iubirea, securitatea si
sensul global al existentei.

- Functia de control social.
Prin intermediul acestei functii grupurile primare se manifesta

ca puternice instrumente de control asupra comportamentului
individului. Comportamentul individului trebuie sa se conformeze
normelor grupului. În acest sens grupul impune individului un
comportament care sa se conformeze atât la valorile si normele sale
interne cât si la cerintele societatii.
Grupul secundar
Dezvoltarea generala a societatii, îndeosebi în epoca actuala,

este marcata de o tendinta accelerata de trecere spre o societate bazata,
în principal, pe grupuri secundare, în care relatiile sunt impersonale,
contractuale, specializate, orientate spre obiective si interese. Rezulta
ca grupul secundar este acel grup format din doua sau mai multe
persoane implicate într-o relatie impersonala si care au un scop practic
specific. În grupul secundar oamenii coopereaza pentru atingerea unui
tel, iar relatiile interumane se stabilesc pe baza unor regulamente pe
care, fie ca le accepta sau nu, trebuie sa le respecte. În acest tip de
grup, oamenii se reunesc dincolo de diferentele ce-i marcheaza pentru
ca nu au alta cale de înfaptuire a intereselor lor. În cadrul grupurilor
secundare individul fiinteaza ca realitate sociala. Grupul primar
actioneaza pentru insul concret, în timp ce grupul secundar activeaza
individul prin status-urile sale. De pilda în grupul primar poti fi
prieten ceea ce este o conditie suficienta în timp ce în grupul secundar
apartenenta este dictata în special de status-ul social, de profesiune, de
cultura, religie etc. Grupurile secundare au un rol esential în
afirmarea sociala si profesionala a individului.
Raportul grup secundar/grup primar

Trebuie retinut ca în societatea contemporana grupul secundar,

desi a pus în umbra grupul primar, nu l-a eliminat si nu-l va putea
înlatura. Grupurile primare persista si vor persista într-o lume
dominata de grupul secundar, deoarece nevoia umana de asociere
intima simpatetica este o nevoie permanenta. Omul nu poate trai bine
fara sa apartina unui grup mic de oameni carora realmente sa le pese
ce se întâmpla cu ei. Asa se explica de ce în cadrul grupului secundar
apar si se dezvolta relatii interumane care duc la formarea grupurilor
primare.
- Grupul de apartenență- grup de referință
Grupul de apartenență
Grupul de apartenență este acel tip de grup de care apartin

membrii sai si cu care se identifica. La membrii acestui tip de grup
exista constiinta de NOI, adica ei realizeaza ca fac parte din acel grup
si sunt implicati în tot ceea ce se întâmpla în grup. Prin constiinta de
NOI, membrii grupului realizeaza ca, simultan, existenta lor se
situeaza si în afara altor grupuri.
Deci, constiinta de NOI se afirma în raport cu constiinta de EI.

Aceasta diferenta a constiintei de NOI si de EI, confera membrilor
unui grup identitatea lor.
Grupul de referintă
Conceptul si teoria aferenta au fost elaborate de Robert Merton,

care l-a definit ca fiind un numar de oameni care interactioneaza unii
cu altii, în conformitate cu modelele stabilite anterior. Asadar grupul
de referinta reprezinta o unitate sociala utilizata pentru evaluarea,
compararea si modelarea atitudinilor, trairilor si actiunilor individului.
Grupul de referinta poate fi grupul din care face parte individul sau

unul exterior lui. Grupul de referinta este baza din care individul vede
lumina.
Functiile grupului de referinta:
Functia normativa - prin intermediul acestei functii grupul de

referinta influenteaza direct criteriile si standardele individului.
Individul în tendinta sa fireasca, pentru o pozitie mai buna întru-un
grup, în societate, adera la valorile si normele grupului de referinta.
Aceasta se face prin adaptarea stilului de viata, atitudinilor politice,
preferintelor muzicale, alimentatiei specifice grupului de referinta.
Functia comparativa - conform acestei functii individul face o

evaluarea propriei activitati si comportament prin comparatie cu
standardele grupului de referinta. În acest fel, oamenii judeca viata,
comportamentul, valorile proprii precum sanatatea, inteligenta, nivelul
de trai, pozitia sociala etc. Uneori individul constientizeaza ca exista o
diferenta între ceea ce reprezinta grupul de apartenenta si ceea ce
crede el ca ar putea fi, prin comparare cu grupul de referinta.
Functia asociativa - are în vedere posibilitatea preluarii status-

ului membrilor grupului de referinta de catre o persoana din afara lui.
În îndeplinirea acestei functii se porneste de la teza conform careia un
grup poate influenta comportamentul unui individ din afara sa.
- Grup formal-grup informal
Grupurile formale sunt constituite, în mod deliberat, de catre

societate pentru îndeplinirea unor sarcini sau atingerea unor obiective.
Ceea ce caracterizeaza, atât structura, cât si relatiile dintre membrii
grupurilor formale este faptul ca sunt reglementate oficial,
institutionalizat, prin acte normative, decizii etc.
Caracteristici:
- structura, atât pe orizontala, cât si cea ierarhica, este

determinata de specificul sarcinii grupului(de exemplu: formatii de
munca, clase de elevi, pluton de soldati);
- relatiile dintre componentii grupului, conduita membrilor

acestuia, sunt precis reglementate si obligatorii, fiind menite sa
asigure functionalitatea optima a grupului;
- liderul grupului este desemnat sau ales în conformitate cu

anumite reglementari legale sau statutare;
- nerespectarea regulilor de conduita, a raporturilor de lucru, a

regulamentelor specifice grupului atrage sanctiuni
De subliniat ca în cadrul grupurilor formale, dincolo de relatiile

formale, obligatorii dintre membrii acestora pot exista si relatii
interpersonale foarte variate, de la relatii afective, prietenesti, pâna la
relatii deschis conflictuale.
Grupurile informale apar fie în cadrul grupurilor formale

(echipa de munca, clasa de elevi, grupa de studenti), fie în afara
acestora, independent de grupurile formale.
Grupurile informale sunt grupuri mici si primare, care nu creaza

institutii formalizate. Se constituie în mod spontan bazându-se
preponderent pe afinitati si contacte personale. Atât structura, cât si
relatiile interpersonale, sunt informale în sensul ca nu sunt oficial
reglementate. Liderii sunt recunoscuti spontan, nu beneficiaza de un
status oficial. Caracterul informal nu înseamna lipsa organizarii.
Dimpotriva, uneori grupurile informale au o organizare interna foarte
bine pusa la punct, o structura ierarhica proprie, anumite norme de
conduita si valori proprii bine conturate.
Rezumat
Grupul social este un ansamblu de mai multe persoane aflate în

relatie de interactiune si dependenta reciproca, mijlocita de o activitate
comuna si care dezvolta norme si valori comune pentru componentii
grupului.
Se apreciaza ca principalele motive ale asocierii în grup sunt

urmatoarele: atractia pentru activitatile grupului, simpatia pentru
membrii grupului si satisfacerea nevoilor personale.
Tipuri de grupuri: primar-secundar; grup de apartenență -grup

de referință, grup formal-grup informal
Bibliografie
1. Radu , Ioan (coord.). Psihologie socială, Editura Exe, Cluj –
Napoca, 1994
2. Neculau , Adrian Psihologie socială, Editura Polirom, Iaşi,
2006
CAPITOLUL IX
COORDONATE TEORETICE ALE FAMILIEI
Concepte – cheie:
- relaţiile de rudenie
- familia conjugală
- funcții ale familiei
1.Definirea familiei

Familia însoţeşte individual pe parcursul întregii sale vieţi şi de

aceea este una dintre cele mai vechi şi stabile forme de comunitate
umană. Referitor la apariţia familiei, a specificului şi evoluţiei sale s-
au pronunţat specialişti din diverse domenii de specialitate.
Astfel familia poate fi definită drept o “formă de comunitate
umană, întemeiată prin căsătorie, care uneşte soţii şi descendenţii
acestora prin relaţii strânse de ordin biologic, economic, psihologic,
moral, afectiv şi spiritual” ”( Voinea Maria, 1993, pag 5). Această
definire accentuează aspectele structural funcţionale ale familiei şi
interelaţiile dintre membrii ei. De asemenea din perspectivă istorică
familia este “formă istorică de comunitate umană între membrii căreia
există relaţii întemeiate pe consanguinitate şi înrudire, acestea fiind
sancţionate prin norme ”( Voinea Maria, 1993).
Dificultatea în definirea noţiunii de familie derivă din
diversitatea formelor de manifestare a familiei, din relaţiile complexe
care apar din interacţiunea acestui nucleu social fundamental, din
implicaţiile acestor relaţii la nivel social.
Astfel definirea familiei, după Maria Voinea, comportă cel puţin
două direcţii de abordare: sociologică şi juridică. În sens sociologic,
“familia ca formă specifică de comunitate umană desemnează grupul
de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, ce se
caracterizează prin comunitate de viaţă,sentimente, interese şi
aspiraţii.“. Din această perspecivă familia apare ca un grup primar
societal la baza căruia se află relaţiile de căsătorie şi rudenie.
În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există
drepturi şi obligaţii care derivă din actele juridice precum căsătoria, adopţia,
înfierea, precum şi alte raporturi assimilate relaţiilor de familie. Conform Codului
Familiei “relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între
membrii ei, care sînt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material”.

De cele mai multe ori, cele două sensuri ale noţiunii de familie
se suprapun, dar există şi situaţii în care nu mai apare această legatura
biunivocă. Astfel în cazul divorţului legăturile în sens sociologic se
restrâng deoarece nu mai există comunitate de viaţă şi interese între
soţi. Relaţiile în sens juridic se păstrează însă sub forma educării şi
creşterii copiilor, administrării patrimoniului familial. Este indicat să
se facă distincţia între relaţiile sociologice din cadrul familiei şi
raporturile juridice care apar. De exemplu, în uniunile consensuale
raporturile sociologice dintre soţi sunt prezente dar sunt eludate
raporturile juridice.
Relaţiile din cadrul familiei pot fi reduse la urmatoarele
categorii, după Maria Voinea (2005, pag 8):
 Relaţiile dintre soţi (parteneri) reglementate prin căsătorie
sau prin consens;
 Relaţiile dintre părinţi şi copii (dintre ascendenţi şi
descendenţi);
 Relaţiile dintre descendenţi (copiii aceluiaşi cuplu);
 Relaţiile de rudenie între membrii cupului familial şi alte
persoane (părinţii din familia de origine, socrii, cumnaţi, etc).
Prin urmare familia se distinge de alte forme de asociere umană
prin următoarele caracteristici :
 este formată din persoane unite prin relaţii de căsătorie,
sânge sau adopţie;
 membrii familiei, de regulă, locuiesc sub acelaşi acoperiş,
alcătuind un singur menaj ;
 este compusă din persoane ce interacţionează, comunică în
cadrul rolului de soţ-soţie, mamă-tată ;
 menţine şi perpetuează o cultură comună, derivată în
principal din cultura societăţii date.

În general, viaţă de familie cuprinde două elemente esenţiale: o

latură biologică, constantă, derivată din transmiterea ereditară a
caracteristicilor biologice, care a rămas în formă aproape neschimbată
de a lungul timpului şi o latura socială, veşnic schimbătoare,
reprezentând aspectele morale, educaţionale, juridice, economice,
politice, care s-au modificat odată cu schimbarea societăţii.(Maria
Voinea, 1993).
Familia este grupul social caracterizat prin determinări
biologice, în care un rol important îl au legăturile de dragoste şi
consangvinitate. Este exemplu tipic de grup primar, cu puternice
legături de tipul “face to face”, bazat pe asocierea şi colaborarea
intimă a tuturor membrilor săi.
În cele ce urmează voi analiza diverse tipuri de familii, în
funcţie de criteriile alese.
2.Tipuri de familie
În limbajul comun, când folosim termenul de familie, ne

referim atât la familia în care ne-am născut, cât şi propria familie
rezultată în urma propriei căsătorii. Din punct de vedere sociologic
însă este necesară realizarea unei diferenţieri între familia de origine
şi familia de procreare.
Familia de origine se referă la familia în care ne naştem şi
creştem, formată din mamă, tată, fraţi, surori, cunoscută şi sub
denumirile de familie de orientare sau familie consanguină.
Familia de procreare este familia proprie rezultată în urma
căsătoriei, include soţul, soţia, fii şi fiicele lor. Familia de procreare
sau familia conjugală reprezintă forma elementară, baza sistemului
de înrudire din orice societate. La nivelul familiei conjugale se crează
trei tipuri de relaţii sociale: acea dintre părinţi şi copii, dintre copiii
aceloraşi părinţi, dintre soţ şi soţie ca părinţi ai aceloraşi copii.
În funcţie de talia sau componenţă numerică a familiei

distingem familia extinsă sau lărgită familia şi nucleară sau
conjugală. Familia extinsă vizează unirea mai multor familii
nucleare, în linie verticală, cu generaţii succesive adiacente. Familia
extinsă cuprinde rudele directe, pe cele colaterale, trei, patru sau mai
multe generaţii. Familia extinsă deseori subordonează familia nucleară
şi deţine un sisitem de reguli şi norme care se transmit de la o
generaţie la alta. Caracteristica ei funcţională este păstrarea tradiţiilor,
obiceiurilor, conservarea unei stări de fapt ce poate duce la puternice
conflicte între generaţii.
În cadrul familiei extinse se trăieşte după “regula circularităţii
(istoria se repetă)“, ceea ce conferă membrilor săi un sentiment de
apartenenţă şi securitate, aşteptările întregii familii faţă de aceştea sunt
previzibile.
Scopul principal al familiei extinse este păstrarea coeziunii
familiale şi a stabilităţii, uneori în detrimentul calităţii relaţiilor dintre
soţi, se urmăreşte dobândirea de urmaşi şi mai puţin dezvoltarea
personalităţii soţilor în rolurile masculine şi feminine.
Famialia nucleară este “constituită prin alegerea partenerului,
are la bază căsătoria, înţeleasă ca uniune liber consimţită între două
persoane de sex opus, în condiţiile legii şi cu scopul întemeierii unei
familii”.(Maria Voinea, 2005, pag 10). În cadrul familiei nucleare
relaţiile dintre soţi au o structură democratică, se bazează pa consens,
egalitate şi complementaritatea rolurilor soţ-soţie. Alegerea
partenerului este motivată de afecţiunea mutuală şi de libertatea
opţiunii, scopul este fericirea ambilor soţi şi a copiilor lor.
Pentru definirea tipului de familie un alt criteriu poate fi
locuinţa, distingând între familii de rezidenţă şi familii de
interacţiune. Familia de rezidenţă este formată din persoane care
locuiesc în aceeaşi casă, deţin deci o locuinţă comună şi desfăşoară
activităţi gospodăreşti în comun. Familia de rezidenţă poate reuni nu

doar rudele ci şi alte persoane care locuiesc temporar sub acelaşi
acoperiş. În acest caz folosim conceptul de menaj (grupul de persoane
care locuiesc sub acelaşi acoperiş şi care desfăşoară o activitate
domestică împreună dar care reuneşte, în afara cuplului conjugal şi al
descendenţilor acestuia şi alte rude sau persoane străine, care din
diverse motive locuiesc împreună).
Familia de interacţiune este formată din grupul de persoane
între care există în primul rând relaţii de rudenie dar şi relaţii de
întrajutorare, schimburi reciproce de produse sau bani, vizite,
petrecerea timpului liber în comun, etc..
În raport cu modul de exercitare al autorităţii sistemele familiale
pot fi patriarhale, matriarhale sau egalitare. În sistemul patriarhal
autoritatea în cadrul familiei este deţinută de bărbatul cel mai în vârstă
(familia extinsă) sau de soţ (familia nucleară). În sistemele matriarhale
autoritatea în cadrul familiei este deţinută de femeia cea mai în vârstă
sau de soţie. În prezent, este foarte răspândit sistemul egalitar în care
puterea şi autoritatea sunt relativ egalitar distribuite între soţ şi soţie
(I.Mihailescu, 1993).
Poligamia este căsătoria unui bărbat cu mai multe femei, este
influienţată, conform unor autori, de posibilitatea materială a
bărbatului de a întreţine mai multe femei. Poligamia este un indicator
al poziţiei sociale a bărbatului, stabilirea descendenţei se face pe linie
patriliniară.
Această formă de convieţuire este foarte răspândită uneori chiar
şi în societăţile în care domină monogamia, dar care permit, alternativ,
poligamia. Ea este larg practicată în Africa.
Poliandria este definită drept formă de familie, alcătuită din o
femeie-mamă, copiii ei şi doi sau mai mulţi bărbaţi. În plus, o familie
este poliandrică dacă fiecare dintre soţi este tatăl cel puţin unuia dintre
copiii femeii. Printre cele mai cunoscute societăţi poliandrice sunt:

