CALEA VIEȚII SAU LEGENDA PERSONALĂ

Calea vieții este un fel de fir conducător pe care orice ființă umană îl urmnează de-a lungul
întregii sale existențe. O putem compara cu scenariul unui film, sau cu jurnalul de bord al
piloților de curse din zilele noastre. Noi înaintam pe acest drum, folosind un vehicul personal
care este, de fapt corpul nostru fizic. Orientalii ne propun o imagine extrem de intereseantă
pentru acest vehicul și pentru Calea Vieții. Suntem, spun ei, asemenea unei căruțe sau a unei
calești care reprezintă corpul nostru fizic și care circulă pe un drum simbolizând viața, sau mai
degrabă Calea Vieții. Să vedem până unde putem putem dezvolta aceasta reprezentare.

Drumul pe care circula Caleașca este unul de pământ. Ca toate drumurile de pământ, el are de o
parte și de alta a sa, hârtoape și movile, pietre, urme și șanțuri. Gropile sau locurile mai ridicate
și pietrele sunt dificultățile. Urmele sunt schemele déjà existente pe care le preluăm de la alții și
pe care le reproducem. Șanțurile mai mult sau mai puțin adânci, reprezintă regulile, limitele peste
care , dacă trecem, negreșit vom primi o pedeapsă sub forma unui accident. Acest drum are
uneori curbe care împiedică vizibilitatea sau alteori, traversează zone de ceață sau de furtuni.
Toate sunt etape ale vieții noastre, de-a lungul căreia “ne rătăcim” sau ne este greu să vedem clar
ori să anticipam un obstacol, căci nu putem zări nimic din ceea ce se află în față.

Această calească este trasă de doi cai, unul alb (Yang), care se află la stânga, și unul negru (Yin)
la dreapta. Caii simbolizează emoțiile, ceea ce ne arată până la ce punct ele “ne trag”, adică ne
conduc viața. Căleașca este condusă de un Vizitiu, care reprezintă mentalul, Conștientul nostru.
Are și patru roți, două în față (bratele) care dau direcția sau, mai degrabă, imprimă direcția dată
de Vizitiu cailor, două în spate (picioarele), care poartă și transportă încărcătura (ele sunt
întotdeauna mai mari decât cele din față). În calească se află un pasager pe care nu-l vedem. Este
vorba de Stăpânul sau Ghidul Interior al fiecăruia dintre noi, al Nonconștientului, al Conștiintei
noastre holografice. Creștinii îl numesc “Îngerul păzitor”.

Căleașca personală înaintează deci pe drumul vieții, dirijată în aparență de Vizitiu. Spun bine în
aparență deoarece, chiar dacă el este cel care conduce, pasagerul indică destinația. Este o
explicație pe care o vom găsi ulterior, la subiectul despre Cerul Anterior și Nonconștientul și
despre alegerile stabilite de Shen Prenatal, apoi de Shen Întruchipat. Vizitiul, care reprezintă
mentalul nostru, conduce Caleașca. De calitatea vigilenței sale, dar și de conduita (fermă și
blândă în același timp) vor depinde valoarea și confortul călătoriei (existența). Dacă el
brutalizează caii (emoțiile) și îi jignește, aceștia vor fi cuprinși de nervozitate și, la un moment
dat, vor scăpa din frâu, riscând să îndrepte caleașca spre accident, exact la fel cum emoțiile
noastre ne pot conduce câteodată spre acte iraționale, adică periculoase. În cazul în care cel care
conduce este prea relaxat, dacă îi lipsește vigilența, atelajul va trece peste urmele lăsate de alții
(reproducerea schemelor parentale, de exemplu) iar noi vom urma tiparele altora, riscând să
cadem în același “gropi” ca și ei, în eventualitatea în care acest lucru s-a întâmplat cu
predecesorii noștri. De asemenea, dacă nu este vigilent, Vizitiul nu va ști să evite hârtoapele,
ridicăturile și denivelările (loviturile și erorile vieții), iar călătoria nu va fi foarte confortabilă
pentru căleașcă, pentru Vizitiu, și nici pentru Stăpânul său Ghidul Interior.

Dacă Vizitiul doarme sau nu ține hățurile (emoțiile), atunci caii sunt cei care vor dirija Căleașca.
Avem, situația în care calul negru este mai puternic (pentru că pe acest cal l-am hrănit mai bine)
–atunci căleașca va trage spre dreapta, și va fi ghidată spre imaginile afective materne. Dacă de
calul alb ne-am ocupat mai mult și acesta domină, caleașca va trage spre stânga, spre
reprezentările emoționale paterne. Dacă Vizitiul mână prea repede, forțează prea tare, așa cum
facem și noi cateodată, sau caii se avântă prea mult, sanșul în care va intra va determina
accidentul, oprind, mai mult sau mai puțin violent, tot atelajul, provocând stricăciuni într-o
măsură mai mare sau mai mica (accidente sau traumatisme).

