DREPTUL AFACERILOR

(SUPORT DE CURS)
 Partea I ELEMENTE DE TEORIA
GENERALĂ A DREPTULUI

Capitolul I CONCEPTE DE BAZA PRIVIND DREPTUL

Tema I. Sistemul de ştiinţe sociale. Sistemul ştiinţelor juridice
Tema a II-a. Conceptul dreptului. Dreptul şi statul

Capitolul II PRINCIPII DE DREPT. FUNCTIILE DREPTULUI

Tema I. Principiile dreptului.

Tema a II-a. Funcţiile dreptului.

Capitolul III APLICAREA NORMEI DE DREPT

Tema I. Norma juridică. Aplicarea ei în timp şi spaţiu

Tema a II-a. Sistemul izvoarelor de drept
Tema a III-a. Răspunderea juridică

Partea a II-a DREPTUL AFACERILOR

Capitolul I CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND

DREPTUL AFACERILOR

Tema I. Noţiunea şi utilitatea dreptului afacerilor în sistemele naţionale de drept

Tema a II-a. Izvoarele normative ale dreptului afacerilor

Capitolul II PRINCIPIILE DREPTULUI AFACERILOR

Tema I Principiul libertăţii în comerţ
Tema a II-a Principiul aparenţei în afacerile şi contractele comerciale
Tema a III-a Principiul caracterului oneros al actelor şi operaţiunilor juridice de
natură comercială
Tema a IV-a Principiul concurenţei loiale (oneste) şi normale în afaceri
Tema a V-a Principiul promovării şi protecţiei drepturilor consumatorului

Capitolul III NOŢIUNEA, NOMENCLATURA ŞI OBIECTUL

AFACERILOR
Tema I. Noţiunea de afacere
Tema a II-a. Afacerile calificate normativ - faptele sau actele de comerţ
Tema a III-a. Obiectul şi câmpul afacerilor

2
Capitolul IV SUBIECTELE DREPTULUI AFACERILOR

Tema I. Despre comercianţi în general. Semnificaţiile juridice ale calităţii de

comerciant
Tema a II-a. Regulile comune aplicabile oricărei forme de societate comercială
Tema a III-a. Caracterizarea formelor juridice de societăţi comerciale

3
 ABREVIERI

AGA Adunarea Generală a Asociaţilor/Acţionarilor

Cod com. Codul comercial
Cod civ. Codul civil
LSC Legea societăţilor comerciale
LCC Legea concurenţei comerciale
SA Societatea pe acţiuni
SCA Societatea în comandită pe acţiuni
SCS Societatea în comandită simplă
SNC Societatea în nume colectiv
SRL Societatea în comandită simplă

4
 Partea I ELEMENTE DE TEORIA
GENERALĂ A DREPTULUI

Capitolul I
CONCEPTE DE BAZA PRIVIND DREPTUL
Cuprins:
Obiectiv general
Obiective operaţionale
Tema I. Sistemul de ştiinţe sociale. Sistemul ştiinţelor juridice
Tema a II-a. Conceptul dreptului. Dreptul şi statul
Bibliografie selectivă
Temă de reflecţie
Teste
Răspunsuri şi comentarii la teste

Obiectiv general: Cunoaşterea evoluţiei şi a statutului dreptului în cadrul

sistemului de ştiinţe sociale.
Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind dreptului şi
înţelegerea relaţiei drept - stat.

1. Sistemul stiintelor sociale

Sistemul stiintelor sociale este alcatuit din:
- stiinte de tip nemotetic, care au ca obiect activitatile umane si
stabilesc legile si relatiile functionale corespunzataore. In cadrul
acestor stiinte se utilizeaza experimentul, studiile statistice. Exemple
de astfel de stiinte: economia, psihologia, sociologia, lingvistica
- stiintele istorice care isi propun reconstituirea si interpretarea
trecutului.
- stintele juridice si cele referitoare la conduita oamenilor

2. Sistemul stiintelor juridice

Sistemul stiintelor drepturilui este alcatuit din:
- stiintele juridice istorice - studiaza istoria dreptului dintr-o anumita
tara (istoria dreptului romanesc) si dezvoltarea in plan general a
fenomenului juridic (studierea doctrinelor juridice, a marilor scoli de
drept)
- stiintele juridice de ramura – studiaza fenomene juridice particulare
anumitor ramuri de drept (stiinta dreptului constitutional, penal,
administrativ, comercial). Dreptul unui stat este alcatuit din
numeroase norme si institutii. Acestea formeaza sistemul unitar al
statului respectiv. Acest sistem, la randul sau este alcatuit din
diversitatea ramurilor de drept ce il compun, fiecare ramura de de
drept cu reglementari specifice
- stiintele ajutatoare – criminalistica, medicina legala, statistica
judiciara, logica judiciara. Aceste discipline, nu fac parte din
sistemul stiintei dreptului, dar sunt indispensabile unei bune aplicari
a normelor juridice.
- teoria generala a dreptului studiaza ansamblul dreptului

5
3. Conceptul dreptului
3.1. Etiologia si acceptiunea cuvantului “drept”
Cuvantul “drept” are urmatoarele valente juridice:
- totalitatea regulilor de conduita generale si obligatorii;
- posibilitatea recunoscuta unei persoane de a-si valorifica sau de a-si
apara impotriva tertilor un anumit drept protejat.
- dreptul ca stiinta sau stiinta dreptului - ansamblul de idei, notiuni,
concepte si principii care explica dreptul;
- diferitele drepturi constituite in institutii juridice
Termenul “drept”, cu valentele sale juridice deriva din latinescu “jus” care
inseamna “drept, dreptate, legi”