Todas din India, Sherpa din Nepal, tăranii din Tibet, Kandyan
Sindhalese din Sri Lanka şi Marquesans din Polinezia.
Monogamia reprezintă forma de căsătorie între un singur
bărbat şi o singură femeie. Monogamia apare la primitivi alături de
celelalte forme de familie. Cu toate acestea între familiile monogane
din diferite societăţi apar diferenţe semnificative legate de
caracteristicile generale, conţinutul, structura şi funcţiile lor.
Monogamia este considerată forma cea mai eficientă de
reglementare a relaţiilor dintre sexe, de transmitere a a averii şi de
stabilire certă a paternităţii descendenţilor. De aceea cercetătorii
consideră că monogamia este forma înalt adaptativă a formelor
familiale existente din perspectivă istorică.
Familiile monogame cu ponderea cea mai ridicată de-a lungul
timpului sunt familia extinsă (caracteristică societăţii tradiţionale) şi
familia nucleară (specifică societăţii moderne).
În societăţile tradiţionale familia se ocupa cu exploatarea
agricolă şi asigura prin munca în comun toate cele necesare traiului de
zi cu zi. Socializarea copiilor în familie se realiza prin învăţarea de
norme, principii şi reguli morale ce le asigura inserţia socială şi
familială. Formarea profesională se realiza în familie prin învăţarea
caracteristicilor muncii agricole alături de adulţi. Solidaritatea
familială făcea posibilă asigurarea protecţiei şi îngrijirii copiilor,
infirmilor, împărşirea resurselor între membrii grupului familial.
Familia extinsă acţionează dincolo de indivizi şi devine o instituţie ce
se bizuie pe solidaritatea mutuală elementară.
În societatea modernă, mutaţiile economice şi sociale au produs
schimbări în structura şi funcţiile familiei care se restructurează, se
redimensionează şi se reorientează spre un alt stil de viaţă. Familia

nucleară se separă treptat de întreaga ramificaţie de rudenie fapt ce îi

conferă mai multă mobilitate şi independenţă.
Din punct de vedere psihologic în cadrul familiei nucleare
individul se bucură de mai multă independentă şi are mai mari
posibilităţi de autodezvoltare. Accentul se pune pe „asigurararea
suportului emoţional, pe satisfacerea nevoilor de securitate, protecţie
şi apartenenţă a fiecărui membru” la grupul familial. ( Iolanda
Mitrofan, 1998, pag. 26). Relaţiile dintre soţi, bazate pe comunicare şi
flexibilitate asigură autoreglarea cuplului care poate face cu succes
faţă problemelor fireşti ale vieţii cotidiene. În cele ce urmează voi
analiza caracteristicile funcţiilor familiei.
3. Funcţiile familiei
Funcţia biologică
În cadrul acestei funcţii voi analiza două componente:

satisfacerea necesităţilor sexuale ale partenerilor şi procrearea sau
asigurarea descendenţei.
Specificul comportamentului sexual uman derivă din faptul că
satisfacerea instinctelor sexuale este însoţită de dragoste, afecţiune,
încredere între partenerii cuplului. Împlinirea erotică presupune
reciprocitatea sentimentelor, comunicare, profunzime prin raporturi de
autonomie şi complementaritate.
Consecinţă firească a sexualităţii maritale, procrearea sau
funcţia demografică a familiei are o importanţă deosebită la nivel
familial şi societal. Comportamentul reproductiv este influienţat de un
model cultural complex care se formează într-un timp îndelungat şi care

suportă influienţa unor factori diverşi:
- la nivelul cuplului comportamentul reproductiv este
influienţat de: vârsta soţiei, durata căsătoriei, starea de sănătate a
cuplului (în special a soţiei), utilizarea mijloacelor contraceptive,
dorinţa cuplului de a avea copii, nivelul de educaţie al partenerilor,
angajarea profesională a soţilor, distribuţia rolurilor şi a autorităţii,
comunicarea dintre parteneri.(Voinea Maria,1993, pag. 46);
- la nivelul societăţii fertilitatea cuplurilor este
influienţată de factori economici (nivelul de trai, stil de viaţă, mobilitate
socială), demografici (nupţialitate, îmbătrânirea populaţiei), legislativi,
de politică socială.
Funcţia economică
Funcţia economică se referă la realizarea unor venituri

suficiente pentru satisfacerea nevoilor familiei şi organizarea unei
gospodării pe baza unui buget comun de venituri şi cheltuieli.
În mod tradiţional, funcţia economică a cuprins trei dimensiuni:
I. componenta productivă, care se referă la producerea în
gospodărie a bunurilor şi serviciilor necesare traiului familiei;
II. componenta privind pregătirea profesională a descendenţilor,
prin transmiterea ocupaţiilor de la părinţi la copii;
III. latura fianciară se referă la administrarea unui buget de venituri
şi cheltuieli pentru satisfacerea nevoilor familiei şi realizarea de
economii ca sursă de investire pentru dobîndirea unor bunuri şi
valori.

De-a lungul istoriei familiei s-au produs mutaţii şi schimbări ale

funcţiei economice în general şi la nivelul componentelor sale, în mod
special.
În cadrul familiei din mediul rural tradiţional prin munca în
comun a soţiilor şi copiilor se realiza satisfacerea de către grup a tuturor
necesităţilor de trai. Familia reprezenta o unitate de producţie cu o
riguroasă diviziune a sarcinilor. Părinţii erau interesaţi ca proprii copii
să moştenească nu doar bunurile ci şi ocupaţiile, prin care se realiza o
continuitate a neamului, transmiterea pământului şi a dragostei pentru
el. Transferarea meseriilor şi ocupaţiilor de la părinţi la copii reprezenta
un fapt universal ce conferea familiei o incontestabilă responsabilitate.
Societatea contemporană, bazată pe stricta diviziune a muncii şi
pe înalta specializare, produce modificări ale funcţiei economice a
familiei, diminuând componentele sale tradiţionale. Instruirea tinerilor
se făcea în cadrul familiei prin însuşi procesul muncii. Procesele sociale
de industrializare, urbanizare, mobilitate socială au condus la scoaterea
individului din cadrul familiei datorită schimbării locului de muncă în
întreprinderi şi servicii.
Munca salarizată în afara familiei duce însă la scăderea securităţii
materiale a familiei. Există riscuri legate de pierderea locului de muncă,
de existenţa unui patrimoniu insuficient pentru a trece de situaţiile de
criză (şomaj, boală, accidente) pe care societatea actuală le gestionează
mai greu decât familia tradiţională.
Există o serie de cauze care au contribuit la reducerea rolului
familiei moderne în pregătirea profesională a copiilor.(Voinea Maria,
pag 27 ):
a. Locul de muncă al părinţilor este în afara familiei şi de
aceea timpul petrecut împreună cu copiii lor este redus, deoarece
aceştea sunt duşi, de la vârste fragede în creşe şi grădiniţe;

b. Diversitatea ocupaţiilor în societatea contemporană care nu

mai determină obligativitatea transmiterii meseriei în familie;
c. Copiii trebuie să înveţe mult mai multe pentru a face faţă
exigenţelor profesionale iar părinţii nu au pregătirea necesară pentru a-i
instrui.
Funcţia pedagogico-educativă şi morală
Mecanismele şi agenţii socializării cunosc o mare varietate şi

asigură, luaţi împreună sau fiecare în parte, stabilitatea şi
funcţionalitatea structurilor sociale, coeziunea internă, păstrarea
ordinii sociale. Familia este una dintre principalele instituţii
socializatoare ale societăţii, înţelegând prin socializare”procesul social
fundamental prin care orice societate îşi proiectează, reproduce şi
realizează prin conduite adecvate ale membrilor săi, modelul normativ
şi cultural”.
În cadrul familiei copilul îşi însuşeşte normele şi valorile
societăţii, cu scopul de a relaţiona adecvat cu membri ei. Socializarea
la nivelul familiei are mai multe componente( Maria Voinea 2005, pag
28):
normativă, prin care se transmit copilului principalele norme şi
reguli sociale;
cognitivă, prin care copilul dobândeşte cunoştiinţe şi deprinderi
necesare vieţii de adult;
creativă, prin care copilul îşi dezvoltă gândirea creatoare şi este
capabil să ofere răspunsuri inedite ăn situaşii noi;
psihologică, prin care se dezvoltă capacitatea de comunicare
afectivă cu părinţii, cu fraţii, cu viitorul partener, proprii copii sau
alte persoane.

Aşa cum am arătat familia influienţează dezvoltarea copilului sub

nenumeroase aspecte, de aceea o considerăm „instanţa” de socializare
primară, care nu pote fi concurată de nici o alta instituţie socială.
M. Buchard prezintă trei modele ale comportamentelor
educative ale părinţilor, ce conturează stilurile educative parentale
definitorii pentru dezvoltarea copilului, pentru integrarea sa socială şi
reuşita şcolară:
 modelul raţional în care gestionarea acţiunii educative este
ierarhică, părinţii decid asupra devenirii copilului, acesta trebuie să le
îndeplinească aşteptările;
 modelul umanist în care părintele este în ipostaza de ghid al
copilului. Copilul deţine puterea şi gestionează resursele propriei
educaţii, în timp ce părintele îl ghidează, îl încurajează, îl stimulează;
 modelul simbio-sinergetic în care părinţii şi copilul
cogestionează puterea, ei sunt parteneri în cadrul relaţiei educative care
se bazează pe schimb şi reciprocitate.
Socializarea din familie poate fi abordată din perspectiva
importanţei acesteia în transmiterea moştenirii culturale, normele şi
valorile sociale, ca mecanism prin care cultura unei societăţi
modelează personalităţi umane. Astfel sociologul J. Szezepanski
definea socializarea ca „acea parte a influienţei mediului, care
determină individul să participe la viaţa socială, îl învaţă să înţeleagă
cultura, îl face capabil să îndeplinească anumite roluri sociale„( Maria
Voinea 2005, pag 30).
Socializarea se manifestă pe parcursul întregii vieţi a
individului, cuprinde educaţia formală dar nu se rezumă la ea,
cuprinde forme şi mijloace specifice de realizare. Cele mai importante
aspecte se referă la: satisfacerea instinctelor şi nevoilor într-un mod
acceptat de societate, insuflă asiraţii legate de obţinerea unui prestigiu

social, pemite transmiterea de cunoştiişe în vederea realizării de roluri

sociale, dobândirea unei calificări profesionale şi a altor calităţi
necesare integrării sociale.
De asemenea în interiorul familiei copilul învaţă primele noţiuni
cu privire la bine sau rău, responsabilitate, libertate, interdicţie şi îşi
formează conştiinţa morală şi juridică. Rolul familiei este deci
definitoriu pentru educaţia de cetăţean şi membru al unei
colectivităţi prin respectarea normelor şi valorilor sociale.
În cadrul familiei se formează personalitatea copilului,
trecerea de la realizarea unui comportament reglat din afară, la un
comporatment autoreglat şi caracterizat prin autonomie morală.
EXCESELE
PĂRINŢILOR
Atitudine Suprasolicitari
liberală educative
control excesiv
pasivitate sancţiuni negative în
indolenţă cazul unor eşecuri şcolare
indiferenţă program rigid de
indulgenţă învătătură
nesupraveghere exigenţe profesionale
mari
CARENŢE ÎN SOCIALIZAREA
COPIILOR
Egoism
Nesinceritate
Superficialitate
Insuccese şcolare si
profesionale
Comportamente refractare
sau deviante
Fig 3. Carenţe ale socializării copiilor
Familia este răspunzătore în faţa comunităţii de socializarea
defectuasă sau de socializarea negativă a copiilor. Socializarea
negativă apare în comunităţile mărginaşe care promovează alte valori

şi norme de comportament decât cele promovate de societatea în

ansamblu.
Unul din efectele procesului de socializare este integrarea
socială a individului, exercitarea de roluri sociale în conformitate cu
aşteptările grupului din care face parte. Familia este microuniversul
social în cadrul căruia copilul învaţă primele repere de relaţionare care
îi permit să înţeleagă şi să manevreze relaţiile de la nivelul vastului
univers social.
Educaţia familială este baza procesului de socializare care se
realizează pe parcursul întregii vieţi a individului şi care are ca
finalitate formarea personalităţii copilului şi integrarea socială a
acestuia.
Funcţia de coeziune şi solidaritate familială
Pentru fiecare dintre noi familia reprezintă mediul în care se

realizează naşterea, creşterea, formarea şi dezvoltarea personalităţii,
ambianţa în care se învaţă primele sunete, semnificaţia emoţiilor; se
descifrează primele semne şi simboluri ale vieţii.
Una dintre funcţiile cele mai importante ale familiei este cea de
solidaritate, prin care se realizează unitatea, coeziunea, intimitatea,
realizarea scopului comun, împlinirea personală a tuturor membrilor
familiei, realizarea „sudurii ei interne” ( Maria Voinea 2005, pag 36).
Solidaritatea familială asigură succesul căsniciei, din cel puţin
trei motive:
 Asigură securitatea emoţională a membrilor grupului, oferă
sprijin, suport, înţelegere la nivelul nucleului familial, constituie
premize pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii;

 Orice degradare care apare la nivelul acestei funcţii induce

perturbări şi dereglări la nivelul celorlalte funcţii, cu implicaţii majore
care pot duce chiar la dezagregarea familiei;
 Solidaritatea şi coeziunea familială apare în toate
momentele şi trăirile grupului familial, antrenează practic toţi membrii
familiei. Realizarea funcţiei de solidaritate presupune existenţa unei
relaţii funcţionale între soţi, între ascendenţi şi descendenţi şi alţi
membrii ai familiei.
Rezumat
În sens sociologic, “familia ca formă specifică de comunitate
umană desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau
rudenie, ce se caracterizează prin comunitate de viaţă,sentimente,
interese şi aspiraţii.“. Din această perspecivă familia apare ca un grup
primar societal la baza căruia se află relaţiile de căsătorie şi rudenie.
Familia de origine se referă la familia în care ne naştem şi
creştem, formată din mamă, tată, fraţi, surori, cunoscută şi sub
denumirile de familie de orientare sau familie consanguină.
Familia de procreare este familia proprie rezultată în urma căsătoriei,

include soţul, soţia, fii şi fiicele lor. Familia de procreare sau familia conjugală
reprezintă forma elementară, baza sistemului de înrudire din orice societate.
În funcţie de talia sau componenţă numerică a familiei

distingem familia extinsă sau lărgită familia şi nucleară sau
conjugală. Familia extinsă vizează unirea mai multor familii
nucleare, în linie verticală, cu generaţii succesive adiacente.
Famialia nucleară este constituită prin alegerea partenerului,
are la bază căsătoria, înţeleasă ca uniune liber consimţită între două
persoane de sex opus, în condiţiile legii şi cu scopul întemeierii unei
familii.

Poligamia este căsătoria unui bărbat cu mai multe femei, este

influienţată, conform unor autori, de posibilitatea materială a
bărbatului de a întreţine mai multe femei. Poligamia este un indicator
al poziţiei sociale a bărbatului, stabilirea descendenţei se face pe linie
patriliniară.
Poliandria este definită drept formă de familie, alcătuită din o
femeie-mamă, copiii ei şi doi sau mai mulţi bărbaţi. În plus, o familie
este poliandrică dacă fiecare dintre soţi este tatăl cel puţin unuia dintre
copiii femeii
Monogamia reprezintă forma de căsătorie între un singur
bărbat şi o singură femeie. Monogamia apare la primitivi alături de
celelalte forme de familie. Cu toate acestea între familiile monogane
din diferite societăţi apar diferenţe semnificative legate de
caracteristicile generale, conţinutul, structura şi funcţiile lor.
Funcțiile familiei: biologică, economică, pedagogico-educativă
şi morală, de coeziune şi solidaritate familială
Bibliografie
1. Mitrofan, Iolanda Psihologia vieţii de cuplu, Colecţia Alma

Mater, SPER, 2002
2. Voinea, Maria Sociologia familiei, Facultatea de Sociologie-
Psihologie- Pedagogie, Bucureşti, 1993
3. Voinea, Maria Psihosociologia familiei, Editura Universităţii
Bucureşti, 1996

CAPITOLUL X
TENDINȚE ȘI MUTAȚII ÎN STRUCTURA FAMILIEI
Concepte – cheie:
- celibat
- familie monoparentală
- familie reconstituită
În societatea modernă, putem vorbi de „restructurarea familiei

nucleare”(Iolanda Mitrofan, 1998, pag 48) care apare datorită
numărului în creştere al formelor alternative de organizare familială:
celibat, cupluri fără descendenţi, concubinaj, familii monoparentale,
căsătorie deschisă, familii reconstituite şi familii reorganizate. Această
tendinţă apare, în principal datorită schimbărilor în planul valorilor pe
care se bazează familia în modernitate: importantă este fericirea

individuală şi valorizarea vieţii afective şi mai puţin unitatea şi

solidaritatea familiei.
În cele ce urmează voi prezenta caracteristicile fiecărei forme
alternative de organizare familială.
Celibatul reprezintă un model de menaj în care individualitatea
se afirmă în deplină libertate. EI a crescut foarte mult în ultima vreme,
mai ales în S.U.A., Germania,
Franţa etc.
În general, cauzele extinderii fenomenului de celibat sunt atât
de natură obiectivă, cât şi subiectivă. Cele de natură obiectivă pot fi
grupate în trei categorii:
- cauze de ordin sexual (impotenţa sexuală, vaginism, infantilism
genital etc.);
- cauze de ordin psiho-relaţional (lipsa unor aptitudini pentru
parteneriat, stări depresive, complexe de inferioritate, sociofobie etc.);
- cauze de ordin material (constrângeri economice, lipsa locuinţei
etc.)
Cele de natură subiectivă ar putea fi:
- existenţa unor imagini deformate asupra familiei şi a sarcinilor
ei;
- lipsa de curaj în asumarea responsabilităţilor familiale şi
parentale;
- psihotraume, datorate conflictelor conjugale grave din familia
de origine etc.
Trebuie să remarcăm că celibatul nu înseamnă frustaţie şi
neîmplinire, cel puţin pentru persoanelele care îl acceptă deliberat şi
care nu au trăit niciodată experienţa vreunui mariaj. Unii oameni
preferă celibatul din motive cum ar fi:
- independenţa economică şi libertatea personală;
- varietatea şi schimbarea;
- accentul pus pe realizarea profesională.