Cateodată o roată sau o piesă de la caleașcă se strică, fie pentru că este fragilă, fie pentru că a
trecut peste prea multe dâmburi și a intrat în prea multe sanțuri (acumulare de comportamente,
atitudini inadecvate). Atunci trebuie reparată și, în funcție de gravitatea stricăciuni, fie o putem
rezolvăm noi înșine (odihnă, cicatrizări) fie trebuie să chemăm pe cineva în ajutor (medicina
naturistă) , fie, și mai grav, apelăm la un “reparator” (medicină modernă). Dar, indiferent de
situație, important este să nu lăsăm ca piesa să fie schimbată. De asemenea este esențial să ne
gândim la conduita Vizitiului, la modul în care ne putem schimba comportamentul, atitudinile în
fața vieții, dacă nu vrem ca “pana “ să se repete.

Uneori, caleașca traversează zone cu vizibilitate redusă, ceea ce înseamnă că nu vedem cu

adevărat pe unde mergem. Poate fi vorba de o simpla cotitură, pe care o putem anticipa,
observând-o la timp. Atunci este necesar să încetinim, să ne dăm seama ce direcție ia drumul
nostru și să urmăm curba, ținand bine caii în hățuri (să ne stăpânim , de exemplu, emoțiile când
trecem printr-o fază de schimbare dorită sau suportată). Dacă este vorba de ceață sau furtună,
conducem caleașca anevoios, cu eforturi mari, fiind obligați “sș navigăm la vedere”, încetinind
viteza și bizuindu-ne pe bornele care ne indică drumul. În acestă etapă, trebuie să avem încredere
totală, “oarba” chiar în calea Vieții (legi naturale, reguli ale tradiției, credința, etc.) și Stăpânul
sau Ghidul Interior (Nonconștientul) care alege drumul. Sunt momente ale existenței noastre
când rătăcim prin “ceață”, neștiind spre ce ne îndreptăm. În aceste situații, nu putem face altceva
decât să lăsăm viața să ne arate direcția.

Din când în când, ajungem la rîscruce de drumuri. Dacă nu există indicatoare, nu știm încotro să
ne orientăm. Vizitiul (mentalul, intelectul poate mâna caii la întâmplare ). Riscul de a ne înșela,
de a ne rătăci este mare. Cu cât vizitiul este mai sigur pe el, convins că știe totul și că stăpânește
totul, cu atât va gândi că știe ce direcție să aleagă și cu atât riscul va fi mai mare. Ne vom afla
atunci sub domnia “tehnologiei raționaliste”, în care rațiunea și intelectul cred că pot rezolva
totul. Dacă este însă umil și onest cu el însuși, îl va întreba pe pasager Stăpânul sau Ghidul
Interior) ce drum ar fi mai bine să urmeze. Știind încotro se îndreaptă, acesta din urmă îi va putea
indica vizitiului destinația finală, cu condiția ca el însuși să fie capabil să-l asculte. În sfârșit
Caleașca, hurducându-se, face câteodată mult zgomot, fiind necesar ca Vizitiul să se oprească
pentru a putea avea un dialog cu Stăpânul sau Ghidul Interior. Este vorba de pauzele și
retragerile pe care le facem câteodată, pentru a ne regăsi, căci ni se întâmplă uneori să ne
rătăcim.

Iată o imagine simplă, dar care redă foarte bine ce înseamnă Calea Vieții. Cu ajutorul ei putem
înțelege cu ușurință în ce fel se petrec lucrurile în viața noastră și ce ne determină să derapăm din
când în când. .....

Michael Odoul

Ghidul complet al durerilor fizice

Bucataria magica

Imaginati-va ca aveti acasa o bucatarie magica, in care puteti obtine pe loc orice fel de
mancaruri, din orice colt al lumii, in orice cantitati. Cu o asemenea bucatarie nu mai aveti cum sa
va faceti griji legate de mancare; orice doriti apare instantaneu pe masa. Evident, sunteti foarte
generos cu mancarea dumneavoastra, pe care o daruiti neconditionat altor persoane, fara a
astepta nimic din partea lor. Oricine intra in casa dumneavoastra este invitat la masa, din simpla
placere de a impartasi alimente. In acest fel, casa dumneavoastra este intotdeauna plina cu
oameni care vin sa manance in bucataria dumneavoastra magica.

Intr-o zi, cineva bate la usa. Este o persoana de sex opus, care a adus o pizza. Ea vi se adreseaza :
“Hei, vezi aceasta pizza? Am sa-ti dau tie aceasta pizza daca ma lasi sa-ti controlez viata, daca
accepti sa faci tot ce voi spune eu. Nu o sa-ti mai fie niciodata foame, caci eu voi aduce pizza in
fiecare zi. Tot ce ai de facut este sa te porti frumos cu mine.”

Va puteti imagina reactia dumneavoastra? In bucataria dumneavoastra puteti obtine pe loc

aceeasi pizza, ba chiar una mai buna. Iar aceasta persoana vine si va ofera hrana, daca acceptati
sa faceti tot ce spune ea. Probabil ca o sa radeti si o sa-i spuneti: “NU, multumesc! Nu am nevoie
de mancarea ta. Am suficienta mancare. Poti intra in casa mea si poti manca orice doresti, iar eu
nu am sa-ti cer nimic in schimb. Nu voi face insa niciodata ceea ce doresti tu sa fac. Nimeni nu
ma poate manipula cu ceva de mancare.”