3.2 Conceptii privind dreptul

Dreptul este indisolubil legat de societate. Se pune atunci problema daca putem
vorbi de drept de atunci de cand a aparut societatea sau daca dreptul a aparut mai
taziu si cand anume.
Romanii credeau in vesnicia dreptului. Ei nu puteau concepe societatea fara drept,
dar nici dreptul fara societate
In evolutia sa de-a lungul timpului, omul a plecat de la o stare de dependenta
totala fata de natura si fata de obiectele inconjuratoare. Ginta, ca forma universala
de organizare a societatii primitive s-a caracterizat prin diviziunea muncii si prin
domnia obiceiului.
Dreptul apare in Orientul Antic. Intre primele legiuiri amintim : Codul lui
Hamurabi (Babilon), Legile lui Manu (India), Codul lui Mu (China)
- Codul lui Hamurabi, dateaza cu 2000 de ani i. h. si contine norme cu
caracter strict juridic si norme morale, religioase. Potrivit lui, legea
trebuie sa aduca binele poporului, trebuie sa-l protejeze pe cel slab
impotriva celui puternic;
- Legile lui Manu, redactate de brahmani, contin pedepse- instrumentul
cel mai important aflat la dispozitia regului cu ajutorul caruia se
implinea misiunea acestuia- dreptatea
- In europa, primele legiuuri au aparut in Spania (legile lui Lycurg, sec
X-IX), in Atena, Legea celor XII Table la romani

3.3. Definitia dreptului

Romanii considerau dreptul “arta binelui si a echitatii”. Cicero intelege ca dreptul
este “o lege adevarata, dreapta ratiune, conforma cu natura, raspandira in toti,
constanta eterna.” El aduce in discutie insasi natura dreptului, concluzionand ca
acesta este mai presus decat ratiunea
Alaturi de el, alti jurisconsulti pun bazele scolii dreptului natural, dezvoltata in
evul mediu de Hugo Grotius. Aceste idei se regasesc in Codul civil francez de mai
tarziu.
Reprezentantii scolii germane considerau dreptul un produs istoric, ceea ce
explica multitudinea si diversitatea conceptiilor juridice de la popor la popor si de
la epoca la epoca.
Potrivit conceptiei socialiste, dreptul este forma pe care o imbraca economicul.
In conceptia americana, dreptul reprezinta una dintre cele mai insemnate cuceriri
ale civilizatiei, pentru ca el ofera protectie contra tiraniei si anarhiei.
Dreptul este ansamblul de reguli asigurate si garantate de stat, care au ca scop
organizarea si disciplinarea comportamnetului uman in principalele relatii din

6
societate, intr-un climat specific manifestari libertatilor, apararii drepturilor
esentiale ale omului.

3.4. Dreptul si statul

Aparitia statului este rezultatul evolutiilor social-istorice. Daca la inceput – in
perioada pre-statala- cel mai important criteriu era legatura de sange, statul a
impus un alt criteriu: teritoriul. In cadrul acestui teritoriu, statul stabileste
legaturile cu cetatenii, isi implementeaza mecanismul si isi exercita suveranitatea.
Un alt element definitori al statului il reprezinta populatia, care se raporteaza la
stat prin legatura de cetatenie- ceea ce fixeaza drepturi si obligatii reciproce.
Un al treilea element care defineste statul este puterea de stat. (forta coerictiva/
forta de constrangere)
Kant considera ca statul legitim este cel care are ca scop apararea drepturilor
inalienabile ale omului si in care politica este subordonata moralei. In conceptia
liberarla, cetateanul este totul. Statul trebuie sa faca legi bune si sa respecte
principiul non-interventiei in treburile private
Inca din perioada Romei antice s-a facut distinctia dintre autoritatea de stat si
puterea de stat. Puterea era a poporului, autoritatea o avea Senatul.
Intr-un stat democratic, puterea emana de la popor si apartine acestuia. Separatia
puterilor in stat, sub forma cunoscuta astazi, apartine lui Montesquieu. Separatia
puterilor – legislativa, executiva si judecatoreasca- nu inseamna lipsa de
colaborare dintre acestea
Pentru realizarea functiilor sale, statul isi organizeaza un sistem de institutii si de
organe care pun in aplicare puterea de stat.
Alte elemente caracteristice statului sunt forma de guvernamant, structura de stat
si regimul politic.
- forma de guvernamant: republica sau monarhie
- structura de stat: state unitare (un singur parlament, un singur guvern,
o singura constitutie, o singura cetatenie), federale (organe de
conducere la nivel de state federate si la nivel federal, impartirea se
face im parti politice autonome)
- regim poitic: regim democratic sau autocratic

Bibliografie selectivă
1. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Editura ALL Beck,
Bucuresti, 2001; 2. Cristea Simona, Eremia Mihail Constantin, Popa Nicolae,
Teoria generală a dreptului, Editura ALL Beck, Bucuresti, 2005.

Temă de reflecţie:
Este Dreptul indisolubil legat de societate?

Teste:
1. Definiţia dreptului.
2. Formele de guvernământ sunt: a) Republica; b) Monarhia; c) Dictatura
militară.

Răspunsuri şi comentarii la teste:

1. Dreptul este ansamblul de reguli asigurate si garantate de stat, care au ca
scop organizarea si disciplinarea comportamnetului uman in principalele relatii
din societate, intr-un climat specific manifestari libertatilor, apararii drepturilor
esentiale ale omului.
2. Răspuns corect: a,b.
7
 Capitolul II
PRINCIPII DE DREPT. FUNCTIILE DREPTULUI

Cuprins:
Obiectiv general
Obiective operaţionale
Tema I. Principiile dreptului.
Tema a II-a. Funcţiile dreptului.
Bibliografie selectivă
Temă de reflecţie
Teste
Răspunsuri şi comentarii la teste

Obiectiv general: Cunoaşterea principiilor dreptului.

Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind funcţiile
dreptului.