Printre dezavantajele celibatului remarcăm o serie de probleme
de ordin psihologic şi social, cum ar fi: sentimentul de frustrare în
raport cu colegi, cunoscuţi sau rude care îşi au familiile lor;
sentimentul de culpabilitate faţă de sine şi faţă de societate;
sentimentul izolării şi abandonului; sentimentul egoismului şi al
individualismului etc. Mai mult, cu cât înaintează în vârstă, cu atât
celibatarii se confruntă cu mai multe probleme de natură afectivă,
sentimentul abandonului se accentuează, la care se adaugă
sentimentul de insecurizare socială.
Cuplul fără descendenţi reprezintă o formă a restructurării
familiei, un model spre care se orientează o parte semnificativă a
populatiei tinere. Statistic a reieşit că, în tările dezvoltate, procente
variind între 10-20% din populatia adultă, căsătorită sunt
reprezentate de familiile fără copii. Ponderea - cea mai ridicată a
familiilor fără copii este întâlnită la cuplurile urbane şi la cele în care
soţia urmează o carieră profesională (Mihăilescu, 1999).
În societatea tradiţională, cuplurile fără descendenţi erau puţin
frecvente şi, în mod obişnuit, erau fie obiectul compătimirii (când nu
puteau să aibă copii), fie al dezaprobării (când nu doreau să aibă
copii). Copiii reprezentau însăşi raţiunea de a fii a familiei rurale
româneşti.
În societatea modernă s-a schimbat însăşi filosofia asupra rolului
copiilor în cadrul vieţii de familie. Astfel, „copiii nu mai reprezintă
axul central al vieţii familie, ci cuplul soţ-soţie a devenlt centrul de
greutate” în jurul căruia gravitează aspiraţiile şi implinirile, bucuriile.
( Iolanda Mitrofan, 1998, pag 54).
Concubinajul (uniunea liberă) reprezintă un model de asociere,
un mod de a trăi împreună al cuplurilor heterosexuale, în afara
contractului căsătoriei. Nu se deosebeşte foarte mult de familia
nucleară deoarece realizează majoritatea funcţiilor şi se confruntă cu

aceleaşi probleme cu care se confruntă cuplurile căsătorite ( I.
Mihăilescu, 1993, pag. 93).
Deceniul opt marchează atât în Europa, cât şi în S.U.A momentul
critic al proliferării fără precedent a uniunilor libere. Preferinţa pentru
concubinaj a devenit atât de frecventă încât a zdruncinat destul de
semnificativ atitudinile sociale stereotipe care blamau - până nu
demult - acest mod de convieţuire.
Cauzele care conduc la formarea uniunilor libere sunt multiple şi
complexe.
Conştientizarea faptului că uniunea liberă este un mod mai
economic, mai plăcut şi mai confortabil de a trăi împreună, ca şi
dorinţa unei relaţii emoţionale nesubordonate vreunui contract legal,
la acestea se adaugă, fireşte, satisfacerea trebuinţelor la un nivel
superior.
Concubinajul satisface, prin conjugare nevoia de dependenţă şi
identificare cu cea de autonomie, angajând implicarea afectivă
plenară, negând aspectul contractual al relaţiei şi exaltându-1 pe cel
al libertăţii şi plenarităţii de manifestare, pe măsura satisfacţiei
mutuale şi a nevoilor autentice de a fi împreună.
Nevoia de iubire, comunicare şi valorizare a celuilalt şi a
Sinelui depăşeşte în intensitate şi devine prioritară în raport cu cea
de securitate şi solidaritate socio-economică. Altfel cuplul decis
pentru concubinaj optează pentru calitatea relaţiei în defavoarea
durabilităţii sale cu orice preţ.
Familiile monoparentale se referă la menajele formate dintr-un
singur părinte şi copiii acestuia, menaje ce pot apare fie în urma
divorţului sau abandonului familial, fie în urma decesului unui
părinte, a adopţiei realizate de o persoană singură sau a creşterii
copiilor în afara căsătoriei.
De-a lungul timpului au existat mai multe concepţii privind

funcţionalitatea cestui tip de familie, mentalităţile fiind acelea ce au
susţinut diversele păreri contradictorii. În societatea tradiţională,
bazată pe familia extinsă, se dezaproba monoparentalitatea şi încuraja
tendinţele de stigmatizare şi etichetare faţă de cei ce alegeau, voit sau
nu, acest „stil de viaţă".
Pe de altă parte, în societatea modernă, datorită generalizării
familiei nucleare (formată din ambii părinţi şi copii), s-a putut realiza
mai uşor ruptura faţă de comunitate, schimbându-se şi viziunea asupra
acestui tip de menaj. Cu alte cuvinte, a fost înlocuită concepţia potrivit
căreia este dezavantajos pentru copii să fie crescuţi doar de mamă sau
doar de tată.
Cercetări recente au demonstrat că familia clasică, din care fac
parte doi părinţi, nu este atât de importantă pentru evoluţia copiilor pe
cât s-a crezut până acum. Şi aceasta în condiţiile în care s-au menţinut
o serie de prejudecăţi, ce au rămas adânc înrădăcinate în tradiţiile unei
societăţi patriarhale cum ar fi aceea că taţii sunt mai puţin devotaţi
decât mamele în îngrijirea copiilor şi că e nevoie ca ei să dovedească
faptul că au competenţele unui părinte, în vreme ce competenţa
maternă este presupusă ca existentă, dacă nu se dovedeşte lipsa ei. In
realitate, lucrurile nu stau totdeauna aşa.
Majoritatea psiho-sociologilor conchid, în esenţă, că este mai
indicată pentru copil o familie monoparentală, decât una bântuită de
certuri şi probleme. De aceea, dacă în trecut se consideră că familiile
cu căsătorii nereuşite trebuie să rămână împreună de dragul copiilor,
în prezent multi cred că este mai bine pentru copii dacă părinţii se
despart, în loc să-i supună unui permanent conflict în familie (Ilut,
1995, pag 75).
Căsătoria deschisă este un model de convieţuire aflat între
concubinaj şi familia nucleară. Ea se suprapune peste valorile şi stilul
de viaţă al concubinajului dar, în acelaşi timp, se aseamănă cu

familia nucleară prin oficializare şi structură.
Cu alte cuvinte, această formulă nouă încearcă să înlocuiască o
configuraţie depăşită sub aspectul stilului de viaţă (familia nucleară)
şi să preia ceea ce este mai bun din modelul coabitării (calitatea
întâlnirii şi fericirii partenerilor şi nu stabilitatea relaţiei lor cu orice
preţ). Scopul declarat al acestei legături este reprezentat de
împlinirea şi satisfacţia personală care constituie singura miză demnă
de a fi luată în considerare.
Familiile reconstituite (Stahl, 1968, pag. 102) sau comasate
(Voinea, 1993, pag 54) reprezintă modele de convieţuire în care
partenerii au mai fost căsătoriţi şi au descendenţi din mariajele
anterioare. Cuplul reconstituit reuneşte, astfel, copiii din mai multe
uniuni familiile, la aceştia adăugându-se, deseori, proprii descendenţi.
În aceste condiţii, este de la sine înţeles că, familia comasată se
confruntă cu o multitudine de probleme, complexe şi dificile, din
perspectiva funcţionalităţii şi viabilităţii ei.
Problemele familiei comasate ţin de specificul relaţiei din
sistemul familiei structurat după recăsătorire, de riscul repetării
anumitor erori din mariajele anterioare, şi de relaţiile cu ex-consorţii.
Aceştia din urmă rămân de cele mai multe ori în relaţii (mai mult sau
mai puţin reglate juridic şi psihologic) cu copiii lor. Adeseori, părinţii
vitregi au un comportament neadecvat faţă de copiii vitregi, mai ales
legat de atitudinile şi relaţiile acestora cu părinţii naturali.
Pe de altă parte, pentru copil, recăsătorirea părintelui crează
câteva probleme reale, cum ar fi ( după Iolanda Mitrofan, 1998, pag
74) următoarele:
- copilul se confruntă cu situaţia de „a-şi împărţi" afectiv părintele cu
noul soţ al acestuia. Problema poate fi în special dificilă pentru băieţii

care au o atitudine înalt posesivă şi protectivă faţă de mama lor

divorţată şi recăsătorită;
- copilul se poate teme de o modificare a regulilor în noua familie,
ceea ce reprezintă, de cele mai multe ori o aşteptare realistă;
- copilul reacţionează la fel sau diferit la modul de disciplinare al
părintelui vitreg referitor la comportamente, moduri de a face şi gândi
cu care s-a deprins sau care erau tolerate de părintele natural;
- copilul are sentimente de vină dacă se simte atras sau îl iubeşte pe
părintele vitreg, deoarece s-ar simţi simultan neloial faţă de părintele
natural;
- copilul trebuie să renunţe la visul său de a-i revedea pe părinţii lui
împreună, în consecinţă, el poate avea tendinţă de a manifesta
ostilitate faţă de părintele vitreg.
Posibilele motivaţii ale apariţiei familiei reconstituite ar fi
acelea legate de „nevoia de celălalt", de nevoia de dragoste şi
solidaritate. Doar o pasiune puternică
pentru partener însoţită de o protecţie materială şi afectivă ar putea
justifica unirea a două configuraţii monoparentale, care se confruntă
cu greutăţi socio-economice.
Concluzionând, familiile reconstituite reprezintă o alternativă,
un mod de convieţuire care, deşi continuă să existe nu va atinge
proporţii statistic semnificative deoarece numărul copiilor va scădea
continuu, iar vârsta mamelor la naştere va fi tot mai înaintată,
apropiată de perioada maturizării şi consolidării relaţiei.
Familiile reorganizate se aseamănă cu cele constituite, însă
acoperă o arie mai întinsă de configuraţii Am utilizat acest concept de
„familie reorganizată" pentru a pune în evidenţă ceea ce le deosebeşte,
în mod special: faptul că cel puţin un partener nu are copii din
mariajele anterioare.

Aşadar, numim familie reorganizată, fie configuraţiile alcătuite

din doi parteneri divorţaţi sau văduvi, fără descendenţi, acelea în care
unul dintre parteneri are copii din mariajele anterioare, fie acelea în
care doar un partener a cunoscut experienţa unei relaţii legal
constituite.
Motivăm această diferenţiere prin faptul că familiile
reorganizate sunt mai dinamice şi, din punct de vedere statistic sunt
mult mai frecvente decât cele reconstituite. Există numeroase cazuri
când o persoană îşi reface viaţa chiar de mai multe ori, în cadrul mai
multor configuraţii reorganizate, ceea ce nu se întâmplă prea des cu
familiile reconstituite.
Din perspectivă funcţională, cele două tipuri au atât puncte
comune, cât şi puncte distincte. Remarcăm similarităţi dacă avem în
vedere funcţia de socializare, cea de solidaritate şi cea sexuală.
Elementele divergente apar în cadrul funcţiei economice şi a
celei de reproducere. Funcţia economică apare mai aproape de cea
caracteristică modelului de referintă ales (familia nucleară) şi, tocmai
de aceea, am diferenţiat-o de cea specifică familiei reconstituite (ce se
confruntă cu greutăţi mari, dat fiind numărul mai mare de membrii ce
o alcătuiesc).
In ceea ce priveşte funcţia reproductivă, putem realiza o
interesantă analogie. Familia reorganizată îşi poate pune mai uşor
problema propriilor descendenţi faţă de famiile reconstituite, mai ales
atunci când membrii familiei nu au descendenţi din mariajele
anterioare. Ca atare, funcţia reproductivă e mai apropiată de cea a
familiei nuleare, lucru care nu se întâmplă la familia reconstituită care
este obligată s-o minimizeze sau chiar s-o ignore.
Concluzionând, familia reorganizată îşi găseşte justificarea în
valorizarea înaltă a instituţiei familiei, în faptul că unul din parteneri
îşi caută perechea, în scopul îndepărtării decepţiilor provocate de
mariajele anterioare. Şi întrucât divorţialitatea este în creştere, iar

monoparentalitatea cunoaşte o pantă ascendentă, premizele proliferării
familiei reorganizate sunt accentuat conturate.
Proliferarea familiei restructurate justifică utilitatea acesteia,
ceea ce înseamnă că acest tip de familie răspunde cel mai bine actualei
realităţi sociale. Cu alte cuvinte, societatea - care a deterininat
modificarea familiei nucleare (atât în formă, cât şi în conţinut) - nu are
argumente cu ajutorul cărora să susţină contrariul şi să condamne
nefuncţionalitatea familiei restructurate.
Toate configuraţiile analizate mai sus realizează la un nivel
superior o serie de funcţii şi neglijează altele. Însă, e greu de spus dacă
această situaţie induce efecte pozitive sau negative. La fel de dificil ar
fi să afirmăm că, din perspectiva îndeplinirii funcţiilor, familia
restructurată sau monoparentală nu este o familie normală.
Configuraţii Grad Functia
Econo Socializare Solidaritate Sexuală Repro-
mică ductivă
CELIBAT Maxim x x
Neutru
Minim x x x
CUPLURI Maxim x x
Neutru x
FĂRĂ
Minim x x
DESCENDENŢI
CONCUBINAJ Maxim x x
Neutru x
Minim x x
FAMILII Maxim x
Neutru
MONO-
Minim x x x x
PARENTALE
CĂSĂTORIE Maxim x
Neutru x x x x
DESCHISĂ
Minim
Configuraţii Grad Functia
Econo Socializare Solidaritate Sexuală Reproductivă
mică
FAMILII Maxim x x
Neutru x
RECON-
Minim x x
STITUITE
FAMILII Maxim x x
Neutru x x x
REORGA-
Minim
NIZATE

Fig.4 Tipurile familiei restructurate şi funcţiile acestora
Dacă acceptăm acest model, cele mai semnificative concluzii ar

fi următoarele:
1. Nici una din cele şapte configuraţii nu accentuează funcţia

reproductivă, cinci dintre ele minimalizând-o sau chiar ignorând-o.
Este clară tendinţa familiei nucleare de a reduce numărul de urmaşi,
până la unul, maxim doi copii. Se conturează astfel, impunerea
„stilului de viaţă fără copii" care marchează schimbări ale valorilor
familiei, obţinerea fericirii personale ia locul împlinirii cuplului prin
copii;
2. La polul opus se află funcţia sexuală, maximalizată de şase

configuraţii şi minimalizată doar de una (familia monoparentală), din
motive obiective. Acest aspect evidenţiază rolul şi importanţa
sexualităţii în societatea contemporană, insatisfacţia sexuală fiind una
din cauzele abandonării configuraţiei respective.
3. Cuplurile fără descendenţi şi concubinajele sunt identice, din
perspectiva gradului în care îşi realizează funcţiile. Cu alte cuvinte, în
absenţa copiilor, coabitarea şi legalizarea dau naştere aceluiaşi stil de
viaţă şi pun la baza lui aceleaşi valori.
4. Comparativ cu familia nucleară, familia monoparentală
reprezintă configuraţia cu cele mai multe funcţii minimalizate, ceea ce
ridică un serios semn de întrebare asupra funcţionalităţii şi viabilităţii
ei. Doar funcţia de solidaritate apare ca fiind maximalizată, dar şi aici
problema este relativă. Fiind certă respingerea variantei neutre, aveam
de ales între creşterea sau scăderea solidarităţii, în condiţiile în care
familia este lipsită de aportul unuia dintre părinţi. Am ales-o pe prima,
considerând că greutăţile mai mari la care este supusă

monoparentalitatea vor creşte coeziunea părinte-copil, mai ales cea

afectiv-emoţională. Însă, există multe cazuri în care funcţia
solidarităţii scade şi ruptura părinte-copil este foarte dăunătoare.
5. Comparativ cu familia nucleară, căsătoria deschisă apare ca
fiind cea mai apropiată de aceasta, din perspectiva realizării funcţiilor
atribuite instituţiei familiale. Patru din cinci funcţii sunt identice, doar
cea sexuală fiind valorizată mai mult de căsătoria deschisă. Cu alte
cuvinte, accentul pus pe viaţa sexuală şi, mai ales, liberatatea sexuală
acordată partenerului reprezintă notele definitorii ce diferenţiază
familia nucleară de acest tip de familie.
În condiţiile unei relative conştientizări a căsătoriei deschise de
către populaţie aceasta este prezentă mai mult sub formă de concep.
Însă prezentarea (fie numai conceptuală) era necesară datorită faptului
că foarte multe cupluri se regăsesc în acest tip de convieţuire, cel puţin
la nivelul mentalului, dacă nu şi al realului, din perspectiva valorilor şi
stilului de viaţă adoptat.
Ceea ce este foarte important de reţinut este faptul că familia
nucleară viitoare nu este altceva decât căsătoria deschisă. Altfel spus,
căsătoria deschisă respectă configuraţia familiei nucleare, dar pune la
baza ei alte valori, alte principii, modificând nu atât forma, cât fondul.
Ca atare, orice familie nucleară poate deveni o căsătorie deschisă în
condiţiile în care îşi ajustează valorile şi stilul de viaţă acestui tip de
convieţuire.
Rezumat
Celibatul reprezintă un model de menaj în care individualitatea
se afirmă în deplină libertate.
Cuplul fără descendenţi reprezintă o formă a restructurării
familiei, un model spre care se orientează o parte semnificativă a
populatiei tinere.
Concubinajul (uniunea liberă) reprezintă un model de asociere,

un mod de a trăi împreună al cuplurilor heterosexuale, în afara
contractului căsătoriei.
Familiile monoparentale se referă la menajele formate dintr-un
singur părinte şi copiii acestuia, menaje ce pot apare fie în urma
divorţului sau abandonului familial, fie în urma decesului unui
părinte, a adopţiei realizate de o persoană singură sau a creşterii
copiilor în afara căsătoriei.
Căsătoria deschisă este un model de convieţuire aflat între
concubinaj şi familia nucleară. Ea se suprapune peste valorile şi stilul
de viaţă al concubinajului dar, în acelaşi timp, se aseamănă cu
familia nucleară prin oficializare şi structură.
Familiile reconstituite sau comasate reprezintă modele de
convieţuire în care partenerii au mai fost căsătoriţi şi au descendenţi
din mariajele anterioare.
Familiile reorganizate se aseamănă cu cele constituite, însă
acoperă o arie mai întinsă de configuraţii Am utilizat acest concept de
„familie reorganizată" pentru a pune în evidenţă ceea ce le deosebeşte,
în mod special: faptul că cel puţin un partener nu are copii din
mariajele anterioare.
Bibliografie
Mater, SPER, 2002
Bucureşti, 1996
4. Voinea, Maria Familia contemporană: mică enciclopedie,
Editura Focus, 2005

CAPITOLUL XI
REPERE METODOLOGICE
Concepte – cheie:
- metodologie
- metode de cercetare
- tehnici de investigaţie
1. Metodologia sociologiei
Sociologia – ştiinţă atât teoretică, cât şi empirică presupune două
domenii: acela al teoriei şi pe acela al faptelor (adică domeniul empiric).
Cele două domenii nu pot fi concepute separat şi independent unul de
altul, ele fiind legate prin anumite activităţi. Principala activitate care
uneşte cele două domenii fiind ea însăşi o parte componentă a ştiinţei -
este Metodologia. Ea asigură unitatea dintre teorie şi fapte, progresele
sociologiei şi creativitatea ei depinzând în ultimă instanţă de relaţiile
dintre cele două domenii.
Structura metodologiei. Dacă metodologia realizează unitatea
dintre teorie şi empiric, trebuie să respingem acele definiţii după care
metodologia ar fi totalitatea metodelor de care dispune o ştiinţă.
În structura metodologică a ştiinţei, metodele şi metodologia intră
ca părţi componente distincte, dar nu rupte una de alta. Dar să vedem în
ce constă structura metodologică a unei ştiinţe empirico-ştiinţifice, aşa
cum este şi sociologia.
În primul rând , locul central în structura metodologică este
deţinut de metodologie în sensul său cel mai general de teorie a
metodelor (şi implicit teorie a tehnicilor) şi de reflexie metodologică
(adică de activitate specializată care îşi propune să elaboreze principii,
criterii, concepte metodologice).

