FACTORII DEZVOLTĂRII PSIHICE (EREDITATE, MEDIU, EDUCAŢIE).

CARACTERISTICI ALE EVOLUŢIEI

PSIHICULUI UMAN.

CARACTERIZAREA PSIHOLOGICĂ A VÂRSTELOR DE CREŞTERE, DEZVOLTARE ŞI MATURIZARE.

CONCEPTUL DE DEZVOLTARE PSIHICĂ

 Dezvoltarea este înţeleasă ca un proces obiectiv, universal şi necesar, care se realizează ca o

mişcare ascendentă, de la simplu la complex, de la inferior la superior, prin trecerea de la o stare
calitativă veche la o alta nouă.

 Procesul dezvoltării implică progresul în continuă reînnoire, înlocuirea legică a vechiului prin
nou, în opoziţie cu descompunerea, cu regresul.

 Dezvoltarea este continuă şi are caracter progresiv, de acumulare, realizându-se prin două
fenomene majore: creşterea şi maturizarea.

 Creşterea reprezintă totalitatea modificărilor şi amplificărilor cantitative care în timp duc la

atingerea proporţiilor medii ale adultului. Creşterea este un fenomen determinat în mod
hotărâtor de ereditate şi este în relativă independenţă faţă de mediu.

 Maturizarea este un proces de modificări calitative şi din acest motiv, un fenomen superior
creşterii.

 Fiecare nivel de dezvoltare exprimă atât un proces de creştere, cât şi un proces de maturizare,
între creştere şi maturizare stabilindu-se o relaţie de intercondiţionare, în sensul că maturizarea
este condiţionată de creştere, este un rezultat al creşterii, iar după ce s-a constituit maturizarea,
ea devine bază pentru un nou proces de creştere.

 Creşterea are caracter permanent, iar maturizarea este un proces neuniform, periodic,
secvenţial.

FACTORII DEZVOLTĂRII PSIHICE

Pot fi diferenţiate câteva poziţii teoretice în privința factorilor dezvoltării psihice:

 -poziţia care consideră că dezvoltarea individului se face, în ansamblu, sub influenţa eredității
(teoriile biologiste).
Conform acestei poziţii, procesele şi însuşirile psihice ale personalităţii ar fi transmise pe cale ereditară,
mediul constituind o condiţie accesorie care facilitează sau nu manifestarea unor funcţii psihice
preformate, înscrise în "programul genetic";

 -poziţia care consideră că dezvoltarea psihică se datorează îndeosebi influenţei mediului;

această concepție explică performanţele dezvoltării psihice exclusiv pe baza mediului economic,
social şi cultural în care s-a născut şi a trăit copilul; astfel, mediul ar decide în mod absolut
asupra dezvoltării intelectuale şi morale a personalităţii;

 -poziţia care apreciază că educaţia ar putea crea, după modul în care ea este concepută şi
exercitată, capacităţi psihice deosebite, chiar genii.

 Tuturor acestor poziţii li se opune teoria psihologiei moderne care porneşte de la premisa că
dezvoltarea psihică este un proces foarte complex, care se realizează în cadrul unităţii organism-
mediu, ca o consecinţă a influenţelor active ale condiţiilor externe (mediu, educaţie) prin
intermediul condiţiilor interne (ereditatea), educaţia constituindu-se ca un factor conducător în
raport cu ceilalţi, care ia în considerare şi valorifică contribuţia specifică a acestora.

 Ereditatea este rezultatul însumării influenţei condiţiilor de mediu de-a lungul generaţiilor şi
reprezintă proprietatea organismelor vii de a transmite anumite caractere de la antecesori la
succesori.

La om sunt ereditare două categorii de trăsături:

- conservatoare (ale speciei umane şi de generaţie);

- variabile (ale fiecărui individ în parte – se mai numesc și predispoziții).

- Mediul reprezintă totalitatea factorilor externi care acţionează asupra organismului,

determinând reacţiile acestuia şi influenţând dezvoltarea sa.

Influenţa complexă asupra dezvoltării copilului poate fi exercitată de mediu atât în mod sistematic şi
organizat prin instituțiile sale, dar şi întâmplător, haotic prin factori şi evenimente mai greu controlabile.

