Juganaru Cosmin

Jia Daniel
Grupa 111 B
Lucian Blaga, poet, dramaturg şi filozof, s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lăncrăm din
fostul comitat Sibiu. Copilăria sa a stat, după cum însuşi afirma, "sub semnul unei fabuloase
absenţe a cuvântului”, autodefinindu-se "mut ca o lebădă”, deoarece viitorul poet nu a vorbit
până la vârsta de patru ani. Fiu al preotului Isidor Blaga si al Anei Blaga, este al nouălea copil
al familiei.
Îşi face studiile primare la şcoala germană din Sebeş-Alba, urmate de liceul "Andrei
Şaguna”, din Braşov şi de Facultatea de Teologie din Sibiu. Absolvă ulterior şi cursurile
Universităţii din Viena. În 1919, Sextil Puşcariu îi publică Poemele luminii, mai întâi Glasul
Bucovinei şi Lamura, apoi în volum. După terminarea studiilor, se stabileşte la Cluj. Este
membru fondator al revistei Gândirea (apărută în 1921), de care se desparte în 1942, şi
înfiinţează la Sibiu, revista Saeculum (1942-1943).
În 1910 debutează în Tribuna din Braşov cu poezia "Pe ţărm", urmată de cea intitulată
"Noapte" şi este ales preşedinte al societăţii literare din şcoală. "Începuse să-l pasioneze
problemele de ştiinţă şi filozofie" – atestă Horia Teculescu în Amintiri despre Lucian Blaga.
Ne vorbea despre planeta Marte, încerca să ne dovedească existenţa vieţii acolo. Cu timpul era
pasionat mai mult de problemele filozofice (Conta, Schopenhauer, Höffding, Bergson). O
lungă perioadă (1926-1939), va lucra în diplomaţie, fiind, succesiv, ataşat de presă şi consilier
la legaţiile României din Varşovia, Praga, Berna şi Viena. Îşi continuă activitatea literară şi
ştiinţifică, publicând în tot acest timp volume de versuri, eseuri filozofice şi piese de teatru.
În 1936 este ales membru al Academiei Române. Între 1939 şi 1948 este profesor la
Catedra de filozofia culturii a Universităţii din Cluj, apoi cercetător la Institutul de Istorie şi
Filozofie din Cluj (1949-1953) şi la Secţia de istorie literară şi folclor a Academiei, filiala Cluj
(1953-1959). După 1943, nu mai publică nici un volum de versuri originale, deşi continuă să
lucreze. Abia în 1962, opera sa reintră în circuitul public. Inaugurată cu Poemele luminii
(1919), opera poetică antumă a lui Blaga cuprinde, până în 1943, încă şase volume: Paşii
profetului, În marea trecere, Lauda somnului, La cumpăna apelor, La curţile dorului,
Nebănuitele trepte.
Se stinge din viaţă la 6 mai 1961 şi este înmormântat în satul natal, Lancrăm, unul dintre
cei mai mari poeţi pe care i-a avut poporul român şi care va dăinui veşnic prin operele sale.
Sistemul filosofic al lui Blaga porneşte de la impasul raţionalismului clasic, evident la
începutul secolului XX, odată cu noile descoperiri ştiinţifice din fizică şi din ştiinţele naturii în
general. Proiectul său filosofic, în concordanţă cu noile orientări din artă şi din gandirea
ştiinţifică, viza depaşirea paradigmei clasice, a raţionalismului modern, pentru a propune o
 Juganaru Cosmin
Jia Daniel
Grupa 111 B
nouă teorie a cunoaşterii, numită de autor “raţionalism ecstatic”, o nouă teorie a culturii, bazată
pe ideea matricei stilistice, care işi are sursele in structurile inconştientului colectiv, o nouă
antropologie filosofică, bazată pe ideea destinului creator al omului, o nouă viziune metafizică,
ce are drept concept central ideea de mister.
Astfel, in concepţia lui Blaga, omul este definit prin tentativa sa permanentă de a
revela misterul şi că problema fundamentală a oricarei viziuni metafizice este relaţia dintre om,
lume si transcendenţă.
O altă concepţie a lui Blaga este aceea că civilizaţia şi cultura sunt conceptele ce
exprimă cele două dimensiuni ale vieţii umane şi cele două moduri de existenţă. Modul uman
de existenţă se caracterizează prin destinul creator de nedepăşit, prin creativitate, iar societatea
este suportul obiectiv al acestui mod. De asemenea, omul este „o fiinţă istorică”, se
caracterizează prin istoricitate, întrucat omul işi desfasoară creaţia în forme inedite, depăşind
formulele stereotipice. „Omul singur a devenit fiinţă istorică, ceea ce înseamnă permanent
istorică, adică o fiinţă care veşnic işi depăşeste creaţia, dar care niciodată nu-şi depăşeşte
destinul creator.”