În al doilea rând, structura metodologica presupune existenţa

unor metode euristice, fără de care nu este posibilă nici o cercetare
empirică. Din punct de vedere metodologic trebuie să existe o instanţă
ultimă de testare a ipotezelor prin recursul la
observaţie şi experiment. În această ipostază, metodele joacă rolul de
bază empirică a ştiinţei.
O a treia componentă a structurii metodologiei o constituie aşa-
numita rezervă de fapte, adică totalitatea stărilor de fapt empirice
transpuse în limbaj de observaţie care urmează a fi testate, oferind astfel
baza cunoaşterii ştiinţifice.
Definiţia metodologiei. Ca punct de plecare am putea să luăm în

considerare etimologia, după care am avea de-a face cu studiul sau
teoria metodelor. În acest caz metodologia nu este altceva decât studiul
sistemic şi logic al metodelor. Dar un astfel de studiu comportă:
1) analiza logică a procesului de cercetare;
2) evaluarea critică a fundamentelor de cercetare;
3) condiţiile muncii ştiinţifice, ca proces de cunoaştere.
Metodologia îşi va propune deci studierea sistematică şi
logică a muncii ştiinţifice ca proces de cunoaştere.
Metodologia îşi concentrează însă atenţia mai mult asupra
condiţiilor ştiinţifice care duc la dobândirea de noi cunoştinţe decât
asupra produselor cercetării.
Într-o formulare mai concisă, putem defini metodologia ca studiul
cercetării empirice în sociologie. Cum rolul activ, esenţial în procesul
muncii ştiinţifice îl are cercetătorul, metodologia se referă în primul
rând la COMPORTAMENTUL ŞTIINŢIFIC AL
CERCETĂTORULUI.

Printr-o formulare fericită, s-a spus că sociologul îl studiază pe om

în societate, în timp ce metodologia îl studiază pe sociolog în muncă,
adică în procesul de cercetare empirică.
Fireşte că cercetătorul în acţiune, aplică anumite metode (în
acest sens, metodologia este studiul metodelor). Odată cu metoda,
cercetătorul manipulează anumite tehnici şi alte unelte ale muncii
ştiinţifice, asupra cărora metodologia emite anumite norme formalizate
conform unei teorii a tehnicilor.
ROLUL METODOLOGIEI
 În primul rând metodologia oferă principiile cele mai
generale care ghidează orice cercetare sociologică.
 În al doilea rând, ca teorie ştiinţifică a metodei, metodologia
trebuie să îndeplinească cerinţa de a furniza reguli sistematice de
operaţii care să ducă la rezultate identice din punct de vedere
intersubiectiv.
 În al treilea rând, metodologia este aceea care determină
normele de folosire a tehnicilor de investigaţie aferente metodelor, în
procesul de cercetare ştiinţifică.
Din punct de vedere metodologic, cercetătorul trebuie să ştie când
şi cum să folosească o metodă sau alta, cum să folosească cumulativ
metodele, când să recurgă la o tehnică sau alta.
 În al patrulea rând, metodologia are de îndeplinit şi funcţii
critice, interferându-se astfel cu epistemologia.
Funcţiile critice mai importante ar putea fi rezumate astfel:
1)metodologia stabileşte valoarea şi limitele fiecărui tip de
metode (această funcţie decurge din faptul că este o teorie a metodelor);
2)metodologia oferă criterii de evaluare a validităţii şi rigurozităţii
tehnicilor de investigaţii (funcţia de teoria tehnicilor);

3)metodologia recomandă cercetătorului să supună interogării

epistemologice toate faptele culese, pentru a aprecia valoarea lor
ştiinţifică (adică să constate dacă aceste fapte aduc un spor de
cunoaştere, cât adevăr ne furnizează ele, etc.). Metodologia îşi
îndeplineşte funcţiile care-i revin nu numai înaintea efectuării unei
cercetări, ci şi în timpul desfăşurării ei, precum şi după fiecare cercetare
empirică în parte.
B. METODE DE CERCETARE
În general se pot distinge următoarele metode :
l) Metode didactice, procedeuri sau căi de transmitere altor
persoane a unor adevăruri deja descoperite.
2) Metode logice sau ale gândirii, cum sunt: inducţia, deducţia,
interferenţa, demonstraţia, axiomele ş.a.; ele sunt implicate în orice
activitate mentală, fie ea ştiinţifică sau nu, dar folosirea lor ca atare nu
echivalează cu cercetarea ştiinţifică.
3) Metode euristice sau de investigaţie ştiinţifică care sunt folosite
de oamenii de ştiinţă în căutarea şi descoperirea de noi adevăruri
(Etimologic, din greceşte: meta = adevăr; odos = cale, drum).
Vorbim de metodele sociologice ca metode euristice, folosite în
orice cercetare ştiinţifică şi sociologică pentru descoperirea de noi
adevăruri.
O metodă sau alta, în cursul cercetării sociologice, profită de toate
elementele şi procedurile logice (definiţie, axiome, inducţie, deducţie,
etc.), dar nu se confundă ci metodele logice.
Necesitatea metodei. Câmpul cunoaşterii sociologice, alcătuit

din fapte, este vast şi deosebit de complex. Dacă se merge la întâmplare
în acest domeniu al faptelor, nu vom descoperi decât lucruri
nesemnificative din punct de vedere ştiinţific. De aici, necesitatea

explorării sistematice şi ordonate, cu mijloace adecvate a realităţii, ceea

ce se realizează, în primul rând, tocmai prin metode.
Mişcarea cercetării empirice în sociologie are loc de la ipoteza de
lucru la constituirea modelului şi la elaborarea unei teorii. Acesta este
demersul general, ideal, abstract. Datorită însă extremei complexităţi a
fenomenelor sociale, demersul se realizează urmând căi particulare
denumite metode iar acestea, la rândul lor utilizează tehnici adecvate
care să le poată ancora în realitatea faptelor, precum şi rigoarea
cuvenită.
Definiţie. Metodele sociologiei corespund diverselor căi de

abordare a realităţii sociale, a faptelor sociale şi, ca urmare, se
folosesc: metoda observaţiei, metoda anchetei sociologice, metoda
experimentală ş.a.m.d. Aceste căi particulare pe care se
angajează cercetătorul reclamă respectarea anumitor principii
metodologice, care să asigure o mişcare ordonată şi progresivă spre
obiectul cercetat în vederea cunoaşterii sau dezlegării unor probleme
teoretice de ordin practic. De aceea, metoda este uneori
definită ca fiind aplicată principiilor fundamentale ale metodologiei într-
o cercetare empirică dată.
În afara principiilor metodologiei generale, cărora li se supune
orice metodă, există şi norme cu privire la folosirea fiecărei metode în
parte.
Prin aplicarea ei, o metodă devine parte componentă a procesului
de cercetare. Implicarea unei metode într-o cercetare face ca adesea
cercetarea însăşi să fie denumită prin metodă (în acest sens se vorbeşte
de anchete sociologice, adică de acel tip de cercetare care foloseşte
metoda anchetei, de experiment; adică o cercetare bazată pe metoda
experimentală ş.a.m.d.).

Elasticitatea metodei. Metoda nu este rigidă, pentru că ea se

referă la o lume de fapte în continuă mişcare şi, în consecinţă, are
nevoie de adaptări adecvate nu numai la obiecte diferite ale
cunoaşterii, dar în chiar procesul investigaţiei, în momente şi faze
diferite ale acestui proces.
O metodă posedă o plasticitate cu atât mai mare cu cât ea se
poate adapta la un câmp mai variat de fapte, ceea ce depinde nu numai
de plasticitatea metodei ca atare, ci şi de felul cum se folosesc tehnicile
în mod adecvat, în funcţie de obiectul cercetării, de nivelul cercetării
(macro sau micro) etc. Plasticitatea unei metode şi implicit eficienţa
ei, pot creşte şi prin utilizarea unor tehnici adecvate, tot mai rafinate,
ca şi prin îmbinarea unor metode.
Elementele unei metode. Nici o metodă nu poate fi concepută şi

definită independent de procesul de cercetare, ea implicând nu numai
o succesiune de operaţiuni procedurale, dar şi folosirea unor unelte
teoretice şi tehnice pe care să le încorporeze.
Principalele elemente ale metodei devin astfel:
1) Schema conceptuală. Este indispensabil ca sociologul să
cunoască instrumentele conceptuale ale domeniului său, pentru a le
folosi adecvat fiecărui tip de cercetare.
2) Definiţia operaţională. Fără definirea operaţională a
conceptelor cu care urmează să opereze metoda în cursul cercetării, nu
se va şti ce date să se culeagă.
3) Ipotezele. În cadrul metodei, ipoteza are o dublă funcţie:
a) să indice cercetătorului care anumite aspecte ale unui
fenomen trebuie să fie luate în considerare;
b) să extindă teoria existentă, permiţând achiziţionarea unor
noi propoziţii verificate din punct de vedere empiric.

4) Tehnicile împreună cu procedeele aferente. Într-o metodă

intră ca elemente utilizarea uneia sau mai multor tehnici determinate,
convergând spre măsurări. Metoda devine astfel înlănţuirea ordonată a
unor tehnici care vizează căutarea anumitor legi.
Cerinţele metodei. O metodă constă dintr-un ansamblu de

proceduri sau operaţii procedurale. Dar nu orice proceduri sunt şi
metode. Există anumite condiţii care trebuie să fie îndeplinite:
1) să nu se aplice la întâmplare, adică demersul să fie planificat;
2) coerenţă logică şi continuitate;
3) să se aplice unei dezvoltări cât mai largi posibile de ipoteze;
4) să corespundă aşa-numitului criteriu al intersubiectivităţii;
5) metoda ştiinţifică cere ca problema ştiinţifica supusă
studiului să fie bine
definită şi să fie relevantă pentru domeniul mai cuprinzător căruia îi
aparţine;
6) în fine, datele înseşi alese în vederea studiului trebuie să fie
relevante pentru
problemă.
3. TEORIA TEHNICILOR DE INVESTIGAŢIE.

Dezvoltarea sociologiei a avut loc nu numai prin progresul
teoriei, ci şi prin acumularea de fapte din ce în ce mai numeroase, dar
mai ales tot mai semnificative. Aceasta s-a realizat prin înmulţirea şi
progresul tehnicilor sociologice de investigaţie. Dacă metodele au
rămas aceleaşi (cel puţin cele fundamentale), tehnicile de cercetare
sociologică au crescut ca număr prin crearea unora noi şi în acelaşi timp
au cunoscut o perfecţionare continuă pe linia formalizării şi a
rigurozităţii. Unele tehnici, asociate unei metode sau alteia, au dus la
apariţia de noi tipuri de metode. De exemplu, tehnica participării
practicată de observator, dă naştere observaţiei participante, unul din
tipurile de observaţie. La fel, unele tehnici experimentale au generat, pe

lângă metoda clasică a observaţiei, un nou tip de observaţie – observaţia
experimentală.
Diversificarea metodelor deja existente, ca urmare a îmbogăţirii
setului de tehnici în sociologie, a permis verificarea unui număr mereu
crescând de ipoteze şi teorii sociologice, prin confruntarea lor cu
faptele, a extins aria cercetărilor sociologice şi a mărit eficienţa
ştiinţifică a cercetărilor empirice.
Teoria tehnicilor de cercetare. Metodologia sociologică nu

înseamnă numai reflecţie teoretică asupra metodelor. Ea cuprinde şi o
teorie a tehnicilor strâns legată de teoria metodelor.
Tehnicile de investigaţie fiind subordonate metodelor, rezultă că
trebuie să existe anumite norme de folosire, în cadrul aplicării unei
metode, a tehnicilor, fără de care nu se pot obţine informaţii asupra
obiectului cercetat.
Teoria tehnicilor de cercetare este acel compartiment al
metodologiei sociologice care prescrie şi teoretizează utilizarea
anumitor unelte ştiinţifice de investigaţie în procesul culegerii datelor.
Tehnicile ca unelte ale muncii ştiinţifice au o serie de funcţii:
1) de a standardiza informaţii empirice asupra calităţilor nemijlocit
observabile ale obiectelor, evenimentelor şi situaţiilor (sistemele
studiate);
2) de a sistematiza şi formaliza unele mecanisme, ca acela al
formării anumitor tipuri de concepte;
3) de a asigura obiectivitatea şi de a face transmisibile proceduri
care, altfel, ar trebui să fie redescoperite de fiecare cercetător în parte
şi ar depinde mai mult de intuiţie sau de “fler”;
4) de a măsura (tehnicile sunt şi instrumente de măsurare de
exemplu: scale sau scările de atitudine).

Definiţie. Tehnicile sunt acele proceduri sau operaţii prin care

sociologul îşi adună şi sistematizează datele. Prin tehnici se recoltează
date, informaţii asupra faptelor şi tot prin tehnici (sau procedee
speciale) se face analiza, interpretarea şi analiza statică sau matematică
a datelor.
Tehnicile de investigaţie sunt unelte folosite în procesul de
cercetare de către sociologi, fiind puse în slujba unei metode empirice.
Ca unelte ale muncii ştiinţifice de cercetare, tehnicile trebuie
să răspundă anumitor exigenţe:
1) să fie riguros definite;
2) să poată fi standardizate;
3) să fie transmisibile altor cercetători şi susceptibile a fi

aplicate exact în acelaşi mod, în condiţii identice, la acelaşi gen de
probleme, la acelaşi tip de fapte sociale.
Folosirea tehnicilor. Tehnicile sunt puse la îndemâna cercetării şi

organizate prin metodă. Tocmai prin tehnici aplicăm metoda la obiectul
ales spre studiere. Ca atare, tehnicile nu înseamnă nimic, ele trebuie să
fie subordonate uneia sau alteia dintre metode şi ghidate de metodă.
Altfel se ajunge la diletantism sociologic.
O metodă poate folosi tehnici specifice ei sau împrumutate de la
alte metode.
Tehnicile nu se exclud, ele fiind corelative sau complementare în
funcţie de obiectul cercetat, de natura faptelor care fac obiectul cercetării.
În cursul unei cercetări empirice, tehnicile se folosesc cumulativ (fie
concomitent, fie succesiv).
Clasificări posibile. Întrucât fiecare metodă posedă tehnici

specifice, acestea ar putea fi clasificate astfel:
1. Tehnici ale observaţiei sociologice

a) participarea;
b) tehnica observatorului non-participant;
c) interviul;
d) categoriile lui BALES.
2. Tehnici experimentale
a) testele psihologice;
b) testele sociometrice;
c) cercetarea activă (dinamica grupului).
3. Tehnicile monografice
a) sociografie;
b) bugetele de familie;
c) tehnica informatorului privilegiat.
4. Tehnici ale anchetei sociologice
a) eşantionare;
b) tehnicile sondajului;
c) chestionarul autoadministrat.
Unele tehnici sunt mai extensive (tehnicile sociografice, tehnicile
monografice) sau mai intensive (interviul). Unele sunt descriptive, altele
sunt explicative. Prin unele tehnici reperăm faptele ca apoi să le adunăm;
prin alte tehnici vom măsura şi interpreta faptele ş.a.m.d. Sunt, deci,
posibile clasificări şi din acest punct de vedere.
Rezumat
Metodologia asigură unitatea dintre domeniul teoretic şi
domeniul empiric (cel al faptelor sociale).
Metodologia îşi propune studierea sistematică şi logică a muncii
ştiinţifice ca proces de cunoaştere sociologică. Ea se referă în primul
rând la comportamentul ştiinţific al cercetătorului.
Rolul metodologiei constă în:

 stabilirea principiilor generale care ghidează orice cercetare

sociologică;
 determinarea normelor de alegere şi folosire a metodelor şi
tehnicilor aferente acestora;
 prescrierea principiilor care “ghidează” comportamentul
ştiinţific al sociologului (“deontologia” sociologului în actul
investigaţiei).
Metodele sociologiei corespund diverselor căi de abordare a
realităţii sociale. Reţinem metoda observaţiei sociologică, anchetei
sociologice, monografia, metoda experimentală etc.
Tehnicile sunt acele unelte (operaţii, procedee) prin care
sociologul pregăteşte cercetarea empirică, adună, sintetizează şi
interpretează datele obţinute prin investigaţiile concrete.
Bibliografie
2. Durkheim, E. – Regulile metodei sociologice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1974
3. Goodman, N. – Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti,
1992
CAPITOLUL XII
ORGANIZAREA UNEI CERCETĂRI SOCIOLOGICE
Concepte – cheie:

- cercetare empirică
- scop, obiective
- ipoteze de lucru
- operaţionalizarea conceptelor
Definiţie. Din punct de vedere metodologic, cercetarea sociologică

o definim ca un proces cognitiv formalizat, în cadrul căruia cercetătorul
adună, sistematizează şi interpretează fapte, călăuzindu-se după
principiile metodologiei generale, aplicând o metodă sau alta şi folosind
tehnici standardizate adecvate, în scopul cunoaşterii societăţii.
Procesul cercetării ştiinţifice cuprinde în esenţă alternanţa a
două faze principale, aşa cum sunt prezentate în diagrama de mai jos.
Metode empirice
Proiectare
Fenomene sociale
Teoria concrete
Sociologică
Rezultatele
Obiectiv Fază empirică
Model cercetării
conceptual Fapte ordonate
Fază interpretativă
Fig.5 Relatia teoretic-empiric în științele sociale