1. Principiile dreptului
1.1. Notiunea de principii fundamnetale ale dreptului.
Principiile dreptului sunt idei conducatoare care se regasec in continutul tuturor
normelor juridice. Ele au rolul de a construi sistemul de drept, dar si de a-l
valoriza.
1.2. Prezentarea principiilor fundamentale ale dreptului
1. Asigurarea bazelor legale de functionare a statului. In viziunea acestui
principiu, dobandirea puterii se face pe care legala iar exercitarea acesteia
conform cu legile in vigoare. In statul de drept, se vorbeste despre
principiul potrivit caruia, intinderea puterii se trebuie compensata cu
scurtimea duratei ei. In acest sens trebuie stabilite garantii constitutionale
privind separarea puterilor in stat.
2. Principiul libertatii si egalitatii. Fundamente ale vietii sociale, libertatea
si egalitatea, trebuie sa se regasesca in plan juridic. Nu poate fi egalitate
decat intre oameni liberi si nici libertate decat intre oameni a caror
egalitate este consfintita prin lege.
3. Principiul responsabilitatii Intre responsabilitate si libertate exista o
stransa legatura: libertatea este o conditie esentiala pentru responsabilitate.
4. Principiul echitatii si justitiei

2.Functiile dreptului
2.1. Notiunea functiilor dreptului.
Functiile dreptului sunt acele orientari fundamnetale ale mecanismului de drept.
La implinirea acestor functii participa tot sistemul d e drept si instantele.
2.2.Prezentarea functiilor dreptului
1. Functia de institutionalizare: dreptul, prin normele sale reglementeaza
organizarea exercitarii puterii si incredintarea exercitiului puterii unor
categorii de organe care isi desfasoara activitatea pe unul dintre cele 3
planuri: legislativ, executiv, judecatoresc
2. Functia de conservare, aparare si garantare a valorilor fundamentale ale
societatii. Dreptul ocroteste si garanteaza ordinea constitutionala,
proprietatea, statul si individul. Prin mijloacele sale specifice, apara
societatea in anasamblu si pe fiecare individ in parte impotriva
eventualelor excese.
8
 3. Functia de conducere a societatii. Dreptul este cel mai important
instrument prin care se realizeaza conducerea societatii
4. Functia normativa Atat indivizii, organele statului cat si organizatiile isi
desfasoara activitatea potrivit normelor dreptului.

Bibliografie selectivă
1. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Editura ALL Beck,
Bucuresti, 2001; 2. Cristea Simona, Eremia Mihail Constantin, Popa Nicolae,
Teoria generală a dreptului, Editura ALL Beck, Bucuresti, 2005.

Temă de reflecţie:
Dreptul ocroteste si garanteaza ordinea constitutionala, proprietatea, statul
si individul?

Teste:
1. Definiţi funcţiile dreptului.
2. Principiile dreptului sunt idei conducatoare care se regasec in
continutul: a) anumitor legi; b) tuturor normelor juridice
Răspunsuri şi comentarii la teste:
1. Functiile dreptului sunt acele orientari fundamnetale ale mecanismului de drept.
La implinirea acestor functii participa tot sistemul d e drept si instantele.
2. Răspuns corect: b.

9
 Capitolul III
APLICAREA NORMEI DE DREPT

Cuprins:
Obiectiv general
Obiective operaţionale
Tema I. Norma juridică. Aplicarea ei în timp şi spaţiu
Tema a II-a. Sistemul izvoarelor de drept
Tema a III-a. Răspunderea juridică
Bibliografie selectivă
Temă de reflecţie
Teste
Răspunsuri şi comentarii la teste

Obiectiv general: Cunoaşterea mecanismelor normelor juridice.

Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind sistemul
izvoarelor de drept si problematica răspunderii juridice.

1. Norma juridica
1.1. Definitia normei juridice
O definitie a normei juridice trebuie sa tina seama de urmatoarele carateristici:
- norma juridica este o regula de conduita;
- regula de conduita este obligatorie;
- norma juridica nu se adreseaza unor anume subiecti, ci este generala si
impersonala;
- norma juridica exprima vointa electoratului infatisat de catre organul
legislativ;
- are drept scop asigurarea ordinii sociale;
- poate fi adusa la indeplinire la nevoie, prin forta coercitiva a statului.
Definitie: Norma juridica este o regula de conduita generala, impersonala si
obligatorie care exprima vointa electoratului reprezentat de organul legislativ,
regula al carei scop este asigurarea ordinii sociale si care poate fi adusa la
indeplinire pe care statala, la nevoie, prin constrangere
1.2. Caractere ale normei juridice
1. Norma juridica are caracter general si impersonal. Regula de
drept se aplica unui numar nelimitat de cazuri, se adreseaza nu
unei persoane concrete ci unui grup de subiecti. Drepturile si
obligatiile stabilite prin norma de drept sunt generice.
2. Norma juridica are caracter obligatoriu. Norma juridica
reprezinta o dispozitie obligatorie a puterii. Obligativitatea
normei juridice are rol esential in asigurarea ordinii de drept
3. Norma juridica este o norma tipica. Norma juridica
formuleaza modelulu, tipul de conduita, trecand peste
difernetele individuale care apar in relatiile sociale.Norma de
drept extrage ceea ce este esential si comun dintr-un manunchi
de relatii sociale.
4. Norma juridica contine in ea un raport intre oameni. Acest
caracter rezida in aceea ca norma juridica, privita la regula de
conduita generala si obligatorie reglementeaza o relatie intre
oameni, intr-un cadru organizat.

