Sunteți pe pagina 1din 64

ANALIZĂ ECONOMICĂ

CAPITOLUL I

BAZELE TEORETICO – METODOLOGICE ALE


ANALIZEI ECONOMICO – FINANCIARE

1.1. Definirea, necesitatea şi conţinutul procesului de analiză economico-


financiară

Analiza este o metodă generală de studiere a fenomenelor şi proceselor din natură


şi societate.
Astfel, analiza apare ca o metodă generală de studiere a fenomenelor şi proceselor
din natură şi societate.
Potrivit Dicţionarulul explicativ al limbii române1 termenul de analiză provine din
limba franceză “analyse”, cu sensul de “metodă ştiinţifică de cercetare care se bazează pe
studiul sistematic al fiecărui element în parte; examinarea amănunţită a unei probleme”.
După Le Petit Larousse2, termenul de analiză provine din limba greacă unde
“analisis” semnifică desfacerea întregului, “studiu elaborat în vederea diferenţierii
elementelor care compun întregul, a determinării sau explicării raporturilor dintre acestea
sau cu întregul”.
Analiza economico-financiară poate fi privită din trei perspective:
 metodă de cercetare – analiza este operaţiunea logică de descompunere a
unui întreg în elementele sale componente pentru a permite descoperirea factorilor şi
cauzelor de influenţă, a legăturilor de cauzalitate, precum şi explicarea modului de formare
şi desfăşurare a fenomenelor cercetate.
 disciplină de studiu – analiza economico-financiară constă într-un
ansamblu de concepte, metode tehnici şi instrumente care asigură tratarea informaţiilor
referitoare la un agent economic şi la mediul său, pentru cunoaşterea situaţiei economico-
financiare şi a stării de performanţă, în vederea identificării posibilităţilor de îmbunătăţire a
acestora.
 activitate practică - analiza economico-financiară este un proces complex
de cunoaştere a modului de utilizare a resurselor umane, materiale şi financiare, precum şi
a factorilor şi condiţiilor care influenţează fenomenele şi procesele care se desfăşoară la
nivelul agenţilor economici, în vederea identificării posibilităţilor de ameliorare a situaţiei
acestora şi pentru a oferi soluţii managerilor pentru fundamentarea deciziilor
Cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor din natură şi societate face necesară folosirea
analizei în toate domeniile de activitate şi în toate ramurile ştiinţei. Cu ajutorul analizei se
adânceşte procesul cunoştinţelor de la singular la general, de la concret la abstract, de la
aparenţă la esenţă ceea ce permite descoperirea legăturilor de cauzalitate a factorilor de
influenţă precum şi a legităţilor de formare şi desfăşurare a fenomenelor cercetate. În
procesul cunoaşterii, analiza trebuie însoţită de sinteză (noţiunea de sinteză provine tot de
la un cuvânt grecesc, „sinthesis” și presupune unirea părţilor sau elementelor componente
ale unui fenomen într-un tot unitar pentru a cunoaşte diversele lui forme şi manifestări
existente în realitate).

1
Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, 1975
2
Le Petit Larousse, Dictionnaire enciclopedique, Editura Larousse, Paris, 1993

2
Cu ajutorul analizei economico – financiare se cercetează fenomenele, procesele
sau rezultatele economice, fiind necesară în acest sens, descompunerea lor în elemente
componente, descoperirea structurii, verificarea şi stabilirea relaţiilor de cauzalitate, a
factorilor care le generează, descoperirea legilor de formare şi desfaşurare a lor, şi, pe baza
acestora se formulează decizii privind activitatea în viitor.
Analiza economică – necesitate / particularităţi:
 se ocupă cu cercetarea şi studierea fenomenelor sau proceselor economice
 analiza fenomenelor din punct de vedere economic necesită descompunerea
lor în elemente componente, studierea relaţiilor structurale şi cauzale a factorilor de
influenţă în scopul cunoaşterii evoluţiei şi tendinţelor acestor fenomene, a descoperirii
esenţei şi legităţilor care generează apariţia şi desfăşurarea lor.
 permite cunoaşterea ştiinţifică a evoluţiei fenomenelor economice şi
adoptarea unor decizii corespunzătoare de către fiecare agent economic.
 face necesară studierea fenomenului economic în timp şi spaţiu atât sub
aspect cantitativ cât şi sub aspect calitativ
 prin îmbinarea analizei cu sinteza se pot face generalizări privind aspectele
pozitive şi negative din evoluţia fenomenelor economice şi se pot elabora decizii pentru
ameliorarea activităţii economice în viitor.
În concluzie, în cadrul întreprinderilor, analiza economico-financiară are rolul de
a studia mecanismul de formare şi de modificare a fenomenelor economice, prin
descompunerea lor în elemente componente şi prin delimitarea factorilor de influenţă.
Analiza unei activităţi din punct de vedere economic presupune în general studierea
acelei activităţi prin prisma raportului dintre cheltuielile efectuate sau eforturile depuse şi a
rezultatelor sau efectelor utile obţinute.
Indiferent de obiectul şi sfera de cuprindere, conţinutul procesului de analiză
economică se referă la următoarele:
 analiza porneşte de la constatarea anumitor fapte, fenomene, rezultate
exprimate cu ajutorul unor indicatori cantitativi şi calitativi precum şi a modificărilor în
timp şi spaţiu;
 determinarea elementelor componente, a factorilor de influenţă şi a
cauzelor care acţionează asupra fenomenelor studiate;
 stabilirea legăturilor cauzale dintre fiecare factor de influenţă şi fenomenul
analizat precum şi între factorii care acţionează;
 măsurarea influenţei fiecărui factor asupra fenomenului analizat şi
stabilirea factorilor cu acţiune pozitivă sau negativă precum şi rezervele interne
nefolositoare;
 sintetizarea rezultatelor analizei şi formularea concluziilor finale asupra
fenomenelor cercetate;
 elaborarea măsurilor şi fundamentarea deciziilor privind folosirea optimă a
resurselor şi sporirea eficienţei economice a activităţii în viitor.
Analiza economico – financiară este necesară conducerii agentului economic,
întrucât descoperă esența fenomenelor şi proceselor economice, cauzele modificării lor şi
este în masură să elaboreze soluții de prevenire şi înlăturare a cauzelor ce generează situații
negative.
După obiectul ei, analiza economico – financiară face parte din grupa științelor
sociale. În cadrul științelor sociale există o serie de discipline ce se preocupă, cu precădere,
de studierea activităților depuse de entitățile economice. Printre aceste discipline se numară
contabilitatea, finanțele, statistica, managementul şi respectiv analiza economico –
financiară care ocupa un loc distinct. Analiza economico – financiară se diferențiază de

3
celelalte discipline prin modul cum abordează studiul fenomenului economic. Drumul pe
care-l parcurge analiza economică este invers evoluției reale a fenomenului cercetat.
Analiza economico-financiară cercetează nu numai activitatea fiecarei entități
economice, ci în egală masură poate cuprinde şi activitatea organismelor superioare: grup
de întreprinderi, ramura economică, economie națională.
Analiza economico – financiară se înfăptuiește practic, pe baza unui sistem de
indicatori ce caracterizează latura tehnică, latura productivă şi financiar-contabilă a entității
economice.

1.2. Noţiuni utilizate în activitatea de analiză. Factorii care determină


schimbări de stare în funcţiunea sistemelor economice

În cadrul desfăşurării procesului de analiză sunt utilizate câteva noţiuni specifice


precum: fenomenul, elementul, factorul, cauza, legăturile factorial-cauzale.
Fenomenele reprezintă forme exterioare ale realităţii economice, respectiv acele
aspecte, laturi şi legături dintre actele economice care apar şi se manifestă la suprafaţa
acesteia şi care pot fi cunoscute în mod directe de către oameni.
Elementele sunt reprezentate de părţile componente ale fenomenului sau
rezultatului economic analizat.
Factorii reprezintă forţele motrice care determină apariţia şi modificarea unui
fenomen sau rezultat economic.
Cauzele reprezintă acele fenomene care provoacă şi explică apariţia unui fenomen
sau rezultat economic (fenomenul analizat sau un factor care acţionează asupra
fenomenului analizat).
Între noţiunile de cauză şi factor există o apropiere din punctul de vedere al
funcţiilor de realizare a fenomenului sau rezultatului, cu precizarea că noţiunea de factor se
utilizează pentru fenomenele noi, complexe, iar noţiunea de cauză se utilizează pentru
fenomenele primare care nu mai pot fi descompuse.
Legăturile factorial cauzale reprezintă formele conexiunii prin care interacţiunea
unor fenomene sau părţi ale acestora generează fie transformarea fenomenului, fie a altor
fenomene.
În cadrul noţiunilor prezentate un loc aparte revine factorilor, întrucât aceştia
explică schimbările ce au loc la nivelul fenomenelor sau rezultatelor.
Fenomenele şi procesele economice dintr-o întreprindere au caracter complex şi
interdependent, astfel în procesul de analiză este necesar să se stabilească cât mai corect
factorii de influenţă şi legăturile de condiţionare care apar în cazul fiecărui fenomen
studiat. În acest fel, se pot identifica posibilităţile de amplificare a factorilor cu efecte
pozitive asupra activităţii întreprinderii şi eliminarea factorilor cu efecte negative asupra
activităţii
Pentru stabilirea corectă a factorilor de influenţă este necesară cunoaşterea
criteriilor de clasificare a acestora:
1) În funcţie de natura lor, factorii de influenţă pot fi grupaţi în următoarele
categorii: economici, tehnici, tehnologici, organizatorici, social-politici, demografici,
psihologici, biologici, naturali, etc.
2) După intensitatea acţiunii lor, aceştia pot fi:
- factori principali (factori cheie) – influenţa acestora în obţinerea rezultatelor este
hotărâtoare;
- factori secundari – nu au o influenţă decisivă în obţinerea rezultatelor.
3) În funcţie de modul de acţiune asupra fenomenului analizat, se disting:

4
- factori cu acţiune directă – îşi exercită influenţa în mod nemijlocit asupra
fenomenului analizat;
- factori cu acţiune indirectă – acţionează asupra fenomenului prin intermediul
altor factori.
4) După poziţia şi caracterul lor într-o relaţie factorial-cauzală:
- factori cantitativi - sunt purtătorii materiali ai factorilor calitativi fiind condiţia
indispensabilă a acţiunilor acestor factori şi se exprimă în unităţi de măsură diferite faţă de
fenomenul analizat; reflectă latura extensivă a fenomenului analizat.
- factori de structură - reflectă raporturile structurale dintre elementele factorilor
cantitativi şi exprimă ponderea acestor elemente în mărimea totală a factorilor respectivi
- factori calitativi - sunt de aceeaşi natură cu fenomenul analizat şi se exprimă în
aceleaşi unităţi de măsură; reflectă latura intensivă a fenomenului economic analizat
Această grupare a factorilor are o mare importanţă în desfăşurarea procesului de
analiză fiind o etapă premergătoare a metodei de comensurare a influenţei factorilor asupra
fenomenului studiat.
5) După gradul de agregare, distingem:
a) factori simpli – factori care nu mai pot fi descompuşi în alţi factori;
b) factori complecşi – care sunt alcătuiţi din mai mulţi factori simpli.
6) În funcţie de locul acţiunii lor:
a) factori interni sau endogeni – îşi au originea în interiorul întreprinderii, având
caracter determinist;
b) factori externi sau exogeni – îşi au originea în mediul ambiant, având caracter
probabilistic.
7)După efortul propriu al întreprinderii distingem:
a) factori dependenţi de efortul propriu – îşi au originea în eforturile depuse de
salariaţii întreprinderii şi acţionează pentru mobilizarea rezervelor interne;
b) factori independenţi de efortul propriu – provin în principal din mediul în care
întreprinderea îşi desfăşoară activitatea.
8) După posibilităţile de previziune, distingem:
- factori previzibili (determinativi) – nu implică riscuri, acţionând în cadrul unor
procese controlate;
- factori imprevizibili (aleatori) – acţionează necontrolat.
9) După sensul influenţei lor, distingem:
- factori pozitivi;
- factori negativi;
- factori indiferenţi
10) După posibilitatea de verificare a acţiunii lor:
- factori controlabili;
- factori necontrolabili;
11) După modul în care contribuie la obţinerea rezultatelor, distingem:
- factori independenţi – pot determina în mod independent rezultatul;
- factori interdependenţi - nu pot determina rezultatul decât în interacţiunea lor.
12) După durata de exercitare a influenţei:
- factori de durată;
- factori tranzitorii.
13) După posibilităţile de evaluare:
- factori determinabili;
- factori aproximabili.
Studiul factorilor prezintă o deosebită utilitate în analiza economico-financiară, însă
criteriile anterior prezentate nu au un caracter limitativ şi sunt departe de a fi epuizate.

5
1.3. Tipologia analizei economico-financiare

Analiza economică poate fi de mai multe tipuri în funcţie de anumite criterii şi


modalităţi folosite în studierea fenomenelor economice:
1) În raport de momentul în care se efectuează analiza şi momentul desfăşurării
fenomenelor:
- analiză retrospectivă sau post factum;
- analiză prospectivă sau previzională.
Analiza retrospectivă se ocupă cu studiul fenomenelor şi proceselor economice care
deja au avut loc într-o perioadă de timp mai apropiata sau mai îndepărtată. În funcţie de
orizontul de timp analiza se divide în: analiză curentă (operativă) ce poate fi: zilnică,
săptămânală, decadală, lunară, trimestrială, anuală; analiză diagnostic ce studiază evoluţia
în dinamică pe o perioadă de timp (3-5 până la 10 ani). Scopul analizei retrospective este
de a studia rezultatele obţinute într-o anumită perioadă de timp în comparaţie cu
obiectivele stabilite în vederea stabilirii factorilor şi cauzelor care provoacă diferite abateri
în desfăşurarea fenomenelor şi proceselor economice şi să propună măsuri pentru reglarea
şi optimizarea activităţii economice în viitor. Acest tip de analiză se caracterizează prin
faptul că se bazează pe date şi informaţii certe despre fenomenele economice.
Analiza prospectivă se ocupă cu cercetarea fenomenelor şi proceselor care vor avea
loc într-o perioadă viitoare. Analiza prospectivă joacă un rol important în programul de
activitate a deciziilor cu caracterul static şi strategic sau alegerea variantelor optime de
acţiune. Specificul acestei analize se bazează în principal pe informaţii incerte sau aleatorii
despre evoluţia viitoare a fenomenelor.
2) În funcţie de modul de studiere în timp a evoluţiei fenomenului economic:
- analiză statică;
- analiză dinamică.
Analiza statică se ocupă cu studierea fenomenelor economice şi a legăturii de
cauzalitate care determină starea acestor fenomene la un moment dat. Acest tip de analiza
permite cunoaşterea nivelului fenomenelor sau rezultatelor economice precum şi a
abaterilor existente la un moment de referinţă ales.
Analiza dinamică studiază fenomenele şi procesele în mişcare şi condiţionarea lor
reciprocă, evidenţiind poziţia pe care o deţin şi modificările survenite în momente ale
evoluţiei lor. Pe baza analizei dinamice se stabilesc factorii care acţionează asupra
schimbării poziţionale a fenomenelor economice precum şi tendinţele în evoluţia viitoare a
acestora.
3) În raport cu însuşirile şi caracteristicile fenomenelor studiate:
- analiză calitativă;
- analiză cantitativă.
Analiza calitativă se ocupă cu studierea laturii intensive a fenomenelor şi
proceselor economice. Cu ajutorul acesteia se stabilesc însuşirile esenţiale ale fenomenelor
economice şi factorii care sunt de aceeaşi natură cu fenomenele cercetate.
Analiza cantitativă cercetează latura extensivă a fenomenelor economice exprimată
prin diferite determinări cantitative precum şi modificările structurale intervenite în
mărimea acestor fenomene.
4) După nivelul la care se desfăşoară:
- analiză microeconomică;
- analiză macroeconomică.
Analiza microeconomică studiază fenomenele economice la nivelul unităţilor
economice.

6
Analiza macroeconomică cercetează fenomenele economice la nivelul ramurii, al
economiei naţionale sau a economiei mondiale şi operează cu mărimi agregate.
Cele două analize permit cunoaşterea evoluţiei fenomenelor economice în timp şi
spaţiu, ceea ce asigură luarea măsurilor necesare în vederea conducerii ştiinţifice a
activităţii economice.
5) În funcţie de criteriile de studiere a fenomenelor şi de caracterul analizei:
- analiza tehnico-economică, pune bază pe îmbinarea criteriului tehnic cu cel
economic;
- analiza economico-financiară, studiază corelaţiile dintre activitatea economică şi
cea financiară;
- analiza financiară, studiază modul de gestionare a capitalurilor şi a fluxurilor
financiare ce se formează la nivelul unităţii.
6) În funcţie de sfera de cuprindere şi obiectivul analizat:
- analiza globală pe ramuri, subramuri, întreprindere;
- analiza parţială (pe probleme).
Dintre toate tipurile de analiză economică, cel care s-a desprins ca o disciplină
ştiinţifică independentă, obiect şi metodă proprie, îl constituie analiza economico-
financiară a întreprinderii. Acest tip de analiză numit şi analiză diagnostic se poate
diferenţia pe ramuri de activitate formându-se discipline autonome ca: analiza economico-
financiară a întreprinderii industriale, de construcţii, de transporturi, agricole, comerciale.

1.4. Poziţia, rolul şi funcţiile analizei economico-financiare în procesul


managerial

Analiza economico-financiară a întreprinderilor ca disciplină ştiinţifică cu caracter


unitar se ocupă cu prezentarea metodelor şi procedeelor de analiză a fenomenelor şi
proceselor economice care au loc la nivelul agentului economic.
Studierea fenomenelor economice se face în mişcarea şi interdependenţa lor
precum şi în comparaţii cu obiecte stabilite ce permite cunoaşterea punctelor de
dezechilibru şi luarea unor măsuri de reglare şi funcţionare normală a acestor unităţi.
Rolul analizei economico-financiare
 deţine deci un rol important în procesul de conducere, reglare şi diagnoză a
activităţii societăţilor comerciale; analiza economico-financiară permite exercitarea în
bune condiţii a tuturor atributelor manageriale previziune, organizare precum şi a
funcţiunilor fundamentale ale întreprinderii;
 joacă un rol important în exercitarea funcţiei de previziune întrucât
furnizează conducerii întreprinderilor informaţiile necesare pentru elaborarea prognozelor,
fundamentarea programelor de activitate şi stabilirea strategiei de acţiune în viitor;
 prin îmbinarea analizei retrospective cu analiza previzională se face
legătura între activitatea trecută, prezentă şi viitoare a unei întreprinderi şi se pot lua
măsuri corespunzătoare pentru reglarea fenomenelor şi proceselor economice în viitor;
 un rol important îl are analiza economică în realizarea funcţiei de
organizare pentru că permite conducerii întreprinderii luarea măsurilor necesare pentru
organizarea corespunzătoare a tuturor activităţilor care se desfăşoară la nivelul
întreprinderii precum şi pentru utilizarea raţională a resurselor materiale şi umane;
 analiza economică serveşte şi la exercitarea funcţiei de coordonare prin
care se urmăreşte corelarea diferitelor funcţiuni ale întreprinderii, asigurarea şi menţinerea
unui echilibru între necesităţi şi resurse, între venituri şi cheltuieli sau alte fenomene
economice care au loc la nivelul întreprinderii;

7
 un rol foarte important revine analizei în realizarea funcţiei de comandă
pentru că asigură fundamentarea tuturor deciziilor cu caracter operativ, tactic, strategic
luate de conducerea întreprinderii;
 prin conţinutul său, analiza economică are un loc foarte important în
exercitarea funcţiei de control întrucât permite cunoaşterea întregii activităţi desfăşurate în
întreprindere, rezultatele economico-financiare obţinute şi eficienţa deciziilor luate de
managerii întreprinderii.
Realizarea funcţiilor întreprinderii presupune exercitarea tuturor atributelor
conducerii iar fiecare dintre aceste atribute se realizează prin intermediul unui anumit tip
de analiză. Analiza diagnostic necesară managementului firmei are în vedere acele aspecte
susceptibile de a ameliora gestiunea şi rezultatele întreprinderii urmărindu-se astfel:
 Creşterea: cum s-a desfăşurat activitatea întreprinderii în perioada supusă
analizei şi care a fost ritmul creşterii acesteia în raport cu ritmul sectorului de activitate;
 Rentabilitatea: dacă rezultatele obţinute sunt pe măsura mijloacelor folosite
şi dacă creşterea a fost însoţită de o rentabilitate sufucientă;
 Echilibrul: care este structura financiară a întreprinderii şi dacă aceasta este
echilibrată, în contextul raportului între masele de capitaluri pentru un suport financiar
convenabil;
 Riscurile: care sunt ele, dacă întreprinderea prezintă puncte de
vulnerabilitate şi dacă există un risc de faliment crescut sau nu.
Funcţiile analizei economico-financiare
Importanţa analizei economico-financiare decurge şi din funcţiile ei, aceste funcţii
pot fi sintetizate astfel:
 Funcţia de informare şi participare activă la actul decizional – asigură
valorificarea datelor furnizate de întregul sistem de evidenţă economică, în scopul
informării centrelor de decizie asupra modului de realizare a performanţelor economico-
financiare, precum şi a cauzelor care au generat eventuale dereglări, în vederea reglării lor
în perioada următoare;
 Funcţia de descoperire şi mobilizare a rezervelor interne – rezervele interne
apar pe parcursul desfăşurării activităţii economice ca rezultat al folosirii
necorespunzătoare a categoriilor de resurse (prin rezervă internă se îmţelege tot ceea ce
depăşeşte cheltuielile minime necesare de factori de producţie pentru a obţine o unitate de
produs);
 Funcţia de diagnoză şi reglarea activităţii întreprinderii – în procesul
conducerii analiza economică constituie un instrument operaţional de diagnoză şi reglare a
activităţii întreprinderii; diagnoza presupune cercetarea funcţionării sistemului sub raport
structural şi funcţional-cauzal şi se intemeiază pe informaţia de stare; prin diagnoză,
analiza economică localizează punctele critice din cadrul sistemului, dar sensibilizează şi
centrele de decizie pentru a lua măsurile de reglare;
 Funcţia de reflectare a gestionării eficiente a patrimoniului şi de evaluare a
performanţelor managementului – se realizează cu ajutorul contabilităţii; analiza trebuie să
cuantifice aspectele de ordin cantitativ şi calitativ privind performanţele economico-
financiare realizate, de a reflecta păstrarea puterii şi autonomiei financiare a întreprinderii;
de asemenea, analiza are rolul de a semnala deficienţele de ordin financiar privind
degradarea rentabilităţii şi creşterea riscului, de a evalua calitatea managementului prin
nivelul performanţelor obţinute, de a oferi informaţii certe privind modul de gestionare a
patrimoniului.
 Funcţia de realizare a conexiunii agentului economic cu mediul exterior –
presupune analiza relaţiilor cu furnizorii de capital, partenerii de afaceri (furnizori, clienţi),

8
statul (organele fiscale, guvernul, autorităţile locale) sau alţi utilizatori (organizaţii
profesionale, consultanţi externi, auditori, instanţe de judecată, public).