Metode de cercetare
Se disting:
Faza empirică, în care cercetătorul, ghidat de teorie şi
metodologie, adună sistematic date despre fapte.
Faza interpretativă, cercetătorul compară aceste fapte cu teoria
iniţială, testează ipotezele şi caută semnificaţia datelor. Fiecare fază
implică adaptări ale metodei, folosirea anumitor tehnici (de recoltare sau

analiză). De asemenea, fiecărei faze îi sunt proprii anumite reguli

procedurale.
Aceste reguli metodologice care ghidează orice cercetare empirică
sunt:
1) Regula concretului. Sociologul porneşte de la concret, de la
observarea directă sau indirectă (prin istorie, documente oficiale sau
personale) a realităţii sociale putând ajunge până la participarea la
fenomenul studiat.
2) Regula ignoranţei conştiente. Sociologul trebuie să se
detaşeze de noţiunile şi prejudecăţile cu privire la faptele sociale, trebuie
să aibă “sentimentul propriei ignoranţe faţă de obiectul studiat”, pentru a
realiza cunoaşterea ştiinţifică.
3) Regula obiectivităţii. Sociologul trebuie să adopte o atitudine
obiectivă faţă de un domeniu încă neexplorat (întocmai ca în orice
ştiinţă).
4) Regula delimitării faptului. De la începutul cercetării unei
anumite categorii de fapte trebuie delimitată sfera de cuprindere a acestui
domeniu.
5) Regula totalităţii solidare. Pentru înţelegerea fenomenului
studiat, acesta trebuie raportat la întreg, la întreaga colectivitate, deoarece
nu există nici un fenomen social care să nu fie parte integrantă dintr-un
tot social.
O particularitate a cercetării sociologice derivă din specificul
faptelor sociale, din însuşi obiectul de studiu al sociologiei şi este
conferită de implicarea cercetătorului în procesul cunoaşterii, el făcând
parte atât din sistemul-obiect, cât şi din sistemul-subiect, care se
suprapun parţial.
1. Etapa pregătitoare

În această etapă proiectanţii cercetării trebuie să ia o serie de

măsuri şi decizii de planificare, de organizare şi chiar de ordin
administrativ, astfel ca să se poată elabora un Proiect de cercetare pe
baza căruia se va desfăşura cea de-a doua etapă.
Proiectul de cercetare începe cu o expunere preliminară a temei de
cercetare şi a obiectivelor sale însoţită de o prezentare-studiu al lucrărilor
anterioare atât empirice, cât şi teoretice.
În fazele următoare se vor efectua unele operaţii indispensabile
oricărei cercetări:
a) formularea ipotezelor;
b) elaborarea modelului conceptual;
c) traducerea conceptelor în indicatori;
d) stabilirea instrumentelor de lucru;
e) verificarea prealabilă a uneltelor muncii de cercetare;
f) instruirea observatorilor, a operatorilor de interviu etc.;
g) definitivarea proiectului de cercetare, care va deveni planul
de lucru după care se va desfăşura întreaga cercetare în etapele
următoare, începând cu etapa de culegere a datelor.
a) Formularea ipotezelor
Ipoteza ştiinţifică este o propoziţie admisă cu titlu provizoriu,
care trebuie să fie verificată (confirmată sau infirmată) de către fapte.
Pe lângă ipoteza ştiinţifică, cercetarea implică aşa-numita
ipoteză de lucru. Prin ipoteză de lucru se înţelege o previziune
asupra rezultatelor respectivei cercetări empirice. Ipotezele trebuie să
fie cercetate, bine definite urmând ca faptele să le testeze empiric, să le
valideze sau invalideze.
Ipoteza ca o consecinţă prevăzută îmbracă de obicei forma:
“majoritatea celor observaţi sau interogaţi vor reacţiona aşa ...ori aşa”.
Exemple: în cazul studierii migraţiei forţei de muncă, ipotezele
posibile sunt de tipul:
 direcţia migraţiei este determinată de intensitatea

procesului de industrializare asupra satului (zonei rurale);
 în localităţile rurale în care se asigură condiţii
asemănătoare oraşului, migraţia tinde să scadă;
 gradul de integrare al tinerilor în muncă creşte în funcţie de
modalităţile realizării raportului dintre orientarea şi selecţia profesională.
b) Elaborarea modelului conceptual.

Modelul conceptual este cel care determină la ce chestiuni trebuie
să se răspundă prin cercetare şi cum vor fi utilizate procedurile empirice
ca unelte în găsirea răspunsurilor la aceste chestiuni.
Exemplu. În diagrama de mai jos avem modelul unui grup mic.
Sociologul completează detaliat un astfel de model, descriind
proprietăţile de tipul:
 cum interacţionează membrii;
 cum se adaptează fiecare individ la ceilalţi membri;
 cum se adaptează sistemul la mediul din afara cadrului
grupului însuşi.

Toate aceste proprietăţi sunt legate la un loc într-o reţea de inter-

relaţii, întocmai ca şi “benzile elastice” din diagrama modelului unui
Mediul înconjurător
A
C D
B
grup mic.
Fig.6 Modelul unui grup mic
Limită
c) Traducerea conceptului din indicii
Definiţie. Conceptul reuneşte proprietăţile comune ale constelaţiei

de fapte, distingând-o de celelalte constelaţii de fapte.
Trecerea de la concept la indici se face în general, în trei etape:
1) Reprezentarea conceptului în imagini sau altfel spus
reprezentarea
figurată a conceptului.
2) Specificarea conceptului. Din analiza conceptului originar
desprindem componentele sale pe care teoria măsurării le desemnează
prin dimensiuni. Acestea pot fi deduse în mod analitic din conceptul
general care le înglobează sau în mod empiric din structura
intercorelaţiilor lor.

Exemplu. Să ne referim la conceptul de integrare socio-

profesională.
Dar ce este integrarea socio-profesională?
Se poate spune că un individ este integrat în munca sa atunci când:
 “Este bun profesionist”
 “Este statornic în munca sa”
 “Este disciplinat”
Aceste trei caracteristici sunt dimensiuni ale conceptului de
integrare în muncă alcătuind un spaţiu dimensional, care poate fi lărgit
sau restrâns de către cercetător. Astfel, pe lângă un spaţiu dimensional,
s-ar putea adăuga şi alte dimensiuni, care definesc intrarea în grupul de
muncă:
 este integrat dacă îşi perfecţionează capacitatea profesională;
 manifestă creativitate;
 dacă are simţul solidarităţii sociale.
În rezumat am specificat conceptul de integrare în muncă prin
următoarele dimensiuni:
a) profesionalizare;
b) statornicie;
c) disciplină;
d) creativitate.
3. Alegerea indicatorilor.
Faza a treia constă în alegerea indicatorilor pentru
dimensiunile fenomenului ce urmează a fi studiat.
Prima dimensiune - profesionalizarea. Ce înseamnă a fi un bun
profesionist? Trebuie să stabilim anumiţi “indicatori” concreţi ai
acestei dimensiuni.
Indicatorul I a: este “bun profesionist” muncitorul care lucrează
mereu la normă şi peste normă.

Indicatorul II b: este “bun profesionist cel care nu dă rebuturi în

muncă”.
La fel se procedează şi pentru celelalte dimensiuni, spaţiul
de indicatori (numărul mai mare sau mai mic de indicatori) pentru o
dimensiune sau alta, stabilindu-se de cercetător în funcţie de obiectivul
cercetării, de amplasarea şi tipul cercetării ş.a.m.d.
d) Stabilirea instrumentelor de lucru .

În funcţie de metoda sau metodele asupra cărora s-a fixat
cercetătorul, de obiectivul cercetării, de natura datelor urmărite, deciziile
vizează:
1. Stabilirea situaţiilor standard de observat sau a variabilelor
care vor fi izolate şi manipulate.
2. Stabilirea unor scheme de clasificare a materialului (scări de
apreciere,
tipologii etc.).
3. Alegerea unor tehnici adecvate pentru culegerea unor date cât
mai semnificative şi cu minim de erori posibile.
Astfel, prin chestionar vom recolta date referitoare la atitudini,
motivaţii, opinii prin:
 Testele sociometrice date cu privire la structura preferenţial-
afectivă a grupului;
 Tehnicile experimentale prin care urmărim corelaţiile între
variabile ş.a.m.d.
e) Verificarea prealabilă a uneltelor muncii ştiinţifice

Proceduri obligatorii:
1. Investigaţia exploratorie care implică contactul direct cu
ambianţa fizică şi socială a unităţii în care urmează a se efectua
cercetarea, pentru a se culege impresii, informaţii, elemente, date – chiar
şi dispersate şi nesistematizate – referitoare la situaţia concretă
studiată, care devin utile în proiectarea cercetării, în definitivarea

ipotezei, a planului de muncă etc.
2. Proba chestionarului (pretesting-ul). Dacă s-a recurs la
chestionarul de interviu sau de anchetă pentru a se culege datele, atunci
se impune verificarea acestuia. Înainte de a fi aplicat, chestionarul va fi
verificat:
a) o dată, înainte de a fi definitivat, prin analiza detaliată şi
critică a fiecărui item (întrebări);
b) a doua oară în cadrul cercetării-pilot.
Evaluarea rezultatelor preliminare va permite
reexaminarea instrumentului însuşi, reducerea ambiguităţii, adăugarea
de întrebări utile şi eliminarea celor inutile, modificarea uneori a
succesiunii întrebărilor ş.a.m.d.
3. Studiul-pilot (faza pilot) este de fapt repetiţia generală a
oricărei cercetări la scară redusă, parcurgându-se toate etapele
cercetării (recoltarea datelor, analiza şi interpretarea lor, întocmirea
unui protocol sau a unei dări de seamă asupra cercetării).
Cercetarea-pilot se realizează prin:
a) aplicarea metodei şi tehnicilor stabilite în vederea culegerii
datelor;
b) efectuarea întregii cercetări pe un eşantion mai redus decât cel
fixat prin proiect;
c) punerea în acţiune a operatorilor pentru a-i selecţiona pe cei mai
buni;
d) concentrarea atenţiei asupra ipotezei emise pentru eventuala
precizare sau chiar revizuire a ei;
e) descoperirea surselor de erori.
4. Evaluarea erorilor

Verificarea fiecărei unelte de muncă (chestionar, tip de scară, tip

de eşantion, test etc.), ca şi studiul-pilot, permit să se evite pe de o parte
unele erori şi să se evalueze, pe de alta parte acele erori care se vor
menţine în ciuda tuturor testărilor şi verificărilor, dar care pot fi
controlate şi deci măsurate.
5. După verificarea uneltelor, ocazie cu care au fost verificaţi
şi observatorii (ei înşişi jucând rolul de instrumente de măsurare), are loc
instruirea observatorilor, operatorilor şi a tuturor celorlalţi participanţi
la cercetare.
După aceea, se definitivează proiectul de cercetare, care devine
planul de lucru pe baza căruia se va organiza şi desfăşura întreaga
cercetare.
Lucrări de seminar
Pe baza etapelor cercetării sociologice vi se cere să stabiliţi
condiţiile concrete ale unor investigaţii ce vizează probleme sociale de
tipul:
a) mobilitatea forţei de muncă;
b) mutaţii în structura şi funcţiile gospodăriilor ţărăneşti.
1) Să se stabilească câteva dimensiuni ale conceptelor de timp

liber, de integrare socio-profesională.
2) Stabiliţi conceptul care subîntinde faptele relatate mai jos
(fragmente de interviu).
a) “Lucrătorii acestor fâneţe sunt de prin sate aflate la distanţe
foarte mari";
b) “Spre sfârşitul lunii, după ce sfârşesc lucrările se întorc în
satele lor de origine”;
c) “După munca din întreprindere, sătenii îşi lucrează grădinile
în jurul gospodăriilor”.

2. Etapa recoltării datelor

Definirea etapei. Este etapa contactului direct cu faptele, care
conferă demersului cercetării un caracter empiric. Cercetătorul va aplica
metodă sau alta (ori va folosi cumulativ mai multe metode), va recurge la
tehnicile adecvate de culegere a datelor.
Specificul etapei. În această etapă de căutare şi adunare a datelor
are loc contactul cu grupurile şi sunt înregistrate fapte de comportament
uman. De aici decurg câteva precauţii necesare referitoare la:
a) raporturile dintre cercetător şi obiectul său de cercetare
(oameni) provoacă printre altele fenomenul de feed-back;
b) posibilitatea ca unii subiecţi să nu fie dispuşi să furnizeze
anumite informaţii;
c) pentru depăşirea unor “bariere” psihologice şi a redistribuţiei
unor subiecţi, cercetătorul recurge la anumite “strategii”
comportamentale, anumite abilităţi (tact, răbdare, o conduită amicală,
caldă);
d) respectarea anonimatului (secretul profesional);
e) notarea informaţiilor (implicit înmagazinarea şi codificarea lor);
f) controlul informaţiilor şi menţinerea calităţii datelor.
Dacă în etapa anterioară a cercetării principala sursă de erori
putea proveni dintr-o greşită eşantionare, în cea de-a doua etapă erorile
pot fi mult mai numeroase ca şi cauzele care le generează:
a) erori de înregistrare;
b) erori de numărare (recenzare);
c) erori de transcriere;
d) erori de codificare;
e) erori de clasificare.
Rezultatele etapei. Rezultatele imediate ale cercetării care a
parcurs această etapă se prezintă sub forma unei “recolte” de fapte care
vor dobândi o valoare ştiinţifică în etapa următoare când vor fi supuse
unui şir întreg de proceduri şi procedee prin care vor fi corelate,

comparate, analizate, interpretate etc.
3. Analiza datelor
Principalele operaţii care se cer întreprinse în scopul analizei sunt:
 codificarea;
 construirea de tabele;
 interpretarea datelor.
Codificarea înseamnă reducerea sub o formă standardizată a
informaţiilor culese. Codificarea poate îmbracă una din următoarele
forme:
a) convertirea unor date calitative în date cantitative;
b) clasificarea unor date calitative într-un număr limitat de
categorii;
c) reducerea unor date cantitative la o formă mai simplă.
Codificarea, întocmai ca şi colectarea datelor, ridică dubla
problemă a fidelităţii şi validităţii.
Un cod nu este valid atunci când el plasează în aceeaşi
categorie fenomene diferite, eterogene sau dacă el atribuie aceeaşi
valoare unor atitudini sau acţiuni care se deosebesc în mod semnificativ
înlăuntrul cadrului de referinţă al cercetării.
De exemplu, dacă se calculează “vârsta profesională” după
numărul de ani scurşi de la terminarea instrucţiei profesionale, acesta
va fi valabil pentru bărbaţi (a căror carieră se desfăşoară de obicei în
mod continuu), dar nu şi pentru femei (ale căror activităţi profesionale
sunt adesea intermitente).
Un cod este infidel atunci când codificatori diferiţi, transcriind
aceleaşi date nu ajung la rezultate identice (sau apropiate).

Tabularea (construirea de tabele). În cadrul oricărei investigaţii,

datele se cer prelucrate şi pregătite în vederea analizei. În acest scop
codificarea nu este suficientă impunându-se reunirea datelor în variate
tabele.
Tabularea înseamnă din punct de vedere statistic totalitatea
numărului de cazuri care intră în fiecare din clasele fixate dinainte.
Tabelele sunt grupate în general în serii (sortatorul, ordinatorul,
tabulatorul şi alte maşini de prelucrare rapidă a datelor permit serii
lungi şi foarte lungi). Un tabel poate cuprinde de la două până la trei
variabile şi chiar mai multe, dar se recomandă alcătuirea de tabele
încrucişate cu numai două variabile (una independentă şi alta
dependentă).
Variabila independentă este aceea care ajută la gruparea
populaţiei în aşa fel încât efectele acestei grupări asupra variabilei
dependente să poată fi studiate cu atenţie. Ceea ce face ca o variabilă să
fie independentă într-un tabel încrucişat este faptul că noi dorim să
cunoaştem cum anume acţionează ea asupra variabilei dependente.
Importanţa operaţiilor de identificare şi deosebire a celor două feluri de
variabile reiese mai bine din tabelul alăturat.
Distincţia dintre variabile independente şi dependente ne permite:

Să clasăm tabelele după Să înscriem întâi variabilele Şi apoi variabilele dependente
“tabulator” independente
Să le punem în maşină Să facem întâi o triere după Şi apoi după variabilele
variabilele independente dependente
Să prezentăm tabelele Să plasăm valorile variabilelor Să plasăm valorile pe verticală
independente pe orizontală
Să stabilim procentaje Să calculăm cotele pe verticală Să citim pe orizontală pornind
pe baza valorilor variabilei de la valorile variabilei
independente dependente
Să facem diagrama Să clasăm valorile variabilei Să înscriem frecvenţa de-a
independente de-a lungul axei lungul axei verticale, să facem o
orizontale curbă pentru fiecare valoare
dependentă vrednică de interes

Analiza datelor.
Datele acumulate, după ce au fost supuse unor elaborări si
prelucrări (codificare, tabulare, stabilirea variabilelor), urmează a fi
analizate.
A analiza un corp de date înseamnă a găsi un răspuns la următoarele
întrebări:
1) Care sunt relaţiile care se pot stabili între variabilele înscrise în
tabele
sau între clasificările calitative dacă le comparăm între ele?
1) Ce încredere putem avea în aceste relaţii?
2) Relaţiile cauzale relevate de cazul particular al respectivului
studiu pot fi generalizate?
Exemple.
1. Codificarea unor răspunsuri la anumite întrebări:
I II III IV
Sex Vârsta Profesia etc.
M-1 -20 1 Muncitor calificat
21-25 2 Muncitor necalificat
26-30 3 Inginer
F-2
peste 30 4 Funcţionar
5 Alte situaţii
2. Tabularea
a)
Muncitori Motivaţia alegerii meseriei
Total Pasiunea Prestigiul Întâmplător Influenţa Influenţa
eşantion şcolii familiei
M F M F M F M F M F
b)
Vechimea în întreprindere Sexul Doresc să plece din întreprindere
M
Până la 5 ani
F
M
5-10 ani
F
Peste 10 ani M

4. Etapa finală a cercetării

Specificul etapei. O cercetare sociologică se consideră încheiată,
atunci când permite o interpretare globală, adică dacă oferă o privire de
ansamblu asupra întregii cercetări, asupra problemelor ivite şi a
eventualelor rezultate obţinute în scopul de a prefigura în mod critic
direcţiile către care se deschid ipotezele verificate.
Etapa se încheie prin redactarea unui raport detaliat şi complex.
Redactarea raportului final. De obicei, acest raport se prezintă
ca un document relativ lung, care cuprinde:
a)
o introducere în problemă;
b) un istoric al proiectului;
a) un rezumat al cercetărilor anterioare (ceea ce presupune o
documentare cât mai amplă asupra lucrărilor similare anterioare);
b) reformularea problemei cercetării în lumina datelor
prezente şi a concluziilor desprinse din studii anterioare;
c) prezentarea şi descrierea amănunţită a tuturor tehnicilor şi
procedeelor utilizate pentru colectarea, codificarea şi analiza datelor;
c) prezentarea concluziilor şi interpretarea rezultatelor.
Are loc punerea în legătură a întrebărilor de la care a pornit
cercetarea cu răspunsurile sugerate de date. Aceste răspunsuri trebuie să
fie precise, obiective şi utile din punct de vedere ştiinţific.
Rezumat
Organizarea unei cercetări sociologice presupune parcurgerea
următoarelor etape:
 etapa pregătitoare:
 stabilirea scopului şi obiectivelor cercetării;
 formularea ipotezelor;
 traducerea conceptelor în variabile şi indicatori;

 stabilirea instrumentelor de investigaţie;
 verificarea prealabilă a tehnicilor de culegere a datelor
empirice;
 definitivarea proiectului de cercetare;
 etapa recoltării datelor:
 presupune contactul direct cu faptele, fenomenele
sociale. Este faza cercetării empirice, concrete;
 etapa de analiză şi interpretare a datelor
Prin analiza calitativă şi prin cea statistico-matematică, prin
corelaţii şi interpretări, se elaborează Raportul final de cercetare.
Bibliografie
2. Cazacu, A., Bădescu, I. – Metode şi tehnici de cercetare sociologice,
Universitatea Bucureşti, 1981
3. Vlăsceanu, L. – Metodologia cercetării sociologice, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982