Acum imaginati-va exact opusul situatiei de mai sus. Au trecut cateva saptamani de cand nu ati
mancat. Sunteti foarte flamand si nu aveti niciun ban pentru a va cumpara de mancare. Aceeasi
persoana vine la dumneavoastra cu o pizza si va spune: “Hei, ti-am adus de mancare. Singura
conditie ca sa primesti aceasta pizza este sa faci ce spune eu.”Pizza miroase foarte apetisant, iar
foamea dumneavoastra este maxima. Va decideti sa acceptati hrana si sa faceti ce spune persoana
respectiva. Dupa ce mancati, ea va spune: “Daca vrei, iti mai aduc, dar va trebui sa faci tot
timpul ceea ce iti cer eu.”

Acum aveti de mancare, dar s-ar putea ca maine sa nu mai aveti, asa ca acceptati sa faceti tot ce
vi se cere. Deveniti astfel un sclav din cauza mancarii, pentru ca aveti nevoie de hrana. Dupa o
vreme incepeti totusi sa aveti indoieli: “Ce m-as face eu fara pizza mea? Nu as mai putea trai fara
aceasta pizza. Ce se va intampla daca partenerul meu va da altuia aceasta pizza, pizza mea?”

Imaginati-va acum ca in loc de hrana, avem de-a face cu iubirea. Sa spunem ca in inima
dumneavoastra exista foarte multa iubire. Nu numai ca va iubiti pe dumneavoastra, dar iubiti
intreaga lume. O iubiti atat de mult incat nu mai aveti practic nevoie de iubirea altcuiva. O
raspanditi neconditionat asupra celor din jur, fara sa puneti conditii. Sunteti un milionar al iubirii,
iar cineva va bate la usa si va spune: “Hei, ti-am adus niste iubire. Poti avea iubirea mea, dar
numai daca vei face ceea ce iti voi spune eu”.

Daca sunteti deja plin de iubire, care va fi reactia dumneavoastra? Probabil veti rade si ii veti
raspunde: “Multumesc, dar nu am nevoie de iubirea ta. Inima mea e plina deja de iubire, chiar
mai mare si mai multa decat a ta, iar eu imi daruiesc iubirea neconditionat”.

Dar ce se intampla daca dumneavoastra tanjiti dupa iubire, daca inima dumneavoastra este
complet goala, iar altcineva vine si va spune: “Vrei putina iubire? Uite, iti ofer eu niste iubire,
dar numai daca accepti sa faci ceea ce-ti spun eu”? Daca tanjiti cu adevarat dupa iubire, si daca
apucati sa gustati putin din iubirea altuia, atunci veti fi dispus sa faceti orice pentru acea iubire.
Unii oameni sunt atat de goi incat sunt dispusi sa-si vanda chiar sufletul pentru putina atentie.

Inima omului este la fel ca bucataria magica din metafora de la inceput. Daca va veti deschide
inima, veti avea la dispozitie intreaga iubire de care aveti nevoie. Nu are nici un sens sa colindati
intreaga lume cersind dupa iubirea altora: “Va rog, vrea cineva sa ma iubeasca si pe mine? Va
implor, ma simt atat de singur. NU sunt suficient de bun pentru a fi iubit. simt nevoia sa ma
iubeasca cineva, ca sa imi dovedesc ca sunt vrednic de a fi iubit”. Iubirea exista deja in interiorul
fiecaruia dintre noi, dar noi nu o vedem.

Nu vedeti ce drama creeaza oamenii atunci cand sunt convinsi ca nu dispun de iubire? Tanjesc
atat de mult dupa putina iubire incat atunci cand apuca sa guste putin din iubirea altcuiva, ei
devin dependenti, creandu-si astfel o nevoie uriasa. Devin obsedati de iubire. Atunci se produce
marea drama: “Ce-o sa ma fac daca el/ea ma va parasi? Cum am sa pot trai fara el/ea?” Ei nu pot
trai fara furnizorul de droguri, fara doza lor zilnica. Fiind atat de infometati, ei sunt dispusi sa ii
lase pe altii sa le controleze viata numai pentru acea doza minuscula. Accepta ce le spun ceilalti
sa faca si sa nu faca, cum sa se imbrace si cum sa nu se imbrace, cum sa se comporte si cum sa
nu se comporte, ce sa creada si ce sa nu creada. “Te voi iubi daca o sa te comporti in acest fel. Te
voi iubi daca ma vei lasa sa iti controlez viata. Te voi iubi numai daca vei fi bun cu mine. In caz
contrar, poti sa-ti iei adio de la iubirea mea”.