1.5. Metode utilizate în analiza economico-financiară

Metodele utilizate de analiza economică servesc la cunoaşterea fenomenelor şi


proceselor economice ce au loc la nivelul întreprinderii în toată complexitatea şi
interacţiunea lor, a influenţei exercitate de diferiţi factori ceea ce permite fundamentarea
temeinică a deciziilor, alegerea variantei optime de acţiune şi sporirea eficienţei întregii
activităţi economice.
Pentru analiza activităţii economico-financiară a întreprinderilor se pot folosi mai
multe metode şi procedee cu caracter general sau specific.
Metodele generale folosite în analiza activităţii economico-financiară a
întreprinderilor sunt de regulă metode statistico-matematice cum ar fi: metoda grupărilor,
metoda corelaţiei, metoda funcţiei de producţie, metoda cercetării operaţionale.
În afară de aceste metode cu caracter general, analiza economico-financiară mai
foloseşte şi unele metode şi procedee specifice cum ar fi:
- metoda comparaţiei rezultatelor economice;
- metoda diviziunii sau descompunerii rezultatelor economice;
- metoda stabilirii factorilor de influenţă;
- metoda măsurării influenţei factorilor;
- metoda generalizării.
În procesul de analiză trebuie să se îmbine metodele generale cu metodele şi
procedeele specifice fapt care permite studierea complexă a fenomenelor economice şi
luarea măsurilor corespunzătoare pentru îmbunătăţirea activităţii întreprinderii.
Metoda comparaţiei rezultatelor economice
Această metodă are un rol important în procesul de analiză pentru că fiecare
rezultat al activităţii întreprinderii se studiază nu numai ca mărime, ci şi în raport cu un
anumit criteriu luat ca bază de comparaţie ceea ce permite cunoaşterea abaterilor
intervenite în timp şi spaţiu.
În funcţie de baza de comparaţie folosită se pot efectua următoarele tipuri de
comparaţii:
a) comparaţii în timp între rezultatele efective şi rezultatele prevăzute, între
rezultatele efective sau prevăzute din perioada curentă şi cele din perioadele anterioare;
b) comparaţii în spaţiu între rezultatele verigilor organizatorice din întreprindere,
între rezultatele obţinute de întreprinderea analizată şi rezultatele medii pe întreaga ramură;
c) comparaţii mixte - îmbinarea comparaţiilor în timp şi spaţiu;
d) comparaţii cu caracter special, care pot interveni în general în alegerea
variantei optime de acţiune.
În cadrul folosirii metodei comparaţiei trebuie ca fenomenele economice ce se
compară să aibă un conţinut omogen şi să fie exprimate în aceeaşi unitate de măsură pentru
a se asigura comparabilitatea datelor şi a nu denatura rezultatele analizei.
Metoda diviziunii sau descompunerii rezultatelor economice
Aplicarea acestei metode se foloseşte pentru studierea rezultatelor economice prin
descompunerea sau diviziunea lor după anumite criterii.
Principalele criterii după care poate avea loc descompunerea fenomenelor şi a
rezultatelor economice sunt următoarele:
a) diviziunea în timp a rezultatelor economice;
b) diviziunea în spaţiu a rezultatelor economice;

9
c) diviziunea pe părţi sau pe elemente componente a rezultatelor economice.
Descompunerea sau diviziunea în timp a rezultatelor economice permite
cunoaşterea evoluţiei în timp a fenomenelor analizate şi evidenţierea abaterilor intervenite
pe fiecare diviziune de timp între rezultatele efective şi cele previzionate. Pe această cale
se poate stabili contribuţia fiecărei diviziuni de timp (zi, săptămână, decadă, lună,
trimestru, an) la modificarea totală a fenomenelor cercetate pe o anumită perioadă de timp.
Descompunerea sau diviziunea în spaţiu a rezultatelor economice permite
cunoaşterea rezultatelor obţinute de fiecare verigă organizatorică a unei întreprinderi
(atelier, secţie, uzină) precum şi stabilirea contribuţiei fiecărei verigi organizatorice la
modificarea generală a fenomenelor studiate.
Descompunerea sau diviziunea pe părţi sau pe elemente componente a rezultatelor
economice contribuie la adâncirea analizei activităţii economice a întreprinderii prin
stabilirea contribuţiei fiecărui element asupra modificării acestor fenomene.
Descompunerea pe părţi sau elemente componente se poate aplica majorităţii indicatorilor
care reflectă diferite laturi ale întreprinderii, fapt care permite efectuarea unor analize
structurale asupra indicatorilor calitativi şi cantitativi. Totodată diviziunea pe părţi şi
elemente componente constituie o etapă premergătoare a stabilirii factorilor care
acţionează asupra fenomenelor analizate şi a măsurării influenţei lor.
Metoda stabilirii factorilor de influenţă
Cu ajutorul acestei metode se stabilesc factorii care acţionează asupra fenomenelor
sau rezultatelor economice analizate precum şi legăturile cauzale dintre aceştia.
Prin factori de influenţă se înţeleg acele forţe motrice care determină apariţia şi
modificarea unui fenomen sau rezultat economic.
Întrucât fenomenele şi procesele economice dintr-o întreprindere cu caracter
complex şi interdependent în procesul de analiză este necesar să se stabilească cât mai
corect factorii de influenţă şi legăturile de condiţionare care apar în cazul fiecărui fenomen
studiat.
Principiile care stau la baza acestei metode sunt următoarele:
a) Stabilirea factorilor de influenţă se face prin descompunerea în trepte a
fenomenelor cu ajutorul abstracţiunii ştiinţifice. Pe această cale are loc trecerea de la
general la particular şi cunoaşterea tuturor factorilor principali şi secundari cu acţiune
directă sau indirectă până la cauzele finale care acţionează asupra fenomenului analizat;
b) Pentru stabilirea corectă a factorilor de influenţă, analiza economică trebuie să
parcurgă un drum invers în raport cu evoluţia reală a fenomenului studiat. Astfel cauzele
finale descoperite în procesul de analiză reprezintă de fapt cauzele generale care au generat
apariţia fenomenului cercetat;
c) Determinarea legăturilor de condiţionare dintre fiecare factor de influenţă şi
fenomenul analizat precum şi între factorii care acţionează.
Metoda măsurării influenţei factorilor
Cu ajutorul acestei metode se determină mărimea şi sensul influenţei fiecărui factor
care acţionează asupra fenomenului analizat. În acest fel se scot în evidenţă factorii cu
acţiune pozitiva sau negativă asupra fenomenelor studiate precum şi posibilităţile de
îmbunătăţire a activităţii unei întreprinderi.
Metodele folosite pentru cuantificarea influenţei factorilor variază în funcţie de
tipul legăturilor de condiţionare dintre factori şi de scopul analizei economice.
În general legăturile de condiţionare dintre fenomenele economice analizate şi
factorii de influenţă pot fi de două tipuri principale:
- legături de tip funcţional sau determinist;
- legături de tip stohastic sau probabilistic.

10
Legăturile de tip funcţional se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare dată
variabilei independente sau factoriale se obţine o valoare bine determinată pentru variabila
dependentă sau rezultativă. Acest tip de legături indică o dependenţă foarte strânsă între
fenomenele analizate şi sunt exprimate matematic prin funcţia: y = f(x), în care y
reprezintă variabila dependentă/rezultativă sau fenomenul efect, iar x reprezintă variabila
independentă/factorială sau fenomenul cauză. Legăturile de tip funcţional pot îmbrăca
forma relaţiei de produs, raport, sumă sau diferenţă între factori.
Legăturile de tip stohastic se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare a
fenomenelor independente sau factoriale se obţin mai multe valori pentru variabila
dependentă eşalonate într-o zona de probabilitate cu o limită minimă şi una maximă. Acest
tip de legături au caracter probabilistic, aleatoriu şi pot fi exprimate prin diferite funcţii
statistico-matematice de tip liniar sau neliniar.
Ţinând seama de tipul relaţiilor de condiţionare dintre fenomenele economice şi de
scopul analizei pentru măsurarea influenţei factorilor şi a intensităţii legăturilor de
cauzalitate dintre fenomene, se pot folosi următoarele metode şi procedee:
- metoda substituirilor în lanţ;
- metoda balanţieră;
- metoda soldului;
Metoda substituirilor în lanţ
Această metodă se foloseşte pentru măsurarea influenţei factorilor asupra
modificării fenomenelor sau rezultatelor economice, atunci când între fenomenul analizat
şi factorii săi de influenţă există legături de tip funcţional exprimate sub forma relaţiei de
produs sau raport între factori.
Esenţa acestei metode constă în determinarea succesivă a influenţei fiecărui factor
asupra modificării fenomenului analizat ceilalţi factori rămânând constanţi.
Metoda substituirilor în lanţ se poate prezenta sub două variante:
- metoda substituirilor în lanţ în formă desfăşurată;
- metoda substituirilor în lanţ în formă simplificată.
Cele două procedee se pot aplica pentru calcularea influenţei factorilor atât în cazul
exprimării factorilor în mărimi absolute, cât şi în mărimi relative sau sub formă de indici.
La baza acestei metode se află următoarele principii :
- aşezarea factorilor în relaţia de cauzalitate se face în ordinea poziţionării lor
economice : factori cantitativi, factori structurali şi factori calitativi;
- substituirea factorilor se face în mod succesiv începând cu factorii cantitativi şi
terminând cu cei calitativi;
- factorul substituit anterior rămâne substituit până la sfârşitul procesului de analiză
şi se ia în calcul la valoarea lui efectivă;
- factorul care urmează a fi substituit ulterior se ia în calcul la valoarea sa
previzionată sau din perioada de bază.

Metodologia de calcul a influenţei factorilor


A) CAZUL RELAŢIEI DE PRODUS ÎNTRE FACTORI
Considerăm un fenomen sau un rezultat economic, notat cu R, care este influenţat
de trei factori notaţi cu a, b, c, între care există relaţia de produs, respectiv :
R  f (a, b, c) sau R  a bc
 Mărimea rezultatului analizat în perioada de bază sau cea previzionată
(notată cu R0) şi mărimea efectivă (notată cu R1) vor fi :
R 0  a 0  b0  c0 R 1  a 1  b 1  c1

11
 Analiza fenomenului sau a rezultatului economic studiat porneşte de la
determinarea modificării absolute şi procentuale a acestuia, în perioada efectivă faţă de
plan sau perioada de bază, astfel :
- modificarea absolută (R) :
R= R1 – R0 = (a 1  b1  c1 )  (a 0  b 0  c 0 )
- modificarea relativă (R%)
R R  R0
R%=  100  1  100
R0 R0
R
sau R%= I R  100 unde I R  1  100
R0
 Influenţa modificării sau variaţiei fiecărui factor asupra modificării
fenomenului studiat se stabileşte în mod succesiv după cum urmează :
- influenţa modificării factorului a asupra modificării rezultatului R ( aR ) :
aR  (a 1  b1  c1 )  (a 0  b 0  c 0 )  (a 1  a 0 )  b 0  c 0
aR
 a
R  100
R0
- influenţa modificării factorului b asupra modificării rezultatului ( bR ) :
bR  (a 1  b1  c 0 )  (a 1  b 0  c 0 )  a 1  (b1  b 0 )  c 0
bR
bR %   100
R0
- influenţa modificării factorului c asupra modificării rezultatului ( cR ) :
cR  (a 1  b1  c1 )  (a 1  b1  c 0 )  a 1  b1  (c1  c 0 )
cR
 %c
R  100
R0
 Suma algebrică a influenţelor factorilor trebuie să corespundă cu
modificarea fenomenului sau rezultatului economic analizat, adică :
aR  bR  cR  R sau  aR,b,c  R
respectiv :
aR %  bR %  cR %  R%

B) CAZUL RELAŢIEI DE RAPORT ÎNTRE FACTORI


În cadrul aplicării metodei substituirilor în lanţ la relaţia de raport între factori,
exprimaţi în mărimi absolute sau relative se pot întâlni două situaţii :
b1) când factorul cantitativ se găseşte la numărător şi, deci, substituirea va începe
cu numărătorul şi apoi cu numitorul;
b2) când factorul cantitativ se găseşte la numitor, iar substituirea va începe cu
numitorul şi apoi cu numărătorul.
b1) factorul cantitativ se află la numărător :
 Presupunem un fenomen sau un rezultat economic R, influenţat de doi
factori a şi b între care există relaţia de raport.
a
R  f (a , b ) R
b
 Mărimea rezultatului în perioada efectivă şi cea previzionată va fi :

12
a0 a
R0  R1  1
b0 b1
 Modificarea absolută şi procentuală a fenomenului analizat va fi :
- modificarea absolută (R) :
a a
R  R 1  R 0  1  0
b1 b 0
- modificarea procentuală (R%) :
R
R %   100 sau R %  I R  100
R0
R
unde I R  1  100
R0
 Influenţele celor doi factori se stabilesc astfel :
- influenţa modificării factorului a (factor cantitativ)
a a a  a0 a
aR  1  0  1 ; aR %  R  100
b0 b0 b0 R0
- influenţa modificării factorului b
a1 a1 bR
R 
b
 ; R % 
b
 100
b1 b 0 R0

 Suma influenţelor celor doi factori trebuie să fie egală cu modificarea


fenomenului analizat
 aR,b  R şi  aR,b %  R %
b2) factorul cantitativ se află la numitor
a
R  f (a , b ) ; R
b
b reprezintă factorul cantitativ
a a
R  R 1  R 0  1  0
b1 b 0
R
R %   100
R0
 Determinarea influenţelor modificării factorilor se va face astfel :
- influenţa modificării factorului b (factor cantitativ)
a a R bR
bR  0  0 ; R bR %   100
b1 b 0 R0
- influenţa modificării factorului a :
a a a  a0 a
aR  1  0  1 ; aR %  R  100
b1 b1 b1 R0
 Suma influenţelor celor doi factori trebuie să fie egală cu modificarea
fenomenului analizat :
 aR,b  R iar  aR,b %  R %
Acest tip de relaţie se întâlneşte cel mai des în procesul de analiză, respectiv la
studierea majorităţii indicatorilor de eficienţă economică, unde se compară efectul obţinut

13
cu efortul depus sau invers, cum ar fi : productivitatea muncii, eficienţa mijloacelor fixe,
cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri, rata rentabilităţii.

Metoda balanţieră – se foloseşte pentru determinarea influenţei factorilor atunci


când între fenomenul analizat şi elementele sale componente există relaţii de sumă şi
diferenţă.
Metodologia stabilirii influenţelor este următoarea :
 Considerăm un fenomen sau rezultat economic, notat cu R, influenţat de trei
elemente (a, b, c) între care există relaţia de sumă sau diferenţă:
R= a + b – c
 Mărimea rezultatului în perioada de bază şi cea efectivă va fi :
R 0  a 0  b0  c0
R 1  a 1  b 1  c1
 Modificarea efectivă faţă de plan sau perioada de bază va fi :
- modificarea absolută (R)
R  R1  R 0  (a1  b1  c1 )  (a 0  b 0  c 0 )
- modificarea relativă (R%) :
R
R %   100
R0
 Influenţa factorilor se calculează astfel :
- influenţa modificării factorului a asupra modificării rezultatului R
aR  a 1  a 0
- influenţa modificării factorului b asupra modificării rezultatului R
bR  b1  b 0
- influenţa modificării factorului c asupra modificării rezultatului R
cR (c1 )  (c 0 )  (c1  c 0 )
 Suma influenţelor factorilor trebuie să fie egală cu modificarea absolută a
rezultatului :
aR  bR  cR  R sau  aR,b,c  R
- deci influenţa fiecărui factor sau element component se determină ca diferenţă
între mărimea efectivă şi cea previzionată sau din perioada de bază a elementului respectiv,
ţinând seama de semnul său algebric din relaţia de condiţionarea analizată.
Metoda balanţieră poate fi considerată ca un caz particular al metodei substituirilor
în lanţ, deoarece dacă s-ar utiliza această metodă ar fi obţinut aceleaşi rezultate.

Metoda soldului – cu ajutorul acesteia se poate determina influenţa unui singur


factor atunci când se cunosc influenţele pentru (n-1) factori, precum şi modificarea
fenomenului analizat (R). Influenţa necunoscută se poate stabili pe baza soldului.
De exemplu, într-o relaţie de condiţionare care poate îmbrăca forma de produs,
raport, sumă sau diferenţă între factori, intervin trei factori de influenţă (a, b şi c). În
procesul de analiză au fost stabilite deja influenţele factorilor a şi b, precum şi modificarea
fenomenului studiat (R), dar nu se cunoaşte influenţa factorului c. Această influenţă se
poate prin metoda soldului astfel :
cR  R  (aR  bR )

14
Metoda generalizării
Cu ajutorul acestei metode se scot în evidenţă principalele aspecte pozitive sau
negative din activitatea unităţii economice şi se fac aprecieri asupra evoluţiei fenomenelor
analizate.
De asemenea, pe baza generalizării se precizează diagnosticul şi măsurile de reglare
a activităţii fiecărei întreprinderi în vederea valorificării resurselor interne şi a îmbunătăţirii
rezultatului economico-financiar.
Metoda generalizării permite utilizarea concluziilor analizei în procesul managerial
pentru fundamentarea deciziilor cu caracter tactic şi strategic la diverse nivele ierarhice. Pe
baza generalizării se asigură finalizarea întregului proces de analiză diagnostic şi
formularea unor concluzii cu caracter general privind aprecierea evoluţiei fenomenelor
studiate şi a posibilităţilor de reglare şi optimizare a performanţelor activităţii unităţilor
economice în viitor.

1.6. Sistemul de informații necesar realizării analizei economico-financiare

În cadrul procesului de analiză a activităţii economico-financiare este necesară


folosirea unui sistem de informaţii care să permită cunoaşterea tuturor fenomenelor şi
proceselor care au loc în interiorul întreprinderii şi în afara ei.
Rezultatele procesului de analiză economico-financiară depind într-o măsură
importantă de calitatea, cantitatea, exactitatea şi operativitatea informaţiilor folosite în
munca de analiză.
Informaţiile folosite în analiza activităţii economico-financiare se pot clasifica după
mai multe criterii:
În funcţie de natura lor, informaţiile pot fi:
-economice;
-tehnice;
-tehnologice;
-organizatorice;
-juridice;
-sociale;
-ecologice;
-politice.
În procesul de analiză un rol esenţial îl deţin informaţiile economico-financiare care
reflectă rezultatele întreprinderii cu ajutorul unor indicatori de ordin calitativ şi cantitativ.
După sursele lor de provenienţă, informaţiile pot fi:
- interne sau endogene, ce provin din interiorul întreprinderii şi reflectă evoluţia
rezultatelor economico-financiare şi modul de utilizare a resurselor în unitatea analizată;
aceste informaţii se regăsesc în programul de activitate şi în documentele de evidenţă
economică ale întreprinderii, îndeosebi în bilanţul contabil şi anexele sale;
- externe sau exogene, provin din afara întreprinderii şi sunt reflectate în diferite
publicaţii de specialitate, în presă sau legislaţia economico-financiară.
După conţinutul lor:
- informaţii de plan, care reflectă obiectivele curente ale întreprinderii;
- informaţii normative, sunt reglementate prin anumite norme, normative
financiare, bugete sau standarde;
- informaţii efective, care reflectă rezultatele economico-financiare obţinute în
activitatea unei întreprinderi în perioada curentă sau perioadele precedente;

15
- informaţii de prognoză, estimează evoluţia viitoare şi consecinţele anumitor
fenomene sau procese economice pe o perioadă mai îndelungată de timp.
Sursele documentare de unde se pot culege aceste informaţii sunt: programul de
activitate al întreprinderii, diferite acte normative, contracte economice, bugetul de venituri
şi cheltuieli, documente de evidenţă contabila, financiară şi de gestiune.
În funcţie de periodicitatea lor, informaţiile pot fi:
- curente sau operative;
- periodice.
În raport de rolul lor în procesul conducerii:
- informaţii active, când se referă la activitatea curentă a întreprinderii şi pot genera
măsuri concrete de reglare în timpul desfăşurării fenomenelor respective;
- informaţii pasive, se referă la activitatea anterioară a întreprinderii, dar care sunt
necesare în fundamentarea deciziilor privind evoluţia viitoare a activităţii economice.
Deoarece obiectivul esenţial al analizei activităţii economico-financiare a
întreprinderii îl constituie studierea modului de realizare a obiectivelor stabilite a
rezultatelor economico-financiare obţinute, informaţii folosite în munca de analiză provin
din datele cuprinse în programul economic şi financiar al întreprinderii, bugetul de venituri
şi cheltuieli precum şi din datele sistemului de evidenţă contabilă şi statistică.
Programul economic şi financiar al întreprinderii cuprinde indicatori de plan şi
unele norme care servesc drept bază de comparaţie în aprecierea rezultatelor economico-
financiare obţinute în perioada analizată.
Un rol important în analiza activităţii economico-financiare revine informaţiilor din
bilanţul contabil, anexele la bilanţ, contul de profit şi pierdere.
Pentru efectuarea analizei economico-financiare este necesar să se recurgă şi la
unele date din afara evidenţei economice, cum sunt: rapoarte prezentate în consiliile de
administraţie, în adunările generale ale acţionarilor, procese verbale încheiate de organele
de control financiar-bancar, materiale apărute în presă şi altele.
Indiferent de sursele de provenienţă, informaţiile folosite în procesul de analiză
economico-financiară şi activitatea managerială a firmei, trebuie să satisfacă anumite
cerinţe cum sunt: utilitatea, exactitatea, profunzimea, operativitatea, valoarea şi costul
informaţiei.