CAPITOLUL XIII
METODELE SOCIOLOGIEI
Concepte – cheie:
- ancheta sociologică
- monografia
- observaţia sociologică
- experimentul sociologic
În cadrul acestui capitol ne vom opri numai asupra
metodelor fundamentale care pot fi aplicate în cadrul unor investigaţii
sociologice asupra comunităţilor rurale mai ales atunci când este vorba
de studierea dinamicii ruralului, a funcţiilor gospodăriilor ţărăneşti, a
relaţiilor interumane, comportamentului specialistului din agricultură.
1. Metoda anchetei sociologice

Definiţie. Ancheta sociologică este acel tip de cercetare
sociologică care îşi alege drept obiect specific, fie un mediu determinat,
fie o unitate funcţională sau o comunitate etnico-teritorială omogenă,
în scopul de a analiza comportamentul şi acţiunile unor grupuri
umane aşa cum acţionează în ambitusul lor de a fixa structurile formale
şi informale care le definesc, precum şi de a prevedea liniile tendenţiale
ale dezvoltării lor.
CUM SE ORGANIZEAZĂ O CERCETARE

BAZATĂ PE ANCHETA SOCIOLOGICĂ?
Punctul de pornire al unei anchete sociologice este în general o
întrebare de tipul “de ce?”. Sociologul se poate, de exemplu, întreba:
“de ce gusturile consumatorilor variază în timp şi spaţiu?”, “de ce
climatul unei întreprinderi este mai mult sau mai puţin satisfăcător?”, “de
ce creşte într-o întreprindere rata absenteismului?” ş.a.m.d. Fireşte că o

anchetă sociologică poate fi generată şi de alte întrebări asemănătoare

(“cum influenţează navetismul asupra comportamentului social?”,
“care sunt factorii integrării tinerilor în muncă?” etc.).
În funcţie de astfel de întrebări se determină obiectivul unei
anchete, după care se vor stabili măsurile tehnico-organizatorice ale
fazei pregătitoare ale anchetei.
Faza pregătitoare va consta din:
1. Stabilirea tipului de informaţii (ce anume informaţii se vor
căuta);
2. Alegerea tehnicilor de recoltare a informaţiilor (cum se va
proceda la recoltarea datelor);
3. Elaborarea ipotezei de lucru;
4. Alegerea şi instruirea operatorilor;
5. Cuprinderea anchetei care constituie cel mai important, dar şi
cel mai dificil moment al fazei premergătoare anchetei propriu-zise. De
la început va trebui să se determine populaţia (numărul de unităţi
sociale, familii, gospodării, grupuri mari etc.), care va fi cercetată,
precum şi limitele sale geografice (întregul teritoriu al ţării, o
regiune sau o zonă, un judeţ, un anumit număr de comune, limitele
demografice etc.).
Cercetătorii vor trebui apoi să hotărască dacă populaţia urmează
să fie cuprinsă în întregime sau numai parţial. În cazul cuprinderii
parţiale – aşa cum obişnuiesc sociologii să procedeze – trebuie
determinată tehnica de selecţie a celor anchetaţi, ceea ce înseamnă
din punct de vedere statistic eşantionare. Eşantionarea ridică o serie
de întrebări:
a) care este unitatea de eşantionare adecvată;
b) cât de mare sa fie eşantionul;
c) care tip de eşantion urmează a fi folosit (eşantionul aleator
sau pe cote).
Se trece apoi la etapa a doua a anchetei în care se culeg datele

utilizându-se tehnici specifice recoltării acestora, ceea ce reclamă
deplasarea cercetătorilor pe teren. Există numeroase tehnici de culegere a
informaţiilor la care se poate recurge într-o anchetă sociologică: izvoare
documentare, interviuri, chestionare prin corespondenţă, observaţia
participantă etc.
Faza a treia a anchetei.

După ce s-a încheiat partea de teren a anchetei, începe
prelucrarea materialului recoltat şi sarcina extrem de specializată a
analizării lui în vederea exploatării ştiinţifice a rezultatelor. În această
fază au loc următoarele acţiuni:
1. verificarea chestionărilor;
2. masa detaliilor trebuie să fie redusă la proporţii manipulabile,
astfel încât dincolo de amănunte să poată fi sesizate ansambluri,
categorii, totalităţi;
3. acolo unde se urmăreşte analiza statistică, materialul trebuie
sintetizat sub formă tabulară;
4. materialul trebuie să fie astfel analizat încât să fie bine scoase
în relief caracteristicile sale;
5. să se aprecieze pierderea de informaţii (de exemplu datorită
codificării).
Faza a patra
În sfârşit, rezultatele trebuie interpretate şi prezentate într-o
dare de seamă. Fără această fază, ancheta rămâne fără finalitate şi toată
munca se materializează doar dintr-o masă de chestionare şi o simplă
îngrămădire de date.

Lucrări de seminar.
1. Alcătuiţi planul unei anchete având drept temă mobilitatea
socială în mediul rural şi consecinţele sale;
2. Precizaţi când anume este mai indicat să se recurgă la metoda
anchetei, având în vedere specificul comunităţilor rurale;
3. Enumeraţi câteva tehnici de investigare pe care le socotiţi a fi
mai adecvate în cazul unei anchete care ar avea drept obiect rolul
specialistului agronom în satul românesc.
2. Metoda monografică
Definiţie. Metoda monografică poate fi definită ca o metodă
specific acelui tip de cercetare empirică de teren care presupune
observarea directă a unei unităţi social-teritoriale sau a unui sistem
social de alt tip fără a recurge la eşantionare, dar propunându-şi să
studieze exhaustiv obiectul într-o perspectiv sintetico-totalizatoare, fără
să manipuleze variabile.
Uneori, această metodă este definită prin raportare Ia metoda
anchetei. Ceea ce au în comun ambele metode este faptul că permit
cercetări la scară mare, îmbrăţişând arii de mare extindere. Totuşi,
metoda monografică este mai puţin extensivă (îşi fixează drept obiect un
domeniu al realităţii mai circumscris: o întreprindere, un sat, un oraş, o
instituţie etc.), decât metoda anchetei care se aplică de obicei asupra
unor ansambluri sociale mai mult sau mai puţin vaste.
Dacă o investigaţie de tipul anchetei nu abordează obiectul ca
atare, ci îl reduce la eşantion prin metoda monografică, “obiectul”
cercetării este supus observaţiei directe în totalitatea manifestărilor
sale. Ancheta generează studii cantitative, în timp ce monografia
permite studii calitative.

Specificul metodei este conferit de câteva particularităţi:

a) nu se poate aplica în laborator, ci doar pe teren;
b) nu poate manipula variabile, dar poate să le surprindă spre a le
studia;
c) datorită plasticităţii sale îşi poate asocia orice tehnică de
recoltare informaţiilor;
d) datorită caracterului multiform al realităţii sociale studiate şi
necesitatea abordării multilaterale a acesteia, este necesară implicarea
unor echipe interdisciplinare.
Tipuri de monografii.
Varietatea monografiilor decurge din disponibilitatea aplicării
acestei metode asupra unui larg evantai de “obiecte”:
1. Instituţii sociale (monografii de familie, monografii şcolare
etc.);
2. Mari colectivităţi teritoriale (monografii urbane, monografii de
sate etc).
3. Categorii profesionale (monografii de meserii sau profesiuni);
4. Sisteme şi subsisteme sociale (monografii de ramuri ale
industriei monografii de întreprinderi industriale etc.);
5. Procese sociale (procesul de urbanizare, migraţia şi
mobilitatea socială etc.).
Contribuţii româneşti
Sociologia românească a contribuit la dezvoltarea acestei
metode, valorificând în primul rând experienţa atât de bogată pe care
i-a oferit-o mişcarea monografică autohtonă, care a culminat cu Ion
Ionescu de la Brad (1818-1891), autor al cunoscutelor monografii de
judeţe: “Agricultura română din judeţul Dorohoi” (1866); “Agricultura
română din judeţul Mehedinţi”(1868); “Agricultura română din judeţul
Putna”(1869).

Inspirându-se din achiziţiile pozitive ale şcolii lui Le Play, precum

şi din bogata tradiţie autohtonă, profesorul român Dimitrie Gusti (l
880-1955) a întemeiat Şcoala Monografică de la Bucureşti, care a dat
un deosebit impuls cercetărilor de sociologie rurală. Sociologul român a
conceput un vast program de cercetare a satului pe baza metodei
monografice, acţiune începută în 1925 şi continuată cu remarcabile
rezultate până în 1946.
Dimitrie Gusti concepea realitatea socială ca fiind un sistem
complex de cadre şi manifestări. Cele patru cadre – cosmic, biologic,
istoric si psihic –constituie mediul în care au loc manifestările:
economice, spirituale, politice şi juridice. Formele concrete în care
acţionează aceşti factori sunt unităţile sociale (satul, oraşul, şcoala,
fabrica etc.).
Pentru cercetarea concretă a tuturor acestor aspecte, metoda
monografică a fost concepută ca o metodă colectivă, adică o metodă
care, datorită complexităţii ei, nu poate fi aplicată decât de mai mulţi
cercetători organizaţi în echipe.
Dimitrie Gusti a pus aceste cerinţe la baza cercetărilor sale de
teren, alcătuind echipe monografice, compuse dintr-un anumit număr de
specialişti (variind între minimum 40-50 şi maximum 80-90 de
persoane).
În cadrul unor astfel de echipe mari se organizau 9 echipe de
lucru formate din specialişti pentru cele patru cadre şi patru
manifestări, precum şi o echipă numită a unităţilor şi proceselor
sociale.
De exemplu: echipa cadrului cosmologic se compunea dintr-un
geolog, un geograf, un agro-chimist, un botanist, un zoolog şi un
sociolog; echipa cadrului psihic era constituită dintr-un psiholog
experimental şi un psiholog social; echipa pentru manifestările
economice era alcătuită dintr-un economist social, un economist agrar,
un economist silvic şi un specialist în industria casnică. Cea de-a doua

echipă – echipa unităţilor şi proceselor sociale – se compunea numai
din sociologi.
Cercetarea prin echipe interdisciplinare şi abordarea
multilaterală a realităţii sociale studiate, constituie contribuţii
originale ale Şcolii monografice de la Bucureşti.
Regulile unei cercetări monografice
Aceste principii elaborate de Dimitrie Gusti îşi păstrează
valabilitatea şi astăzi:
1. pregătirea teoretică;
2. sinceritatea şi obiectivitatea faţă de fapte;
3. observaţia să fie exactă şi completă;
4. observaţia să fie controlată şi verificată;
5. cercetătorul să fie documentat şi informat asupra fenomenului
pe care îl cercetează;
6. cercetarea să fie făcută de echipe de specialişti, deci să fie
colectivă;
7. fenomenele cercetate să fie comparate cu alte fenomene.
Metoda monografică poate folosi cele mai variate tehnici:
tehnicile observaţiei, tehnici taxonomice (adică stabilirea de tipologii),
tehnica interviului.
În cercetările concrete realizate mai recent şi care au recurs la
studiul de caz (metoda monografică), s-a folosit următoarea schemă
cu valoare operaţională.
Lucrări de seminar
1. Pe baza schemelor de mai jos, să se alcătuiască un
model de monografie, la unul din următoarele nivele:
a) o instituţie;
b) o comună;
c) un sat;
d) o gospodărie ţărănească.
2. În cazul că aţi organiza o cercetare bazată pe metoda
monografică,enumeraţi ce categorii de specialişti aţi include în echipa
de cercetare, pentru a
DIMITRIE GUSTI
SISTEM DE SOCIOLOGIE, ETICĂ ŞI POLITICĂ
SOCIOLOGIA
(Sistem de cunoaştere a realităţii sociale prezente)
REALITATE SOCIALĂ
MANIFESTĂRI
PREZENTĂ
CATEGORII
CADRE
GENEZA ACTUALITATE
constitutive
(Condiţii, Potenţialitate) (Valori obiective)
naturale
ESENŢA
COSMIC (Voinţa socială, ECONOMICE
motivarea activităţii
BIOLOGIC sociale creatoare) SPIRITUALE
sociale
regulative
PSIHIC POLITICE
EXISTENŢA
FENOMENOLOGICĂ
ISTORIC (Unităţi, Relaţii, JURIDICE
Procese sociale)
LEGEA
PARALELISMUL SOCIOLOGIC
Raport Voinţă şi cadre; cadre între ele
între: manifestări între ele
TENDINŢE ŞI
PERSPECTIVE DE
EVOLUŢIE SOCIALĂ
REALITATE SOCIALĂ
VIITOARE
POLITICA ETICA
(Sistemul mijloacelor pentru realizarea (Sistemul scopurilor;
valorilor şi normelor sociale şi etice idealul etic;
ale realităţii sociale viitoare) Realitatea socială viitoare)
asigura aşa-numita interdisciplinaritate.

3. Metoda observaţiei sociologice

Definiţie. Observaţia ştiinţifică desemnează perceperea şi
înregistrarea atentă şi planificată a fenomenelor, a obiectelor sau
comportamentelor membrilor unui grup (atitudini, gesturi, cuvinte),
observarea fiind ghidată de o ipoteză de lucru ce urmează a fi
verificată. Totodată rămâne deschisă posibilitatea de a descoperi date
neprevăzute, care pot să contribuie la progresul cunoaşterii
fenomenului studiat.
Clasificări
După criteriul “mediului înconjurător”, observaţia poate fi de
laborator (când subiecţii sunt observaţi în mediul lor obişnuit).
După gradul de structurare putem distinge:
1. Observaţia structurată – care cuprinde cele mai
formalizate tipuri de observaţie. Se caracterizează prin:
 existenţa unui plan de observaţii bine structurat;
 formularea unor ipoteze precise;
 comportamentul observatorului este mult mai receptiv.
2. Observaţia non-structurată – asigură observatorului o
mai mare libertate de a decide în chiar decursul cercetării.
Dacă folosim drept criteriu gradul de libertate lăsat
observatorului, vom deosebi observaţia liberă şi observaţia controlată.
După poziţia cercetătorului faţă de sistemul studiat există două
tipuri:
1. Observaţia obiectivă (denumită şi observaţia non-
participantă):
presupune un observator obiectiv care efectuează observaţia “din
afară” adoptând un rol de spectator (ca urmare, lipseşte interacţiunea
dintre observator şi membrii grupului studiat).

2. Observaţia participantă obligă pe observator să adopte

rolul de actor
social înlăuntrul sistemului studiat.
Cele două tipuri de observare sunt complementare.
Instrumentele de lucru specifice metodei observaţiei:

1) Scheme de clasificare (Categoriile lui F.Bales, măsurători,
tipologii);
2) Tehnici de observaţie: interviul, participarea etc.;
3) Stabilirea situaţiilor standard de observat (ce studiem, în ce
condiţii, ce dovadă avem că observăm un proces semnificativ, care
este validitatea sa).
În etapa de recoltare a datelor, observatorul poate să se
prezinte într-una din următoarele trei ipostaze:
1) Observatorul – spectator;
2) Observatorul – participant;
3) Observatorul – experimentator.
Observatorul - spectator. În acest caz sociologul foloseşte

unul din tipurile observaţiei obiective (non-participante). În ipostaza
de spectator, observatorul are o poziţie externă faţă de grupul studiat,
nu se angajează în relaţii de interacţiune cu membrii grupului; poate
opta fie pentru observaţia mărturisită, fie pentru observaţia disimulată.
Observatorul – participant adoptă un rol în grupul pe care îl

studiază. Alegerea şi jucarea unui rol social în sistemul studiat
impune ca observatorul să cunoască câteva reguli ale observaţiei
participante (norme de comportament).

Regulile metodologice ale observaţiei participante .

1) Explicaţia pe care o daţi despre rolul vostru trebuie să fie
scurtă şi simplă; declaraţi totuşi că aţi fi bucuros să daţi mai multe
detalii oricui interesat.
2) Explicaţia trebuie să fie îndeajuns de generală pentru a
acoperi
toate categoriile de muncă pe care doriţi să le efectuaţi. În
felul acesta, activităţile ulterioare vor părea rezonabile fără a mai fi
nevoie de noi explicaţii.
3) Căutaţi întâi sprijinul personajelor-cheie; ceilalţi îşi vor
modela atitudinea după aceste personaje.
4) Căutaţi printre persoanele studiate pe aceia care sunt ei
înşişi observatori abili şi care sunt bine plasaţi pentru a observa.
Dacă veţi reuşi să-i interesaţi în cercetarea voastră, ei vă vor
fi de un ajutor inestimabil atât pentru colectarea faptelor, cât şi pentru
interpretarea observaţiilor.
5) Nu urmăriţi o “asimilare” totală. Acest lucru nu este nici
posibil, nici de dorit.
6) Nu este necesar să luaţi parte la toate acţiunile grupului (sau
să vă comportaţi identic cu membrii acestuia), ci este suficient să
daţi dovadă de interes faţă de activităţile grupului.
7) Nu fiţi zgârcit cu timpul dvs. şi întreţineţi contacte
frecvente. Observaţia nu va releva prea multe lucruri, atâta timp cât
nu vei fi “trăit” cu oamenii un anumit timp. Evitaţi însă să luaţi
parte la vreun conflict care scindează grupul.
Observatorul experimentator adoptă atitudinea cercetătorului
din fizică, chimie, biologie, organizând experimente.
4. Metoda experimentală

Şi în sociologie experimentul este conceput ca un mod de

cunoaştere ştiinţifică, prin care provocăm un proces (schimbându-i
unele din condiţiile în care se manifestă de obicei), îl
descompunem în elementele sale, controlând una sau mai
variabile, pe care le manipulăm, determinând legăturile dintre
variabile (pentru a descoperi cauze şi efecte, raporturi constante, legi
etc.).
Pe lângă verificarea relaţiilor, experimentul sociologic
îndeplineşte următoarele funcţii:
1) verifică ipotezele enunţate pe baza unor observaţii
anterioare;
2) validează autenticitatea datelor obţinute prin alte metode;
3) permite să fundamentăm teoretic noile date înregistrate.
În desfăşurarea unor experimente se disting trei etape:
1) observarea unei situaţii iniţiale;
2) modificarea acestei situaţii de către experimentator;
3) observarea consecinţelor.
Experimentul, în termeni de variabile poate fi definit ca
observarea variaţiei uneia sau mai multor variabile. În sectorul
agricol realitatea socio-economică care prezintă trăsături specifice
faţă de celelalte sectoare ale economiei – posibilitatea folosirii
experimentului este mai limitată, dar nu imposibilă, deoarece
grupurile mici mai ale, se pretează cum nu se poate mai bine
cercetărilor experimentale.