Drama oamenilor este ca ei nu stiu ca in inima lor exista o bucatarie magica. Toata aceasta
suferinta a inceput cu mult itmp in urma, cand noi ne-am inchis inima si am uitat de iubirea ce
exista in ea.(…)

Oamenii invata de mici sa fie egoisti si sa-si blocheze inimile. Ei tanjesc dupa iubire, dar nu
realizeaza ca secretul acesteia este bucataria magica din inimile lor. Deschideti-va inima!
Deschideti bucataria magica si nu mai colindati lumea cersind iubire. Toata iubirea de care aveti
nevoie exista deja in inima dumneavoastra. Inima omului are capacitatea de a emana oricat de
multa iubire, putand sa acopere cu ea intreaga lume, daca doreste. Daruiti-va neconditionat
iubirea; fiti generos cu iubirea dumneavoastra, caci aveti in inima bucataria magica.

Don Miguel Ruiz – Arta de a iubi

LEGENDA GHIOCELULUI

A fost odată o Rază de Soare. Era chiar fata cea mai mică şi răsfăţata a astrului luminos. Şi
tocmai pentru că era cea mai mică şi mai răsfăţată, tatăl ei o lasa să zburde pe unde îi dorea
inima. Şi iată că într-o bună zi, Rază de soare a hotărât să se plimbe într-o grădină. Acolo era
Raiul pe pământ, nu altceva: flori care mai de care mai colorate şi mai parfumate se unduiau sub
adierea blândă a vânticelului cald de primăvară!

– Ce-ar fi să aleg eu o floare frumoasă pe care să mi-o prind în păr? A spus raza de soare. Şi,
repezita cum era, s-a năpustit asupra grădinii, a cules o floare şi s-a înălţat din nou în văzduh.
Toate florile din grădina au privit mirate către cer şi au început să murmure:

– Aţi văzut-o? Era frumoasă? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales prinţesa?

– Cu siguranţă că a cules un trandafir, a spus un trandafir mare, catifelat şi roşu, pe care boabele
de rouă străluceau ca diamantele în soare.

– Ba eu cred că a fost una dintre noi, a murmurat o lalea galbenă, iar suratele ei dădeau din
capete încântate.

– Nici vorbă de aşa ceva! le-a retezat-o un crin mândru. A fost unul dintre fraţi mei. Nu vedeţi ce
frumoşi şi parfumaţi suntem?

Până şi o violetă mică, dar într-adevăr splendidă, a susţinut că Rază de Soare culesese o violetă,
şi nu altceva.

Numai într-un colţ cineva plângea. Era un ghiocel mic şi firav, a cărui codiţă fusese ruptă de
trena rochiei de aur a prinţesei.

Cum Rază de Soare nu era departe, l-a auzit şi i-a părut tare rău. Şi a rostogolit pe obrajii ei de
aur o lacrimă ca o perlă, care a căzut pe codiţa cea ruptă a ghiocelului, vindecând-o pe dată.

Dar nu a fost numai atât. Prinţesa Rază de Soare a venit lângă ghiocel şi i-a spus aşa:

-Biata floricică firavă, îmi pare tare rău că te-am făcut să suferi! Ce dorinţă vrei să-ţi îndeplinesc
pentru a-mi repara greşeală?

– Nu vreau nimic, a răspuns ghiocelul, lăsându-şi frumosul capusor în jos.

– Nu vrei frumuseţea trandafirului, parfumul crinului, strălucirea lalelei? A insistat Raza de

Soare.
– Bine, a încuviinţat ghiocelul. Dacă vrei într-adevăr să-mi faci un dar, dă-mi voie să răsar
primul dintre toate florile, de sub zăpadă rece, iar parfumul meu abia simţit să-i facă pe oameni
să se bucure şi să ştie că a venit primăvara!

Şi chiar aşa a fost. Raza de Soare l-a sărutat pe Ghiocel şi vraja a fost făcută. Apoi a dispărut în
înaltul cerului, de unde venise.

De atunci, Ghiocelul este prima floare care ne zâmbeşte dintre peticele de zăpadă în fiecare
primăvară, şi toată lumea ştie că vremea cea urâtă este pe sfârşite.

O primavara plina de soare si un martisor !

Povestea frumoasa a lui Pancinello – Eşti special (a) !

Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau nişte omuleţi mici, din lemn, ciopliţi toţi
de un tâmplar pe nume Eli. Acesta îşi avea atelierul pe un deal, de la a cărui înalţime se vedea
întreg satul.

Fiecare omuleţ era altfel. Unii aveau nasul mare, alţii aveau ochii mari. Unii erau înalţi, altii
erau scunzi. Unii purtau pălarie, alţii purtau costum. Însă două lucruri le erau comune: toţi erau
făcuti de acelaşi tâmplar şi trăiau în acelaşi sat.

De dimineata pană seara, zi de zi, omuleţii făceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe
celalalt. Fiecare omuleţ avea o cutie plină cu steluţe aurii şi o cutie plină cu bulinuţe negre. Cât
era ziua de lungă îi vedeai pe strazile satului lipind steluţe sau buline unul pe celalalt.