1.7. Etapele și modul de organizare a procesului de analiză economico-


financiară

Desfăşurarea normală a activităţii de analiză economico-financiară depinde în mare


măsură de modul de organizare a acestei activităţi. În acest sens este necesară parcurgerea
următoarelor etape:
a) Stabilirea tematicii şi a obiectivelor analizei diagnostic;
Analiza activităţii economico-financiare începe prin elaborarea unui program de
lucru în care se precizează scopul analizei, se fixează obiectivele şi etapele de analiză. De
asemenea se precizează problemele ce vor fi supuse analizei, locul desfăşurării analizei,
perioada de timp luată în studiu, sursele de informare ce urmează a fi cercetate, precum și
persoanele care participă la efectuarea analizei împreună cu sarcinile ce le-au fost
repartizare.
b) Culegerea şi selectarea informaţiilor necesare pentru efectuarea analizei;
Această etapă asigură baza informaţională necesară desfăşurării analizei, astfel că,
în funcţie de conţinutul şi obiectivele analizei se stabilesc sursele documentare şi se trece la
culegerea informaţiilor necesare pentru efectuarea analizei. Succesul procesului de analiză

16
depinde de documentarea temeinică asupra fenomenelor şi proceselor economice supuse
analizei, de cantitatea şi calitatea informaţiilor care reflectă fenomenele respective.
Selectarea informaţiilor funcţie de scopul urmărit, folosirea informaţiilor reprezentative,
gruparea informaţiilor după criterii convenabile uşurează desfăşurarea procesului de
analiză.
c) Verificarea informaţiilor culese din punct de vedere al exactităţii și veridicităţii
și asigurarea comparabilității lor;
Deoarece informaţiile culese pot conţine anumite erori este necesară verificarea lor
atât sub aspectul exactităţii cât şi din punct de vedere al realităţii.
Pe parcursul acestei etape trebuie să se verifice:
- dacă datele din plan cuprinse şi în situaţiile financiare şi alte surse corespund cu
planul iniţial;
- dacă datele, indicatorii cuprinşi în situaţiile financiare, sintezele contabile sunt
exacţi sub aspectul calcului matematic;
- dacă indicatorii din diferite situaţii financiare sunt corelaţi între ei;
- dacă evaluările din bilanţ şi alte sinteze corespund metodologiei şi legislaţiei în
vigoare;
d) Analiza propriu-zisă prin prelucrarea şi studierea informaţiilor cu ajutorul
metodelor şi procedeelor specifice analizei economico-financiare;
După verificarea informaţiilor culese se trece la studierea şi prelucrarea lor pe baza
metodelor şi procedeelor specifice analizei economice. În această etapă se studiază
îndeosebi modul de realizare a obiectivelor stabilite, abaterile intervenite şi se măsoară
influenţele factorilor care acţionează în mod direct şi indirect asupra rezultatelor obţinute.
De asemenea, se precizează factorii cu caracter perturbator precum şi cauzele care au
determinat nerealizarea obiectivelor stabilite.
e) Elaborarea concluziilor analizei şi a măsurilor pentru redresarea activităţii
economico-financiare a întreprinderii.
Pe baza rezultatelor analizei se stabilesc concluzii referitoare la punctele tari şi
slabe intervenite în activitatea întreprinderii şi se fac propuneri pentru remedierea lipsurilor
constatate şi sporirea eficienţei activităţii economice a întreprinderii.
Analiza a activităţii economico-financiare a întreprinderii poate fi parţială sau
globală şi se poate efectua atât de organele din interiorul întreprinderii, cât şi din afara
acesteia.
În interiorul fiecărei întreprinderi, compartimentele funcţionale şi îndeosebi cele
financiar-contabile sau anumite birouri specializate, pot efectua analize lunare, trimestriale
şi lunare privind activitatea economică şi financiară desfăşurată, modul de realizare a
obiectivelor stabilite, disfuncţionalităţile intervenite şi măsurile necesare pentru reglarea şi
îmbunătăţirea rezultatelor economico-financiare în viitor. De asemenea, prin intermediul
compartimentelor financiar-contabile, se efectuează analize anuale pe bază de bilanţ care
se prezintă conducerii entităților economice.
Analiza activității economico-financiare poate fi efectuată şi de organe din afara
unităţii, cum ar fi:
- organe fiscale ale statului care efectuează îndeosebi analize financiare asupra
modului cum s-a stabilit baza de impozitare şi cum se respectă legislaţia în vigoare;
- unităţi bancare, în special cu ocazia acordării de credite şi urmăririi rambursării
lor;
- firme specializate de consultanţă la solicitarea agenţilor economici pentru
elaborarea unor planuri de afaceri, studii de fezabilitate şi evaluarea unor active sau a
întregii activităţi în funcţie de anumite necesităţi.

17
Analizele efectuate de firme specializate au un caracter temporar în vederea
elaborării unor soluţii şi strategii de dezvoltare.
Analizele cu caracter permanent sunt efectuate de către compartimentele
funcţionale sau de cele constituite în mod special.
La nivelul fiecărei firme se pot crea organisme mixte cu caracter special şi
temporar în vederea efectuării unor analize tematice şi soluţionarea unor probleme, cum ar
fi:
- promovarea unor noi produse;
- studierea concurenţei;
- stabilirea strategiei de dezvoltare;
- restructurarea activităţii.
Având în vedere complexitatea activităţii de analiză economico-financiară şi rolul
său în procesul managerial, la nivelul fiecărei firme se impune crearea unor compartimente
speciale de analiză pentru efectuarea unor analize diagnostic cu caracter parţial sau global
ale căror concluzii să permită fundamentarea temeinică a obiectivelor şi a deciziilor privind
reglarea şi adaptarea continuă la cerinţele economiei de piaţă.

18
CAPITOLUL II

ANALIZA ACTIVITĂȚII DE PRODUCȚIE ȘI


COMERCIALIZARE

2.1. Analiza situaţiei generale a activităţii de producţie şi comercializare pe


baza indicatorilor valorici

Activitatea de producţie şi comercializare în întreprinderile cu profil industrial


reprezintă o latură importantă a activităţii acestor unităţi care se reflectă asupra rezultatelor
economico-financiare obţinute.
Scopul activităţii oricărei societăţi comerciale îl constituie realizarea unor produse,
lucrări şi servicii care să satisfacă anumite nevoi sociale precum şi obţinerea unui anumit
profit ca urmare a activităţii desfăşurate.
Obiectivele analizei activităţii de producţie şi comercializare constă în urmărirea
realizării indicatorilor calitativi şi cantitativi ai producţiei, în descoperirea rezervelor
interne de creştere şi desfăşurare ritmică a producţiei precum şi de îmbunătăţire a
parametrilor de calitate.
Principalele probleme ale activităţii de producţie şi comercializare sunt
următoarele:
 analiza activităţii de producţie şi comercializare pe baza indicatorilor valorici;
 analiza realizării programului de producţie pe total şi pe sortimente
 analiza structurii producţiei;
 analiza ritmicităţii producţiei;
 analiza calităţii producţiei.
Principalele surse de date pentru analiza programului de producţie sunt:
 programul de producţie al întreprinderii;
 dările de seamă statistice lunare, trimestriale şi anuale privind îndeplinirea
programului de producţie;
 evidenţa operativă.
Programul de producţie cuprinde: nomenclatura producţiei ce urmează a fi
fabricată cu nominalizarea cantităţii şi calităţii fiecărui produs; programul de producţie
calendaristic cu precizarea termenelor de fabricaţie a diferitelor produse şi ordinea de
fabricaţie pe secţii şi ateliere; stocul normat de producţie neterminată; defalcarea
programului de producţie pe secţii, ateliere, locuri de muncă.
Dările de seamă statistice ajută la analiza îndeplinirii programului de producţie pe
luni, trimestre şi pe întregul an. Cu cât dările de seamă statistice se referă la o perioadă de
timp mai îndelungată cu atât conţinutul lor în indicatori economici este mai bogat.
Pentru ca analiza activităţii de producţie şi comercializare să fie cât mai mult
adâncită este nevoie să se utilizeze şi datele evidenţei curente (operative), care se
organizează în strânsă dependenţă cu organizarea producţiei.
Adâncirea analizei activităţii de producţie şi comercializare pe secţii se realizează
prin utilizarea dărilor de seamă a acestora care conţin un număr mai mare de indicatori faţă
de darea de seamă în întreprindere.
Evaluarea producţiei industriale
Producţia industrială este rezultatul direct şi util al activităţii productiv-industriale
a întreprinderii care se concretizează în produse finite, semifabricate şi lucrări cu caracter

19
industrial destinate investiţiilor, consumului populaţiei, exportului, consumului productiv
şi altor necesităţi ale economiei naţionale. Valoarea construcţiilor executate în regie,
valoarea serviciilor, transportul efectuat în afara întreprinderii, valoarea materiilor prime şi
semifabricatelor cumpărate şi revândute nu sunt incluse în valoarea producţiei industriale
întrucât nu constituie rezultate utile ale activităţii întreprinderilor.
Evaluarea producţiei industriale se face prin mai multe metode:
metoda unităţilor naturale;
metoda unităţilor convenţionale;
metoda unităţilor de muncă;
metoda valorică.
Metoda unităţilor naturale se poate utiliza pentru evaluarea producţiei industriale la
întreprinderile ce produc un singur produs sau produse foarte asemănătoare; această
metodă se poate folosi numai la acele întreprinderi la care producţia are caracter omogen,
cum ar fi: extracţia de cărbune, producţia de ciment, producţia de fontă şi oţel sau
producţia de energie electrică. Dezavantajul acestei metode este acela că nu permite ca în
producţia industrială să se includă producţia neterminată şi lucrările cu caracter industrial
Metoda unităţilor convenţionale poate fi utilizată pentru evaluarea producţiei
industriale la întreprinderile cu produse similare, produse pentru care se pot stabili
coeficienţi de echivalenţă pentru transformarea întregii producţii într-un singur produs luat
ca etalon. Mărimea coeficienţilor de transformare se poate stabili după mai multe criterii:
durata procesului de producţie, preţul de vânzare, consumul de muncă pentru obţinerea
produselor sau consumul de materie primă. Dezavantajul acestei metode ar fi faptul că
coeficienţii de transformare în produs etalon au la bază un singur criteriu, fapt ce limitează
utilizarea acestei metode.
Metoda unităţilor de muncă se utilizează în orice întreprindere indiferent dacă
producţia este omogenă sau se produce un bogat sortiment în care procesul de muncă se
desfăşoară pe bază de normă de timp.
Acest mod de exprimare a producţiei industriale permite ca în analiză să se
urmărească mai multe aspecte:
- raportul dintre consumul de muncă vie şi materializată;
- compararea volumului producţiei exprimată în ore normă cu timpul efectiv consumat;
- urmărirea productivităţii muncii.
Este cunoscut că între diferite categorii de muncă există deosebiri în ceea ce
priveşte calificarea forţei de muncă şi complexitatea muncii. Aceste aspecte nu sunt luate
în considerare când producţia industrială se exprimă în unităţi de muncă ceea ce reprezintă
un inconvenient al acestei metode, limitându-se în acelaşi timp utilizarea ei.
Metoda valorică este metoda cea mai larg utilizată şi care înlătură inconvenientele
tuturor celorlalte metode.
Printre avantajele acestei metode amintim:
- exprimarea întregului volum de activitate la diverse nivele respectiv întreprindere, ramură
sau economie naţională;
- cuprinde atât producţia finită cât şi producţia neterminată şi lucrările cu caracter
industrial;
- permite calcularea unor indicatori ca: producţia exerciţiului, producţia marfă, valoarea
adăugată, productivitatea muncii;
- prin intermediul preţurilor diferenţiate pe calităţi, permite exprimarea calităţii producţiei
şi determinarea pierderilor cauzate de neîndeplinirea condiţiilor de calitate;
- ajută la stabilirea proporţiilor între ramurile economiei naţionale şi a schimbărilor
structurale apărute în economia naţională.

20
Dezavantajele acestei metode constau în aceea că nu permite delimitarea corectă a
volumului producţiei ca urmare a creşterii ponderii muncii materializate şi este influenţată
de modificările intervenite în structura producţiei şi în nivelul preţurilor.
Exprimarea valorică se poate face în preţuri curente sau în preţuri constante
comparabile.
Principalii indicatori valorici ce exprimă volumul producţiei industriale sunt:
producţia exerciţiului;
producţia marfă fabricată;
valoarea adăugată;
cifra de afaceri.

2.2. Analiza producţiei exerciţiului şi a producţiei marfă fabricate

Producţia exerciţiului ca indicator valoric al producţiei industriale, exprimă


rezultatul direct şi util al activităţii industriale productive pe o anumită perioadă de timp.
La calcularea producţiei exerciţiului (Q e) se vor lua în considerare următoarele
elemente:
- valoarea producţiei vândute în acea perioadă (Q v);
- creşterea sau descreşterea producţiei stocate (Δ Q s), în care se cuprind stocurile
de produse finite, semifabricate şi producţie neterminată;
- valoarea producţiei imobilizate (Q i), reprezentată de imobilizări corporale şi
necorporale realizată în regie, cât şi de consumul intern de semifabricate şi produse finite
din producţie proprie.
Q e= Q v + Δ Q s + Q i
În procesul de analiză este necesar să se calculeze modificările intervenite în
mărimea producţiei exerciţiului sau producţie globală, respectiv modificarea absolută şi
modificarea procentuală şi indicele de evoluţie:
Abaterea absolută a Qe : Δ Q e = Qe1 – Q e0
Qe
Abaterea relativă a Qe : Δ Q e% =  100
Qe 0
sau Δ Q e % = IQ e – 100
Qe1
Indicele de evoluţie a Qe : IQ e =  100
Qe 0
Aceste modificări intervenite în mărimea producţiei exerciţiului se explică prin
influenţele exercitate de modificările elementelor componente. Aceste influenţe se
calculează cu ajutorul metodei balanţiere:
1) influenţa modificării valorii producţiei vândute:
Qv
Qe =Q v 1 – Q v 0

2) influenţa modificării valorii producţiei stocate:


Qs
Qe = + ( ΔQs1 – Δ Q s 0 )

3) influenţa modificării valorii producţiei imobilizate:


QiQe = Q i 1 – Q i 0
Verificare: QvQe +  Qe +  Qe = Δ Q e
Qs Qi

Analiza modificărilor intervenite în dinamica producţiei exerciţiului trebuie


să ţină seama şi de evoluţia preţurilor şi a inflaţiei în perioada luată în studiu.

21
În cadrul analizei trebuie să se acorde o atenţie deosebită modificărilor
intervenite în creşterea sau descreşterea stocurilor de produse finite, semifabricate sau
producţie neterminată care reflectă calitatea activităţii desfăşurate şi a producţiei obţinute
precum şi modul de respectare a contractelor încheiate cu diverşi beneficiari.

Producţia marfă fabricată exprimă sub formă bănească rezultatele activităţilor


industrial-productive destinate vânzării pe o anumită perioadă de timp.
Valoarea producţiei marfă fabricate (Q f) se determină prin însumarea următoarelor
elemente componente:
- valoarea produselor finite livrate sau destinate livrării (P f) în afara întreprinderii
şi care au fost fabricate în toate secţiile întreprinderii;
- valoarea semifabricatelor din producţie proprie livrate (S l) în afara întreprinderii,
în cursul perioadei analizate;
- valoarea lucrărilor şi serviciilor cu caracter industrial prestate pentru terţi (L t).
Q f= P f + S l+ L t
În cadrul analizei este necesar să se calculeze modificările absolute şi relative
intervenite în mărimea producţiei marfă fabricate atât faţă de perioada de bază cât şi de ce
s-a prevăzut în perioada de fabricaţie.
Abaterea absolută a Qf : Δ Qf = Qf1 – Q f0
Q f 1
Abaterea relativă a Qf : Δ Qf% =  100
Qf 0
sau Δ Qf % = IQf – 100
Qf1
Indicele de evoluţie a Qf : IQf =  100
Qf 0
Contribuţia fiecărui element la modificarea absolută a producţiei marfă fabricate se
determină cu ajutorul metodei balanţiere:
1) influenţa modificării valorii produselor finite fabricate:
PfQf =P f 1 – P f 0
2) influenţa modificării valorii semifabricatelor livrate:
SlQf = S l 1 – S l 0
3) influenţa modificării valorii lucrărilor şi serviciilor prestate pentru terţi:
LtQf = L t 1 – L t 0
Verificare: PfQf + SlQf + LtQf = Δ Q f
Cu ocazia analizei producţiei exerciţiului şi a producţiei marfă fabricate trebuie să
se studieze şi situaţia raportului static şi a raportului dinamic dintre cei doi indicatori, care
oglindeşte în ce măsură modificarea stocurilor de producţie neterminată şi de
semifabricate, a influenţat favorabil sau nefavorabil evoluţia normală a procesului de
producţie.
Raportul static indică ponderea producţiei marfă în producţia exerciţiului la un
moment dat şi se determină cu relaţia:
Qf
Rs=
Qe
 raportul static poate fi mai mic, egal sau mai mare decât 1 sau 100.
 mărimea raportului static depinde de modificările elementelor cuprinse în calculul
producţiei exerciţiului şi a producţiei marfă fabricate, însă în majoritatea cazurilor

22
el este subunitar. Datorită tendinţei de reducere relativă a stocurilor de producţie
neterminată şi semifabricate, acest raport tinde să se apropie de unu.
Raportul dinamic se calculează pentru a urmări dacă s-a respectat un raport just
între ritmul de creştere al producţiei marfă şi ritmul de creştere al producţiei exerciţiului
faţă de perioada anterioară, pe baza relaţiei:
I Qf
R d=
I Qe
 raportul dinamic poate fi egal, mai mare sau mai mic decât 1 sau 100.
 dacă acest raport are o valoare mai mare decât unu atunci se prevede o creştere mai
rapidă a producţiei marfă comparativ cu producţia exerciţiului.

2.3. Analiza cifrei de afaceri

Cifra de afaceri reprezintă veniturile totale obţinute din activitatea comercială a


unei întreprinderi într-o perioadă de timp determinată (de regulă un an).
În cadrul cifrei de afaceri nu sunt incluse veniturile financiare şi cele extraordinare.
Analiza cifrei de afaceri este importantă pentru aprecierea locului întreprinderii în
sectorul său de activitate şi a poziţiei sale pe piaţă.
În funcţie de nivelul cifrei de afaceri se poate preciza dacă întreprinderea este
suficient de importantă, dacă este semnificativă raportarea rezultatelor sale la cele ale
sectorului, analiza acesteia permiţând şi o raportare permanentă la poziţia strategică a
firmei.
Orice întreprindere este interesată de crede creşterea cifrei de afaceri în vederea
obţinerii unui profit cât mai mare sau a uneia moderate, dar cu grad de certitudine în viitor.
Conceptual cifra de afaceri poate fi abordată ca cifră de afaceri totală, cifră de
afaceri medie, cifră de afaceri marginală şi cifră de afaceri critică.
Cifra de afaceri totală (CA) exprimă volumul total al afacerilor unei firme evaluate
în preţurile pieţei, respectiv încasările totale.
Cifra de afaceri medie ( CA ) reflectă încasarea realizată pe un produs: CA = CA / q
,unde q reprezintă volumul fizic al vânzărilor totale.
Cifra de afaceri marginală (CA m) exprimă variaţia încasărilor unei firme la
creşterea sau scăderea cu o unitate a cantităţii vândute: CA m = Δ CA / Δ Q.
Cifra de afaceri critică (CA min) reprezintă nivelul încasărilor la care se asigură
acoperirea cheltuielilor, respectiv pragul de la care firma începe să producă beneficii: CA
min = Cf / (1 – Cv / Ct), unde: Cf reprezintă suma cheltuielilor fixe, Cv reprezintă suma
cheltuielilor variabile şi Ct suma cheltuielilor totale.
Principalele probleme ale analizei cifrei de afaceri sunt următoarele:
- analiza dinamicii şi structurii cifrei de afaceri;
- analiza factorială a cifrei de afaceri;
- analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu capacitatea de producţie şi cererea;
- determinarea cifrei de afaceri minime;
- implicaţiile economico-financiare ale variaţiei cifrei de afaceri.

Analiza dinamică şi structurală a cifrei de afaceri


Analiza cifrei de afaceri prezintă o importanţă deosebită deoarece modificarea
acesteia se reflectă asupra principalilor indicatori economico-financiari precum şi asupra
eficienţei activităţii societăţii comerciale.