Cea mai semnificativă influenţă asupra dezvoltării psihice se realizează prin sistemul cerinţelor sociale
care se manifestă faţă de individul în dezvoltare, solicitându-i acestuia un efort de adaptare.

 Educaţia este o componentă a mediului social dar se opune influenţelor întâmplătoare ale
mediului prin caracterul conştient, sistematic, planificat, de exercitare a influenţelor formative
într-un cadru instituţionalizat, printr-un personal pregătit în acest sens.

În acest mod, educaţia capătă rol de conducător în raport cu ceilalţi factori ai dezvoltării dirijând, pe de o
parte, cerinţele externe ale mediului în concordanţă cu posibilităţile interne ale copilului, iar pe de altă
parte, potenţând posibilităţile ereditare ale individului şi aducându-le la nivelul cerințelor externe.
LEGILE DEZVOLTĂRII PSIHICE

 -legea dezvoltării inegale a psihicului care precizează că, în condiţiile cele mai favorabile de
educaţie, diferite procese şi însuşiri psihice, precum şi trăsăturile psihice ale personalităţii nu se
află la acelaşi nivel de dezvoltare.

Faptul se explică atât prin prezenţa predispoziţiilor, cât şi prin diferenţieri în experienţa nemijlocită a
individului; oricât de unitară şi de armonioasă ar fi educaţia, ea nu poate anihila această diferenţiere, ci
doar reglează această inegalitate;

 -legea plasticităţii sistemului nervos condiţionează, în esenţă, acţiunea influenţelor instructiv-

educative asupra psihicului.

Una din manifestările acestei legi este compensaţia: dacă o funcţie psihică este mai slab dezvoltată,
celelalte funcţii se potenţează energetic pentru a asigura adaptarea şi integrarea individului;

 -legea socializării crescânde a funcţiilor psihice pe măsura creşterii complexității lor a fost
formulată de către psihologul R. Zazzo (1960) în următoarea expresie: … ”cu cât o funcţie este
mai complexă, cu atât mai puţin depinde de ereditate”.

Această formulare semnifică faptul că gruparea funcţiilor psihice după dependenţa lor ereditară este
inversă în raport de gradul lor de complexitate, procesele psihice superioare, specific umane, fiind
sociale prin originea lor;

 -legea diferenţierii precizează că dezvoltarea psihică urmăreşte sensul de la nediferenţiat spre

diferenţiat;

 -legea centralizării semnifică faptul că sensul dezvoltării este de la difuz, vag către centralizare şi
integrare.

STADIILE DEZVOLTĂRII PSIHICE

 Reperele psihogenetice sunt instrumente psihologice de tip operaţional al căror rol principal este
de a localiza sau de a indica starea dezvoltării psihice la un anumit moment al evoluţiei. Prin
intermediul reperelor psihogenetice se controlează ordinea, conţinutul, direcţia şi totodată
normalitatea dezvoltării psihice a copilului.

 Reperele psihogenetice sau psihodinamice (deoarece se referă la toate ciclurile vieţii) se

manifestă prin conduite, caracteristici şi atitudini psihice care permit să se identifice în cazuri
concrete diferenţele sau distanţa psihologică faţă de caracteristicile considerate normale.

 Perioadele de vârstă în care tabloul psihocomportamental este relativ asemănător la toţi copiii
au fost denumite stadii ale dezvoltării, ce se succed unele după altele.
  O caracteristică majoră a dezvoltării psihice este stadialitatea ei.

 Stadialitatea este prezentă atât în abordarea genetică (longitudinală) a vieţii psihice, deci la
nivelul procesualităţilor psihice (cognitive, afective, moral-sociale) - ca stadii genetice, cât şi în
perspectivele transversale ce urmăresc unitatea diverselor aspecte ale vieţii psihice într-o etapă
anume - ca stadii de vârstă sau psihodinamice.

 Stadiul de vârstă nu este identic şi nici nu se suprapune cu stadiile genetice ale diverselor
procese psihice.

 Un stadiu de vârstă poate cuprinde aspecte ce ţin de două stadii genetice diferite ale aceloraşi
procesualităţi psihice (ex. gândirea şcolarului operează atât cu elemente concrete, situative cât
şi cu cele logice).

