Marturii ale oamenilor despre unirea de la 1918

Alba Iulia devine pe 1 decembrie centrul principal al evenimentelor ce marchează 99 de ani de

la Marea Unire. 1 Decembrie 1918 a rămas un simbol al afirmării hotărâtoare a poporului de a-
şi decide singur soarta. Cei mai mulţi dintre cei care au văzut cu ochii lor înfăptuirea acestui vis
de veacuri au pierit purtând în inimi fiorul libertărţii, iar, pentru generaţia tânără, Unirea de la
1918 a devenit doar o frumoasă lecţie de istorie.
Zeci de mii de ţărani, mii de muncitori şi intelectuali, cu fanfare şi steaguri tricolore în
frunte, în trenuri, în căruţe, călare sau pe jos se îndreptau spre Alba-Iulia, în zilele
premergătoare Adunării Naţionale din 1 Decembrie 1918.
Convoaie nesfârşite de căruţe duceau de-a lungul drumurilor mii de oameni spre
Cetatea în care intrase triumfal Mihai Viteazul, în 1 noiembrie 1599. În lucrarea „Cum s-
a jucat România Mare în Ardeal“, scrisă de Alexandru Lupeanu - Melin, găsim mărturia
unui martor ocular: „Vin tot vin, ca puhoaiele verii, cuprind oraşul de jos, îl îneacă cu
cântece şi chiote, cu fâlfâiri de steaguri tricolore, cu vuiet de păsuri şi urcă toţi spre
poarta lui Mihai Viteazul, în faţa căreia este o mare de feţe, de drapele şi de căciuli
încetinate“.
„Ne-am văzut visul cu ochii“. Un alt participant a fost portul moţ V. Copilu Cheatrã.
Călătoria sa spre Alba Iulia este descrisă în romanul autobiografic (aflat în manuscris)
„Zodia Berbecului“. Amintirile despre participarea sa la Marea Unire au fost extrase de
poetul Dumitru Mălin, cel care i-a cercetat lucrarea autobiografică.
„Drumul pânã la Alba a fost un alai. În tren, pe şosea, pe cãrãrile paralele, mulţimea
curgea ca un râu revãrsat. Delegaţii mergeau în capul coloanelor. Feciorii şi fetele,
îmbrãcaţi în haine de sãrbãtoare, cântau «Rãsunetul» lui Andrei Mureşianu. Vãzduhul
vuia de acordul marşurilor patriotice. În atmosfera aceasta sãrbãtoreascã am coborât în
Alba Iulia, îndreptându-ne spre unchiul Gavrilã, felcer la o unitate militarã, care locuia
lângã garã. Casa unchiului şi ograda erau ticsite de oaspeţi, dar cu ajutorul mãtuşii
Saveta ne-am gãsit un colţ sã rãmânem peste noapte. Un colţ dupã soba de teracotã
unde ne-am aşternut saltelele de lânã sã dormim. Caznã inutilã, pentru cã într-o noapte
ca aceea a Învierii Transilvaniei, nimãnui nu-i ardea de dormit. Nici chiar nouã, copiilor,
care nu ştiam ce se petrece, dar presimţeam cã este vorba de ceva deosebit de
important, ca în preajma unei mari sãrbãtori, în care somnul este o impietate. Toatã
noaptea, Alba Iulia a vibrat de cântece şi chiuituri, aşteptând ziua de 1 Decembrie ca pe
o dezlegare de blestemul asupririi atâtor amar de ani“, povestea V. Copilu Cheatră.
„După mai bine de trei ceasuri, de aşteptare, un freamăt general pune capăt cântecelor
şi dansurilor: vin deputaţii de la Adunarea din Cetate. O trăsură cu cai albi ducând pe
cei doi episcopi, urmată de cei 1228 de deputaţi trec la pas printre statuile vii îmbrăcate
în pănură. La sosire nu se mai termină cu: «Să trăiască». Apoi, linişte mormântală. Cei
doi episcopi, Cristea şi Hossu, citesc Rezoluţia la auzul căreia un tunet prelung izbucnit
din 100 000 de piepturi a cutremurat văzduhul, tunetul unanimităţii, al bucuriei, al istoriei
descătuşate. La tribune au început a vorbi poporului Ciceo Pop, Petru Groza, Silviu
Dragomir, Iosif Jumanca, Aurel Vlad. Alergăm împreună ştergându-ne mereu ochii, de
la o tribună la alta, de la un orator la altul. Retragerea s-a făcut, ca şi defilarea, în
muzică şi cântări, în ordine. Am stat mult să văd mulţimea care se resfira. Am auzit de
multe ori, pe mulţi din cei ce se îndreptau zicându-şi unul altuia: «Ne-am văzut visul cu
ochii»“

„Era o roire de necrezut. Pe câmp (n.r.Câmpul lui Horea, unde era adunat poporul) se
înălţau, ici colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei... în ziua aceea am cunoscut
ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. Era ceva
ce te făcea să uiţi totul”.