23
Mărimea cifrei de afaceri se determină prin însumarea veniturilor provenite din
activitatea de bază a întreprinderii cu cele provenite din alte activităţi, cu referire la
activitatea de bază.
CA = V b + Va unde:
Vb – reflectă cifra de afaceri din activitatea de bază a întreprinderii şi se referă la
vânzarea produselor rezultate din activitatea de bază a acesteia;
Va – reflectă cifra de afaceri din alte activităţi cu caracter industrial sau din
executarea unor lucrări şi prestarea unor servicii către terţi.
Pentru a defini cadrul general în care se înscrie activitatea întreprinderii se folosesc
mărimile absolute şi ritmurile de creştere.
Mărimile absolute caracterizează evoluţia generală a cifrei de afaceri, iar cele
relative indică proporţiile de creştere a cifrei de afaceri faţă de o anumită bază de
comparaţie. Studierea acestora pe mai multe exerciţii permite stabilirea tendinţei activităţii
întreprinderii.
În procesul de analiză este necesar să se calculeze modificarea absolută şi
procentuală intervenite în mărimea cifrei de afaceri din perioada curentă faţă de cea
previzionată sau din perioada de bază, astfel:
Δ CA = CA 1 – CA 0 = (Vb 1 + Va 1) – (Vb 0 +Va 0)
Δ CA % = Δ CA / CA 0 * 100 sau Δ CA % = ICA – 100 = (CA 1/ CA 0 *100) - 100
În funcţie de mărimea şi sensul acestor modificări se pot face aprecieri cu privire la
creşterea sau scăderea cifrei de afaceri în perioada supusă analizei.
Contribuţia elementelor componente la modificarea cifrei de afaceri se poate
calcula cu ajutorul metodei balanţiere:
1.  CA = Vb 1 – Vb 0
Vb

2. VCA
a
= Va 1 – Va 0
În funcţie de mărimea şi sensul acestor influenţe se pot face aprecieri cu privire la
contribuţia pozitivă sau negativă a veniturilor din activitatea de bază sau a celor din alte
activităţi la modificarea totală a cifrei de afaceri a întreprinderii. De regulă contribuţia
principală la modificarea cifrei de afaceri totale revine veniturilor din activitatea de bază.
În cadrul analizei se poate calcula şi ponderea veniturilor din activitatea de bază şi
din alte activităţi faţă de cifra de afaceri totală fiind de asemenea necesar să se stabilească
modificările intervenite prin mărimea acestor ponderi.
V ;V
G = b a 100
CA
Δ G = G1 – G0
În funcţie de schimbările intervenite în mărimea acestor ponderi se poate face o
analiză structurală a cifrei de afaceri precum şi aprecierea asupra schimbărilor intervenite
în ponderea cifrei de afaceri din activitatea de bază şi din alte activităţi.
Schimbările intervenite în structura cifrei de afaceri trebuie corelate cu schimbările
care au avut loc în profilul şi structura producţiei vândute şi în cerinţele pieţei.
Analiza cifrei de afaceri poate fi continuată prin determinarea raportului static şi a
raportului dinamic între aceasta şi producţia marfă fabricată:
CA
- raportul static: R s =  100 - arată ponderea cifrei de afaceri în producţia
Qf
marfă fabricată, el putând lua valori mai mici, egale sau mai mari ca 1 sau 100 şi exprimă
modificările intervenite în stocurile de produse finite;

24
I CA
- raportul dinamic: R d =  100 - arată dinamica cifrei de afaceri în dinamica
I Qf
producţiei marfă fabricată.

Analiza factorială a cifrei de afaceri


Un obiectiv important al analizei cifrei de afaceri îl constituie analiza factorială a
acesteia pe baza unor modele deterministe de tip multiplicativ sau produs între factori.
Astfel, mărimea cifrei de afaceri într-o întreprindere depinde de volumul fizic al producţiei
n
vândute şi de preţul de vânzare pe unitate de produs: CA =  q i * pi
i 1
Schema factorilor de influenţă este:
Δq
Δ CA
Δp

Influenţele modificărilor se determină cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ:


1) influenţa modificării volumului fizic al producţiei vândute:
n n
qCA =  i 1
q i1 x pi 0 - 
i 1
q i 0 x pi 0

2) influenţa modificării preţului de vânzare pe unitatea de produs:


n n
 pCA = 
i 1
q i1 x pi1 -  i 1
q i1 x pi 0

Creşterea cifrei de afaceri la nivelul fiecărei firme poate avea loc prin creşterea
volumului producţiei vândute în funcţie de cerinţele pieţei şi de resursele disponibile ale
fiecărei întreprinderi.
Un rol important în creşterea cifrei de afaceri îl are creşterea preţului de vânzare
însă în corelaţie cu calitatea producţiei şi evoluţia dintre cerere şi ofertă.
Un alt model de analiză factorială a cifrei de afaceri ia în considerare următoarele
elemente: numărul mediu de salariaţi, productivitatea muncii şi gradul de valorificare al
producţiei marfă fabricată.
CA = N s x W x β
W = Q f / Ns
β = CA / Q f
NCAs = ( N s1 - N s 0 ) x W0 x β 0
WCA = N s1 x (W1 - W0 ) x β 0
CA = N s1 x W1 x (β1 - β 0 )
În finalul analizei este necesar să stabilim şi consecinţele modificării acesteia
asupra principalilor indicatori economico-financiari ai întreprinderii şi anume:
- asupra productivităţii muncii;
- asupra eficienţei utilizării activelor fixe sau circulante;
- asupra cheltuielilor totale şi a cheltuielilor de exploatare ce revin la 1000 lei cifră
de afaceri;
- asupra profitului aferent cifrei de afaceri;
- asupra vitezei de rotaţie a activelor circulante.

25
2.4. Analiza valorii adăugate

Valoarea adăugată exprimă valoarea nou creată în activitatea productivă a


întreprinderii într-o anumită perioadă de timp, respectiv capacitatea firmei de-a crea
bogăţie prin valorificarea resurselor materiale, umane şi financiare ale acesteia.
De asemenea, valoarea adăugată exprimă mai bine efortul întreprinderilor la
crearea venitului naţional, permite aprecierea mai corectă a eficienţei economice,
stimulează reducerea cheltuielilor materiale şi folosirea eficientă a mijloacelor economice
şi a forţei de muncă.
Valoarea adăugată se poate calcula prin două metode:
- metoda sintetică / sustractivă;
- metoda analitică / aditivă.
Potrivit metodei sintetice valoarea adăugată (VA) se determină scăzând din
producţia exerciţiului (Qe) consumurile intermediare (Cm):
VA = Qe - Cm
Consumul intermediar respectiv consumurile provenind de la terţi cuprind
cheltuielile cu materiile prime, materialele, energia, apa, combustibilul şi alte servicii
prestate de terţi.
În cazul întreprinderilor care desfăşoară activitate de comerţ, valoarea adăugata se
determină însumând la diferenţa dintre valoarea producţiei exerciţiului şi consumurile
intermediare, valoarea marjei comerciale care reprezintă diferenţa dintre valoarea
mărfurilor vândute şi costul acestora.
În procesul de analiză se determină modificarea absolută şi relativă intervenită în
mărimea valorii adăugate precum şi influenţele elementelor componente asupra mărimii
valorii adăugate, acesteia din urmă cu ajutorul metodei balanţiere, astfel:
ΔVA = VA1 – VA0
VA
ΔVA% =  100
VA0
1) influenţa modificării producţiei exerciţiului:
Qe
VA = Qe1 – Qe0
2) influenţa modificării consumurilor intermediare:
Cm
VA = - ( Cm1 – Cm0 )

În funcţie de modificările intervenite se pot face aprecieri cu privire la creşterea sau


scăderea valorii adăugate, pentru creşterea acestui indicator putându-se acţiona fie prin
creşterea producţiei exerciţiului, dar mai ales prin scăderea cheltuielilor materiale.
b) Metoda analitică are în vedere însumarea următoarelor elemente pentru calculul
valorii adăugate: cheltuielile cu salariile (Cs), contribuţia pentru asigurările sociale (CAS),
cheltuielile pentru protecţia socială (CPS), cheltuielile financiare (CF), cheltuielile cu
amortizarea (A), profitul brut (P) şi alte impozite şi taxe (AIT):
VA = Cs + CAS + CPS + CF + A + AIT
Asupra mărimii valorii adăugate acţionează toate aceste elemente componente,
influenţele lor stabilindu-se cu ajutorul metodei balanţiere, astfel:
1) influenţa modificării cheltuielilor cu salariile:
Cs
VA = Cs1 – Cs0

2) influenţa modificării contribuţiei pentru asigurările sociale:


CAS
VA = CAS1 – CAS0
3) influenţa modificării cheltuielilor pentru protecţia socială:
CPS
VA = CPS1 – CPS0

26
4) influenţa modificării cheltuielilor financiare:
CFVA = CF1 – CF0
5) influenţa modificării cheltuielilor cu amortizarea:
AVA = A1 – A0
6) influenţa modificării profitului brut:
PVA = P1 – P0
7) influenţa modificării altor impozite şi taxe:
AIT
VA = AIT1 – AIT0
În această accepţiune valoarea adăugată înglobează remunerarea:
- muncii, prin cheltuielile cu personalul;
- capitalului propriu, prin dividende;
- capitalului tehnic, prin amortizare;
- capitalului împrumutat, prin dobânzi;
- statului, prin impozite şi taxe.
În procesul de analiză se poate efectua şi o analiză structurală a valorii adăugate
prin calcularea ponderii fiecărui element al valorii adăugate în totalul acesteia. De
asemenea, se stabilesc şi modificările intervenite în ponderea fiecărui element al valorii
adăugate, astfel:
Cs; CAS ; CPS ; CF ; A; P; AIT
Gi =  100
VA
ΔGi = Gi1 – Gi0
Unde, Gi reprezintă ponderea elementului i în totalul valorii adăugate
Analiza valorii adăugate poate fi continuată prin determinarea raportului static şi
dinamic între valoarea adăugată şi producţia exerciţiului sau producţia marfă fabricată.
Raportul static arată ponderea valorii adăugate în producţia exerciţiului sau
VA
producţia marfă fabricată: R s = 100
Qe; Qf
Raportul dinamic exprimă ritmul modificării valorii adăugate în funcţie de
dinamica sau ritmul modificării producţiei exerciţiului sau producţiei marfă fabricată:
IVA
Rd =  100
I Qe ; I Qf
VA1 Qe1 Qf1
IVA =  100 , IQe = 100 , IQf = 100
VA0 Qe0 Qf 0
Un obiectiv important al analizei îl constituie analiza factorială a valorii adăugate
pe baza unor modele factoriale de tip multiplicativ sau produs între factori.
Astfel, mărimea valorii adăugate se poate stabili în funcţie de mărimea producţiei
exerciţiului şi ponderea cheltuielilor materiale în producţia exerciţiului:
VA = Qe – Cm
VA = Qe (1 - Cm/Qe )
VA = Qe  v Q ,unde v Q reprezintă valoarea medie adăugată la 1 leu producţia
exerciţiului
Mărimea influenţei producţiei exerciţiului şi a valorii medii adăugate se determină
de asemenea cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ, astfel:
1) influenţa modificării producţiei exerciţiului:
Qe
VA = Qe1  v Qo – Qe 0  v Qo = (Qe1 - Qe 0 )  v Qo

2) influenţa modificării valorii medii adăugate:

27
 VA = Qe1  vQ1 - Qe1  vQo = Qe1  ( vQ1 - vQo )
vQ

Producţia exerciţiului poate fi determinată la rândul ei de fondul total de timp de


muncă al salariaţilor (T) şi de productivitatea orară (Wh ), iar fondul total de timp de muncă
al salariaţilor poate fi determinat în funcţie de numărul de salariaţi (Ns) şi timpul lucrat în
medie de un salariat ( t ).
Luând în considerare atât factorii cu acţiune directă asupra valorii adăugate, cât şi
factorii cu acţiune indirectă, modelul de analiză factorială a valorii adăugate poate fi
transformat în următorul:
VA = Qe  v Q = T  W h  v Q = N s  t  W h  v Q
În vederea sporirii valorii adăugate se poate acţiona pe următoarele direcţii:
creşterea productivităţii muncii, îmbunătăţirea calităţii produselor, îmbunătăţirea utilizării
timpului de muncă, reducerea cheltuielilor materiale la un leu producţie sau creşterea
gradului de folosire a capacităţii de producţie.

28
CAPITOLUL III

ANALIZA CHELTUIELILOR ENTITĂȚILOR ECONOMICE

Principalele probleme ale analizei cheltuielilor întreprinderii sunt următoarele:


1) analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor totale;
2) analiza cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale;
3) analiza cheltuielilor de exploatare;
4) analiza cheltuielilor variabile şi fixe;
5) analiza cheltuielilor materiale;
6) analiza cheltuielilor salariale;
7) analiza cheltuielilor cu dobânzile;
8) analiza costurilor pe produs.

3.1. Analiza dinamică şi structurală a cheltuielilor entităților economice

Cheltuielile unei întreprinderi reflectă sub formă valorică întregul consum de


factori de producţie sau de resurse materiale, umane şi financiare efectuat pentru fabricarea
şi vânzarea producţiei.
Cheltuielile cu factorii de producţie se vor regăsi în contul de profit şi pierdere,
fiind corelate cu veniturile întreprinderii.
Nivelul, dinamica şi structura acestor cheltuieli reflectă în mod sintetic activitatea
întreprinderilor industriale pe linia folosirii eficiente a resurselor de care dispun, iar
reducerea nivelului lor trebuie să reprezinte un obiectiv principal pentru toţi agenţii
economici în vederea sporirii eficienţei întregii activităţi desfăşurate.
Pentru clasificarea cheltuielilor se folosesc mai multe criterii de clasificare:
După natura lor economică (în funcţie de care se grupează şi în contul de profit şi
pierdere);
După posibilitatea de repartizare pe purtătorii de cheltuieli;
După conţinutul lor;
După dependenţa lor faţă de volumul producţiei sau serviciilor prestate;
După incidenţa asupra fluxurilor de trezorerie, etc.

1. După natura lor economică:


 Cheltuieli de exploatare ocazionate, în principal, cu consumarea factorilor
fundamentali care facilitează desfăşurarea unei activităţi economice: cheltuieli cu materiile
prime şi materialele consumabile; energie şi apă; cheltuieli privind mărfurile; alte cheltuieli
materiale; ajustarea valorii imobilizărilor corporale şi necorporale; ajustarea valorii
activelor circulante; cheltuieli cu personalul; cheltuieli privind prestaţiile externe; alte
impozite, taxe şi vărsăminte asimilate; cheltuieli cu despăgubiri, donaţii şi activele cedate;
etc.
 Cheltuieli financiare constituite din ajustarea valorii imobilizărilor
financiare şi a investiţiilor financiare deţinute ca active circulante; alte cheltuieli financiare
(pierderi din creanţe legate de participaţii, cheltuieli privind investiţiile financiare cedate,
cheltuieli din diferenţe de curs valutar, cheltuieli privind dobânzile, cheltuieli privind
sconturile acordate clienţilor, debitorilor sau băncilor);

29
 Cheltuieli extraordinare reprezentate prin acele cheltuieli care nu sunt
legate de activitatea curentă a unităţii patrimoniale, sunt constituite din cheltuieli privind
calamităţile şi alte evenimente extraordinare;

2. După posibilitatea de repartizare pe purtătorii de cheltuieli


 Cheltuieli directe, localizate şi repartizate direct pe unitatea de produs, care
sunt formate din contravaloarea materialelor directe consumate, salarii directe, contribuţia
la fondul pentru asigurări sociale şi protecţia socială aferentă salariilor directe şi alte
cheltuieli directe legate nemijlocit de activitatea de exploatare;
 Cheltuieli indirecte care nu pot fi localizate în mod direct pe unitatea fizică
de produs sau de serviciu prestat şi cuprinde cheltuielile ocazionate cu întreţinerea şi
repararea mijloacelor fixe, energia, combustibilii, apa şi alte cheltuieli globale efectuate
pentru exploatare, pe feluri de activităţi, exclusiv cele de desfacere şi cele de administraţie
care sunt evidenţiate distinct;
 Cheltuieli de desfacere angajate pentru asigurarea condiţiilor de desfăşurare
a vânzării producţiei sau a mărfurilor;
 Cheltuieli generale de administraţie efectuate pentru administrarea şi
conducerea unităţii patrimoniale în ansamblul ei.

3. După conţinutul lor


 Cheltuieli cu personalul cuprind plăţile generate de remunerarea
personalului; pe lângă cheltuielile cu salariile sunt incluse o serie de plăţi cuprinse în alte
cheltuieli asociate salariilor (contribuţia la asigurările sociale, contribuţia la constituirea
fondului de şomaj, impozitul asupra salariilor, indemnizaţii pentru detaşări şi transferuri,
etc);
 Cheltuieli materiale ocazionate de plăţile efectuate pentru asigurarea
resurselor materiale( materii prime, materiale, combustibil, energie, apă) şi de recuperarea
valorii activelor imobilizate.

4. După dependenţa lor faţă de volumul producţiei


 Cheltuieli fixe se caracterizează printr-o mărime totală relativ constantă
indiferent de creşterea sau diminuarea volumului producţiei sau al prestaţiilor şi în aceste
condiţii cheltuielile convenţional-constante sunt variabile pe unitatea fizică de produs sau
de prestaţie, în funcţie de modificarea volumului de activitate;
 Cheltuieli variabile reprezintă acea categorie de cheltuieli care se modifică
o dată cu variaţia volumului fizic al producţiei

5. După incidenţa asupra fluxurilor de trezorerie


 Cheltuieli monetare care generează un flux monetar de plată şi urmăresc
fluxurile de numerar destinate partenerilor de afaceri. Aceste fluxuri de numerar reprezintă
plata cumpărărilor din mediul extern, plata unor servicii prestate sau lucrări executate de
terţi, plata salariilor angajaţilor, sau plata altor obligaţii (impozite, taxe, dobânzi),
 Cheltuieli nemonetare care nu presupun ieşiri de numerar, ci doar o
reflectare a deprecierii elementelor patrimoniale sau un consum potenţial de resurse în
perioada următoare

Pentru analiza structurală a cheltuielilor totale ale întreprinderii se utilizează cel


mai frecvent clasificarea lor după natura economică reflectată în contul de profit şi
pierdere.
Potrivit acestui criteriu, cheltuielile totale (Ct)cuprind:

30
- cheltuieli de exploatare (Ce);
- cheltuieli financiare (Cf);
- cheltuieli extraordinare (Cex).
Ct  Ce  C f  Cex
În mod corespunzător veniturile totale (Vt) obţinute din activitatea unei
întreprinderi cuprind:
- venituri de exploatare (Ve);
- venituri financiare (Vf);
- venituri extraordinare (Vex).
Vt  Ve  V f  Vex
Pentru analiza cheltuielilor totale este necesar să se calculeze modificările absolute
şi procentuale intervenite în nivelul acestora, astfel:
Ct  Ct1  Ct 0
Ct Ct1
Ct %   100 sau Ct %  I Ct  100   100  100
Ct 0 Ct 0
În funcţie de mărimea şi semnul modificărilor intervenite se pot face aprecieri cu
privire la creşterea sau scăderea cheltuielilor totale efective faţă de cele prevăzute sau din
perioada de bază. În procesul de analiză se pot calcula şi influenţele fiecărei categorii de
cheltuieli asupra modificării cheltuielilor totale ale întreprinderii prin aplicarea metodei
balanţiere astfel:
- CCet  Ce1  Ce0
- Cft  C f1  C f 0
C

- CCext  Cex1  Cex 0


În cadrul analizei este necesar să se studieze şi structura cheltuielilor totale pe cele
3 categorii. În acest scop se va calcula ponderea fiecărei categorii de cheltuieli în
cheltuielile totale, precum şi modificarea acestor ponderi:
C ;C ;C
G  e f ex  100
Ct
G  G1  G0
În funcţie de mărimea şi semnul modificărilor intervenite în nivelul lui „G”, se pot
face aprecieri cu privire la modificările intervenite în structura cheltuielilor totale în
perioada curentă faţă de cea prevăzută sau cea din perioada de bază.
Analiza structurii cheltuielilor totale se mai poate efectua ţinând seama şi de alte
posibilităţi de grupare a cheltuielilor întreprinderii. Astfel, în funcţie de dependenţa acestor
cheltuieli faţă de variaţia volumului fizic al producţiei, cheltuielile totale se împart
cheltuieli variabile şi cheltuieli fixe:
Ct  Cv  C f
Dacă se ţine seama de modul de repartizare a cheltuielilor pe produse se poate face
o grupare în cheltuieli directe şi cheltuieli indirecte:
Ct  Cd  Ci
Cheltuielile directe sau cele indirecte se pot grupa pe categorii sau elemente de
cheltuieli în cheltuieli materiale şi cheltuieli salariale efectuate în cadrul întreprinderii.
Ţinând seama de aceste grupări se poate adânci analiza dinamicii şi structurii
cheltuielilor totale prin calcularea modificărilor absolute şi procentuale pe fiecare categorie
de cheltuieli, precum şi a ponderii fiecărei categorii de cheltuieli în cheltuielile totale.