10
1.3. Aplicarea in timp si spatiu a normei juridice
Ca orice proces complex, aplicarea dreptului se realizeaza in mai multe etape:
- stabilirea starii de fapt. In aceasta faza prezinta interes : cunoasterea
circumstantelor cauzei, cercetarea imprejurarii in care s-a produs;
- slegerea normei de drept aplicabile, faza care implica stabilirea normei
sau normelor aplicabile, analiza situatiei de fapt;
- interpretarea normelor juridice;
- elaborarea si emiterea actului de aplicare a dreptului.
Actul de aplicare a dreptului are urmatoarele trasaturi:
- subiecte concrete;
- obiect concret
- forme variate
Legile actioneaza concomitent sub trei aspecte:
- au o anumita durata, ceea ce se numeste “aplicarea in timp a legii”;
- pe un anumit teritoriu, ceea ce se numeste “aplicarea in spatiu a legii”
- cu privire la anumite persoane

1.3.1. Aplicarea normelor juridice in timp

Sub acest aspect, prezinta importanta urmatoarele aspecte:
- legile se succed, o lege nu poate fi vesnica;
- legile au o anumita durata de actiune, cuprinsa intre momentul intrarii
in vigoare a legii si momentul in care aceasta este abrogata.
Regula: Momentul intrarii in vigoare al unei legi este momentul publicarii ei in
Monitorul Oficial sau la o data ulterioara prevazuta in textul de lege.
Principiile care guverneaza aplicarea legii in timp sunt:
a. principiul neretroactivitatii legii noi;
b. principiul aplicarii immediate a legii noi.
a. Principiul neretroactivitatii legii este regula potrivit careia o lege se aplica
numai pentru situatii ce se ivesc dupa intrarea ei in vigoare, nu si pentru
situatii anterioare. Constitutia dispune ca legea produce efecte doar pentru
viitor, cu exceptia legii penale mai blande.
b. Principiul aplicarii imediate a legii mai noi este principiul potrivit caruia
de indata ce a fost adoptata, legea noua se aplica tuturor situatiilor ivite
dupa intrarea lor in vigoare. Legea veche nu se mai aplica.
Exceptii de la cele doua principii:
- retroactivitatea legii noi - aplicarea legii noi pentru situatii anterioare
adoptarii ei. Aceasta exceptie se plica doar daca este expres prevazuta
in lege.
- Ultraactivitatea legii vechi – aplicarea, inca o perioada, a legii vechi,
desi a intrat in vigoare legea noua, daca se acest lucru se prevede
expres in lege.
Incetarea actiunii unei legi are loc prin abrogare, ajungere la termen si cadere in
desuetudine.
Abrogarea poate fi:
- expresa cand in textul actului nou se precizeaza ca actul vechi este
abrogat
- indirecta cand nu se nominalizeaza textul de lege abrogat, dar se
prevede expres ca actele contrare se abroga
- tacita cand abrogarea, fara a fi expresa reiese din noua reglementare,
diferita fata de cea existenta pana la cel moment dat.

11
Legile cu temen sunt cele in al caror text legiuitorul a introdus o data, un temen
pana la care ele sunt valabile. In momentul in care aceste texte de lege ajung la
temen, actiunea lor inceteaza, fara a mai fi nevoe de interventia unui alt text de
lege
Caderea in desuetudine. Se admite ca o lege cade in desuetudine atunci cand au
incetat ratiunile pentru care a fost adoptata.

1.3.2. Aplicarea normei juridice in spatiu si asupra persoanei

Aplicarea legii in spatiu trebuie analizata sub doua aspecte:
- aspectul intern
- aspectul international
Sub aspect intern, aplicarea legii nu ridica probleme semnificative, intrucat actele
care emana de la organele centrale de stat se aplica pe tot teritoriul tarii, iar cele
care mana de la un organ local, se aplica in limitele unitatii administrativ-
teritoriale respective. Aceasta se poate concluziona in principiul “teritorialitatii”.
Aspecte ale aplicarii legii nationale in spatiul international.
In acest caz, principiul care guverneaza este principiul teritorialitatii legii, adica
legea se aplica pe teritoriul statului al carui organ legislativ a promulgat-o. De la
acest principiu exista urmatoarele exceptii:
- legea nu se aplica pe teritoriul statului respecriv in privinta unor
categorii de persoane straine si asupra bunurilor acestora (persoanele
care beneficiaza de imunitate diplomatica, reprezentantele consulare si
ambasadele)
- legea unui stat urmareste pe cetatenii statului respectiv atunci cand ei
isi au domiciliul sau resedinta pe teritoriul altui stat.

1.3.3. Aplicarea normelor juridice asupra persoanelor

Actiunea normelor juridice asupra persoanelor nu se infaptuieste unitar,
intotdeauna la fel, fata de toti subiecti de drept.
- existe norme care se aplica atat persoanelor fizice cat si persoanelor
juridice;
- legi care se aplica doar persoanelor fizice (codul familiei);
- legi care se aplica doar persoanelor juridice;
- legi care se aplica doar anumitor categorii de subiecti de drept (legea
personalului didactic, prevederile colegiului medicilor);
- legi care se aplica unei singure persoane, dar nu in calitate de persoana
fizica, ci in calitate de detinator al unei functii. (alegerea, validarea
mandatului Presedintelui)

2. Izvoarele dreptului
2.1. Notiunea de izvor de drept
Prin izvor de drept se intelege forma specifica de exprimare a normelor juridice,
respectiv actul normativ in care sunt cuprinse normele juridice. etc

2.2. Prezentarea izvoarelor dreptului

2.2.1. Obiceiul reprezinta cel mai vechi izvor de drept. Ca regula sociala, el
precede derptul. Nu toate obiceiurile dintr-o societate, intr-o anumita etapa, ci
numai acelea care:
- sunt incorporate inr-o norma oficiala;
- este invocat de catre parti ca norma de conduita in fata unei instante,
iar instanta il considera o regula de drept.

12
Pentru ca un obicei sa poata avea valoare juridica, trebuie sa indeplineasca
urmatoarele conditii:
- obiceiul sa constea intr-o practica veche si incontestabila;
- regula sa aiba un caracter obligatoriu

2.2.2. Doctrina este stiinta juridica. Ea cuprinde analizele, investigatiile si

interpretarile facute de specialisti fenomenului juridic. Doctrina are in prezent un
rol important in cunosterea fenomenului judiciar, in cunosterea si interpretarea
relatiilor sociale, in aplicarea corecta a legii, dar ea nu poate fi considerata izvor
de drept. Doctrina a putut fi izvor de drept in special la romani si in Evul mediu;
in prezent ea a incetat sa mai aiba aceasta considerare.