Omuleţii drăguti, din lemn lustruit şi frumos vopsiti întotdeauna primeau steluţe, dar aceia din
lemn necizelat, cu vopseaua sărită, nu primeau decât buline.Tot steluţe primeau şi cei talentaţi
unii puteau ridica greutăţi deasupra capului, alţii puteau sării peste cutii înalte. Mai erau unii care
ştiau cuvinte dificile, iar alţii care cântau cantece frumoase. Acestora toată lumea le dadeau
steluţe aurii. Aşa se face că unii omuleţi aveau trupul plin de steluţe… Ori de câte ori primeau
câte o steluţă se simţeau atât de bine încat îşi doreau să mai facă ceva ca să poata primi încă una.

Alţii însă nu ştiau să facă prea multe lucruri şi aveau parte doar de buline. Pancinello era unul
dintre aceştia din urmă.

Tot timpul încerca să sară cât mai sus, ca alţii dar întotdeauna cădea la pământ. Iar când ceilalţi
îl vedeau jos se adunau buluc în jurul lui şi lipeau buline pe el. De multe ori se mai şi zgâria în
cădere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar după aceea când încerca să le explice
omuleţilor de ce căzuse mereu spunea câte o neghiobie şi toţi se îngrămădeau să lipească şi mai
multe buline pe el.

După un timp avea atât de multe încât nu mai vroia să iasă pe stradă, se temea că va face iar
ceva anapoda: cine ştie, o să-şi uite pălaria sau o sa calce într-o baltă…şi imediat o să primească
bulinuţe!!!

Adevarul este că avea atât de multe buline încât ceilalţi omuleţi veneau şi îi lipeau altele fără
nici un motiv.

- Merită mulţimea asta de buline negre, îşi spuneau omuleţii unii altora.

- Este clar ca nu e bun de nimic!

 Dupa un timp Pancinello a ajuns sa creadă ce se spunea despre el: „Aşa este, nu sunt bun de
nimic!”, îşi spunea el.

În rarele dăţi când ieşea din casă stătea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simţea
mai în largul lui.

Într-o zi, se întalni cu un omuleţ total diferit de ceilalţi: nu avea nici steluţe, nici buline. Era din
lemn şi atât. Era o fată pe nume Lucia.

Să nu credeţi că oamenii nu încercau să lipească etichete şi pe ea! Încercau numai că nu

rămaneau lipite ci cădeau. Fiindca nu avea nici o bulină unii o admirau atât de mult încât se
grăbeau să-i lipească o steluţă. Dar nici una nu stătea lipită. Alţii însă o priveau cu dispreţ fiindcă
nu avea nici o stea şi atunci vroiau să îi lipească o bulină dar şi aceasta cădea imediat.

- Ca ea vreau sa fiu!, îi trecu prim minte lui Pancinello. Nu mai vreau sa primesc etichete de la
ceilalţi!

Aşa că o întrebă pe Lucia cum se face că ea nu are nici o etichetă.

- Nu este mare lucru, îi raspunse ea. În fiecare zi mă duc să îl văd pe Eli.

- Pe Eli?

- Da, pe Eli, tâmplarul, îmi place sa stau cu el în atelier.

- Dar de ce?

- Ce ar fi sa descoperi singur? Du-te la el sus pe deal! Şi cu aceste cuvinte, Lucia se întoarse şi

plecă.

- Dar crezi că-i va face placere sa ma vadă?!?, strigă el dupa ea.

Însă Lucia nu-l mai auzi. Aşa că Pancinello se întoarse acasă, se aseză la fereastra şi începu să
se uite cum alergau omuleţii de colo-colo, lipindu-şi etichetele unul pe celalalt.

- Dar nu este drept!, îşi spuse el supărat. Şi pe loc se hotărâ să meargă la Eli.

Se îndreptă spre deal şi urcă pe cărarea strâmtă pană ce ajunse în vârf. Când intrâ în atelier, făcu
ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIASE. Scaunul era cât el de înalt. Ca să vadă ce se
afla pe bancul de lucru trebui să se ridice pe vârfuri. Ciocanul era lung cât braţul lui! Înghiţi în
sec şi işi zise:

- Eu aici nu rămân! şi se îndreptă spre iesire. Dar chiar atunci îşi auzi numele:

- Pancinello, tu eşti?, se auzi un glas pătrunzător. Cât mă bucur să te văd, Pancinello! Vino mai
aproape, vreau să te văd mai bine!
 Pancinello se întoarse încet şi îl privi pe meşterul tâmplar, un bărbat înalt, cu o barbă stufoasă.

- Ştii cum mă cheamă? îl întrebă Pancinello.

- Bineînţeles că ştiu, doar eu te-am creat! Eli se plecă, îl ridică de jos şi îl aşeză lângă el pe
bancă. Hmm… Se pare că ai adunat ceva etichete…

- Nu am vrut, Eli! Am încercat din răsputeri să fiu bun!

- Pancinello, copilul meu, în faţa mea nu este nevoie să te aperi! Mie nu-mi pasă ce spun ceilalţi
despre tine!

- Chiar nu-ţi pasă?