31
3.2. Analiza cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale

Pentru aprecierea eficienţei cheltuielilor efectuate de către o întreprindere este


necesar să se calculeze nivelul cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale ale
întreprinderii. Acest indicator numit şi rată de eficienţă a cheltuielilor totale se calculează
prin raportarea cheltuielilor totale la veniturile totale şi înmulţit cu 1000:
C Ce  C f  Cex
Ct / 1000Vt  t  1000   1000
Vt Ve  V f  Vex
Ţinând cont de modul de calcul al indicatorului, ca raport între efort şi efect, o
reducere a nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri relevă o situaţie favorabilă respectiv
de creştere a eficienţei cheltuielilor totale.
Pornind de la acest model de corelaţie, modificarea cheltuielilor totale la 1000 lei
venituri totale se explică prin modificarea veniturilor totale şi a cheltuielilor totale ale
întreprinderii ale căror influenţe se calculează cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ:
Ct / 1000Vt  Ct1/1000V  Ct 0 /1000V
t t

Ct 0 Ct 0
VCt t / 1000Vt   1000   1000
Vt1 Vt 0
Ct1 Ct 0
CCtt / 1000Vt   1000   1000
Vt1 Vt1
Modificarea nivelului cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale mai poate fi
explicată şi prin efectuarea unui alt tip de analiză factorială. În acest caz, nivelul
cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale se poate calcula în funcţie de structura sau
ponderea veniturilor întreprinderii pe cele 3 categorii şi de nivelul cheltuielilor la 1000 lei
venituri pe cele 3 categorii de venituri şi cheltuieli:

Ct / 1000Vt 
 gi  ci / 1000
100
unde: gi = ponderea veniturilor întreprinderii pe cele 3 categorii
V Ve ;V f ;Vex
( gi  i  100   100 );
Vt Vt
ci / 1000 = nivelul cheltuielilor la 1000 lei venituri pe cele 3 categorii sau rata de
Ce ; C f ; Cex
eficienţă a cheltuielilor pe cele 3 categorii ( ci / 1000   1000 ).
Ve ;V f ;Vex
Influenţa celor 2 factori asupra modificării cheltuielilor la 1000lei venituri se
calculează de asemenea cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ:

- gCi t / 1000Vt 
 g1i  c0i / 1000   g0i  c0i / 1000
100 100

- cCi t / 1000Vt 
 g1i  c1i / 1000   g1i  c0i / 1000
100 100

În finalul analizei este necesar să surprindem principalele măsuri ce trebuie


întreprinse pentru reducerea nivelului cheltuielilor totale la 1000lei venituri totale. În
general acestea se referă la:
a) preţurile de vânzare şi tarifele practicate pentru realizarea produselor şi
serviciilor trebuie să acopere costurile şi să permită obţinerea unui profit corespunzător;

32
b) adaptarea unei structuri optime de finanţare a mijloacelor economice;
c) valorificarea activelor fixe la valori cât mai mari precum şi onorarea la timp
a obligaţilor faţă de clienţi şi faţă de bugetul statului.

3.3. Analiza cheltuielilor de exploatare

Cheltuielile de exploatare deţin ponderea principală în cheltuielile totale ale


întreprinderii. Ele cuprind toate cheltuielile aferente ciclului de exploatare, respectiv pentru
aprovizionarea materiilor prime şi materialelor, stocarea acestora, producerea bunurilor şi
serviciilor şi desfacerea acestora.
Cheltuielile de exploatare pot fi grupate în 3 categorii:
- cheltuieli aferente producţiei vândute;
- cheltuieli aferente producţiei stocate;
- cheltuieli aferente producţiei imobilizate.
Ce  C pv  C ps  C pi
În mod corespunzător, veniturile de exploatare cuprind:
- venituri aferente producţiei vândute;
- venituri aferente producţiei stocate;
- venituri aferente producţiei imobilizate.
Ve  Vpv  Vps  Vpi
Indicatorul cu ajutorul căruia se apreciază eficienţa cheltuielilor de exploatare se
numeşte cheltuieli de exploatare la 1000lei venituri de exploatare sau rată de eficienţă a
cheltuielilor de exploatare şi se determină raportând nivelul cheltuielilor de exploatare la
veniturile de exploatare înmulţit cu 1000.
C C pv  C ps  C pi
Ce / 1000Ve  e  1000   1000
Ve V pv  V ps  V pi
Reducerea cheltuielilor la 1000lei venituri de exploatare arată o creştere a eficienţei
activităţii de exploatare prin îmbunătăţirea utilizării resurselor materiale, umane şi
financiare din fiecare fază a ciclului de exploatare (aprovizionare, producţie, desfacere).
Pornind de la acest model de corelaţie, modificarea se explică prin modificarea
veniturilor de exploatare şi a cheltuielilor de exploatare ale căror influenţe se calculează cu
metoda substituirilor în lanţ:
Ce Ce
VCee / 1000Ve  0  1000  0  1000
Ve1 Ve0
Ce1 Ce0
CCee / 1000Ve   1000   1000
Ve1 Ve1
Analiza se poate adânci prin luarea în considerare a celor 3categorii de venituri de
exploatare şi cheltuieli de exploatare. Analiza eficienţei cheltuielilor de exploatare poate fi
continuată pe baza unui alt model factorial, caz în care nivelul cheltuielilor de exploatare la
1000lei venituri de exploatare se poate stabili în funcţie de ponderea fiecărei categorii de
venituri de exploatare faţă de totalul veniturilor de exploatare şi de nivelul cheltuielilor de
exploatare la 1000lei venituri de exploatare pe cele 3 categorii:

Ce / 1000Ve 
 g j  c j / 1000
100

33
unde: g j - ponderea categoriilor de venituri de exploatare în totalul veniturilor de
V pv ;V ps ;V pi
exploatare ( g j   100 );
Ve
c j - nivelul cheltuielilor la 1000lei venituri de exploatare pe cele 3 categorii
C pv ; C ps ; C pi
sau rata de eficienţă a cheltuielilor de exploatare pe categorii ( c j   1000 ).
V pv ;V ps ;V pi
Influenţa celor 2 factori asupra ratei de eficienţă a cheltuielilor de exploatare se
determină cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ:

 Cje / 1000Ve 
g  g1 j  c0 j / 1000   g0 j  c0 j / 1000
100 100

 Cj e /1000Ve 
c  g1 j  c1 j / 1000   g1 j  c0 j / 1000
100 100

3.4. Analiza cheltuielilor aferente cifrei de afaceri

În cadrul cheltuielilor de exploatare, ponderea cea mai mare revine cheltuielilor


aferente producţiei vândute sau cheltuielile aferente cifrei de afaceri, fapt pentru care este
necesară aprofundarea analizei prin determinarea eficienţei cheltuielilor aferente cifrei de
afaceri.
Pentru aprecierea eficienţei cheltuielilor aferente cifrei de afaceri se foloseşte
indicatorul cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri sau rata de eficienţă a cheltuielilor aferente
cifrei de afaceri, calculat ca un raport între cheltuielile aferente producţiei vândute sau
cifrei de afaceri şi veniturile aferente producţiei vândute înmulţit cu 1000:

C/ 1000 
C pv
 1000 
 q  c 1000
Vpv q  p
în care: q – volumul fizic al producţiei vândute;
c – costul complet pe o unitate de produs;
p – preţul unitar de vânzare.
Asupra modificării cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri influenţează 3 factori cu
acţiune directă, respectiv:
- modificarea structurii producţiei vândute;
- modificarea preţurilor de vânzare;
- modificarea costurilor complete pe o unitate de produs.
Modificarea volumului fizic al producţiei vândute nu influenţează în mod direct
nivelul cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri pentru că acţionează cu aceeaşi mărime atât
asupra numărătorului cât şi a numitorului relaţiei de calcul. Totuşi modificarea volumului
fizic al producţiei vândute influenţează în mod indirect nivelul cheltuielilor la 1000 lei
cifră de afaceri prin intermediul costului pe unitatea de produs care se modifică în sens
invers faţă de variaţia volumului fizic al producţiei vândute pe seama cheltuielilor fixe ce
revin pe unitatea de produs.
În ceea ce priveşte modificarea structurii, deşi ea apare atât la numărător cât şi la
numitor, influenţa sa nu este nulă pentru că la numărător avem structura producţiei vândute
exprimată cu ajutorul costului în timp ce la numitor avem structura producţiei vândute
exprimată cu ajutorul preţului, iar raportul cost-preţ nu este constant pentru toate
produsele, şi deci, şi cele două posibilităţi de exprimare a structurii sunt diferite.

34
Calculul influenţelor celor 3 indicatori se realizează de asemenea cu ajutorul
metodei substituirilor în lanţ:
C/ 1000  C1 / 1000  C0 / 1000
1) influenţa modificării structurii producţiei vândute:

qC / 1000 
 q1  c0  1000   q0  c0  1000
 q1  p0  q0  p0
unde: q1  c0 - volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în costul prevăzut;
q1  p0 - volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în preţul prevăzut;
q0  c0 - cheltuielile aferente cifrei de afaceri din perioada de bază;
q0  p0 - cifra de afaceri previzionată.
2) influenţa modificării preţului de vânzare:

pC / 1000 
 q1  c0  1000   q1  c0  1000
 q1  p1  q1  p0
q1  co - volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în costuri
prevăzute;.
q1  p1 - cifra de afaceri efectivă.
3) influenţa modificării costurilor pe unitatea de produs:

cC / 1000 
 q1  c1  1000   q1  c0  1000
 q1  p1  q1  p1
În finalul analizei este necesar să se studieze şi consecinţele modificării
cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri asupra principalilor indicatori economico-financiari
ai întreprinderii şi anume:
- asupra profitului aferent cifrei de afaceri;
- asupra eficienţei utilizării mijloacelor fixe;
- asupra eficienţei activelor circulante;
- asupra eficienţei utilizării forţei de muncă.

3.5. Analiza cheltuielilor întreprinderii în corelaţie cu volumul fizic al


producţiei

În funcţie de corelaţia cu volumul fizic al producţiei, cheltuielile întreprinderii se


împart în cheltuieli variabile şi fixe. Cele variabile reprezintă acea categorie de cheltuieli
care se modifică o dată cu variaţia volumului fizic al producţiei. Această modificare poate
fi strict proporţională, caz în care cheltuielile variabile evoluează după o funcţie de tipul:
Cv  a  Q , sau nonstrict proporţională când cheltuielile variabile evoluează după o
funcţie: Cv  f (Q) .
Dacă reprezentăm grafic evoluţia acestora, aceasta ar fi următoarea:

35
Din categoria cheltuielilor variabile fac parte cheltuielile cu materii prime şi
materiale directe; cheltuielile cu salariile directe precum şi o parte din cheltuielile legate de
întreţinerea şi funcţionarea utilajelor (cheltuieli legate de combustibil – energie).
Cheltuielile fixe sau constante reprezintă acele cheltuieli care în anumite limite ale
modificării volumului fizic al producţiei rămân constante. Din această categorie fac parte:
cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe, cheltuielile cu repartiţiile clădirilor
administrative, cheltuielile generale ale secţiilor şi ale întreprinderilor legate de
administrarea şi conducerea întreprinderii.
Dacă ar fi să reprezentăm grafic evoluţia acestor cheltuieli, acesta s-ar prezenta
astfel:

Observăm deci că mărimea acestor cheltuieli nu este nelimitat constantă, ci peste


un anumit volum de activitate se modifică şi nivelul lor. Pe unitatea de produs, aceste
cheltuieli capătă un caracter variabil şi se modifică în sens invers în raport cu variaţia
volumului producţiei.
Ţinând seama de gruparea cheltuielilor întreprinderii în cheltuielile variabile şi fixe,
nivelul lor se poate determina însumând cele 2 categorii de cheltuieli:
Ct  Cv  C f
Rezultă deci că modificarea cheltuielilor totale se explică prin modificarea
cheltuielilor variabile şi a celor fixe ale căror contribuţii se pot calcula cu ajutorul metodei
bilanţiere.
Ct  Ct1  Ct 0
CCvt  Cv1  Cv0
Cft  C f1  C f o
C

În cadrul analizei este necesar să se stabilească şi ponderea cheltuielilor variabile şi


a cheltuielilor fixe faţă de cheltuielile totale precum şi modificarea acestor ponderi, astfel:
C
GC v  v  100
Ct

36
Cf
GC f   100
Ct
G  G1  G0
În funcţie de modificările absolute intervenite în mărimea cheltuielilor variabile sau
cheltuielilor fixe, precum şi în ponderea acestor categorii de cheltuieli se pot face aprecieri
cu privire la creşterea sau scăderea cheltuielilor variabile sau cheltuielilor fixe şi
contribuţia lor la modificarea cheltuielilor totale ale întreprinderii.

Analiza eficienţei cheltuielilor variabile


Pentru aprecierea eficienţei cheltuielilor variabile se folosesc indicatorii:
a) cheltuieli variabile la 1000 lei venituri din exploatare:
C
Cv / 1000Ve  v  1000
Ve
b) cheltuieli variabile la 1000 lei cifră de afaceri:
C
Cv / 1000CA  v  1000
CA
Pentru analiza factorială a acestora vom utiliza următorul model:

Cv / 1000 
 q  cv  1000
q  p
Factorii care influenţează rata de eficienţă a cheltuielilor variabile sunt:
- structura producţiei vândute,
- preţurile unitare de vânzare;
- costurile variabile pe unitatea de produs.
Influenţele acestor factori se vor calcula cu ajutorul metodelor substituţiei în lanţ:
Cv / 1000  Cv1/1000  Cv0 /1000

1) qCv / 1000 
q  c 1 v0
 1000 
q  c 0 v0
 1000
q  p 1 0 q  p 0 0

2) pCv / 1000 
q  c 1 v0
 1000 
q  c 1 v0
 1000
q  p 1 1 q  p 1 0

3) cCv v / 1000 
q  c 1 v1
 1000 
q  c 1 v0
 1000
q  p 1 1 q  p 1 1

Analiza eficienţei cheltuielilor fixe


Ca şi în cazul cheltuielilor variabile, pentru a aprecia eficienţa cheltuielilor fixe se
foloseşte indicatorul cheltuieli fixe la 1000 lei cifră de afaceri al cărui mod de calcul şi
model de analiză este următorul:
C Cf
C f / 1000  f  1000   1000
CA  q  p
C f / 1000  C f1/1000  C f 0 /1000
C f0 C f0
1) CA
C f / 1000   1000   1000
 q1  p1  q0  p0
din care:

37
Cf 0 Cf 0
qC f / 1000   1000   1000
 q1  p0  q0  p0
1.1)

Cf 0 Cf 0
1.2) pC f / 1000   1000   1000
 q1  p1  q1  p0
C Cf1 Cf 0
2)  Cff / 1000   1000   1000
 q1  p1  q1  p1

38
CAPITOLUL IV.

ANALIZA RENTABILITĂŢII
ENTITĂȚILOR ECONOMICE

În condiţiile de piaţă profitul reprezintă unul dintre obiectivele de bază ale


activităţii unei întreprinderi. Chiar dacă obiectivul privind maximizarea profitului a fost
detronat din calitatea sa de scop primordial al unui agent economic, datorită unor
neajunsuri de ordin conceptual şi practic, cum ar fi caracterul său static şi neincluderea în
calcul a riscului, studiul profitului prezintă o importanţă deosebită pentru analiza situaţiei
financiar-patrimoniale a oricărei întreprinderi. Obiectivul de maximizare a averii
acţionarilor, respectiv de creştere a valorii de piaţă a unei firme, devenit de primă
importanţă, nu exclude în nici un fel existenţa sau sporirea profitului, ci dimpotrivă
recunoaşte rolul acestuia de principal factor de influenţă în atingerea acestui obiectiv.
De fapt, dacă înlăturăm, pe termen mediu, conceptului de profit componentele de
lichiditate, de localizare temporală şi de risc, obţinem noţiunea de cash-flow net, adică
elementul de bază folosit la evaluarea averii acţionarilor, respectiv în determinarea valorii
de piaţă a acţiunilor unei întreprinderi. În acelaşi timp, maximizarea profitului oferă o
orientare foarte bună a activităţii managerilor, deoarece acest obiectiv reflectă punctul până
la care trebuie extinsă producţia, adică punctul în care venitul marginal este egal cu costul
marginal al ultimei unităţi de produs realizată. Dacă se produce mai puţin nu se va putea
atinge profitul maxim posibil, iar dacă producţia trece de punctul în care venitul marginal
este egal cu costul marginal, veniturile suplimentare care se vor obţine vor fi depăşite de
costurile suplimentare.
Rentabilitatea exprimă capacitatea unei firme de a realiza profit, respectiv de a
obţine venituri de pe urma vânzării şi încasării producţiei, care să depăşească cheltuielile
ocazionate de activitatea sa. Rentabilitatea poate fi analizată sub două aspecte şi anume
prin prisma profitului privit ca un indicator de volum şi prin rata profitului (rata
rentabilităţii), care exprimă eficienţa folosirii principalelor resurse angajate în obţinerea
profitului.
Rentabilitatea reprezintă principala formă de manifestare a eficienţei economice, iar
profitul, ca fundament al rentabilităţii, se prezintă în cadrul diverselor modele de analiză a
rentabilităţii sub mai multe forme, şi anume: profit de exploatare, profit financiar, profit
impozabil, profit net (profit după impozitare).

Principalele probleme ale analizei diagnostic a rentabilităţii sunt:


- analiza dinamică şi structurală a profitului;
- analiza factorială a profitului;
- analiza ratei rentabilităţii;
- analiza rentabilităţii pe produse;
- analiza rentabilităţii pe baza punctului critic;
- analiza corelaţiei dintre rentabilitate şi risc;
Informaţiile necesare analizei rentabilităţii se regăsesc în contul de profit şi
pierderi, în bilanţul contabil şi anexele sale, precum şi în alte documente ale contabilităţii
financiare şi de gestiune ale oricărei firme.

39
4.1. Analiza dinamică şi structurală a profitului

Analiza structurală a profitului ţine seama de elementele componente şi de sursele


de provenienţă ale profitului. Astfel, mărimea rezultatului total al exerciţiului înainte de
impozitare (Rt), numit şi profit brut (Pb), se determină ca diferenţă între veniturile totale
(Vt), obţinute în perioada respectivă şi cheltuielile totale (Ct) efectuate de către
întreprindere:
Rt(Pb) = Vt - Ct
La rândul său, veniturile totale provin din însumarea veniturilor de exploatare (Ve),
a veniturilor financiare (Vf) şi a veniturile excepţionale (Vex):
Vt = Ve + Vf + Vex
De asemenea, cheltuielile totale se compun din cheltuielile de exploatare (Ce),
cheltuieli financiare (Cf) şi cheltuieli excepţionale (Cex).
Ct = Ce + Cf + Cex
În procesul de analiză se pot calcula modificările absolute şi procentuale intervenite
în mărimea rezultatului total (profitului brut), astfel:
Rt
Rt = Rt1 - Rt0 Rt% = x 100
Rt 0
Influenţa factorilor asupra modificării rezultatului total (profitului brut) se stabilesc
cu ajutorul metodei balanţiere:
1. Vt Rt  Vt1  Vt 0
2. Ct Rt  (Ct1  Ct 0 )
2


1
Vt ,Ct
Rt  Rt

Analiza structurală a rezultatului total se poate adânci prin luarea în considerare a


influenţelor exercitate de modificarea fiecărei categorii de venituri, precum şi a
categoriilor de cheltuieli aferente.
Mărimea rezultatului total (profitului brut) se mai poate stabili prin însumarea
rezultatului aferent exploatării sau a profitului aferent exploatării sau a profitului financiar
(Rf sau Pf) şi cu rezultatul excepţional sau profitul excepţional (Rex sau Pex):
Rt(Pb) = Re + Rf + Rex = (Ve - Ce) + (Vf – Cf) + (Vex - Cex)
Prin însumarea rezultatului de exploatare şi a rezultatului financiar se obţine
rezultatul curent (Rc):
Rc = Re + Rf
În cadrul analizei se pot calcula influenţele fiecărei categorii de rezultate asupra
modificării rezultatului total (profitului brut) prin aplicarea metodei balanţiere. De
asemenea, se poate stabili ponderea fiecărei categorii de rezultat în cadrul rezultatului total
al întreprinderii, precum şi modificarea acestor ponderi, astfel:
Re, Rf , Re x
GRe, Rf ,Re x  *100 iar G  G1  G0
Rt
Se poate calcula şi contribuţia procentuală a modificării fiecărei categorii de
rezultat asupra modificării procentuale a rezultatului total (a profitului brut), astfel
exprimând contribuţia procentuală a rezultatului de exploatare:
 Re, Rf ,  Re x
K *100
Rt 0 ( Pb0 )
sau

40
GRe, Rf ,Re x * % Re, Rf , Re x G( I Re, Rf ,Re x  100)
K 
100 100
Suma algebrică a contribuţiei tuturor factorilor trebuie să corespundă cu
modificarea procentuală a rezultatului total (a profitului brut).
3

 K  Rt %
1
În funcţie de mărimea acestor ponderi şi contribuţii şi de modificările intervenite în
mărimea ponderilor se poate forma o concluzie asupra structurii profitului şi a modificării
acestuia şi se pot stabili eventuale corecţii ale unor stări negative.
În cadrul analizei se poate stabili mărimea rezultatului impozabil (Ri) sau a
profitului impozabil (Pi), în funcţie de rezultatul total sau profitul brut al întreprinderi, la
care se adaugă cheltuielile nedeductibile (Cn) şi se scad deducerile fiscale (Df):
Ri(Pi) = Rt(Pb) + Cn - Df
Mărimea profitului net sau a rezultatului net Pn (Rn) se determină sa diferenţă între
rezultatul sau profitul impozabil şi impozitul pe profit corespunzător:
Rn(Pn) = Ri(Pi) - Ip
Pentru analiza structurală a profitului prezintă interes şi studiul indicatorilor
cuprinşi în situaţia soldurilor intermediare de gestiune, care reprezintă importante puncte
de sprijin în elaborarea deciziilor financiare şi de producţie ale întreprinderii industriale.
Ele caracterizează situaţia economică şi financiară a întreprinderii, prezentând interes atât
pentru fundamentarea internă a deciziilor de conducere cât şi pentru analiştii externi ai
activităţii firmei. Astfel, principalul indicator în care este cuprins în această situaţie este
excedentul brut al întreprinderii, determinat de activitatea de exploatare. Acest indicator
prezintă avantajul că nu este influenţat de activitatea financiară sau de politica financiar-
contabilă a firmei, respectiv nu depinde de sistemul de amortizare şi aprovizionare, de
nivelul impozitelor şi taxelor sau de politica de distribuire a dividendelor. Excedentul brut
de exploatare se determină astfel:

EBE = VA + Sb - Cp - ITV
în care:
VA - reprezintă valoarea adăugată;
Sb - subvenţiile de exploatare;
Cp - totalul cheltuielilor legate de personal;
ITV – impozitele, taxele şi vărsămintele asimilate (mai puţin impozitul pe
profit şi TVA).