 De asemenea, pot exista decalaje între diverse stadii genetice ale proceselor psihice din cauza
ritmurilor de dezvoltare diferite (ex. decalajul între maturizarea cogntivă, afectivă şi morală în
adolescenţă).

 Vârsta cronologică nu corespunde cu vârsta biologică şi nici cu cea psihică, iar aceasta din urmă
poate fi diferită pentru aspecte psihice diferite chiar dacă momentul cronologic este acelaşi.

 În precizarea reperelor psihogenetice ca posibilităţi de explicare a dezvoltării psihice, U. Şchiopu

propune trei criterii:

1. tipul fundamental de activitate: joc, învăţare, muncă-exprimă direcţionarea şi structurarea forţei

energetice psihice pentru asimilarea de cunoştinţe, funcţionalitatea deprinderilor, abilităţilor cu
tendinţa de a fi integrate în trăsături, însuşiri de personalitate;

2. tipul de relaţii care pot fi obiectuale şi sociale; exprimă structura evolutivă sub raportul adaptării şi
integrării sociale;

3. tipuri de contradicţii dintre cerinţele externe şi cerinţe subiective (dorinţe, idealuri, aspiraţii), ca şi
contradicţiile dintre fiecare categorie şi posibilităţile societăţii de a le satisface.

Alte categorii de contradicţii sunt: opoziţia dintre structurile psihice vechi şi cele noi (deprinderi,
sentimente, interese), dintre diferitele laturi şi caracteristici ale personalităţii (aspiraţii-posibilităţi,
afectivitate-inteligenţă), ca şi dintre conştient şi inconştient.
Ciclurile vieții (U. Șchiopu, E. Verza)

CICLUL VIEŢII SUBSTADII

1. PRENATAL -perioada embrionară
-perioada fetală precoce
-perioada fetală tardivă
2. COPILĂRIA -naşterea
-primul an de viaţă
-prima copilărie-perioada antepreşcolară 1-3 ani
-a doua copilărie-perioada preşcolară 3-6,7 ani
-a treia copilărie-perioada şcolară mică 6-10 ani
-pubertatea (10-14 ani)
-adolescenţa 14-20 ani
PUBERTATEA
-adolescenţa prelungită 20-24 ani
ADOLESCENŢA
(10-20/24 ani)
3. Vârstele adulte active -tinereţea 25-35 ani
(20/24-65 ani) -vârsta adultă precoce 35-44 ani
-vârsta adultă mijlocie 45-55 ani
-vârsta adultă tardivă 55-65 ani
4. Vârstele de involuţie -perioada de trecere 66-70 ani
(65-90,….ani) -perioada primei bătrâneţi 70-80 ani
-perioada celei de a doua bătrâneţi 80-90 ani
-perioada marii bătrâneţi peste 90 ani
 Stadiul şcolarului 1. activitatea fundamentală: învățarea impusă, dirijată din exterior;
mic
2. tipul de relaţii: se extind relaţiile sociale precum şi obligaţiile şi drepturile;
6,7-10,11 ani
3. tipul de contradicţii: gradul de dependenţă este influenţat de formarea unei
concepţii proprii despre realitatea înconjurătoare.

Stadiul 1. activitate fundamentală: învățarea şi independenţa (îşi

preadolescent permite să nu-şi facă toate temele, să absenteze de la ore
10-14 ani fără motive speciale);
2. relaţiile se diversifică depăşind pragul şcolii (în grupul
sportiv, artistic etc.);
3. tipul de contradicţii: este vârsta marilor contradicţii, se
dezvoltă conştiinţa de sine, doreşte să-şi impună opiniile
dar nu reuşeşte întotdeauna pentru că nu sunt bine
conturate; contradicţia între generaţii este necesară dar
nu trebuie transformată în conflict.
 Stadiul 1. tipul de activitate: învățare şi muncă creatoare, are posibilitatea de
adolescent a-şi impune originalitatea;

14-18,20 ani 2. tipul de relații: se integrează ca o persoană activă, cucerind o

anumită poziţie în actuala organizare ierarhică;

3. tipul de contradicţii: relaţia este mai calmă; adolescentul şi adultul

operează în aprecierea celuilalt cu criterii valorice.