Experiment
Provocat Invocat
De De
Natural Ex. Post
laborator teren
Facto
Tehnica
grupurilor Socio- Modificare Diferenţa
Retrospectiv Proiectiv
artificiale drama de variabile de variabile
Obiectul experimentării
Rezumat
Ancheta sociologică este acel tip de cercetare sociologică care
îşi alege drept obiect specific fie un mediu determinat, fie o unitate
funcţională sau o comunitate etnico-teritorială omogenă, cu scopul de
a analiza comportamentul şi activităţile unor grupuri sociale, de a fixa
structurile formale şi informale care le definesc, precum şi a prevedea
liniile tendenţiale ale dezvoltării lor.
Metoda monografică este o metodă specifică cercetării
empirice, care presupune observaţia directă, participantă în cadrul
unei unităţi sociale (sat, oraş, comunitate rurală etc.) fără a recurge la
eşantionare. Prin această metodă, cercetarea este exhaustivă,

sintetico-integratoare.
Observaţia sociologică desemnează perceperea şi înregistrarea
atentă şi planificată a fenomenelor, a obiectelor sau
comportamentelor membrilor unui grup, pornind de la ipoteze de
lucru ce urmează să fie verificate.
Metoda experimentală reprezintă un mod de cunoaştere
ştiinţifică prin care provocăm un proces, îl descompunem în
elementele sale, controlând una sau mai multe variabile pe care le
manipulăm, determinând legăturile dintre aceste variabile (pentru a
descoperi cauze şi efecte, raporturi constante, legi).
Bibliografie
2. Chelcea, S. – Experimentul psiho-social, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982
3. Gusti, D. – Pagini alese, Editura Academiei, Bucureşti, 1965
4. Miftode, V. – Introducere în metodologia investigaţiei sociologice;
Editura Junimea, Iaşi, 1982
5. Stahl, H.H. – Teoria şi practica investigaţiei sociale, vol.I, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1974

CAPITOLUL XIV
TEHNICILE INVESTIGAŢIEI SOCIALE
Concepte-cheie:
- tehnici, procedee
- interviul sociologic
- testul sociometric
- chestionarul
- observaţia participantă
Pentru interesul nostru didactico-metodologic, vom prefera

clasificarea după criteriul funcţiei îndeplinite în procesul cercetării legat
de o etapă sau alta a acestui proces.
1)Tehnici de proiectare a cercetării:
 eşantionarea;
 operaţionalizarea conceptelor;
 traducerea conceptelor în indicatori, etc.;
2)Tehnici de recoltare a datelor:
 interviul;
 testul
sociometric;
 chestionarul;
 observaţia participantă etc.
3) Tehnici de analiză şi interpretare:
 scalarea;
 analiza factorială;
 analiza de conţinut etc.

1. Interviul sociologic
Definiţie. Interviul este o tehnică de culegere a datelor care se
bazează pe un raport de comunicare verbală între două persoane –
cercetător şi subiect – cu scopul de a obţine anumite informaţii cu
privire la un anumit obiectiv, precis definit în cadrul procesului de
comunicaţie informaţia circulă într-un singur sens.
Clasificarea interviurilor. Majoritatea clasificărilor se sprijină

pe un criteriu esenţial, şi anume gradul de structurare al
instrumentului pe care îl foloseşte interviul. Gradul de structurare se
referă la:
1) nivelul de formalizare al instrumentului în funcţie de care
vom avea : un simplu îndrumător de interviu, un ghid de interviu sau
un chestionar de interviu, potrivit cărora interviul poate fi mai mult sau
mai puţin structurat;
2) gradul de libertate oferit, pe de o parte cercetătorului în
ceea ce priveşte mânuirea stimulilor verbali şi intervenţia în timpul
desfăşurării interviului şi, pe de altă parte, libertatea lăsată subiectului în
ce priveşte evantaiul răspunsurilor; gradul de spontaneitate al acestora;
posibilitatea comentării răspunsurilor.
Conform acestui criteriu se pot stabili trei tipuri fundamentale de
interviu:
1. interviul liber;
2. interviul semistructurat;
3. interviul structurat.
Cel mai adesea se recurge la interviul de tip structurat sau
standardizat. Acesta este cel mai formalizat dintre toate tipurile. Se
deosebeşte de toate celelalte prin modalitatea culegerii datelor, care
este strâns legată de instrumentul conceptual al unui chestionar. Într-un

chestionar, toate întrebările, ca şi ceilalţi stimuli verbali, adresate

subiecţilor, au:
1. aceeaşi formulare;
2. aceeaşi formă interogativă;
3. aceeaşi succesiune.
Interviul de tip structurat se bazează pe un chestionar, care poate
avea el însuşi un caracter mai structurat sau mai puţin structurat.
Exemple
1. Un ghid de interviu pentru cunoaşterea structurii
activităţilor desfăşurate de o grupă de studenţi timp de o săptămână.

GHID DE INTERVIU
Facultatea _______________________
Anul de studii _____
Nr. Volum ore
Tipul de activitate
crt. pe săptămână
Activităţi obligatorii (cursuri, lucrări practice şi de
1
laborator, seminarii şi proiecte)
2 Activităţi facultative (cursuri, seminarii, etc.)
3 Studiu individual
Activitatea de documentare (pentru cercetările ştiinţifice studenţeşti,
4
etc.)
Participarea la manifestări culturale şi educative
5
organizate de institut
6 Activităţi gospodăreşti
7 Activităţi distractive, sportive şi de turism
8 Alte activităţi profesionale
Descrierea principalelor activităţi pe care le desfăşoară sâmbăta şi
9
duminica
Lucrări de seminar
1. Alcătuiţi un ghid de interviu compus din cinci itemuri în
vederea studii structurii de proprietate dintr-o comună.
2. Alcătuiţi un chestionar de interviu, pornind de la un “ghid”
care se adresează intelectualilor dintr-o comună şi vizează
următoarele probleme:
1) activitatea desfăşurată;
2) condiţii de viaţă;
3) aspiraţii şi împliniri.
2. Chestionarul
Definiţie. Chestionarul este un instrument de observare şi
colectare a datelor prin intermediul unei liste de întrebări.
Modalităţile de colectare răspunsurilor (datelor, informaţiilor)
diferă în funcţie de natura chestionarului . Din acest punct de
vedere distingem:
a) chestionarul de interviu;
b)chestionarul autoadministrat.
Chestionarul de interviu . Nota sa distinctă constă în faptul că

administrarea lui se face în prezenţa şi de către cercetător. Sarcina
acestuia este aceea de a pune subiecţilor întrebări din chestionar şi
de a nota răspunsurile pe foaia de răspuns dinainte pregătită (Foaia
de răspuns nu comportă nici o identificare a subiectului, interviul
fiind în acest caz anonim şi privat).
Chestionarul autoadministrat . Nota caracteristică constă în
faptul că subiectul însuşi răspunde în scris, completând un buletin
(foaie de răspuns) care i-a fost trimis pe diferite căi:
1. Chestionarul prin poştă . Subiectul primeşte prin poştă
chestionarul şi este invitat să răspundă la întrebări şi să-l trimită
înapoi pe aceeaşi cale.
Inconvenientele acestui procedeu constau în inerţia la răspuns
a subiecţilor, calităţii răspunsurilor, a incertitudinii privind
persoana care 1-a completat şi efectului de contaminare.
2. Chestionarele remise colectiv . Atunci când există
posibilitatea de a reuni subiecţii, acestora li se poate administra
în colectiv chestionarul. Acest procedeu este utilizat în unităţile
economice, şcoli, armată, etc.
Chestionarul – instrument conceptual . Vom trata

chestionarul dintr-o perspectivă generală, care să releve
caracteristicile sale fundamentale, indiferent de faptul că el poate fi
subordonat fie interviului, fie direct anchetei (situaţie în care
funcţionează ca tehnică autonomă), fie cu alte tehnici.
Chestionarul este în primul rând, un instrument conceptual ,
ce se raportează o anumită temă sociologică. Cercetătorul nu
acţionează la întâmplare, ci pe baza unor ipoteze de cercetare , el
elaborează un sistem de indici operaţionali.
Fiecare întrebare inclusă în chestionar este destinată să acopere

un concept, analizat în dimensiuni, caracteristici, atribute, proprietăţi
şi indicatori.
Etapele elaborării chestionarului sunt:
I- Stabilirea conţinutului întrebărilor;
II - Alegerea tipurilor de întrebări;
III - Redactarea întrebărilor;

IV - Succesiunea întrebărilor.
Conţinutul întrebărilor. În această privinţă trebuie să se ţină

seama de următoarele reguli:
1. Această întrebare este necesară? În ce chip va fi utilă?
1. Posedă subiecţii datele şi informaţiile necesare ca să poată
răspundă la întrebare?
2. Întrebarea este îndeajuns de concretă, de specifică, de
apropiată, de experienţa personală a indivizilor?
4. Sunt necesare întrebări separate pentru a acoperi în mod
adecvat
conţinutul unei întrebări?
5. Conţinutul întrebării înclină cumva într-o singură direcţie,
adică accentuează unilateral sensul întrebării astfel încât să-i schimbe
echilibrul?
6. Subiecţii vor da informaţiile cerute?
Reguli metodologice referitoare la formarea (frazarea)
întrebărilor
1. Descompunând fiecare întrebare în parte trebuie verificat dacă :
a) fiecare cuvânt înseamnă într-adevăr ceea ce vrem să
spunem;
b) dacă nu are cumva şi un alt înţeles;

c) dacă nu poate fi confundat cu un alt cuvânt;

d) dacă nu poate fi înlocuit cu un alt cuvânt sau o
exprimare mai clară.
2. Alegerea cuvintelor se face ţinându-se seama de:
a) a nu se folosi construcţiile sintactice şi gramaticale
complicate sau savante;
a) să se înlăture cuvintele cu frecvenţa statistică redusă.
Exemple: ipotetic, peiorativ, exhaustiv, circumstanţe,
incongruenţa, incompatibil, conjunctura ş.a.m.d.
c) să se evite termenii tehnici sau specializaţi;
d) să se evite cuvintele (mai ales verbe şi adverbe)
ambigue;
Exemple
“Îl cunoaşteţi pe X?”
“Ce faceţi în concediu?”, “Unde aţi citit
această ştire?”
“Ce faceţi acum? “ (dublă ambiguitate)
“Mergeţi adesea la cinema?”
Alte cuvinte ambigue: mult, cât, puţin.
e) să se evite cuvinte vagi, ca: nişte, cam, cam la fel,
oarecum,
un fel de etc.
Exemple
În loc de Se recomandă
a acorda asistenţă a ajuta
a iniţia a începe
a achiziţiona a cumpăra
indulgent îngăduitor

opinie părere
suficient destul
3. În formularea întrebărilor să se evite numele proprii ale unor

personalităţi, superlativele şi cuvintele cu o încărcătură emoţional-
afectivă sau de valorizare (fie negativă: imoral, minciună, condamnabil,
inadmisibil, etc., fie pozitivă: echitabil, minunat, admirabil, bun, înţelept,
salutar, binefăcător, etc.)
Exemple
“Sunteţi şi dvs. de aceeaşi părere cu profesorul X......................?”
”Aţi citit celebra carte a lui X ... ?” etc.
Tipuri de întrebări
A. După conţinut,
întrebările pot fi:
1) Întrebări factuale. Prin întrebări factuale obţinem date
faptice, subiectul urmând să ne dea informaţii în legătură cu:
a) Interlocutorul însuşi (compoziţia familiei sale, profesia,
venitul, folosirea timpului liber, etc.);
b) Oamenii sau grupările sociale pe care le cunoaşte subiectul
(prieteni, vecini, colegi de muncă, de sport, etc.);
c) Evenimente pe care subiectul le-a trăit, la care a asistat sau la
care a fost participant activ.
2) Întrebările de opinie. Acest tip de întrebări se pot reduce la
schema:
“Ce credeţi.... ?”. Prin natura lor, ele furnizează răspunsuri accentuat
subiective. Ele sunt frecvent utilizate în cadrul anchetelor de opinie.
3) Întrebări cu privire la comportament. Ele sunt menite să
aducă informaţii privitoare la comportamentul prezent, trecut şi chiar cel
ipotetic.

Apar dificultăţi de sinceritate atunci când este vorba de

comportamente deviante.
4) Întrebări referitoare la atitudini. Definirea acestui tip de
întrebare nu este totdeauna uşoară, deoarece atitudinile se interferează
uneori cu opinia şi motivaţiile.
5) Întrebări referitoare la motivaţii. Ele se bazează de
obicei pe schema “De ce .... ?”
B. După formă, întrebările pot fi cu răspuns deschis sau liber

sau răspunsuri închise (limitate, fixate dinainte).
1. Întrebări cu răspuns deschis. La o întrebare cu răspuns
deschis sau liber, problema care este pusă subiectului este structurată,
dar răspunsul nu a fost în prealabil structurat prin chestionar.
Subiectului i se lasă libertatea de a-şi structura răspunsul, adică
să se exprime în limbajul său propriu, să dea amănunte şi chiar să-şi
comenteze răspunsul. Răspunsul subiectului nu este limitat în timp.
Iată câteva exemple de întrebări care atrag după sine răspunsuri
deschise sau libere:
 “După părerea Dvs. căror activităţi ar trebui să i se consacre un
tânăr în timpul său liber?”
 “M-ar interesa să ştiu cum apreciaţi activitatea culturală din
facultatea Dvs.?” În formularea întrebărilor deschise se recurge destul de
des la locuţiunea interogativă “ce fel de?”
2. Întrebări cu răspuns închis. În acest caz, nu numai

întrebarea, ci şi răspunsul este structurat prin chestionarul de interviu.
Posibilităţile de răspuns sunt astfel limitate la categoriile prestabilite şi
precizate în scris prin formularul de interviu şi, ca urmare, reacţiile la
stimulul verbal sunt îngrădite.

Întrebările “deschise” se codifică în majoritatea cazurilor în birou,

după terminarea administrării chestionarului, în timp ce la întrebările
“închise” răspunsurile sunt codificate chiar în momentul înregistrării.
Subiectului i se poate oferi spre alegere fie o singură variantă
de răspuns, fie două sau mai multe alternative. Din acest punct de
vedere, întrebările închise pot fi:
a) cu o singură variantă de răspuns;
b) cu două variante de răspuns (răspunsuri dicotomice);
c) cu răspunsuri policotomice sau selective (cu mai mult de două
variante de răspuns).
a) O singură variantă de răspuns : se oferă subiectului o
singură posibilitate de răspuns prin întrebări factuale de felul:
 “În ce an v-aţi încadrat în câmpul muncii?”
 “Când aţi fost ultima oară la cinema?”
b) Două variante de răspuns. I se oferă celui interogat prin
întrebările cu răspunsuri închise dicotomice. Avem de-a face cu
răspunsuri dicotomice atunci când subiectul este obligat la reacţia de
răspuns “da” sau “nu”. Uneori această alternativă fixă poate îmbrăca
forma: “de acord” – “nu sunt de acord”. Indiferent de forma
alternativei prestabilite, subiectul nu are posibilitatea să-şi comenteze
răspunsul.
Se recurge la astfel de întrebări când dorim să obţinem
informaţii factuale sau cu privire la comportamentul viitor (intenţii),
dar cel mai adesea folosim întrebări dicotomice în cercetarea
opiniilor.
Să luăm câteva exemple:
Întrebarea factuală:
 “Citiţi revista Forum?” l.-Da 2.-Nu
Întrebare asupra intenţiei:

 “Aveţi de gând să cumpăraţi un televizor?” 1.-Da 2.-

Nu
Întrebare de opinie:
 “Sunteţi de părere că X lucrează bine sau rău?”
Întrebările dicotomice prezintă avantajul clarităţii, dar ele
prezintă inconvenientul de a pune în faţa subiectului două alternative
extreme (“Da” – “Nu”), care se poate să nu corespundă opiniei acestuia,
scăpând înregistrării răspunsuri ca:
“Da, dar....” , “Nu, dar....“, “Nu, exceptând faptul...”, “În unele
privinţe da, în altele nu”.
c) Întrebări cu răspunsuri policotomice sau selective.
În acest caz, subiectul are posibilitatea să aleagă răspunsul dintr-o
gamă mai largă de alternative (mai mult de două).
Să presupunem că vrem să clasificăm subiecţii după statutul lor de
stare civilă. Existând un număr determinant de situaţii, întrebarea
“închisă” va prevedea toate răspunsurile posibile:
În prezent sunteţi:
 celibatar?
 căsătorit?
 divorţat?
 despărţit?
 văduv?
Această întrebare închisă cu răspunsuri policotomice ar fi putut fi
pusă şi sub formă deschisă: “Care este situaţia dvs. familiară ?”.
Dar aşa cum o a rată practica interviului – se pot obţine răspunsuri
confuze sau insignifiante, ca: “bună”, “aşa şi aşa”, “în general bună”, “dar
uneori...”