Dacă scădem din excedentul brut de exploatare creşterea necesarului financiar de


exploatare (NFE), sau dacă se adaugă scăderea NFE, vom obţine excedentul de trezorerie
de exploatare. Acest indicator măsoară capacitatea unei întreprinderi de a genera lichidităţi
din activitatea de exploatare, exprimând contribuţia exploatării la formarea cash-flowului
total al întreprinderii.
Indicatorii cuprinşi în situaţia soldurilor intermediare de gestiune se obţin în
cascadă, prin scăderi succesive. Valoarea adăugată, spre exemplu, se obţine prin scăderea
din producţia exerciţiului plus marja comercială sau suma adaosului comercial, a
consumurilor intermediare provenite de la terţi. Analiza structurală a excedentului brut de
exploatare şi implicit a celorlalţi indicatori cuprinşi în situaţia soldurilor intermediare de
gestiune se realizează cu ajutorul metodei bilanţiere.

41
4.2. Analiza factorială a profitului

Analiza factorială a profitului necesită stabilirea factorilor care influenţează


mărimea şi evoluţia profitului, precum şi cuantificarea acestor influenţe. În cadrul analizei
factoriale a profitului vom urmări trei indicatori de bază şi anume:
- analiza rezultatului total (profitului brut);
- analiza rezultatului exploatării (profitului de exploatare);
- analiza rezultatului aferent cifrei de afaceri.
Analiza rezultatului total (profitului brut) se realizează pornind de la următorul
model de analiză:
Pb
Rt ( Pb)  Vt *  Vt * Pb
Vt
în care :
Pb - profitul mediu ce revine la 1leu venituri totale;
Vt – venituri totale.
Modificarea profitului brut total se explică astfel:
1. Influenţa modificării veniturilor totale:
VtPb  (Vt 1  Vt 0 ) * Pb 0 ;
2. Influenţa modificării profitului mediu la 1leu venituri totale:
Pb
Pb  Vt 1 (Pb1  Pb 0 )
1

Analiza factorială a rezultatului exploatării se poate realiza cu ajutorul următorului


model:
Pe  Ve  pe
în care:
pe- profitul mediu la 1leu venituri de exploatare:
Pe - este profitul aferent fiecărei componente a veniturilor de exploatare.
Deoarece în cadrul profitului de exploatare ponderea cea mai mare o deţine profitul
aferent producţiei vândute (cfrei de afaceri), ne vom opri în continuare asupra lui.
Primul model de analiză pe care îl folosim în analiza profitului aferent cifrei de
afaceri se prezintă astfel:
Pr   q  p   q  c
în care:
q - este volumul fizic al producţiei pe tipuri de produse;
p - preţul unitar de vânzare fără TVA pe produs;
c - costul unitar complet pe tipuri de produse.

Modificarea absolută a nivelului profitului în anul curent faţă de anul de bază, (Pr)
este:
 Pr  Pr1  Pr0  ( q1  p1   q1  c1 )  ( q 0  p 0   q 0  p 0 )
Influenţa celor trei factori (cantitate, cost şi preţ) se determină astfel:
1. influenţa volumului producţiei vândute:
qPr   q 1  p 0   q 1  c 0   q 0  p 0   q 0  c 0 
2. influenţa costurilor unitare de producţie:
cPr   q 1  p 0   q 1  c1    q 1  p o   q 1  c 0 
3. influenţa modificării preţurilor de vânzare (exclusiv TVA):
vPr   q1  p1   q1  c1    q1  p 0   q1  c1 

42
În general, creşterea profitului se poate obţine pe următoarele căi:
- creşterea volumului producţiei fabricate şi vândute, în funcţie şi de evoluţia cererii
şi a ofertei de bunuri pe piaţă;
- îmbunătăţirea structurii structurii producţiei în favoarea celor mai rentabile
produse pe piaţă;
- reducerea cheltuielilor unitare, prin: reducerea cheltuielilor materiale, în principal
prin scăderea consumurilor specifice şi prin reducerea cheltuielilor cu amortizarea pe
unitatea de produs;

4.3. Analiza ratei rentabilităţii

Rata rentabilităţii reprezintă un indicator sintetic, prin care se apreciază sub formă
relativă situaţia profitabilităţii întreprinderii. Rata rentabilităţii este unul dintre cei mai
importanţi indicatori prin care se apreciază eficienţa activităţii unei întreprinderi, deoarece
reflectă rezultatele obţinute ca urmare a trecerii prin toate stadiile circuitului economic:
aprovizionare, producţie şi desfacere.
Rata rentabilităţii, ca indicator economic, poate avea mai multe forme, în funcţie de
modul de raportare a profitului brut sau net la capitalul total sau capitolul propriu, la
resursele consumate sau la rezultatele obţinute în urma vânzării produselor.
(1) Rata rentabilităţii economice se exprimă ca raport între rezultatul exerciţiului
înainte de impozitare (profit brut) şi capitalul total (propriu şi împrumutat), denumit şi
capital permanent:
Pb Pb
Re  *100  *100,
Kp Kpr  Kî
în care:
Re- rentabilitatea economică;
Pb- profitul brut;
Kp- capitalul permanent.
În acest caz rata rentabilităţii economice arată performanţa economică a
întreprinderii, respectiv modul în care acesta utilizează ansamblul resurselor de capital
aflate la dispoziţia sa.

Rata rentabilităţii financiare se determină ca raport între rezultatul după impozitare


(profitul net) şi capitalul propriu:
Pn
Rf  *100,
Kpr
în care:
Kpr- capitalul propriu;
Pn- profitul net;
Rata rentabilităţii financiare este influenţată de pârghia financiară, respectiv de
raportul care există între capitalul propriu şi datoriile pe termen mediu şi lung. Costul
capitalului împrumutat depinde de rata medie a dobânzii, care se exprimă astfel:
Sd
Rd  *100
D
în care:
Sd- reprezintă suma dobânzilor;
D- volumul datoriilor financiare (pe termen mediu şi lung).
Creşterea ratei rentabilităţii resurselor consumate poate avea loc prin:

43
- îmbunătăţirea structurii producţiei în favoarea sortimentelor mai rentabile pentru
întreprindere şi cerute pe piaţă;
- creşterea preţurilor de vânzare, care poate avea loc numai prin creşterea calităţii
produselor şi în corelaţie cu raportul dintre cererea şi oferta de bunuri respective.

Rata rentabilităţii vânzărilor, numită şi rata rentabilităţii comerciale (Rv), care se


determină ca raport între profitul aferent cifrei de afaceri şi cifra de afaceri, exprimată în
preţuri de vânzare, exclusiv TVA:

Rv 
Pr
*100 
 q(s) p   q(s)c *100
q* p  q( s) p
Acest model cunoaşte aceiaşi factori de influenţă ca şi rata rentabilităţii resurselor
consumate, situaţi în aceeaşi ordine de condiţionare: s, c, p. Calculul influenţelor are loc în
mod asemănător cu cazul ratei rentabilităţii resurselor consumate, prin aplicarea metodei
substituţiei în lanţ.

(4) Rata rentabilităţii capitalului avansat (ocupat) are următoarea exprimare:


Rc Re  Rf
Ra  *100  *100
Kt Kf  Kc
în care:
Kf – capitalul fix;
Kc – capitalul circulant al întreprinderii;
Rc – rezultatul curent al exerciţiului.
Ca factor cantitativ apare în acest model capitalul avansat, influenţat la rândul său
de capitalul fix şi capitalul circulant, iar ca factor calitativ se prezintă rezultatul curent al
exerciţiului, cu factorii săi indirecţi: rezultatul de exploatare (profitul de exploatare) şi
rezultatul financiar:

4.4 Analiza rentabilităţii pe produse

Analiza rentabilităţii pe produse permite cunoaşterea profitului şi a ratei


rentabilităţii pe fiecare sortiment, precum şi a căilor prin care se poate acţiona în vederea
cunoaşterii rentabilităţii întreprinderii. Pentru aprecierea rentabilităţii pe produse se
folosesc doi indicatori principali: profitul pe categorii de produse şi rata rentabilităţii pe
categorii de produse.
Profitul pe unitatea de produs (pr) se stabileşte ca diferenţă între preţul de vânzare
(p) fără TVA şi costul pe unitatea de produs (c), adică:
pr = p - c
Suma profitului pe produse se determină în funcţie de cantitatea de produse vândută
(q) şi de diferenţa dintre preţul de vânzare fără TVA şi costul complet pe unitatea de
produs astfel:
Pr = q(p-c)=qp-qc
Stabilirea influenţelor celor trei factori se realizează aplicând metoda substituţiei în
lanţ, după cum urmează:
1. DPrq  (q1  q0 )( p0  c0 );
2. DPrc  ( p0  c1 )q2  ( p0  c0 )q1 ;
3. DPrp  ( p1  c1 )q1  ( p0  c1 )q1

44
Rata rentabilităţii pe categorii de produse se poate exprima prin raportarea
profitului pe produs la costul complet al producţiei vândute, respectiv la preţul de vânyare
fără TVA:
q ( p  c) pc pc
r *100  *100 ; r *100 .
q*c c p
Nivelul ratei rentabilităţii pe produs este deci influenţat de doi factori cu acţiune
directă: costul unitar şi preţul de vânzare fără TVA, a căror modificare se răsfrânge asupra
modificării ratei rentabilităţii. Astfel, în cazul primei exprimări a ratei rentabilităţii pe
produs influenţele celor doi factori se calculează cu relaţiile:
p c p  c0
1. cr  0 1 *100  0 *100
c1 c0
p c p c
2. pr  1 1 *100  0 1 *100
c1 *100 c1
Analiza ratei pe produs trebuie să pună în evidenţă, pe de o parte, situaţia
îndeplinirii prevederilor la cei doi indicatori, profitul pe produs şi rata rentabilităţii pe
produs, prin stabilirea factorilor care au determinat abaterile respective faţă de program şi
propunerea unor măsuri de îmbunătăţire a situaţiei. Pe de altă parte, această analiză trebuie
să evidenţieze produsele a căror profit şi respectiv rată a rentabilităţii sunt situate sub un
nivel considerat acceptabil pentru firmă, pentru viitor existând alternativa creşterii
rentabilităţii acelor produse sau restrângerea producţiei, ari chiar renunţarea la producerea
lor, în funcţie de studiile de piaţă şi de politica firmei în cauză.
Căile principale de creşterea a rentabilităţii pe produse se referă la reducerea
cheltuielilor pe unitatea de produs, atât pe seama cheltuielilor materiale cât şi a
cheltuielilor cu munca vie, precum şi la creşterea preţurilor de vânzare, în funcţie de
creşterea calităţii şi de evoluţia raportului cerere – ofertă.

45
CAPITOLUL V

ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR

În sens general, prin echilibru se înţelege o stabilitate a unei situaţii, o armonie între
elementele componente ale unui sistem, ceea ce în plan financiar implică armonizarea
surselor financiare cu nevoile financiare ale întreprinderii.
La nivelul unei întreprinderi, analiza statică a echilibrului financiar se poate realiza
la trei nivele:
 echilibrul pe termen lung, când pentru măsurare se foloseşte indicatorul
„fond de rulment", prin intermediul căruia se compară resursele permanente cu utilizările
permanente;
 echilibrul pe termen scurt, pentru care indicatorul folosit este „necesarul de
fond de rulment", prin care se compară resursele temporare cu utilizările temporare;
 echilibrul curent, când se urmăreşte nivelul trezoreriei, prin compararea
disponibilităţilor cu nivelul creditelor bancare temporare.
Analiza fondului de rulment
Fondul de rulment reprezintă partea din capitalul permanent utilizată pentru
finanţarea activelor circulante, impusă de diferenţele dintre sumele de încasat şi sumele de
plătit, precum şi de decalajul dintre termenul mediu de transformare a activelor circulante
în lichidităţi şi durata medie în care datoriile pe termen scurt devin exigibile.
De asemenea, potrivit IAS 1 Prezentarea situaţiilor financiare, fondul de rulment
reprezintă suma cu care totalul activelor curente depăşeşte datoriile curente. Acesta este un
indicator important al lichidităţii, datorită faptului că datoriile curente reprezintă obligaţii
ce trebuie onorate într-o perioadă mai mică de un an sau în cursul ciclului normal de
exploatare, iar activele curente reprezintă activele ce urmează a fi transformate în bani sau
consumate într-o perioadă mai mică de un an sau în cursul ciclului normal de exploatare.
Prin definiţie, datoriile curente trebuie plătite din activele curente. Astfel, excesul de active
curente faţă de datoriile curente reprezintă fondul de rulment, ce poate fi utilizat pentru
cumpărarea de stocuri, obţinerea de credite şi finanţarea unor vânzări în creştere.
Structura Bilanţului reglementată în ţara noastră, atât pentru întreprinderile mari,
cât şi pentru întreprinderile mici şi mijlocii, permite calculul fondului de rulment la postul
E: Active circulante, respectiv datorii curente nete, care se determină pe baza următoarei
relaţii: active circulante + cheltuieli în avans - datorii ce trebuie plătite într-o perioadă
mai mică de un an - venituri în avans.
Potrivit concepţiei patrimoniale, fondul de rulment se poate calcula astfel:
 pornind de la elementele cuprinse în partea superioară a bilanţului, ca
diferenţă între capitalul permanent şi imobilizările nete:

FRN = Capital permanent (Cpm) - Imobilizări Nete (Imo)

Active
imobilizate nete Capitaluri
permanente
Fond de rulment
Fondul de rulment financiar (calculat pe partea de sus a bilanţului)

46
În această accepţiune, fondul de rulment reprezintă excedentul de resurse
permanente care asigură finanţarea activelor circulante. Acest excedent de resurse
peraianente degajat de partea de sus a bilanţului este folosit pentru acoperirea nevoilor de
finanţare din partea de jos a bilanţului, fiind destinat reînnoirii activelor circulante.
 pornind de la elementele cuprinse în partea de jos a bilanţului ca diferenţă
între activele circulante şi datoriile pe termen scurt.

FRN = Active circulante (Ac) - Datorii pe termen scurt (Dts)

În această accepţiune, fondul de rulment evidenţiază surplusul activelor circulante


în raport cu datoriile temporare sau partea activelor circulante nefinanţată de resursele pe
termen scurt şi care este finanţată de resurse permanente.

Datorii pe termen
scurt
Active
circulante
Fond de rulment

Fondul de rulment financiar (calculat pe partea de jos a bilanţului)


Dacă luăm în considerare structura capitalului permanent, care este format din
capital propriu şi capital împrumutat, fondul de rulment poate fi propriu (FRP) şi
împrumutat (FRI).
Fondul de rulment propriu reprezintă excedentul capitalurilor proprii faţă de
imobilizările nete şi apreciază gradul de autonomie al întreprinderii în luarea deciziilor de
investiţii.

FRP = Capital propriu (CPR) - Active imobilizate nete (IMO)

Fondul de rulement împrumutat evidenţiază măsura îndatorării pe termen lung


pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt.

FRÎ = Fond de rulment (FRN) - Fond de rulment propriu (FRP)

Fondul de rulment este considerat ca fiind cel mai important indicator al


echilibrului financiar lichiditate-exigibilitate, care permite aprecierea pe termen scurt a
riscului de incapacitate de plată.

Analiza necesarului de fond de rulment


Necesarul de fond de rulment reprezintă diferenţa dintre nevoile temporare şi
sursele temporare, respectiv suma necesară finanţării decalajelor, care se produc în timp
între fluxurile reale şi fluxurile de trezorerie determinate în special de activitatea de
exploatare.
O altă definiţie a fondului de rulment subliniază că acest concept exprimă volumul
fondului de rulment ce se prevede (din surse proprii şi atrase) să asigure activele circulante
(stocuri, creanţe şi alte active), determinate pe baza unor viteze de rotaţie normale la scară
naţională şi comparabile cu uzanţele internaţionale.
Pe baza bilanţului patrimonial, necesarul de fond de rulment se stabileşte astfel:
NFR = (Active circulante - Disponibilităţi băneşti) - (Datoriile pe termen scurt -
Creditele pe termen scurt) = (Active circulante - Disponibilităţi băneşti) -Obligaţii pe
termen scurt

47
Sau:
NFR = (Stocuri + Creanţe) - Datorii pe termen scurt

Nevoia de fond de rulment semnifică în esenţă, activele circulante de natura


stocurilor şi a creanţelor nefinanţate pe seama obligaţiilor pe termen scurt. Obligaţiile pe
termen scurt de natura celor faţă de furnizori, salariaţi, bugetul de stat etc, până în
momentul plăţii lor reprezintă o sursă atrasă de finanţare a activelor circulante.

Analiza trezoreriei nete


Trezoreria este definită în numeroase lucrări de specialitate şi în cadrul unor norme
legale.
În Franţa, în diferite contexte, specialiştii au elaborat mai multe definiţii privind
trezoreria:
1. Într-un sens restrâns, ea desemnează totalul lichidităţilor sau
disponibilităţilor întreprinderii;
2. Într-o accepţie mai extensivă, trezoreria include soldurile debitoare la bancă
şi titlurile de plasament care se pot transforma în disponibilităţi.
3. În anii '70 trezoreria netă a fost definită ca diferenţă între fondul de rulment
şi necesarul de fond de rulment şi măsurată ca diferenţă între disponibilităţi şi creditele de
trezorerie.
În literatura de specialitate de la noi din ţară, conceptul de trezorerie se referă la
ansamblul mijloacelor de finanţare sub formă de lichidităţi şi la creditele pe termen scurt
de care dispune un agent economic pentru a putea face faţă plăţilor sale.
Alţi autori definesc trezoreria ca imaginea disponibilităţilor monetare şi
plasamentelor pe termen scurt, la nivelul unei întreprinderi, apărute din evoluţia curentă a
încasărilor şi plăţilor, respectiv din plasarea excedentului monetar.
Trezoreria unui agent economic poate fi considerată punctul său forte. De maniera
în care se vor dirija fluxurile băneşti şi financiare, va depinde în final rezultatul agentului
economic.
Conform Legii contabilităţii nr. 82/1991, contabilitatea trezoreriei asigură evidenţa
existenţei şi mişcării titlurilor de plasament, a disponibilităţilor în conturi la bănci şi în
casă, a creditelor bancare pe termen scurt şi a altor valori de trezorerie. Altfel spus,
trezoreria unui agent economic poate fi privită şi prin prisma operaţiilor de gestiune legate
de: valorile mobiliare de plasament, valorile de încasat, disponibilităţile băneşti şi a altor
valori de trezorerie.
În mod curent, prin trezorerie se înţelege soldul final al ansamblului de fluxuri de
încasări şi plăţi sau excedentul/deficitul de disponibilităţi (Dpb) faţă de creditele de
trezorerie (Crt).
Fluxurile de numerar se prezintă distinct pentru activităţi de exploatare, investiţii şi
finanţare. Fluxurile de numerar generat de activitatea de exploatare permite evaluarea
capacităţii de rambursare, împrumuturi, plata angajaţilor, etc, fără a apela la surse externe
de finanţare. Fluxurile de numerar provenite din activităţi de investiţii şi finanţare arată
măsurile în care cheltuielile au servit la obţinerea resurselor generatoare de venituri şi
fluxuri de numerar. Prezentarea fluxurilor de numerar din aceste activităţi este importantă
în previziunea fluxurilor viitoare din încasări în numerar provenite din emisiune de acţiuni,
plăţi pentru răscumpărare, încasări din emisiunea de titluri de creanţe, ipoteci, obligaţii,
etc.
În practică, trezorerie i-au fost ataşate mai multe noţiuni, ca totalul valorilor de
casă, ansamblul activelor lichide, cel mai frecvent utilizată fiind cea de trezorerie netă. în
această accepţie, trezoreria reprezintă diferenţa dintre activul realizat şi disponibilul, pe de

48
o parte, şi datoriile financiare pe termen scurt, pe de altă parte, respectiv diferenţa dintre
valorile de trezorerie de activ şi valorile de trezorerie de pasiv.
Trezoreria se poate calcula în două modalităţi:
 ca diferenţă între fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment:
TN = FRN - NFR
 ca diferenţă între disponibilităţile băneşti şi creditele de trezorerie:
TN = Dpb-Crt
Trezoreria netă pozitivă este rezultatul echilibrului financiar curent al întreprinderii,
când fondul de rulment este superior necesarului de fond de rulment. Expresia trezorerie
pozitive se regăseşte sub forma disponibilităţilor băneşti în conturi bancare şi în casă şi
investiţiilor pe termen scurt.
Chiar dacă înregistrarea unei trezorerii pozitive pe mai multe exerciţii financiare
demostrează o rentabilitate economică ridicată, nu întotdeauna o trezorerie pozitivă este
semnul unei situaţii favorabile, deoarece scopul întreprinderii nu este obţinerea unei
trezorerii, ci antrenarea resurselor în activităţi eficiente.
Dacă pe termen scurt trezoreria pozitivă înseamnă realizarea echilibrului financiar,
pe termen lung absenţa resurselor stabile folosite pentru acoperirea nevoilor temporare ar
putea semnifica ineficienta utilizării lor cu efecte negative în remunerarea capitalului,
respectiv rambursarea împrumuturilor.