2.2.3. Practica judiciara si precedentul judiciar

Jurisprudenta sau practica judiciara este data de totalitatea hotararilor judecatoresti
pronuntate de catre instantele de toate gradele, pe baza interpretarii si pentru
aplicardea legii.
In dreptul romanesc, jurisprudenta nu are calitatea de izvor de drept, dar ea se
caracterizeaza prin tendinta de a aplica unitar legea.

2.2.4. Contractul normativ

Contractul ca act juridic civil bilateral este “acordul intre doua sau mai multe
persoane in scopul de a produce efecte juridice adica a naste, modifica transmite
sau stinge raporturi juridice.”
Atunci cand acest contrac tcontine reguli de conduita, adica reglementari cu
caracter general, el poarta numele de contract normativ si este izvor de drept. De
exemplu:
- in dreptul constitutional, in materia organizarii si unctionarii structurii
federative a statelor (consensul statelor pentru formarea federatiei);
- in dreptul muncii – contractul colectiv de munca, deoarece prin
continutul sau stabileste reguli de conduita generale si obligatorii

2.2.5. Actul normativ

Legea. In sens restrans, termenul desemneaza actul normativ care emana de la
Parlament. Cea mai mare forta juridica o au Costitutia si legile constitutionale.
- Constitutia –legea fundamentala a statului, contine un sistem de
principii juridicecu forta superioara. Aceste principii privesc
organizarea de stat (forma, regim politic), drepturile si libertatile
fundamentale ale omului, principale organe de conducere ale statului
- legile constitutionale – sunt cele de revizuire a Constitutiei.
a) legea organica are forta juridica dupa Constitutie si legile constitutionale.
Are ca obiect de reglementre: sistemul electoral; organizarea si
functionarea partidelor politice, organizarea Guvernului, regimul starii de
urgenata si starii de asediu’ statutul functionarului public, organizarea
generala a invatatmantului, organizarea si desfasurarea referendumului,
organizarea administratiei locale etc
b) legile - au forta juridica dupa Constitutie, legi constitutionale si legi
organice. Elel pot fi legi de sinteza (coduri)
c) decretele- legi - sunt izvoare de drept in masura in care contin reguli de
conduita. Sunt elaborate in situatii exceptionale. (ex decretele-legi
elaborate de catre CPUN dupa 1989, pana la alegerea Adunarii
Constituante)

13
 d) decretul - de obicei are caracter individual, deoarece solutioneaza o
situatie concreta. In situatii exceptionale, poate fi izvor de drept, daca
contine norme de conduita generale si obligatorii. Decretul este supus
ratificarii de catre Parlament.
e) hotararile si ordonantele de guvern
- hotararile se emit pentru organizarea executarii legilor;
- ordonantele : obisnuite si de urgenta
f) alte acte normative

3. Divizarea dreptului in drept public si drept privat

Divizarea dreptului in drept public si drept privat isi are originea in dreptul roman.
In viziunea romanilor:
- dreptul public se referea la interesele statului roman;
- dreptul privat se referea la interesele diferitelor persoane.
In dreptul public intern intra: dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul
muncii, dreptul financiar, dreptul penal.
Obiectul de reglementare juridica al ramurilor care intra in dreptul public intern il
constituie:
- relatiile din domeniul organizarii puterilor publice;
- distribuirea competentelor in stat;
- forma statului
- organizarea puterii executive la nivel central si local;
- relatiile de munca si protecte sociala
- relatiile financiar bancare
In dreptul privat intern intra: dreptul civil, dreptul comercial. In cazul dreptului
privat, relatiile iau nastere intre particulari. De regula, dreptul civil este considerat
drept general in raport cu celelalte ramuri.
Dreptul public se refera la guvernanti, in vreme ce dreptul privat se refera la
guvernati. In dreptul public, organele de stat apara drepturile subiective din oficiu,
in vreme ce in cazul dreptului privat, doar sesizarea partii interesate conduce la
apararea drepturilor subiective

3. Răspunderea juridică
Comportamentul uman are o sfera diversa de manifestare dar, cu toata
complexitatea comportamentului, omul se raporteaza la unele principii, norme,
valori in limitele a ceea ce el considera a fi bine-rau, permis-nepermis, drept-
nedrept, licit-ilicit.

La momentul stabilirii optiunii individului pentru o anumita conduita (din toate

cele posibile) se declanseaza mecanismul constituirii raspunderii sale sociale.
Aceasta se datoreaza capacitatii sale rationale de a opta pentru un anumit
comportament, stiind, sau trebuind sa stie ca fapta sa se inscrie sau nu in limitele
principiilor generale acceptate, si va trebui sa suporte consecintele pentru conduita
sa negativa.

Raspunderea juridica este forma cea mai grava a raspunderii sociale si se

caracterizeaza prin:
- are, intotdeauna, ca temei incalcarea sau nerespectarea unei norme de drept;
- este, intotdeauna, legata de activitatea exclusiva a unor organe de stat care
au competenta de a constata in mod oficial nerespectarea sau incalcarea normei de

14
drept, de a aprecia gradul de vinovatie si de a stabili si aplica sanctiunea prevazuta
de norma juridica;
- este o raspundere general-obligatorie, izvorand din imperativitatea dreptului
si capacitatea coercitiva a aparatului de stat de a interveni si aplica, la nevoie,
constrangerea juridica;
- consecintele raspunderii juridice sunt deosebit de grave, putand antrena
chiar sanctiuni privative de libertate sau (in unele state) pedeapsa capitala;
- stabilirea concreta a raspunderii juridice nu este un act sau demers strict
juridic, ci cu valoare multipla (in actul de tragere la raspundere juridica se
concentreaza evaluari nu doar de ordin strict juridic, ci si de ordin moral, social,
economic, etc.)