Stadiile dezvoltării psihosociale (E. Erikson)

 O interesantă descriere a ciclurilor umane a efectuat-o E. Erikson.

 El consideră că după stadiile freudiene de dezvoltare (oral, anal, falic şi genital) există stadiile
psihosociale ale dezvoltării eului.

 A emis ideea existenţei unor componente duale (pozitive şi negative) aflate în opozitţe în fiecare
din Erikson consideră că fiecare etapă de dezvoltare este caracterizată prin evenimente şi
conflicte, sarcini specifice de rezolvat pe care copilul, şi mai târziu adolescentul, adultul trebuie
să le parcurgă şi să le soluţioneze adecvat pentru fiecare vârstă sau etapă specifică.

 Erikson consideră că personalitatea individului este un produs al modului cum au fost

soluţionate aceste crize sau conflicte. De aceea aceste stadii de dezvoltare au mai fost numite şi
crize de dezvoltare.

 cele 8 stadii sau cicluri ale vieţii.

 Individul care nu va fi capabil să facă faţă crizei într-un mod acceptabil va avea probleme în
satisfacerea următoarelor stadii şi dezvoltarea ulterioară va avea de suferit.

 Cu toate acestea, Erikson este de părere că experienţele nesoluţionate corespunzător dintr-un

anumit stadiu pot fi compensate ulterior, dar la fel şi rezolvarea satisfăcătoare a unei crize poate
avea ca rezultat diminuarea efectului în cazul unor deficienţe ulterioare care pot interveni în
următoarele stadii de dezvoltare.

 Deşi Erikson acceptă stadiile de dezvoltare sexuală ale lui Freud, aduce şi critici, în special privind
exagerarea impulsurilor sexuale în detrimentul influenţelor sociale pe care el va pune ulterior
accentul în cele "Opt stadii de dezvoltare psihosocială" care se întind de la naştere până la
bătrâneţe inclusiv.

 Primele trei stadii psihosociale ale lui Erikson sunt influenţate semnificativ de atenţia şi îngrijirea
adecvată din partea părinţilor.
 Stadiul 0-1 an

 Criza: încredere versus neîncredere

 În acest prim stadiu se formează sentimentul de încredere versus neîncredere în ceilalţi, în

funcţie de îngrijirea şi dragostea acordată copilului, când acesta este nevoit să aibă încredere
absolută în cei care-l îngrijesc.

 Rezultate pozitive: Satisfacerea corespunzătoare a nevoilor bebeluşilor va conduce la

dezvoltarea unei atitudini încrezătoare faţă de mediu şi speranţă în viitor.

 Rezultate negative: Nesatisfacerea acestor nevoi existenţiale într-un mod favorabil va conduce
în viitor la dezvoltarea sentimentului de neîncredere, insecuritate, suspiciune şi teamă de viitor
în general.

2. Stadiul 1-3 ani (copilăria mică)

 Criza: autonomie versus îndoială, ruşine

 Acum se dezvoltă sentimentul de autonomie, încredere în sine, când copilul vrea să se apuce şi
să facă anumite lucruri, cu riscul de a greşi.

 Rezultate pozitive: Încurajarea din partea părinţilor în această etapă va dezvolta copilului
sentimentul de siguranţă şi încredere în sine absolut necesare în viitoarele situaţii-problemă pe
care le poate întâmpina în viitor (în stadiile următoare).

 Rezultate negative: Dacă dimpotrivă, părinţii manifestă dezaprobare în tot ceea ce fac copiii, mai
ales prin ridiculizarea unei fapte, copilul va începe să se ruşineze de propriile acţiuni şi în acelaşi
timp va pierde şi încrederea în propriile decizii.