Analiza corelaţiei dintre fondul de rulment şi activele circulante


Pentru analiza echilibrului financiar al firmei, una dintre corelaţiile importante o
constituie cea dintre fondul de rulment ( FR ) şi nevoia de fond de rulment ( NFR ). Nevoia
de fond de rulment ( NFR ) reprezintă activele circulante care trebuie finanţate din fondul
de rulment, iar mărimea sa se poate stabili ca diferenţă între activele circulante (Ac) fără
disponibilităţi şi datoriile curente pe termen scurt (Dts), adică :
NFR = Ac – Dts
Rezultatul acestei comparaţii este plusul sau minusul de fond de rulment.
Trezoreria netă a firmei ( TN ) sau disponibilităţile băneşti ale firmei sde calculează
ca diferenţă între fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment :
TN = FR – NFR
Trezoreria netă poate fi pozitivă, negativă sau egală cu zero.
În unele lucrări de specialitate, îndeosebi din ţările de limbă engleză nevoia de fond
de rulment poartă denumirea de capital de lucru. Capitalul de lucru are aceeaşi funcţie ca
şi fondul de rulment reprezentând volumul de bani necesar pentru a funcţiona firma în
timpul de aşteptare a încasării creanţelor sale, calculându-se pe baza relaţiei :
NFR = Creanţe de încasat (clienţi şi debitori ) + Stocurile de active circulante –
obligaţiile de plată pe termen scurt ( furnizori, creditori ş.a.) = CRI + SAC – Dts
În analiza corelaţiei dintre fondul de rulment şi activele circulante se pot folosi o
serie de rate cum ar fi :
Fondul de rulment FR
1) Rfac  x100 
Active circulante AC
unde :
Rfac – rata de finanţare a activelor circulante
Această rată reflectă proporţia în care fondul de rulment acoperă activele circulante.
Se apreciază că mărimea normală a acestei rate este de cca. 50%.
Fondul de rulment FR
2) Rfs  x100  x100
Stocuri St
unde :

49
Rfs – rata de finanţarea a stocurilor.
Această rată reflectă proporţia în care fondul de rulment finanţează stocurile şi se
consideră o acoperire normală dacă fondul de rulment reprezintă cca. 2/3 din totalul
stocurilor.
Fondul de rulment FR
3) Rfsc  x100  x100
Stocuri plus creantele Stc
în care :
Rfsc – rata de finanţare a stocurilor şi creanţelor
Această rată reflectă raportul dintre fondul de rulment şi mărimea stocuri şi
creanţelor achitate şi necreditate, exprimate prin nevoia de fond de rulment. În mod normal
această rată trebuie să fie > 100.

Analiza lichidităţii, şi solvabilităţii imtreprinderii


Lichiditatea măsoară aptitudinea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor pe termen
scurt şi reflectă capacitatea de a transforma rapid activele circulante în disponibilităţi
(bani). O întreprindere este „lichidă" când resursele degajate de operaţiunile curente ale
exerciţiului îi furnizează suficiente disponibilităţi pentru a face faţă scadenţelor pe termen
scurt.
Pe baza faptului că activele circulante conţin trei elemente (stocuri, cre-anţe şi
disponibilităţi băneşti - inclusiv investiţii financiare pe termen scurt), se pot construi trei
rate de lichiditate patrimonială.

1. Lichiditatea generală (Lg) se calculează ca raport între activele curente şi


datoriile curente:

Active curente
Lg  x100
Datorii curente

2. Lichiditatea curentă sau intermediară, în literatura străină de specialitate, se


întâlneşte şi sub denumirea de lichiditate imediată, având în vedere circulaţia în plin a
titlurilor de credit (cambia şi biletul la ordin). Exprimă capacitatea firmei de a-şi onora
datoriile pe termen scurt din creanţe, investiţii financiare pe termen scurt şi disponibilităţi
băneşti. Este evident faptul că, mijloacele băneşti, precum şi creanţele sunt mai uşor
disponibile pentru stingerea datoriilor decât o unitate de stocuri, de orice tip.

Active curente - stocuri


Lc  x100
Datorii curente

3. Lichiditatea la vedere (imediată), numită şi capacitate de plată, reflectă


capacitatea firmei de a achita datoriile curente, pe baza disponibilităţilor băneşti (inclusiv a
investiţiilor pe termen scurt):

Diponibilitati  Investitii pe termen scurt


Li  x100
Datorii curente

Solvabilitatea constituie aptitudinea întreprinderii de a face faţă.. scadenţelor pe


termen lung şi mediu şi depinde de mărimea datoriilor cu asemenea scadenţe şi de
cheltuielile financiare (costul îndatorării). Ea constituie un obiectiv prioritar al
întreprinzătorului care doreşte să-şi păstreze autonomia financiară şi flexibilitatea gestiunii

50
şi rezultă din echilibrul dintre fluxurile de încasări şi fluxurile de plăţi, dar şi dintr-un fond
de rulment net pozitiv, adică dintr-o bună adecvare între necesarul de finanţare pe termen
lung (în active corporale şi financiare) şi resursele de finanţare cu caracter permanent
(capitalurile proprii şi îndatorarea la termen).
Solvabilitatea întreprinderii se exprimă cel mai des prin intermediul următorilor
indicatori:

1. Rata solvabilităţii generale (Rsg) arată măsura în care activele totale ale firmei
pot acoperi datoriile totale ale firmei.

Activ total
Rsg  x100
Datorii totale

Prin acest indicator se măsoară securitatea de care se bucură firma faţă de bancă şi
creditori. Valoarea critică a acestei rate este de 1,5. In analiză putem distinge următoarele
cazuri:
 o valoare mai mare decât 1,5 a acestei rate semnifică faptul că firma are
capacitatea de a-şi achita obligaţiile băneşti faţă de terţi;
 o valoare situată sub 1,5 evidenţiază riscul de insolvabilitate pe care şi l-au
asumat furnizorii/creditorii de fonduri puse la dispoziţia întreprinderii.

2. Rata solvabilităţii patrimoniale (Rsp) se calculează ca raport între capitalul


propriu şi suma dintre acesta şi creditele totale.

Capital propriu
Rsp  x100
Capital propriu  credite totale

Acest indicator este calculat în cele mai multe situaţii de bănci, în studiile de
bonitate efectuate în cazul solicitării de credite. Valoarea minimă a ratei solvabilităţii
patrimoniale trebuie să se încadreze în limitele 0,3-0,5. De regulă, o rată a solvabilităţii
patrimoniale situată sub 0,3 este apreciată ca riscantă de către finanţatori.

51
CAPITOLUL VI

ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR

6.1. Analiza gestiunii resurselor umane

Munca reprezintă principalul factor al procesului de producţie, de aceea, asigurarea


la timp a întreprinderilor cu forţa de muncă necesară şi folosirea raţională a acesteia,
influenţează hotărâtor nivelul performanţelor economico-financiare înregistrate de agenţii
economici.
Obiectivele principale ale analizei asigurării şi utilizării resurselor umane în
întreprinderile industriale sunt următoarele:
- asigurarea cu personal pe total şi pe categorii;
- situaţia calificării personalului;
- circulaţia şi fluctuaţia forţei de muncă;
- utilizarea timpului de lucru;
- productivitatea muncii şi căile sale de creştere.

6.1.1. Analiza asigurării întreprinderilor cu forţă de muncă

Onorarea obligaţiilor asumate de o societate comercială faţă de diverşi beneficiari


presupune asigurarea cu forţa de muncă necesară din punct de vedere cantitativ, calitativ şi
structural.
Necesarul de personal e în principiu determinat de nivelul şi evoluţia a doi factori:
volumul producţiei (exprimat prin producţia fizică/valorică); eficienţa utilizării
personalului, măsurată cu nivelul productivităţii muncii.
Pentru urmărirea modului de asigurare a întreprinderilor cu forţă de muncă se
foloseşte indicatorul „număr mediu de salariaţi” care reflectă situaţia forţei de muncă pe o
anumită perioadă de timp (lună, trimestru, an).
Datele necesare acestei analize se obţin din:
- situaţii statistice privind forţa de muncă şi de salarizare;
- balanţa mişcării forţei de muncă;
- evidenţa operativă şi statistică la nivelul întreprinderilor;
- proiecte de investiţii.
În vederea analizei asigurării cu forţă de muncă sub aspect cantitativ şi structural
trebuie să se ţină seama de posibilităţile de grupare ale personalului unei întreprinderi în
funcţie de anumite criterii.
Din punct de vedere al legăturii cu activitatea industrială, personalul se poate
împărţi în: personal industrial şi personal neindustrial. În funcţie de rolul deţinut în cadrul
procesului de producţie şi comercializare, personalul se grupează în:
- muncitori;
- personal tehnic-productiv compus din ingineri, subingineri, maiştri,
tehnicieni;
- personal de conducere şi administraţie;
- personal de deservire;
- personal de pază şi pompieri.

52
Întrucât, muncitorii reprezintă forţa de muncă ocupată nemijlocit în procesul de
producţie, o atenţie deosebită trebuie acordată acestei categorii. Astfel muncitorii pot fi
grupaţi :
 în funcţie de raportul faţă de procesul de producţie: - muncitori de bază /
auxiliari;
 în funcţie de nivelul de calificare: - muncitori calificaţi / necalificaţi;
 în funcţie de posibilitatea determinării manoperei pe unitatea fizică /
valorică de producţie: - muncitori direct productivi / indirect productivi.
Structura personalului se apreciază cu ajutorul:
- ponderii categoriilor de personal rezultate din aplicarea criteriului în totalul
salariaţilor (raportul dintre numărul de salariaţi pe categorii şi totalul salariaţilor);
- numărul de salariaţi din alte categorii ce revin la 100 muncitori
(exemplu: numărul de ingineri la 100 muncitori , numărul de personal TESA la 100
muncitori).
Evoluţia structurii salariaţilor se apreciază prin:
- compararea ponderii (greutăţii specifice) diferitelor categorii de personal din
perioada curentă cu cea din perioada precedentă;
- compararea indicilor de modificare a numărului de personal pe categorii cu
indicele pe total salariaţi.
Analiza structurii salariaţilor poate fi aprofundată prin luarea în considerare şi a
altor criterii şi anume: - gruparea după vârstă (grupele de vârstă constituite din intervale
de 3,5,7,10 ani sau alte intervale considerate adecvate activităţii studiate formează
piramida vârstei salariaţilor); - gruparea după vechimea în muncă (se poate utiliza drept
criteriu de grupare: vechimea totală în muncă, vechimea în aceeaşi unitate, vechimea în
aceeaşi profesie, vechimea în post); - gruparea pe sexe.
În cadrul analizei asigurării cu personal sub aspect cantitativ se urmăreşte
modificarea absolută şi procentuală a personalului atât pe total cât şi pe fiecare categorie,
conform relaţiilor:
N  N1  N 0
N1 N
N %   100  100   100
N0 N0
în care: N1 - numărul mediu de personal în anul curent;
N 0 - numărul mediu de salariaţi în anul de bază.
Urmărirea şi analiza modificării numărului de salariaţi se face şi pe categorii,
deoarece aceste modificări nu influenţează în aceeaşi măsură asupra realizării programului
de producţie. Astfel modificarea numărului de muncitori trebuie apreciată prin prisma
evoluţiei indicatorilor ce caracterizează programul de producţie, a tehnicităţii producţiei şi
a organizării producţiei şi a muncii, stabilindu-se în acest sens economia sau depăşirea
relativă conform relaţiei:
N '  N1  N a
în care: N ' - economia sau depăşirea relativă;
N a - numărul mediu admisibil de muncitori.
Numărul mediu admisibil de muncitori se calculează după formula:
Na  N0  IQ
unde: I Q - indicele modificării producţiei.

53
Numărul mediu admisibil reflectă de fapt, numărul de muncitori pe care putea să-i
utilizeze întreprinderea, ţinând seama de modificarea producţiei şi respectându-se nivelul
planificat al productivităţii muncii.
În legătură cu celelalte categorii de salariaţi, trebuie făcută distincţie între
personalul care are legături directe cu producţia, la care modificarea se poate stabili la fel
ca în cazul muncitorilor şi restul personalului, la care se urmăreşte respectarea schemei de
încadrare.
Analiza modificărilor absolute intervenite în numărul muncitorilor se poate adânci
prin studierea modificărilor care au avut loc în cadrul principalelor categorii de muncitori,
pe profesii, calificări, precum şi pe secţii şi locuri de muncă.
Pentru a scoate în evidenţă modificările intervenite în personalul unei întreprinderi,
e necesar să se stabilească şi structura acestuia prin raportarea numărului de personal din
fiecare categorie de personal la totalul personalului din întreprinderea respectivă. La
aprecierea modificărilor intervenite în structura personalului trebuie să se ţină seama de
schimbările care au avut loc în volumul de activitate al întreprinderii, în profilul şi
structura organizatorică a acesteia precum şi în nivelul dotării tehnice.

6.1.2. Analiza calificării personalului

Asigurarea cantitativă şi în structură a resurselor umane trebuie să fie întregită şi


prin asigurarea calitativă a personalului, respectiv a calificării salariaţilor. Pentru analiza
calificării forţei de muncă e necesar să se studieze următoarele aspecte:
- situaţia calificării muncitorilor şi a celorlalte categorii de personal ;
- situaţia concordanţei dintre complexitatea lucrărilor executate şi nivelul calificării
forţei de muncă;
- măsurile luate pentru ridicarea calificării tuturor categoriilor de personal.
Pentru aprecierea nivelului de calificare se folosesc indicatorii: durata medie de
şcolarizare şi coeficientul mediu al calificării.
 
Durata medie de şcolarizare d sc = se calculează ca raport între numărul total de
om-ani şcolarizare şi specializare şi numărul total de personal, după relaţia:

d sc 
 Ns  dsc
Ns
unde: d sc - numărul de ani de şcolarizare şi specializare;
N s - numărul de salariaţi.
Acest indicator arată nivelul mediu de pregătire al personalului, dar prezintă
dezavantajul că ne arată doar o imagine de ansamblu mai mult a nivelului de instruire
generală decât a gradului de calificare.
Coeficientul mediu de calificare K cf  = exprimă categoria medie de încadrare a
muncitorilor şi se calculează ca o medie aritmetică ponderată a numărului de muncitori pe
categorii de calificare cu cifra care indică categoria de încadrare şi numărul total de
muncitori:

K cf 
 N m i  ki
 Nm
unde: N mi - numărul de muncitori din categoria respectivă;
ki - categoria de încadrare;

54
N m - numărul total de muncitori.
În legătură cu calificarea forţei de muncă, trebuie să se studieze o serie de aspecte
care o determină cum ar fi : pregătirea personalului, vechimea în profesie, vechimea totală,
vârsta muncitorilor. Între aceste caracteristici şi calificare există relaţii de directă
proporţionalitate.
În cadrul analizei se urmăreşte şi dacă întreprinderea a fost asigurată cu muncitori
cu calificare corespunzătoare categoriei medii de încadrare a lucrărilor şi operaţiunilor.
Oricare ar fi neconcordanţa între cei doi indicatori se reflectă negativ în activitatea
economică şi financiară a întreprinderii. Dacă într-o anumită perioadă categoria medie a
lucrărilor e mai mare decât coeficientul mediu de calificare a muncitorilor înseamnă că
unele lucrări au fost efectuate de muncitori cu calificare inferioară celei cerute de execuţia
lucrărilor respective, fapt ce poate avea repercusiuni asupra calităţii produselor fabricate şi
a productivităţii muncii. În cazul în care coeficientul mediu de calificare e mai mare decât
categoria medie a lucrărilor înseamnă că se efectuează lucrări cu muncitori cu o calificare
mai mare decât cea necesară , ceea ce presupune o folosire neraţională a acesteia.
Un alt aspect urmărit în cadrul analizei e legat de preocuparea pentru ridicarea
calificării forţei de muncă, de care depinde eficienţa folosirii acesteia, precum şi
problemele privind asigurarea protecţiei sociale şi recalificarea şomerilor.
Efectele calificării, perfecţionării şi creşterii calităţii resurselor de muncă se
manifestă direct în:
- îmbunătăţirea calităţii produselor;
- creşterea productivităţii muncii;
- reducerea consumurilor specifice de materii prime şi materiale;
- exploatarea raţională şi eficientă a utilajelor;
- creşterea veniturilor individuale.
Pentru asigurarea, menţinerea şi adaptarea nivelului de calificare la cerinţele
factorilor care impun calitatea forţei de muncă, se poate acţiona pe următoarele direcţii:
- recrutarea şi încadrarea de personal cu un nivel de calificare concordant cu
cerinţele proceselor tehnologice;
- şcolarizarea prin cheltuieli proprii a viitorului personal în şcoli profesionale,
licee de specialitate, şcoli postliceale de maiştri, universităţi;
- organizarea şi promovarea formelor de calificare prin ucenicie şi practică la
locurile de muncă;
- organizarea de cursuri de reciclare şi perfecţionare în cadrul societăţii
comerciale, pentru toate categoriile de personal;
- perfecţionarea personalului în instituţii de învăţământ şi cercetare
specializate;
- introducerea de examinări şi /sau teste teoretice şi practice periodice pentru
confirmarea pe post şi/sau pentru promovarea personalului pentru toate categoriile de
salariaţi.

6.1.3. Analiza stabilităţii forţei de muncă

Mişcarea personalului /circulaţia acestuia e reprezentată de modificările care


intervin în mărimea personalului unei întreprinderi datorită intrărilor şi plecărilor care au
avut loc în cursul unei perioade de timp.
Mişcarea personalului poate fi determinată de cauze obiective cum ar fi:
modificarea volumului de activitate, modificarea gradului de înzestrare tehnică a
întreprinderii, pensionări, decese, plecări la studii/pentru satisfacerea stagiului militar,

55
precum şi de cauze subiective ca: plecări fără aprobarea întreprinderii, demisii, desfacerea
contractului de muncă pentru absenţe nemotivate şi abateri disciplinare.
Pentru caracterizarea mişcării personalului se pot folosi următorii indicatori:
coeficientul intrărilor; coeficientul plecărilor; coeficientul circulaţiei totale; coeficientul
stabilităţii.
Coeficientul intrărilor Ki  - exprimă raportul dintre numărul de personal intrat(
încadrat, angajat) şi numărul mediu scriptic de personal din perioada analizată:
I
Ki   100
Np
unde: I – numărul de personal intrat;
Ki - coeficientul intrărilor;
N p - numărul mediu scriptic de personal.
Acest indicator arată ponderea personalului nou angajat în total personal şi se poate
calcula pe total personal sau pe categorii de personal utilizând diferite criterii de structurare
a salariaţilor.
Coeficientul plecărilor K p  - se stabileşte ca raport între numărul de personal
plecat din întreprindere şi numărul mediu scriptic de personal, în perioada analizată:
P
Kp   100
Np
unde: K p - coeficientul plecărilor;
P - numărul de personal plecat.
Indicatorul măsoară ponderea în totalul personalului al celor plecaţi din
întreprindere într-o anumită perioadă şi ajută la aprecierea intensităţii ieşirilor de personal.
Coeficientul circulaţiei totale Kc  - se determină ca raport între numărul total de
personal intrat şi plecat într-o perioadă de gestiune şi numărul mediu scriptic de personal:
1 P
Kc   100
Np
unde: K c - coeficientul circulaţiei totale.
Acesta măsoară ponderea mişcării totale a personalului (intrări şi plecări) în totalul
personalului şi se poate calcula pe total salariaţi ,pe categorii de personal sau pe subunităţi
organizatorice ale întreprinderii.
Coeficientul stabilităţii K s  - se poate determina :
a) raport dintre numărul de personal în vechime mai mare de 5ani în întreprindere şi
numărul mediu scriptic (limita de vechime luată în calcul poate fi adaptată în funcţie de
specificul şi particularităţile unităţii);
b) coeficientul stagiului în aceeaşi unitate calculat ca raport între vechimea în
întreprinderea analizată (t) a fiecărui lucrător şi vechimea totală (T) în muncă, exprimată în
ani:

Ks 
t
T
c) vechimea medie în aceeaşi unitate:

V 
Np t
Np

56
Acesta exprimă ponderea personalului cu stabilitatea relativ ridicată, în totalul
personalului şi se poate calcula pe total personal, pe categorii de personal sau pe sectoare
de activitate. Cu cât gradul de stabilitate e mai ridicat se înregistrează efecte pozitive
manifestate prin:
- scăderea frecvenţei acţiunilor de recrutare şi încadrare cu personal;
- creşterea productivităţii şi a eficienţei resurselor de muncă.
Principalele măsuri ce pot fi întreprinse de către agentul economic pentru
stabilitatea forţei de muncă sunt:
- aplicarea principiilor cointeresării materiale;
- îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, de transport şi de locuit;
- crearea unui climat favorabil în colectivele de muncă;
- respectarea normelor de etică;
- îmbunătăţirea activităţii de recrutare, angajare şi promovare.