Raspundere juridica reprezinta un complex de drepturi si obligatii conexe,

prevazute de normele juridice, drepturi si obligatii ce iau nastere ca urmare a
savarsirii unei fapte ilicite si care constituie cadrul de realizare a constrangerii de
stat, adica de aplicare a sanctiunii.
Principiile raspunderii juridice
In literatura juridica sunt delimitate mai multe principii, dar sunt consacrate patru:

1. Principiul raspunderii pentru fapte savarsite cu vinovatie - in baza sa, oricarui

subiect de drept i se poate aplica o sanctiune numai atunci cand este vinovat de
nerespectarea unei norme si numai in limitele vinovatiei sale. Vinovatia consta in
nerespectarea de catre subiect a prescriptiilor normei, incalcand, prin conduita sa,
interesele ocrotite de catre aceasta (stiind sau nestiind ca prin comportamentul sau
contravine acestor interese);

2. Principiul raspunderii personale- raspunderea juridica actioneaza in mod

direct numai fata de persoana vinovata de savarsirea faptei ilicite, iar intinderea
raspunderii juridice este stabilita in functie de circumstantele personale ale
autorului faptei. In virtutea acestui principiu functioneaza regula conform careia
numai cel care a comis o incalcare a legii este pasibil de raspundere, iar penrtu o
singura fapta ilicita se poate aplica o singura pedeapsa si o singura data. De la
acest principiu - exceptii: raspunderea in mod solidar cu altul; raspunderea pentru
fapta altuia (raspunderea indirecta, reglementata de art. 1000 C. civ. pentru
prejudiciile produse de copiii minori - raspunderea parintilor; raspunderea pentru
prejudiciul pricinuit de bunuri -raspunderea proprietarului; raspunderea
comitentilor pentru faptele prepusilor lor, raspunderea institutorilor si artizanilor
pentru prejudiciile pricinuite de elevii pe care-i au sub supraveghere)

3. Principiul justetei sanctiunii - presupune o corecta corelare a gravitatii faptei

cu sanctiunea aplicata, astfel incat sanctiunea aplicata sa fie proportionala cu
fapta; de aici necesitatea alegerii corecte a normei ce se aplica si necesitatea
individualizarii corecte a faptei si sanctiunilor;

4. Principiul celeritatii tragerii la raspundere - in virtutea acestuia, persoanelor

ce se fac vinovate de savarsirea unor fapte ilicite trebuie sa li se aplice sanctiunile
cat mai rapid posibil dupa savarsirea faptelor, pentru ca sanctiunile sa-si atinga
scopul urmarit, atat fata de faptuitor, cat si scopul reparatoriu educativ si preventiv
(fata de societate). Trecerea unui timp mai lung poate duce la neincredere in
aplicarea legii, recidiva, prescriptia faptelor.

Elementele si conditiile raspunderii juridice

15
Pentru existenta raspunderii juridice este necesara intrunirea cumulativa a
urmatoarelor elemente:
- existenta subiectului raspunderii juridice;
- existenta unei conduite ilicite a subiectului;
- existenta vinovatiei;
- existenta unei legaturi de cauzalitate intre fapta ilicita si rezultatul daunator.

1. Subiectele raspunderii juridice - pot fi persoane fizice si persoane juridice.

Pentru ca o persoana fizica sa devina subiect al raspunderii juridice, trebuie sa fie
indeplinite doua conditii: sa aiba capacitatea de a raspunde si sa actioneze in mod
liber. Capacitatea de a raspunde implica in primul rand discernamantul, respectiv,
capacitatea persoanei de a intelege, si de a voi, respectiv complexul de atribute
normale cu care este inzestrat individul sanatos mental si maturitatea sa.
Capacitatea de a raspunde presupune si un complex de atribute juridice, adica
existenta unor drepturi si obligatii stabilite prin normele de drept, pentru a fi
dobandite sau impuse celor ce incalca normele de drept.
Capacitatea de a raspunde este o forma a capacitatii juridice, alaturi de capacitatea
de folosinta, de exercitiu, de a mosteni, electorala, etc.

Capacitatea juridica se defineste ca aptitudinea generala si abstracta, stabilita de

lege in functie de varsta si discernamantul persoanei de a dobandi sau exercita
drepturi si obligatii intr-un raport juridic , adica de a fi titulare de drepturi si
obligatii.
Libertatea de a actiona - ca o conditie a raspunderii juridice, inseamna a actiona in
cunostinta de cauza, de a actiona pe baza unei decizii neviciate si neconstrans de
altcineva sau altceva, asupra alegerii caii de urmat sau a modului de actiune in
directia scopului ilicit propus, urmarit si acceptat.
Subiectele colective (institutii, organizatii, organe de stat, autoritati publice,
fundatii, societati comerciale, regii autonome) pot deveni persoane juridice in
baza unor proceduri legale. Acestea pot raspunde numai civil si administrativ, (nu
pot raspunde penal sau disciplinar). Raspund, in schimb, sub toate formele,
persoanele fizice cuprinse in persoanele juridice.

2. Conduita ilicita-cauza a declansarii raspunderii juridice.

Prin conduita omului se intelege un ansamblu de fapte ale individului aflate sub
controlul vointei si ratiunii sale.
Conduita umana poate fi licita sau ilicita prin raportare la prevederile normei de
drept.
Conduita ilicita poate sa constea intr-o actiune sau inactiune contrara prevederilor
normelor juridice; acestea apartin unei persoane care are capacitatea de a raspunde
de faptele sale.
Actiunea consta intr-un numar de acte materiale contrare normelor; ea este o
vointa directionata, exteriorizata a subiectului.
Prin normele prohibitive se stabileste ceea ce este interzis, in timp ce prin normele
onerative se indica conduita obligatorie, intelegandu-se ca prin orice actiune
contrara acesteia sunt incalcate dispozitiile normelor in vigoare. Prin normele
permisive se accepta o anumita conduita, in limitele permise de lege.
Inactiunea consta dintr-o abtinere a persoanei de a face ceva, retinerea de la o
actiune la care ar fi fost obligata, o neindeplinire a unor fapte stabilite de lege.
Omisiunea este in acest caz, un act constient si voluntar de a nu face ceea ce
trebuie sa faca, in virtutea cerintelor stabilite in norma juridica.