3. Stadiul 3-6 ani (copilăria mijlocie)

 Criza: iniţiativă versus culpabilitate

 Efecte pozitive: În aceasta perioadă a vieţii, copilul începe să exploreze lucruri noi, să-şi
descopere abilităţi motorii, să interacţioneze mai mult cu cei din jur, începe să aibă iniţiativa
multor activităţi imitând de obicei adulţii; frecvent va încălca interdicţiile impuse de părinţi, fapt
penalizat verbal sau mai mult. În aceste situaţii rolul părinţilor este foarte important şi dacă
aceştia vor fi suportivi, dar şi consecvenţi disciplinar în acelaşi timp, copiii vor învăţa cu timpul că
nu toate lucrurile le sunt permise, fără a se simţi vinovaţi şi, în acelaşi timp, vor continua să
exploreze fără a se ruşina de ceea ce fac, iar asumarea de responsabilităţi va conduce la
dezvoltarea simţului de iniţiativă.

 Efecte negative: Intervenţia educativă necorespunzătoare va dezvolta copilului o teamă de

pedeapsă exagerată; acesta va considera pe viitor că orice iniţiativă personală este greşită; dacă
anumite acţiuni nu au fost finalizate corespunzător se va dezvolta sentimentul de vinovăţie.
 4. Stadiul 6-12 ani (copilăria mare)

 Criza: competenţă/hărnicie versus inferioritate

 În acest stadiu copilul achiziţionează cunoştinţe şi deprinderi în special prin intermediul şcolii,
specifice culturii din care face parte. Odată cu începerea şcolii, apare prima comparaţie socială.
Astfel, o abordare corespunzătoare din partea părinţilor, dar şi a învăţătorilor, va dezvolta un
simţ al competenţei sau dimpotrivă, printr-o atitudine necorespunzătoare, aceştia vor dezvolta
sentimentul de inferioritate. Cea mai frecventă greşeală a părinţilor este de a-şi compara
permanent copilul cu alţi copii: dacă şi-a făcut temele, dacă a luat rezultate mai proaste ca ale
vecinului sau prietenului X etc. "Vezi, X a luat mai mult la lucrare decât tine, tu nu scrii la fel de
frumos ca Y" ş.a.m.d.

 Aceste comparaţii şi reacţii nefavorabile nu fac decât să adâncescă sentimentul de inferioritate

şi inadecvare, deci o nerezolvare corespunzătoare a acestui stadiu va cântări decisiv în
rezolvarea satisfăcătoare a următoarei perioade de criză, deosebit de importantă în viziunea lui
Erikson, şi anume criza adolescenţei.

 "Modificările personalităţii din perioada adolescenţei şi maturizării reprezintă elementul

principal în dezvoltare".

5. Stadiul 12-20 ani (adolescenţa)

 Criza: Identitate de sine versus confuzie de rol

 În această perioadă, adolescentul caută să-şi formeze şi să-şi dezvolte o identitate personală şi
vocaţională, încearcă să se identifice cu un rol profesional. În acelaşi timp se formează
comportamente specifice rolului sexual, crizele prin care trece adolescentul; este o perioadă de
tatonare a comportamentului sexual.

 Pentru a ajunge la un simţ clar şi coerent al identităţii, adolescenţii se implică în diverse roluri,
fără a se angrena concret în vreunul.

 În acest stadiu apare confuzia de roluri şi întrebarea frecventă a adolescentului: ”Cine sunt eu?”

 Adolescentul manifestă totodată şi un comportament indezirabil, prin însuşi conflictul interior

prin care trece: "să am iniţiativă să fac cutare lucru?"; pe de o parte îşi doreşte să aibă iniţiativa
într-o acţiune, pe de altă parte este inhibat de părinţii care-i dirijează şi limitează fiecare acţiune.

 Eşecul în dobândirea unei identităţi clare, durabile are ca rezultat difuziunea rolului, confuzia
dintre ceea ce este şi ceea ce doreşte să fie.

 Scopul educaţional în această etapă este de formare a copilului autonom prin acordarea unei
anumite independenţe, oarecum controlată.
 Erikson, ca de altfel majoritatea psihologilor, consideră că adolescenţa reprezinta criza centrală
a întregii dezvoltări. Criza de identitate este considerată ca fiind singurul conflict puternic pe
care o persoană îl are de înfruntat în această viaţă, iar depăşirea într-un mod satisfăcător se
poate realiza în condiţiile în care şi celelalte stadii au avut o rezolvare pozitivă.