- Nu, şi nici ţie nu ar trebui să-ţi pese! Cine sunt ei – să împartă etichete bune sau rele? Şi ei
sunt tot omuleţi de lemn ca tine. Nu contează ce gândesc ei, Pancinello. Contează doar ceea ce
gândesc eu, Iar eu cred că eşti o persoană tare deosebită!

Pancinello începu să râdă:

- Eu, deosebit? De ce aş fi deosebit? Nu pot sa merg repede, nu pot să sar, vopseaua mi se duce.
De ce aş însemna ceva pentru tine?

Eli se uită la Pancinello, îşi puse mâna pe umărul lui micuţ şi spuse încet:

- Fiindcă eşti al meu, de aceea însemni foarte mult pentru mine!

Nimeni, niciodată nu-l mai privise astfel pe Pancinello şi în plus, cel care-l privea astfel era
chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte.

- În fiecare zi am sperat că vei veni la mine, continuă apoi Eli.

- Am venit fiindcă m-am întâlnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete, răspunse
Pancinello.

- Ştiu, mi-a povestit despre tine.

- De ea de ce nu se prind etichetele?

- Fiindcă a hotărât că este mai important ce gândesc eu despre ea, decât ce gândesc alţii.

Etichetele se lipesc de tine doar dacă le laşi!

- Cum adică?

- Etichetele se lipesc doar dacă le consideri importante. Dar cu cât te încrezi mai mult în
dragostea mea, cu atât mai puţin îţi pasă de etichetele pe care ţi le pun ceilalţi oameni. Întelegi?
 - Păi, nu prea…

- Vei întelege cu timpul. Acum eşti încă plin de buline negre. Deocamdată îţi va fi de ajuns să
vii la mine în fiecare zi, iar eu îţi voi aduce aminte cât de important eşti pentru mine.

Eli îl puse jos pe Pancinello. În timp ce acesta se îndrepta spre uşă, Eli îi spuse:

- Nu uita, eşti o persoană deosebită fiindcă eu te-am creat! Iar eu nu greşesc niciodată!

Pancinello nu se opri din mers, dar gândi: “Cred că Eli chiar vorbeşte serios. Poate are
dreptate!”

Şi chiar în clipa aceea căzu de pe el o bulina.

de Max Lucado
Povestea sentimentelor

Pe vremea în care oamenii abia coborâseră din Paradis și erau doar un mic suflu, o mică pată pe
imensitatea Pământului, totul era extrem de simplu. Legătura dintre oameni și Creator era
puternică. Nimeni nu încălca vreuna dintre poruncile divine, nimeni nu făcea nimic în afară de
ceea ce trebuia să facă.

Oamenii mâncau, beau, unii cultivau pământul, alții se duceau la vânătoare. Fiecare avea locul
lui sub soare și totul se desfășura după Lege. Nici o fărâmă de praf nu pleca sau sosea fără să fie
sub atenția Celui de Sus.

Timpul a trecut, generațiile se succedau precum boabele pe spicul de grâu și nimic nu întrerupea
ordinea și rânduiala lumii.

În acele timpuri străvechi, fiecare pereche zămislea mulți prunci. Creatorul hotărâse ca oamenii,
cea mai perfectă creație a sa, să se răspândească pe tot pământul.

Astfel, într-un mic sat au venit pe lume 16 surori, ce urmau să fie cele mai cunoscute din întreaga
lume, atâta vreme cât omenirea va dăinui.

Pe atunci, Creatorul umbla printre oameni. Toți îl cunoșteau, dar nimeni nu-l băga în seamă.
Fiecare avea treaba lui și fiecare și-o făcea și nu avea nici bucurii sau nici tristeți. Nimic mai
mult. Soarele răsărea și apunea, recoltele erau strânse, și toate mesele erau mereu pline.

După un timp, Creatorul a simțit că în această lume perfectă lipsea ceva, ar fi trebuit să schimbe
ceva.
La aceste lucruri se gândea în timp ce pășea agale pe ulița din sat. Plină de energie, una dintre
cele 16 surori, Dorința alerga, și în fuga ei se lovi de Creator. Atunci îl luă în brațe și rămaseră
câteva secunde îmbrățișați. Copila cum s-a eliberat a continuat să fugă, dar s-a întors și a schițat
un zâmbet. Atunci Creatorul a simțit ceva, ceva ce nu mai simțise până atunci. A simțit… un
sentiment, pe care l-a numit Dorință în cinstea copilei. Această dorință a Creatorului devenise din
ce în ce mai mare și mai cuprinzătoare. Dorea să creeze mai multe sentimente, și să le încerce pe
toate. Apoi, dorea să le trimită în lumea largă ca toți oamenii să le aibă în pieptul lor.

Dar… cum să fie ele? Cum să fie sentimentele? Trebuie să existe un echilibru. Astfel, Creatorul
a decis ca să fie sentimente bune și sentimente rele. Ca să le poți simți pe cele bune, va trebui să
le vezi și să le simți și pe cele rele.