Simţul comun, numit şi punctul de vedere natural şi chiar, bunul simţ, este o concepţie
comprehensivă despre lume, viaţă şi om, care asumă idei aparţinând tradiţiei culturale ţi
elemente ale gândirii ştiinţifice. Prin urmare, acesta poate fi înţeles ca toatalitatea informaţiilor
asimilate de un om de-a lungul timpului. Omul are o perspectivă in funcţie de îndrumarea şi
educaţia primită. Prin urmare, simţul comun nu poate avea limite, deoarece însăşi gândirea
umană nu are, şi nu poate fi perfect identică.
Deşi simţul comun se constituie în vederea unor noţiuni pe care majoritatea persoanelor
le simt şi le au, ei le întreprind şi le aplică pentru a putea convieţui cu oamenii.
Indivizii folosesc simţul comun fără a conştientiza şi pentru ca repetiţia unora duce in
crearea unor reflexe, acestea ne fac să acţionăm involuntar. Cu cât indivizii socializează şi fac
apartenenţa la mai multe grupuri, aceştia au oportunitatea de a-şi dezvolta bagajul de cunoştinţe
şi implicit de a-şi dezvolta simţul comun.
L.Blaga descrie simţul comun ca fiind un corp de prejudecăţi, pe care individul integrat
perfect in colectivitate nu le va descoperi niciodata ca atare: „Este mai bine să ne dam seama
de aceastp situaţie înainte de a vorbi despre ruptura pe care filosoful o efectuează în
omogenitatea simţului comun”. După Blaga, simţul comun se constituie ca un corp de
prejudecăţi. O prejudecată este o unitate de evidenţe false.
 Juganaru Cosmin
Jia Daniel
Grupa 111 B
Precum Ortega y Gasset, Lucian Blaga este considerat un apărator al filosofiei, acesta
încercând să scoată în evindenţă adevăratul sens al filosofiei în faţa celor ce îi însuşesc atribuţii
ce nu-i aparţin. În lucrarea sa, "Despre conştiinţa filosofică", pentru a argumenta acest lucru,
el atacă concepţia filosofiei exprimată de pozitivismul logic, care consideră filosofia fiind o
activitate prin care este găsit şi fixat sensul enunţurilor, prin demonstrarea faptului că filosofia
nu poate fi redusă la termenul de ştiinţă. Filosoful scoate în evidenţă independenţa filosofiei
fată de ştiinţă, arătând modul distinct în care acestea se raportează la experienţă, probleme şi
metodă.
Experienţa este considerată de către filosof un motiv ce intervine asupra existenţei,
pe când, de către omul de ştiinţă, aceasta este considerată o instanţă permanent superioară.
Filosoful, comparat cu un "autor al unei lumi", va fi imposibil de înlocuit de omul de ştiinţă,
"un organ de cercetare şi de completare marginală". Pentru un filosof, experienţa va fi un
"declanşator" ce va determina construcţiile unice şi îndrăzneţe, bazate pe concepte ale acestuia,
pe când, în ştiinţă, situaţia fiind inversă, experienţa oferind teorie şi o imagine incompletă a
totalităţii, în care omul de ştiinţă neatingând adâncimile, se mulţumeşte cu momentul în care
acesta va atinge marginile exactităţii.
Blaga pune punct pe individualitatea filosofiei prin compararea problemei filosofice cu
cea ştiinţifică, problema fiind caracterizata prin precizarea ariei, domeniului la care problema
se aplică, şi a zării interioare, care este modelul suprapus ariei, o idee propulsivă care asigură
trecerea de la punerea problemei la rezolvarea sa. Aria problemei filosofice vizează existenţa
ca totalitate, fie explicit, fie implicit, atunci când explicit este vizat doar un aspect, dar
plecându-se de la înţelegerea acelui aspect se ajunge la înţelegerea întregului. Zarea interioară
a problemei filosofice este dată fie de maniera categorială a discursului filosofic (substanţa,
unitatea, pluralitatea), fie de anticipări ideatice minime (fiinţa la Parmenide,indeterminatul la
Plotin, etc.). Aria problemei ştiinţifice este delimitată, în discursul său făcând abstracţie de ceea
ce depăşeşte această arie. Zarea problemei ştiinţifice este multiplu determinată de cunoştinţele
din domeniul respectiv.
În concluzie, problema filosofică are drept arie existenţa însăşi, iar zarea sa interioară
este în mare măsură nedeterminată. Problema ştiinţifică are însă aria circumscrisă , delimitată
, iar zarea sa interioară este complex determinată. Neîngrădit în soluţionare, având libertate
creatoare mare, spiritul filosofic este spontan. În schimb, soluţia problemei ştiinţifice este
intens prefigurată de zarea interioară bine determinată, spiritul ştiinţific fiind mai ghidat.