 Efecte pozitive: Capacitatea de a se percepe ca o persoană consecventă, cu o identitate

personală puternică.

 Efecte negative: Confuzie în legătură cu cine este şi ce reprezintă, incapacitatea de a lua decizii şi
a alege în mod special în privinţa vocaţiei, a orientării sexuale etc.

6. Stadiul 20-30/35 ani (tânărul adult)

 Criza: Intimităţii sau izolării de ceilalţi

 Efecte pozitive şi negative:

Caracteristicile principale ale acestui stadiu sunt dragostea şi relaţiile interumane, în care tânărul
adult caută relaţii profunde şi de durată. Încă de la vârsta de 20 ani, fiecare om îşi caută un
partener. Fiecare om are o trebuinţă afectivă şi sexuală, iar după cum spunea şi Erikson, nu are
importanţă cât de mult succes ai în activitatea profesională. Nu eşti dezvoltat complet până nu
cunoşti şi dezvolţi sentimentul intimităţii, iar realizarea acestui lucru are ca efect pozitiv
capacitatea adulţilor de a dezvolta relaţii apropiate şi profunde cu alţii, capacitatea de a iubi şi
de a răspunde angajamentelor faţă de ceilalţi.

 În cazul în care individul nu şi-a găsit partenerul sau este părăsit, după cum spunea Erikson, se
ajunge la o izolare socială, la o relaţionare superficială.

 Majoritatea persoanelor care solicită consiliere psihologică în această perioadă au ca problemă

singurătatea; efectele care decurg de aici: depresii, tulburări psihosomatice, psihologice, chiar
tentative de suicid etc. Trebuie menţionat că celibatul nu atrage o tulburare de comportament -
este o alegere voită care nu afectează viaţa sentimentală a persoanei.

7. Stadiul 35-65 ani (adultul)

 Criza: Productivitate/realizare versus stagnare (mai este denumită criza generativităţii sau
stagnării)

 Această perioadă se caracterizează prin nevoia adultului de a fi productiv, de a fi capabil să se

orienteze către exteriorul său şi de a-şi exersa rolul profesional şi/sau parental (este stadiul în
care acest rol este accentuat şi simte nevoia de a avea un moştenitor cu orice preţ dacă nu s-a
putut realiza până în acest stadiu); de asemenea, individul simte nevoia de a împărtăşi şi altora
din experienţa acumulată.

 Din acest motiv se mai numeşte şi "perioada meşterului"; Erikson afirmă că adulţii au nevoie de
copii aşa cum aceştia au nevoie de adulţi.
 Efecte pozitive: Criza se poate rezolva având copii sau prin împărtăşirea cunoştinţelor în diverse
moduri, activităţi ca profesor, psiholog, îngrijirea unui copil etc.

 Efecte negative: În acest stadiu, problemele apar în cazul când din diverse motive nu a avut loc
acumularea de cunoştinţe sau experienţă sau nu are cui împărtăşi din experienţele sale; omul
trece prin aşa zisa criză a stagnării.

 Cu atât mai mult dacă individul este singur în acest stadiu, stagnarea se referă la relaţiile sociale,
are loc oprirea evoluţiei, limitarea sau exagerarea preocupărilor faţă de sine.

8. Stadiul de la 65 de ani (bătrâneţea)

 Criza: integrităţii psihice sau a disperării

 Efecte pozitive şi negative:

În această perioadă, bătrânul îşi vede şi-şi evaluează realizările din timpul vieţii. În cazurile când
răspunsurile sunt acceptabile există satisfacţie pentru propria viaţă şi acceptarea morţii; se
atinge astfel un echilibru de integritate psihică.

După 65 ani, dispare rolul profesional odată cu pensionarea, dispare şi rolul parental când copiii
sunt la casele lor (asta în cazul în care acest rol a fost îndeplinit) sau a intervenit decesul
partenerului de viaţă; încep să apară mai frecvent întrebări despre rolul propriei existenţe,
teama de moarte, iar atunci când aceste probleme nu au fost rezolvate favorabil se ajunge la o
fază de disperare, numită şi depresia bătrâneţii.

 Erikson spunea: "aşa cum un copil nu se teme de viaţă, nici un adult echilibrat nu se va teme de
moarte".