S-a pus pe treabă și a realizat o țesătură complexă, precum o pânză de păianjen între toate
sentimentele. Unele dintre ele le-a făcut opuse, altele asemănătoare. A creat sentimente opuse,
despărțite de doar o muchie de cuțit și legate între ele de mii de sfori. Alte sentimente, chiar daca
sunt apropiate le-a despărțit prin mii de ziduri. Apoi, a luat în mâna sa un pumn de pietricele din
colbul drumului și suflat peste ele. Fiecare piatră a primit în miezul ei câte un sentiment.

Fiecare pietricică s-a transformat într-o Luminiță. Unele străluceau minunat și păreau ca aurul în
lumina soarelui, iar altele erau roșii-maronii și nu erau plăcute la vedere. Sentimentele nu aveau
nume, dar Creatorul a decis ca fiecare pietricică, fiecare sentiment, pe care îl va da cuiva, să fie
cunoscut apoi de întreaga omenire după numele celui care l-a simțit prima dată.

Odată hotărârea luată, el a zâmbit. S-a oprit și a privit în jur. A văzut casa plină de fete și le-a
urmărit cu atenție.

Inocența, cu ochii mari și blânzi privea un lup ce încerca să intre în ogradă după hrană și încerca
să ajungă la cotețul găinilor. Fata privea cu ochii mari sălbăticiunea și nu zicea nimic.

Creatorul a chemat-o la el și i-a dat pietricica cu sentimentul de inocență. Fata a atins piatra și
sentimentul i-a pus stăpânire pe întreaga ființă.
– Ce fac acum Creatorule? Pentru ce mi-ai dat asta? spuse fetița privind-ul cu ochii ei mari.

– Tu vei răspândi Inocența în întreaga lume, spuse Creatorul cu zâmbetul său bun și blând.

– Bine, spuse fata și se întoarse în casă.

Este ușor, gândi atunci Creatorul. Așa o să fac cu toate sentimentele.

Apoi, o altă fată ce se juca în curte s-a împiedicat de o creangă și a căzut. Piciorul și l-a julit
destul de rău, era o rană urâtă. Acelei fete care stătea pe jos și nu putea să meargă Creatorul i-a
dat suferința.

Atunci, s-a întâmplat ceva neașteptat. Suferința a început să țipe de durere, acum simțea și striga
după ajutor. Era primul strigăt de ajutor care se strigase vreodată. Nimeni nu mai auzise așa ceva
în liniștea satului.

Doar două fete au venit la acel strigăt de ajutor. Oamenii nu aveau sentimente, așa că nu aveau
niciun motiv să vină până la fata ce țipa în gura mare de durere.

Cele două surori erau Tristețea și Compasiunea. Fiecare, a primit câte o pietricică de la Creator.

Imediat după ce au primit aceste sentimente, fetele au sărit să-și ajute sora. I-au bandajat piciorul
și au așezat-o cu mare grijă pe o băncuță mică, din spatele grădinii.

Dar, Suferința nu înceta să țipe de durere. Atunci Creatorul a decis ca sentimentele să poată veni
și pleca din inima oamenilor. Omul va fi cuprins pe rând de câte un sentiment. Când va veni
unul, cel dinaintea lui va trebui să plece.
Și cum a hotărât acest lucru, i-a dat unei fete încă o pietricică și a trimis-o la Suferința ce țipa în
spatele grădinii. Și țipetele s-au oprit. Acea fată se numea Bucuria.

Bucuria a făcut să tacă Suferința.

Era minunat.

Creatorul a chemat pe alta dintre surori pentru a-i da sentimentul ascuns în piatra cea mică din
mâna Sa.

Vina, după ce și-a primit sentimentul, și-a adus aminte că ea lăsase creanga în mijlocul curții, și a
început să plângă.

Repede Creatorul a mai dat piatra copilei care se numea Plăcere. Aceasta mânca o prăjitură și a
împărțit-o cu Vina.

Și Vina n-a mai plâns.

Dorinței și Plictiselii, care se jucau împreună, le-a mai dat pietricelele lor și apoi a venit rândul
Extazului.

Creatorul a văzut că Extazul se iubea în camera din spate cu un flăcău de prin vecini. Atunci,
zâmbind a arucat pietricica prin crăpătura geamului, direct în patul celor doi.

– Să aveți parte de extaz și când vă veți ruga la Mine, a spus El surâzător.

Acum, mai avea doar patru pietricele în mână. A chemat Ura.

Când Ura a primit sentimentul, primul și singurul sentiment ce pusese până atunci stăpânire pe
ea, a luat o figură de animal sălbatic și i-a dat o palmă Creatorului. Apoi a început să arunce cu
pietre in El.

Creatorul fugea râzând prin curte, cu Ura după El. I-a aruncat din alergare Disprețului piatra ei.
Cum a atins piatra și sentimentul i-a încleștat sufletul, Disprețul a oprit Ura din nebunia ei.

Atunci, Respectul, ce tocmai își primise ea pietricica magică le-a strâns pe toate surorile ei și le-a
pus să îngenuncheze în fața Creatorului.