16
3. Vinovatia - conditie a raspunderii juridice
Vinovatia este starea subiectiva ce caracterizeaza pe autorul faptei ilicite in
momentul incalcarii normelor de drept; ea consta in atitudinea psihica si de
constiinta negative fata de interesele si valorile sociale protejate de normele de
drept.
Formele in care apare vinovatia sunt intentia si culpa (definite si de art. 19 C.
pen.).
Intentia- forma vinovatiei, prin care actiunea ilicita este orientata in mod voit,
deliberat, spre a produce efectul dorit. Ea presupune:
- cunoasterea caracterului antisocial al faptei;
- acceptarea urmarilor ei negative;
- dorinta subiectului de a obtine realizarea scopului ilicit.
Conditia pentru raspundere- exteriorizarea intentiei.
Culpa -forma usoara a vinovatiei in care autorul faptei ilicite nu prevede
consecinta faptelor sale, desi trebuia sa le prevada sau, prevazandu-le, spera in
mod superficial ca acestea nu se vor produce. Deci, culpa nu contine dorinta
realizarii scopului nemijlocit ilicit ci acceptarea posibilitatii sau riscului producerii
lui. Pentru faptele savarsite din culpa, raspunderea juridica este mai usoara.

4. Legatura cauzala dintre fapta ilicita si rezultatul daunator.

Apare ca raport cauzal intre cauza si efect; cauza, fiind fenomenul care genereaza,
produce efectul. Se distinge de conditie - complex de imprejurari care favorizeaza
sau franeaza evolutia cauzei spre efect.
care favorizeaza sau franeaza evolutia cauzei spre efect.

Formele raspunderii juridice

a) raspunderea penala
b) raspunderea civila
c) raspunderea contractuala in relatiile de munca

RASPUNDEREA PENALA

Raspunderea penala este cea mai grava forma a rapundereii juridice si aparare ca
urmare a savarsirii unei fapte prevazute de legea penala (infractiune)
Pentru a putea fi atrasa raspunderea trebuie indeplinite cumulativ urmatoarele
conditii:
- savarsirea unei fapte prevazute de legea penala;
- vinovatie;
- legatura de cauzalitate intre fapta si consecinta;
- existenta subiectului raspunderii juridice
Pedepsele prevazute in Codul Penal
1. pedespse principale: detentiunea pe viata, privarea de libertate
si amenda penala
2. pedepsele complimentare si pedepsele accesorii
- interzicerea unor drepturi (dreptul de a alege si de a fi ales, dreptul de a
indeplini o functie, de a exercita o profesie, drepturile parintesti etc)
- degradarea militara
3. Masurile de siguranta sunt:
- obligarea la tratament medical;
- internarea medicala;
- interzicerea de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie, o
meserie ori o alta ocupatie;

17
 - interzicerea de a se afla In anumite localitati;
- expulzarea strainilor;
- confiscarea speciala;
- interdictia de a reveni In locuinta familiei pe o perioada
determinata

Cauzele care Inlatura caracterul penal al faptei:

- Legitima aparare
Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita In stare de
legitima aparare.
Este In stare de legitima aparare acela care savarseste fapta pentru a Inlatura un
atac material, direct, imediat si injust, Indreptat Impotriva sa, a altuia sau
Impotriva unui interes obstesc, si care pune In pericol grav persoana sau drepturile
celui atacat ori interesul obstesc.
Se prezuma ca este In legitima aparare, si acela care savarseste fapta pentru a
respinge patrunderea fara drept a unei persoane prin violenta, viclenie, efractie
sau prin alte asemenea mijloace, Intr-o locuinta, Incapere, dependinta sau loc
Imprejmuit ori delimitat prin semne de marcare.
Este de asemenea In legitima aparare si acela care din cauza tulburarii sau
temerii a depasit limitele unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si cu
Imprejurarile In care s-a produs atacul.
- Starea de necesitate
Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita In stare de
necesitate.
Este In stare de necesitate acela care savarseste fapta pentru a salva de la un
pericol iminent si care nu putea fi Inlaturat altfel, viata, integritatea corporala sau
sanatatea sa, a altuia sau un bun important al sau ori al altuia sau un interes
obstesc.
Nu este In stare de necesitate persoana care In momentul cand a savarsit fapta
si-a dat seama ca pricinuieste urmari vadit mai grave decat cele care s-ar fi putut
produce daca pericolul nu era Inlaturat.
- Constrangerea fizica si constrangerea morala
Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita din cauza
unei constrangeri fizice careia faptuitorul nu i-a putut rezista.
De asemenea, nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala,
savarsita din cauza unei constrangeri morale, exercitata prin amenintare cu un
pericol grav pentru persoana faptuitorului ori a altuia si care nu putea fi Inlaturat
In alt mod.
- Cazul fortuit
Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, al carei rezultat este
consecinta unei Imprejurari care nu putea fi prevazuta
- Iresponsabilitatea
Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca faptuitorul, In
momentul savarsirii faptei, fie din cauza alienatiei mintale, fie din alte cauze, nu
putea sa-si dea seama de actiunile sau inactiunile sale, ori nu putea fi stapan pe
ele.
- Betia
Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca faptuitorul, In
momentul savarsirii faptei, se gasea, datorita unor Imprejurari independente de
vointa sa, In stare de betie completa produsa de alcool sau de alte substante.
Starea de betie voluntara completa produsa de alcool sau de alte substante nu
Inlatura caracterul penal al faptei.