6.1.4. Analiza utilizării timpului de lucru

Timpul total de lucru al personalului dimensionează nivelul resurselor de muncă


pentru o perioadă de gestiune. Principalele obiective ale analizei utilizării timpului de lucru
se referă la:
- aprecierea disponibilului de resurse umane;
- folosirea deplină şi raţională a timpului de lucru;
- identificarea cauzelor care determină neutilizarea timpului de lucru;
- estimarea efectelor neutilizării timpului de lucru;
- fundamentarea măsurilor şi acţiunilor pentru diminuarea şi eliminarea
pierderilor de timp.
Pentru analiza utilizării timpului de lucru se folosesc datele din balanţa timpului de
lucru al muncitorilor şi al celorlalte categorii de salariaţi.
Principalele categorii de timp utilizate pot fi exprimate în om-zi /om-ore şi sunt
următoarele:
a) Fond de timp calendaristic Tc  - se determină înmulţind numărul mediu al
muncitorilor cu numărul zilelor calendaristice din perioada respectivă (dacă e exprimat în
om-zile) şi se va ţine seama şi de durata legală a zilei de lucru (dacă e exprimat în om-ore):
- în om-zile: Tc  N p  Zc ;
- în om-ore: Tc  N p  Z c  h
în care: Tc - fond de timp calendaristic;
N p - număr de personal;
Zc - număr de zile calendaristice;
h – durata legală a zilei de lucru (durata normală).
b) Fond de timp maxim disponibil ( Td ) – se determină scăzând din fondul de timp
calendaristic timpul aferent concediilor legale de odihnă, a zilelor de repaus şi sărbătorilor
legale.
Td  Tc  to  tl 
în care: Td - fond de timp maxim disponibil;
to - timp aferent concediilor de odihnă;
tl - timp aferent zilelor de repaus şi sărbătorilor legale.

57
c) Fond de timp efectiv lucrat (utilizat) ( Te ) – reprezintă numărul de om-zile / om-
ore efectiv lucrate într-o perioadă de timp, indiferent dacă sunt normale / suplimentare:
Te  Td  Tn
în care: Te - fond de timp efectiv lucrat (utilizat);
Tn - fond de timp neutilizat.
d) Fond de timp neutilizat ( Tn ) – exprimă mărimea pierderilor de timp justificate şi
nejustificate care au avut loc în cursul perioadei de gestiune.
Astfel, între fondul de timp disponibil, cel efectiv lucrat şi cel neutilizat există
următoarele relaţii:
Td  Te  Tn
Tn  Td  Te
Te  Td  Tn
Indicatorul om-zile indică zilele în care muncitorii s-au prezentat la lucru,
indiferent dacă au lucrat ziua întreagă conform duratei legale sau nu au lucrat ziua întreagă,
ori dacă au prestat ore suplimentare. Deci acesta nu ia în calcul pierderile de timp din
cadrul zilei de lucru.
Indicatorul om-ore exprimă mărimea timpului efectiv lucrat, respectiv numărul de
ore în care lucrătorul a fost prezent la lucru.
Pentru a caracteriza gradul de utilizare a timpului de lucru se folosesc următorii
indicatori ai utilizării timpului de lucru:
a) Gradul de folosire a fondului de timp disponibil KTd  - se determină prin
raportarea fondului de timp efectiv lucrat la fondul de timp maxim disponibil:
T
KTd  e  100
Td
În practica întreprinderilor, în cadrul timpului efectiv se înregistrează, în afară de
timpul util consumat pentru obţinerea produselor bune şi o serie de alte elemente de timp
consumat neraţional, ca de exemplu timpul consumat pentru produsele rebutate.
Pentru caracterizarea reală a gradului de utilizare a timpului de lucru e necesar ca
din timpul efectiv să se elimine toate categoriile de timp folosite în mod neraţional.

b) Durata medie a zilei de lucru h - măsoară numărul de ore lucrate în medie pe
zi de un salariat. Nivelul său poate fi comparat cu durata normală a unei zile de lucru,
identificându-se următoarele situaţii:
- h  h , când se lucrează în afara programului normal stabil;
- h  h , se utilizează integral orele normale de activitate;
- h  h , neutilizarea timpului de lucru.
 
c) Gradul de utilizare a numărului mediu de muncitori I N - care se calculează
s

ca raport între numărul mediu al muncitorilor care s-au prezentat efectiv la lucru N e  şi
numărul mediu scriptic din perioada respectivă N s :
Ne
INs   100
Ns
În cadrul analizei se urmăreşte mărimea totală a fondului de timp neutilizat precum
şi structura acestuia. Mărimea timpului neutilizat se poate stabili prin însumarea pierderilor
de timp din întreruperi datorită concediilor medicale, concedii fără plată, învoiri, absenţe
nemotivate, etc.

58
Pierderile de timp pot fi justificate / nejustificate, fapt pentru care trebuie să se
stabilească ponderea deţinută de aceste pierderi pe cauze, în mărimea totală a pierderilor de
timp.
Cauzele neutilizării timpului de lucru disponibil pot fi grupate pe 3 categorii:
 cauze obiective :
- concedii de boală, concedii de maternitate;
- program redus pentru boală / maternitate; concedii pentru studii ;
- cazuri de forţă majoră.
 cauze subiective
- absenţe nemotivate; concedii fără plată;
- nerespectarea programului de lucru (întârzieri, plecări mai devreme);
 cauze datorate conducerii şi organizării:
- întreruperi de zile întregi / în cadrul schimbului generate de:
- lipsa de materii prime, materiale; lipsa de energie, combustibil;
- prelungirea duratelor de execuţie a reviziilor şi reparaţiilor;
- deficienţe de natură organizatorică (dimensionarea loturilor, programare
operativă, pregătirea fabricaţiei);
- greve.
Utilizarea incompletă a timpului de lucru are o serie de consecinţe negative asupra
activităţii întreprinderii, cum sunt:
- diminuarea volumului producţiei; scăderea productivităţii muncii;
- folosirea neraţională a mijloacelor de producţie; prestarea de ore
suplimentare;
- creşterea costului de producţie.
Pentru caracterizarea modului de folosire a forţei de muncă, a timpului de lucru se
poate folosi şi coeficientul de schimburi. Sporirea acestuia duce la obţinerea unor creşteri
însemnate de producţie cu acelaşi capital fix, la economisirea fondurilor de investiţii, la
ridicarea rentabilităţii precum şi la preîntâmpinarea pericolului uzurii morale.
Mărimea coeficientului de schimburi se poate determina:
a) prin raportarea numărului de muncitori care lucrează în toate schimburile la
numărul de muncitori din schimbul cu activitate maximă, care de regulă e schimbul întâi:
N  N 2  N3  N
Ks  1 
N1 N maz
b) prin raportarea timpului efectiv lucrat în toate schimburile exprimat în om-zile /
om-ore, la timpul efectiv lucrat în schimbul cu activitatea cea mai mare:
T T T
Ks  1 2 3 
T
T1 Tmax
Determinarea coeficientului de schimburi în funcţie de numărul de om-ore efectiv
lucrate e cea mai reală, deoarece ţine seama de pierderile de timp înregistrate în cadrul
schimburilor, iar mărimea lui va fi mai mică.
De asemenea, pentru caracterizarea gradului de acoperire a locurilor de muncă, se
calculează coeficientul folosirii locurilor de muncă prin împărţirea numărului de om-zile
lucrate în schimbul cu activitate maximă ( Tmax ) la numărul locurilor de muncă (L), înmulţit
cu numărul zilelor lucrătoare ( Z1 ) din acea perioadă:
T
K l  max  100
L  Z1
Pentru limitarea şi eliminarea pierderilor de timp şi utilizarea cât mai completă a
timpului disponibil trebuie să se acţioneze în următoarele direcţii:

59
- aprovizionarea ritmică cu materii prime şi materiale atât a unităţii cât şi a locurilor
de muncă;
- organizarea judicioasă a producţiei şi a muncii;
- respectarea termenelor (şi reducerea )de efectuare a reparaţiilor şi reviziilor
periodice;
- efectuarea la timp şi de calitate a operaţiilor de întreţinere curente şi reglare pentru
a evita căderile accidentale;
- aplicarea unor măsuri coercitive pentru nerespectarea programului de lucru şi
pentru absenţe nemotivate;
- corelarea veniturilor cu efortul şi rezultatele muncii;
- crearea unui climat de muncă stimulativ;
- stabilirea şi repartizarea sarcinilor pe lucrări astfel încât să se asigure încărcarea
raţională şi completă a timpului disponibil pe un muncitor, etc.

6.1.5. Analiza productivităţii muncii şi a căilor sale de creştere

Productivitatea muncii este unul dintre cei mai importanţi indicatori sintetici ai
eficienţei activităţii economice a întreprinderilor, care exprimă rodnicia cu care este
cheltuită munca vie.
Creşterea productivităţii muncii constituie cel mai important factor de sporire a
volumului producţiei, de reducere a costurilor de producţie şi de creştere a rentabilităţii şi
competitivităţii produselor pe piaţa internă şi externă.
Principalele obiective ale analizei productivităţii muncii sunt:
a) analiza situaţiei generale a productivităţii muncii;
b) analiza efectelor economice ale modificării productivităţii muncii;
c) analiza productivităţii marginale a muncii;
d) analiza căilor de creştere a productivităţii muncii.

Analiza situaţiei generale a productivităţii muncii


Productivitatea muncii se manifestă ca raport între rezultatele activităţii de
exploatare şi comercializare şi consumul total de muncă (producţia pe unitatea de consum
de muncă ) sau ca raport între consumul total de muncă şi rezultatele totale (consum de
muncă pe unitatea de rezultate).
Q T
W  sau t
T Q
în care: W – productivitatea muncii;
Q – volumul producţiei;
T – consumul total de timp de muncă;
t – consumul de timp de muncă pe unitatea de produs.
Deci, nivelul productivităţii muncii exprimă volumul producţiei obţinute într-o
unitate de timp de muncă sau timpul de muncă cheltuit pe unitatea de produs, iar creşterea
productivităţii muncii presupune sporirea volumului producţiei cu aceleaşi cheltuieli de
muncă sau reducerea consumului de muncă pe unitatea de produs.
Între nivelul celor doi indicatori ai productivităţii muncii există un raport de inversă
proporţionalitate, astfel:
1 1
W  ; t
t W
În funcţie de sfera de cuprindere, productivitatea muncii îmbracă două forme:
productivitatea muncii sociale şi productivitatea muncii individuale.

60
Productivitatea muncii sociale exprimă eficacitatea consumului total de muncă vie
şi materializată la nivelul întregii societăţi, în condiţiile sociale de producţie dintr-o
anumită perioadă.
Productivitatea muncii individuale indică eficacitatea cu care este cheltuită forţa de
muncă de către un muncitor sau de un colectiv de lucrători dintr-o secţie, întreprindere sau
ramură în condiţii specifice de înzestrare tehnică, calificare şi intensitate normală a muncii.
Ea arată, de obicei, gradul de economisire a muncii vii şi se măsoară prin timpul de muncă
individual cheltuit pentru producerea unui anumit produs sau prin cantitatea de produse
obţinute de către un muncitor sau de întregul colectiv al secţiei, întreprinderii sau ramurii
respective.
Principalii indicatori ai volumului producţiei utilizaţi în calculul productivităţii
muncii pot fi: producţia exerciţiului, producţia marfă, cifra de afaceri, valoarea adăugată.
Nivelul productivităţii muncii stabilit pe baza indicatorilor valorici ai producţiei industriale
trebuie apreciat prin prisma avantajelor şi deficienţelor pe care le prezintă aceşti indicatori.
În funcţie de unităţile de măsură a timpului de muncă, productivitatea muncii poate
fi orară, zilnică şi anuală. Pentru calcularea productivităţii muncii orare sau zilnice, timpul
de muncă se exprimă în om-ore şi respectiv om-zile, iar în cazul productivităţii anuale, ca
unitate de măsură a timpului de muncă se foloseşte indicatorul „ număr mediu de muncitori
sau de salariaţi ”.
Pentru analiza situaţiei generale a productivităţii muncii exprimată valoric se pot
utiliza următorii indicatori:
- productivitatea muncii anuală;
- productivitatea muncii zilnică;
- productivitatea muncii orară.
Nivelul productivităţii muncii anuale se stabileşte prin raportarea producţiei
exerciţiului, producţiei marfă, cifrei de afaceri sau valorii adăugate la numărul mediu de
personal sau de muncitori:
Q ; Q ;VA; CA
Wa  e f
N p ; Nm
Productivitatea muncii anuale nu evidenţiază influenţa numărului de zile nelucrate
în timpul anului şi pentru a înlătura acest neajuns, este necesar să se determine
productivitatea zilnică.
Nivelul productivităţii muncii zilnice se poate stabili fie prin raportarea producţiei
exerciţiului, producţiei marfă sau a valorii adăugate la numărul total de om-zile lucrate, fie
prin raportarea productivităţii muncii anuale la numărul mediu de zile lucrate de un
muncitor sau o persoană angajată într-un an:
Q ; Q ;VA; CA W
Wz  e f sau Wz  a
z z
în care: z – numărul mediu de zile lucrate într-un an de un muncitor sau o persoană
angajată;
 z – numărul total de om-zile lucrate într-un an de către toţi muncitorii
sau de întregul personal.
Nivelul productivităţii muncii orare se determină fie prin raportarea producţiei
exerciţiului, producţiei marfă, cifrei de afaceri sau valorii adăugate la numărul total de om-
ore lucrate de către toţi muncitorii sau întregul personal, prin raportarea productivităţii
muncii anuale la numărul mediu de ore lucrate de un muncitor sau o persoană angajată
într-un an, sau ca raport între productivitatea muncii zilnice la numărul mediu de ore
lucrate de un muncitor sau o persoană angajată într-o zi:

61
Qe ; Q f ;VA; CA Wa Wz
Wh  ; Wh  ; Wh 
h ha hz
în care: ha – numărul mediu de ore lucrate într-un an de un muncitor sau de o
persoană angajată;
hz – numărul mediu de ore lucrate într-o zi (durata medie a zile de lucru)
de un muncitor sau o persoană angajată;
 h – numărul total de om-ore lucrate de toţi muncitorii sau întregul
personal în perioada analizată.
După determinarea nivelului productivităţii muncii trebuie să se stabilească:
 abaterea absolută a productivităţii muncii:
W  W1  W0
- diferenţa, în mărimi absolute, dintre nivelul productivităţii din perioada curentă
şi cea de bază;
 indicele productivităţii muncii :
W
IW  1  100
W0
- proporţia în care se regăseşte nivelul productivităţii din perioada curentă în
nivelul perioadei de bază;
 abaterea în mărimi relative a productivităţii muncii:
W W  W0
W %   100  1  100
W0 W0
W
W %  IW  100  1  100  100
W0

Analiza factorială a productivităţii muncii se realizează cu ajutorul metodei


substituirilor în lanţ.
Astfel, productivitatea muncii anuală depinde în mod direct de numărul mediu de
zile lucrate de un muncitor sau o persoană angajată, numărul de ore lucrate într-o zi şi de
nivelul productivităţii muncii orare. Aceste legături se exprimă astfel:
Wa  z  Wz
Wz  hz  Wh
Wa  z  hz  Wh
Wa  z  Wz  z  hz  Wh
Măsurarea sensului şi mărimii factorilor:
1. Modificarea numărului mediu de zile lucrate de un muncitor:
Wa  z1  Wz 0  z0  Wz 0   z1  z0   Wz 0
z

2. Modificarea productivităţii muncii zilnice:



WWza  z1  Wz1  z1  Wz 0  z1 Wz1  Wz 0 
2.1. Modificarea numărului mediu de ore lucrate într-o zi:
 
hWz a  z1  hz1  Wh0  z1  hz 0  Wh0  z1 hz1  hz 0  Wh0
2.2.Modificarea productivităţii muncii orare:

WWha  z1  hz1  Wh1  z1  hz1  Wh0  z1  hz1 Wh1  Wh0 

62
Analiza productivităţii marginale a muncii
În urmărirea productivităţii muncii, pe lângă nivelul acestui indicator, stabilit ca o
medie la nivelul unităţii economice, se impune şi analiza eficienţei consumatorilor
suplimentare (marginale) a forţei de muncă şi care se apreciază prin intermediul
productivităţii muncii marginale:
Q
Wm 
T
în care: Wm – productivitatea marginală a muncii;
∆ Q – sporul de producţie determinat de consumul suplimentar de muncă;
∆ T – consumul suplimentar de muncă.
Consumul suplimentar de muncă poate viza sporirea producţiei sau îmbunătăţirea
calităţii produselor şi implicit a cifrei de afaceri şi a valorii adăugate. Se justifică un
consum suplimentar de muncă atunci când ritmul de creştere a producţiei devansează pe
cel al evoluţiei consumului de muncă. În aceste condiţii productivitatea marginală va fi
superioară productivităţii medii a muncii.

Analiza căilor de creştere a productivităţii muncii


Nivelul şi dinamica productivităţii muncii sunt influenţate de o serie de factori
naturali, tehnico-organizatorici, economici, social-politici, psihologici şi structurali.
Căile principale de creştere a productivităţii muncii sunt:
- introducerea progresului tehnic;
- ridicarea calificării forţei de muncă;
- introducerea unor metode moderne de management;
- perfecţionarea stimulării materiale a salariaţilor.
Pentru stabilirea corectă a căilor de creştere a productivităţii muncii este necesar să
se ţină seama de toţi factorii care acţionează asupra nivelului şi dinamicii productivităţii
muncii, precum şi de particularităţile procesului de producţie din fiecare ramură şi
întreprindere.
Introducerea progresului tehnic constituie principala cale de creştere a
productivităţii muncii, de economisire a muncii vii şi materializate în fiecare întreprindere.
În cadrul analizei se urmăreşte situaţia introducerii progresului tehnic sub toate formele
sale precum şi a consecinţelor acestuia. În acest scop trebuie să se studieze situaţia
mecanizării, automatizării şi cibernetizării producţiei, dotarea întreprinderilor cu maşini şi
utilaje de înalt nivel tehnic, precum şi introducerea procedeelor tehnologice avansate.
Situaţia mecanizării producţiei se analizează cu ajutorul gradului de mecanizare
stabilit ca raport între volumul producţiei, lucrărilor sau operaţiilor efectuate mecanizat şi
volumul total de activitate, adică:
Q
Gm  m  100
Qt
în care: Gm - gradul de mecanizare;
Qm - volumul producţiei, lucrărilor sau operaţiilor efectuate mecanizat;
Qt - volumul total de activitate.
O formă superioară de introducere a progresului tehnic o reprezintă automatizarea.
Situaţia automatizării proceselor de producţie se urmăreşte cu ajutorul gradului de
automatizare al producţiei şi al muncii, stabilit ca raport între volumul producţiei obţinută
în mod automatizat Qa  şi volumul total al producţiei fabricate sau ca raport între numărul
de muncitori care lucrează la liniile automatizate Na  şi numărul total al muncitorilor,
adică:

63
Qa N
Gap   100 ; Gam  a  100
Qt Nm
în care: Gap - gradul de automatizare al producţiei;
Gam - gradul de automatizare al muncii.
În mod asemănător, se poate stabili şi gradul de chimizare sau cibernetizare a
producţiei prin raportarea producţiei obţinute prin asemenea procedee la volumul total al
producţiei fabricate.
Introducerea progresului tehnic sub toate formele sale are consecinţe pozitive
asupra activităţii întreprinderilor, concretizată în sporirea producţiei şi a productivităţii
muncii, reducerea timpului de muncă pe unitatea de produs şi a necesarului relativ de
muncitori, reducerea costurilor de producţie, ridicarea rentabilităţii, etc.
Perfecţionarea metodelor de organizare a producţiei şi a muncii reprezintă o cale
importantă de sporire a producţiei şi a productivităţii muncii, chiar şi în condiţiile în care
tehnica şi nivelul înzestrării tehnice a muncii nu se modifică, ceea ce permite economisirea
fondurilor de investiţii.
Perfecţionarea organizării producţiei şi a muncii cuprinde trei laturi principale:
perfecţionarea metodelor de conducere, perfecţionarea managementului producţiei şi
perfecţionarea organizării muncii.
Perfecţionarea metodelor de conducere necesită introducerea metodelor moderne
de conducere şi decizie, perfecţionarea sistemului informaţional, îmbunătăţirea structurii
organizatorice a întreprinderii, delimitarea corectă a competenţelor şi răspunderilor, etc. În
cadrul analizei se pot urmări unele aspecte legate de eficienţa activităţii de conducere, cum
ar fi: mărimea cheltuielilor de conducere, modul de fundamentare a deciziilor, numărul
nivelelor ierarhice şi mărimea ponderii ierarhice, volumul lucrărilor efectuate, cantitatea,
calitatea, circuitul şi costul informaţiilor, etc.
Perfecţionarea managementului producţiei presupune: optimizarea concentrării,
specializării şi cooperării în producţie, îmbunătăţirea pregătirii, programării, lansării şi
urmăririi operative a producţiei, organizarea raţională a fluxului tehnologic şi amplasarea
judicioasă a utilajelor, eliminarea locurilor înguste, a întreprinderilor şi golurilor de
producţie, aprovizionarea ritmică a întreprinderilor, secţiilor şi locurilor de muncă cu
materii prime, materiale, piese de schimb, scule, dispozitive, verificatoare, asigurarea
documentaţiei şi asistenţei tehnice corespunzătoare, organizarea riguroasă a controlului
calităţii producţiei.
Perfecţionarea organizării muncii contribuie la creşterea producţiei şi a
productivităţii muncii prin folosirea deplină şi eficientă a timpului de lucru, prin eliminarea
pierderilor de timp nejustificate, perfecţionarea sistemului de normare a muncii,
organizarea raţională a locului de muncă şi asigurarea unor condiţii optime de muncă în
conformitate cu principiile ergonomiei.
O altă cale importantă de sporire a productivităţii muncii o constituie ridicarea
calificării forţei de muncă şi folosirea eficientă a acesteia.
În cadrul analizei se studiază concordanţa dintre nivelul tehnico-organizatoric al
producţiei cu nivelul de calificare şi folosire a forţei de muncă, măsurile întreprinse pe linia
ridicării calificării şi consecinţele acestora.
Un rol important în sporirea productivităţii muncii revine perfecţionării
cointeresării materiale a salariaţilor. În această direcţie se urmăreşte îmbinarea stimulării
materiale pentru rezultatele obţinute în producţie cu răspunderea materială pentru daunele
provocate în activitatea depusă, perfecţionarea formelor şi metodelor de salarizare, de
premiere, de participare la profit.

64