Dar… Creatorul mai avea o pietricică în mână, acea pietricică era goală, nu avea niciun
sentiment în ea. Era pustie… ca o piatră.

Și totuși, unde era ultima fată?

El și-a amintit că mezina tocmai se înecase în râul de la marginea satului. Acum, zăcea pe mal
fără suflare. Nimeni în afară de El nu știa asta.

S-a hotărât să plece ca să ajungă degrabă la ultima și cea mai mică dintre surori.

Se simțea ciudat mergând pe ulița din sat. Acum, toți ochii erau ațintiți asupra Sa.

Când El se apropia, oamenii îngenunchiau și îi arătau respect. Alții, când Îl priveau, aveau
sufletul plin de bucurie.

Nimeni nu mai trecea nepăsător pe lângă El.

Creatorul, în imensa Lui bunătate a observat schimbarea.

La puțin timp, după ce a ieșit din sat, pe malul râului, în spatele unei tufe de trandafiri, cea mai
mică dintre surori zăcea fără suflare.

Când a privit-o cât era de gingașă și minunată, a știut pe dată că trebuie să o readucă la viață.
Apoi și-a amintit cum oamenii se schimbaseră odată cu primirea sentimentelor.

Atunci a vrut să intre în inima lor, să vadă ce văd ei, să simtă ce simt ei. Prin urmare, în ultima
pietricică, în care nu pusese niciun sentiment a intrat El, iar pietricica magică a atins pieptul
fetiței.

Copila a deschis ochii, cu Dumnezeu în inima ei.

Fetița se numea Iubire.

Autor: Răzvan

De același autor: Trepte spre Cer

POVESTEA SENTIMENTELOR

Cu mulţi ani în urmă, trăiau pe o insulă îndepărtată, numită Insula Sentimentelor, toate
sentimentele şi emoţiile pe care le cunoaştem astăzi: Fericirea, Tristeţea, Cunoaşterea şi multe
altele, printre care şi Dragostea. Într-o zi, Păzitorul Insulei, le-a anunţat că insula se va
scufunda.Dintre toate sentimentele, Dragostea s-a hotărât să nu îi fie frică, să nu abandoneze
insula nici chiar în ultimul moment. Când insula mai avea puţin până să se scufunde în adâncul
oceanului, Dragostea a hotărât să ceară ajutor.

S-a întâmplat ca, în acea clipă, Bogăţia să treacă pe lângă Dragoste, într-o barcă. Dragostea a
spus:

– Bogăţie, mă poţi lua cu tine în barcă?

– Îmi pare rău, Dragoste, nu pot, i-a răspuns Bogăţia. Este prea mult aur şi argint în barca mea şi,
sincer, nu mai am loc şi pentru tine.

Apoi, Dragostea a întrebat Vanitatea, care se afla într-o altă barcă. Şi Vanitatea i-a dat acelaşi
răspuns:

– Nu pot să te iau în barca mea, Dragoste, eu am nevoie de spaţiu, nu îmi place să stau
îngrămădită.

Apoi, Dragostea şi-a îndreptat privirile spre Tristeţe, care era chiar lângă ea.

– Tristeţe, te rog mult, ia-mă cu tine.

– Ah, îmi pare rău, a răspuns Tristeţea, dar chiar nu am cum. Mă simt atât de singură încât vreau
să fiu doar eu, nu am nevoie de companie acum. Te rog să mă înţelegi.

S-a întâmplat ca pe lângă Dragoste să treacă Fericirea.

– Hei, tu, Fericire, ia-mă şi pe mine cu tine, nu mă lăsa aici pe insula aceasta care se va scufunda.

Dar Fericirea nu a auzit ce a spus Dragostea, fiind prea preocupată de propria ei bucurie.

Dintr-o dată, cum stătea supărată şi aproape că o podideau lacrimile, Dragostea a auzit cum
cineva o strigă:

– Dragoste, poţi să vii cu mine.

Dragostea foarte fericită şi-a întors capul şi a văzut un bătrânel. Ţopăind de bucurie, Dragostea a
sărit în barca bătrânelului, însă, datorită fericirii ce o simţea că a fost salvată, a uitat să-l întrebe
pe bătrânel cum îl cheamă, limitându-se doar să-i mulţumească.

– Eu îţi mulţumesc foarte mult că m-ai salvat. Dacă nu ai fi fost tu, aş fi murit de mult.

Când au ajuns pe uscat, însă, privindu-l pe bătrânel cum se îndepărtează de barcă, Dragostea şi-a
dat seama că simple mulţumiri nu sunt de ajuns.

Atunci, privind înspre Cunoaştere, care era chiar lângă ea, a spus:

– Dar cum îl cheamă pe bătrânelul care m-a salvat? Am uitat să-l întreb.

Şi Cunoaşterea i-a răspuns:

– Era Timpul.

– Timpul?, se miră Dragostea. Apoi, ca şi cum ar fi citit chipul Dragostei, Cunoaşterea i-a zâmbit
şi i-a zis:

– Pentru că doar Timpul poate să înţeleagă valoarea Dragostei.

Sursa: poveste populară