În exemplul de mai sus întrebarea urmărea obţinerea unor

informaţii factuale. La fel, se pot obţine date cu privire la opinii,
sentimente, atitudini etc.
C. După funcţia instrumentală. Din punct de vedere
instrumental, astfel de întrebări sunt menite să:
a) capteze interesul subiecţilor;
b) faciliteze trecerea de la o temă la alta în cursul interviului;
c) împiedice contaminarea unor răspunsuri, datorită aşa-numitului
efec de iradiere.
Principalele tipuri de întrebări instrumentale sunt:
a) Întrebările introductive , care au ca scop să trezească
interesul celor interogaţi şi să-i determine să răspundă cu
bunăvoinţă de-a lungul desfăşurării interviului. Varianta mai des
întâlnită o constituie întrebările de contact.
b) Întrebările de trecere (sau de pasaj) se folosesc atunci când
vrem să evităm trecerea bruscă de la o temă la alta, de la o baterie de
întrebări la alta. În acelaşi timp, prin întrebările de pasaj pregătim
cadrul de referinţă pentru o nouă problemă sau temă.
c) Întrebările tampon au rolul de a împiedica influenţa unor
întrebări puse anterior asupra celor care vor urma (efect sau iradiere)
sau influenţa datorită grupării alăturate a întrebărilor (efect de plasare).
d) Întrebările de filtraj îndeplinesc funcţia de a diviza
colectivitatea de subiecţi în sub-grupuri, delimitate după caracteristici
sau însuşiri comune, urmând ca fiecărui sub-grup în parte să i se pună
întrebări diferite, sau – după s-a făcut filtrajul – să oprim trecerea sub-
grupului la întrebările următoare.
e) Întrebările capcană sunt folosite pentru a depista subiecţii
nesinceri sau incapabili să furnizeze un anumit gen de informaţii,
urmând ca aceştia să fie excluşi din interviu.

Întrebările de identificare plasate foarte frecvent de către

cercetători neexperimentaţi la începutul interviului, nu sunt
introductive, căci nu numai că nu îndeplinesc funcţia aceasta, dar pot să
împiedice chiar realizarea situaţiei interviu (de aceea, întrebările de
identificare care îmbracă forma de “casetă” trebuie să fie plasate la
sfârşitul chestionarului.
3. Întrebările directe şi indirecte. În timp ce întrebarea directă
nu ascunde subiectului intenţia întrebării, cea indirectă nu permite
subiectului să-şi dea seama de intenţia întrebării. De exemplu, dacă vrem
să studiem comportamentul “educaţional” al unor părinţi, nu este indicat
să întrebăm:
“Pedepsiţi copiii dumneavoastră cu bătaia dacă....” (aceasta
fiind o întrebare directă) ci: “Ar trebui pedepsiţi cu bătaia copiii dacă....
?” (întrebare indirectă).
Recurgem la asemenea întrebări când dorim să studiem
motivaţii, opiniile subiectului despre ceilalţi membri ai grupului süu
primar, despre relaţiile interpersonale etc.
Lucrări de seminar
1. Vi se prezintă o serie de întrebări şi vi se cere să semnalaţi care
reguli metodologice au fost încălcate:
 “Care consideraţi că este concepţia tineretului despre viaţă?”
 “Ce părere aveţi despre opinia şi atitudinea navetiştilor faţă de
munca industrială?”
 “Ce părere aveţi despre rolul stimulenţilor morali în activitatea
Dvs.?”
 “Nu consideraţi necesar că nu s-a făcut suficient pentru ... ?”
2. Dacă aţi cerceta motivaţia alegerii profesiunii, cum aţi

formula întrebările adresate subiecţilor (3-5 exemple).

3. Vi se dau următoarele întrebări. Vi se cere să specificaţi în ce

categorie se încadrează:
 “Ce v-a determinat să vă alegeţi această profesie?”
 “Care sunt activităţile care se organizează în facultate şi pe
care
apreciaţi cel mai mult?” (indicaţi trei dintre acestea):
1. ________________
2. ________________
3. ________________
a) “Citiţi ziarele?” l. Da 2. Nu 3. Uneori
b) Dacă răspunde “Da”:
 “Ce urmăriţi în mod deosebit în ziare?”:
1. probleme economice;
2. probleme ale vieţii cotidiene;
3. probleme de politică externă;
4. probleme culturale;
5. sport;
6. alte probleme.
4. Precizaţi care este succesiunea cea mai potrivită pentru diverse

tipuri de întrebări într-un chestionar (întrebări factuale, întrebări de
identificare, întrebări de motivaţie, etc.). Explicaţi de ce este necesar să
se asigure anonimatul în cadrul unui interviu.
3.Tehnicile sociometrice
Prin intermediul tehnicilor sociometrice investigăm latura
preferenţială-afectivă a grupurilor mici – structura informală. Structura
afectivă este rezultatul unor relaţii interindividuale de simpatie, antipatie
şi indiferenţă.
Pentru cunoaşterea acestei structuri au fost elaborate o serie de
tehnici speciale de măsurare a relaţiilor afectiv-preferenţiale.

Aceste tehnici pot fi grupate astfel:

1. Tehnici de recoltare a datelor:
a)
observaţia participantă;
b)
testul sociometric, care se diversifică în:
 testul sociometric propriu-zis;
 testul autopercepţiei selective;
 testul configuraţiei sociale ş.a.
2. Procedee de analiză a datelor:
a) Sociogra
ma individuală;
b)
Sociograma colectivă;
c)
Analiza prin matrice (sociomatricea);
d)
Analiza prin indici.
Testul sociometric
Testul sociometric este un instrument de măsurare a preferinţelor.
El se aplică fiecărui subiect în parte, solicitându-i acestuia, confidenţial,
opţiunile afective faţă de ceilalţi. Principalele elemente ale unui test
sociometric sunt:
a) delimitarea ariei preferenţiale (precizarea grupului faţă de
care va fi exprimată opţiunea: echipa, brigada, secţia, clasa de elevi).
b) precizarea criteriilor în funcţie de care se face alegerea. De
regulă criteriile se referă la muncă (producţie) de exemplu “cu cine
preferaţi să lucraţi în echipă?” sau “la îndeplinirea unor sarcini în
afara întreprinderii” sau în timpul liber etc.

c) indicarea direcţiilor de opţiune care pot fi exprimate prin:

alegere (prefer, doresc, accept, primesc), respingere (antipatie),
indiferenţă (neutralitate).
d) existenţa unei scări preferenţiale.
Pentru măsurarea intensităţii relaţiilor afective, fiecărui subiect i se
cere să indice subiecţii pe care-i alege într-o anumită ordine, după gradul
de preferinţă (în primul rând, în al doilea etc.).
Numărul de alegeri (limitat sau nelimitat) pe care le pot emite
subiecţii sunt precizate de la început.
Testul cuprinde întrebări de tipul:
 “Dacă aveţi de rezolvat o sarcină de producţie – cu cine
aţi dori să colaboraţi?”
 “Cu cine nu aţi dori să colaboraţi?”
 “Cine credeţi că v-ar prefera?”
 “Cine credeţi că v-ar respinge?”
După aplicarea testului, se trece la analiza datelor recoltate. Se
recurge, fie la sociograme, fie la sociomatrice, fie la analiza prin indicii.
Sociogramele sunt reprezentări grafice ale relaţiilor existente

între membrii unui microgrup.
Subiecţii sunt reprezentaţi grafic prin cercuri sau dreptunghiuri,
iar relaţiile interpersonale prin linii continue sau întrerupte, terminate
prin săgeţi care indică sensul curentului empatic şi, deci, tele-elementul
pozitiv, negativ sau neutru.
Sociograma individuală este oglinda atomului social, cu toate
legăturile, reţeaua de inter-relaţii care se structurează în jurul unui
individ.
Sociograma colectivă redă structura tuturor atomilor sociali dintr-
un micro-grup (formaţiune de muncă, grupă de studenţi, etc.).

Într-un micro-grup întâlnim relaţii variate care-i unesc pe

indivizi (atomi sociali), constituind o reţea sociometrică mai mult sau
mai puţin densă, în care pot să apară nuclee sau configuraţii tipice:
diade, triade, izolaţii, respinşii sau, când aceste relaţii sunt mai
complexe, apar stele, cercuri, lanţuri etc. Aceste configuraţii pot să
coexiste înlăuntrul aceluiaşi grup.
Reţeaua sociometrică cuprinde ca nuclee tipice:
1. izolaţii – subiecţii care nu primesc decât puţine alegeri sau
deloc;
2. perechea – diada când apar atracţii sau respingeri reciproce
între doi subiecţi
A B
A B
3. incompatibilitatea preferenţială: un subiect îl preferă pe un
alt subiect, care la rândul său nu împărtăşeşte aceeaşi preferinţă:
A B
A B
4. lanţurile – apar ca o suită de alegeri sau respingeri
unilaterale şi reciproce:
A B C D E
A B C D E
5. triada, pătratul, cercul şi steaua sociometrică
C B
D E

Pentru analiza sociometrică au fost elaborate câteva noţiuni

standardizate:
a) “statusul sociometric” al subiectului – care indică poziţia sa în
grup, determinată de numărul de alegeri sau respingeri (cineva poate
avea astfel un status sociometric ridicat, coborât etc.);
b) “leader-ul sociometric” – subiectul care întruneşte alegeri
(preferinţe) majoritare în cadrul grupului;
c) “izolatul sociometric” – subiectul care nu este nici ales, nici
respins,
sau care obţine un număr relativ mic de alegeri sau respingeri;
d) “climatul de grup” – care rezultă din preponderenţa
anumitor tipuri de legături preferenţiale (alegeri sau respingeri), fapt
ce denotă starea afectivă grupului (coeziunea sau dimpotrivă);
e) “subgrupul sociometric” a cărui apariţie e pusă în evidenţa de
frecvenţa reciprocă a alegerilor dintre anumiţi subiecţi din cadrul
grupului (indică prezenţa unor tensiuni, pericol de scindare etc.).
Analiza prin indici reprezintă o cale operaţională pentru
măsurarea:
1. statusului sociometric
n
St  n = numărul persoanelor care îl aleg
N 1
pe subiect
N = numărul indivizilor din grup
2. expansivitatea sociometrică – numărul de alegeri sau respingeri

primite
de un individ.
n n
E  E 
N 1 N 1
Et   E    E 
3. realismul perceptiv (Irp) ca rezultat al raportării alegerilor

totale la alegerii exprimate.
alegeri exprimate
I rp 
total asteptari
4. indicele de coeziune – când se cunoaşte numărul alegerilor

posibile:
n
Coez 
N ( N  1)
2
n = numărul de perechi reale întâlnite în grup

N(N-1) = numărul perechilor posibile din grup
5. indicele gradului de integrare a grupului
i
I int egr  N = numărul persoanelor izolate sau
N
numarul de subiecti alesi
Iintegr 
numarul de subiecti izolati
Vă oferim exemple de:

1) Sociomatrice (tabel de centralizare a rezultatelor
investigaţiei):
A B C D ……..
(A) -. +x
(B) + -.
(C) + -
(D) +
.
.
.
.

A, B, C, D, … = membrii grupului
+ = simbol indicând relaţii de alegere
- = simbol indicând relaţii de respingere
x = simbol indicând aşteptarea de alegere
. = simbol indicând aşteptarea de respingere
Lucrări de seminar
l. În ce constă importanţa Şcolii Sociometrice (fundamentate
de Jacob Moreno)?
2. Să se alcătuiască sociograma unui grup, alcătuit din 11
membrii, ţinând seama de următoarele date:
 subiectul 7 este leader-ul formal;
 subiecţii 5, 6, 9, 10 alcătuiesc un pătrat sociometric;
 subiecţii 1, 3, 4 alcătuiesc un lanţ sociometric pozitiv;
 între subiecţii 7 şi 9 se manifestă o incompatibilitate
sociometrică;
 subiectul 9 este preferat de 7 şi 8;
3.Calculaţi status-ul subiectului 9 şi coeficientul de coeziune al
grupului.
Bibliografie
2. Mărgineanu, I. – Măsurarea în sociologie, Editura Ştiinţifică şi
3. Mihu, A. – Sociometria, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1962
4. Stahl, H.H. – Teoria şi practica investigaţiei sociale, vol. II,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1976

BIBLIOGRAFIE
1. Abraham, Dorel Introducere în sociologia urbană, Editura

Științifică, 1991
3. Bondar, R. – Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti,
1997
4. Bădescu, I. – De la comunitatea rurală la comunitatea urbană,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980
5. Chelcea, S. (coord) – Semnificaţia documentelor sociale, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985
Bucureşti, 1991
7. Durkheim, E. – Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1974
8. Fulea, M. – Coordonate economice şi socio-demografice ale
satului românesc în tranziţie, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1996
9. Fulea, M., Tamaş, G. – Schimbări şi tendinţe în structura socio-
demografică rurală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1991
10. Goodman, N. – Introducere în sociologie, Editura Lider,
Bucureşti, 1992
11. Gusti, D. – Opere, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1968

12. Herseni, T. – Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale, Editura

13.Larionescu, Maria Istoria sociologiei româneşti, Bucureşti, 2007
14. Marica, G.E. – Studii de sociologie, Fundaţia Culturală Română,
Cluj Napoca, 1997
15. Miftode, V. – Elemente de sociologie rurală, Editura Ştiinţifică şi
Bucureşti, 2000
17. Neculau , Adrian Psihologie socială, Editura Polirom, Iaşi, 2006
18. Radu , Ioan (coord.). Psihologie socială, Editura Exe, Cluj – Napoca,
1994
19. Neculau , Adrian Psihologie socială, Editura Polirom, Iaşi, 2006
20. Stahl, H.H. – Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti,
3 volume, Editura Academiei, Bucureşti, 1958-1965 (reeditare în
anul 1999)
21. Stahl, H.H. – Teoria şi practica investigaţiilor sociale, vol.I
(1974), vol.II (1976) Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Mater, SPER, 2002
Bucureşti, 1996
25. Voinea, Maria Familia contemporană: mică enciclopedie, Editura
Focus, 2005
26. Tănase, Elena Elemente de sociologie generală și urbană, Editura
Universității Tehnice, 1996
27. Szczepanski, J. – Noţiuni elementare de sociologie, Editura
28. *** - Dicţionar de sociologie Larousse, Editura Universul

Enciclopedic, Bucureşti, 1996

Sociologie Cadastru 2018

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sociologie Cadastru 2018

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuprins

CAPITOLUL I DOMENIUL DE STUDIU AL SOCIOLOGIEI 2

1. Locul sociologiei în sistemul ştiinţelor

comportamentul uman ocupându-se şi alte ştiinţe ca biologia şi

Într-un trecut nu prea îndepărtat, când mai existau voci care să

Sociologia, fiind o ştiinţă socială, are multe puncte de contact

“obiecte” ale sociologiei. Datorită lărgirii continue a problematicii cu

2.Structura sociologiei ca ştiinţă

Dar nu orice cunoaştere este ştiinţifică. Ştiinţa se deosebeşte de

Structura sociologiei ca ştiinţă

analizăm astfel de enunţuri în aparenţă atât de simple, vom constata că

la experienţa destul de comună de a observa un fapt neaşteptat,

relevant, dar neglijat mai înainte, care reclamă lărgirea schemei

fecundându-l pe celălalt, asigurând în ultimă instanţă progresul

3. Cadrul conceptual al sociologiei

Sociologia, nelimitându-se la o singură dimensiune a realităţii

neoperaţionale exprimă sau reflectă dimensiuni de relaţii care nu sunt

Limbajul ştiinţei. Am văzut că fiecare ştiinţă îşi dezvoltă o

Ne rezumăm în această parte a cursului la aceste aspecte

1. Comunităţile umane teritoriale

Specificul condiţiilor de viaţă şi activitate, condiţiile comune de

 prin extensiunea volumului demografic (densitate

T.Herseni scria “pentru sociologie este foarte important să se

stimulate, propulsate adeseori spre forme noi de viaţă, spre inovaţie şi

Modelul comunităţii rurale tradiţionale – după H.Mendros –

fiind satisfăcute, contactele cu lumea dinafară erau extrem de

3) Diversitatea socială a ruralului tradiţional rezulta din

Ruralul tradiţional, ca tip de comunitate umană,

demonstrat de evoluţia raporturilor dintre sat şi oraş, după prima

3. Repere ale satului românesc

(“ceremonii de trecere”). Obştea avea pe lângă rosturi economice şi

1) populaţia rurală, agrară şi silvică este de trei-patru ori mai

4. Tradiţii ale cercetătorilor asupra colectivităţilor rurale

 “Monografia unui sat de câmpie – Bragadiru” - elaborată de

1. Premise istorice ale abordării oraşului

Premisele istorice ale apariţiei şi dezvoltării oraşelor au fost şi

de organizare urbană care s-au impus au fost colonia, municipium,

- criteriul demografic (densitate şi mărime: densitatea

caracterizează un oraş, arătând că aici: se transportă, se prelucrează, se

Ph. Pinchemel defineşte oraşul ca o „comunitate de bărbaţi şi

metropolitană este foarte asemănătoare cu aglomerarea urbană, cu

şi comportamentul uman (înţeles atât din punct de vedere biologic cât

această dată nu pe conflict sau competiţie, ci pe organizare, pe

tradiţii, de atitudini organizate şi sentimente care sunt implicate în

Eterogenitatea socială a mediului urban generată de creşterea

Desigur, oraşul nu poate fi caracterizat în toată complexitatea sa

minorităţilor şi grupurilor etnice, fie în zonele periferice, unde

preluat apoi de toţi cercetătorii oraşului. Este vorba de activităţile

scopuri militare. Oraşele pre-elenice, precum Micene, castelul

continuu o viaţă materială şi spirituală autohtonă. În acest context au

Sunt singurele care se supun unor condiţii imperioase de

astfel din ce în ce mai puţin dependent faţă de condiţiile naturale şi,

4. Funcţia culturală a oraşelor

amfiteatre, săli de curs, biblioteci, laboratoare etc. Au fost construite

care le deţine. Există însă şi oraşe care, în ansamblul lor, constituie

Cercetările de sociologie s-au concentrat asupra structurii

1. Abraham, Dorel Introducere în sociologia urbană, Editura

1. Definirea satului, a aşezărilor săteşti

tipul de colectivitate socială care se dezvoltă în sistemele săteşti prin

a) vatra satului – adică suprafaţa de teren ocupată de case şi

Pornind de la dimensiunile şi trăsăturile fundamentale ale

nenumărate legături care alcătuiesc o realitate devălmaşă care trăieşte

2. Definirea ţăranului – tipul ţărănesc de personalitate

specific de intercunoaştere şi comunicare între membrii comunităţilor