18
- Minoritatea faptuitorului
Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita de un minor
care la data comiterii acesteia nu Indeplinea conditiile legale pentru a raspunde
penal.
- Eroarea de fapt
Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, cand faptuitorul, In
momentul savarsirii acesteia, nu cunostea existenta unei stari, situatii sau
Imprejurari de care depinde caracterul penal al faptei.
Nu constituie o circumstanta agravanta Imprejurarea pe care infractorul nu a
cunoscut-o In momentul savarsirii infractiunii.
Necunoasterea sau cunoasterea gresita a legii penale nu Inlatura caracterul
penal al faptei.

Cauzele care Inlatura raspunderea penala sau consecintele condamnarii

- Amnistia Inlatura raspunderea penala pentru fapta savarsita. Daca
intervine dupa condamnare, ea Inlatura si executarea pedepsei pronuntate, precum
si celelalte consecinte ale condamnarii. Amenda Incasata anterior amnistiei nu se
restituie.
Amnistia nu are efecte asupra masurilor de siguranta, masurilor educative si
asupra drepturilor persoanei vatamate.
- Gratierea are ca efect Inlaturarea, In totul sau In parte, a executarii
pedepsei ori comutarea acesteia In alta mai usoara.
Gratierea are efecte si asupra pedepselor a caror executare este suspendata
conditionat. In acest caz, partea din termenul de Incercare care reprezinta durata
pedepsei pronuntate de instanta se reduce In mod corespunzator. Daca
suspendarea conditionata este revocata sau anulata, se executa numai partea de
pedeapsa ramasa negratiata.
Gratierea nu are efecte asupra pedepselor complimentare, afara de cazul cand se
dispune altfel prin actul de gratiere. Gratierea nu are efecte asupra masurilor de
siguranta si masurilor educative.
- Prescriptia
- Lipsa plangerii prealabile si Impacarea partilor. In cazul infractiunilor
pentru care punerea In miscare a actiunii penale este conditionata de
introducerea unei plangeri prealabile de catre persoana vatamata, lipsa
acestei plangeri Inlatura raspunderea penala.

Raspunderea civila

Formele raspunderii civile

- Raspunderea civila contractuala este indatorirea debitorului unei
obligatii nascute dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat
creditorului sau prin faptul neexecutarii in sens larg a prestatiei
datorate, adica:
1. executarea obligatiei cu intarziere;
2. executarea necorespunzatoare a obligatiei
3. neexecutarea propriu-zisa totala sau partiala a obligatiei
contractuale
- Raspunderea civila delictuala
Raspunderea civila delictuala este obligatia unei persoane de a repara prejudiciul
cauzat altuia printr-o fapta ilicita extracontractuala sau, dupa caz, prejudiciul
pentru care este chemata prin lege sa raspund
1. raspunderea pentru fapta proprie;

19
 2. raspunderea pentru fapta altei persoane
- tutorele raspunde pentru fatap minorului aflat sub tutela sa;
- angajatorul raspunde pentru faptele angajatilor aflati in timplu
programului de lucru si in legatura cu functia pe care o detin;
- proprietarul raspunde pentru fata animalelor aflate in proprietatea sa;
- proprietarul raspunde pentru ruina edificiilor

Raspunderea disciplinara in dreptul muncii

Angajatorul dispune de prerogativa disciplinara, avand dreptul de a aplica, potrivit
legii, sanctiuni disciplinare salariatilor sai ori de cate ori constata ca acestia au
savarsit o abatere disciplinara
Sanctiunile disciplinare pe care le poate aplica angajatorul In cazul In care
salariatul savarseste o abatere disciplinara sunt:
a) avertismentul scris;
b) suspendarea contractului individual de munca pentru o perioada ce nu poate
depasi 10 zile lucratoare;
c) retrogradarea din functie, cu acordarea salariului corespunzator functiei In care
s-a dispus retrogradarea, pentru o durata ce nu poate depasi 60 de zile;
d) reducerea salariului de baza pe o durata de 1-3 luni cu 5-10%;
e) reducerea salariului de baza si/sau, dupa caz, si a indemnizatiei de conducere pe
o perioada de 1-3 luni cu 5-10%;
f) desfacerea disciplinara a contractului individual de munca.
In cazul In care, prin statute profesionale aprobate prin lege speciala, se stabileste
un alt regim sanctionator, va fi aplicat acesta.
1. Furtul simplu – insusirea unui bun mobil aflat in posesia sau detentia altei
persoane cu scopul de a-l folosi pe nedrept. Se considera furt si cazul in
care bunul apartine faptuitorului dar la momentul faptei acel bun era in
posesia legitima a altei persoane (poate face obiect al inractiunii de furi
chiar si un bun furat)
2. Furtul calificat - Furtul este calificat daca este fapta este savarsita intr-una
din urmatoarele imprejurari:
- de doua sau mai multe persoane impreuna;
- de o persoana avand asupra sa o arma sau o substanta narcotica;
- de catre persoana mascata, dechizata sau travestita;
- asupra unei persoane aflate in imposibilitate de a se apara;
- intr-un loc public;
- intr-un mijloc de transport in comun;
- in timpul noptii;
- in timpul unei calamnitati;
- prin efractie, escaladare;
- asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural;
- ce are ca obiect un act care serveste la dovedirea starii civile sau
identitatii;
- privind produse petroliere sau gazele naturale.
3. Gestiunea frauduloasa – pricinuirea de pagube unei persoane, cu rea-
credinta, cu ocazia administarii sau conservarii bunurilor acesteia de catre
cel care care trebuia sa le aiba grija de ele sau trebuia sa le
conserve.(tutorele care a sustras o parte din pensia de urmas sau din
alocatia de stat cuvenite minorului aflat sub tutela sa). Exista si o forma
mai grava a gestiunii frauduloase, daca prin aceasta s-a urmarit realizarea
unui folos material

20
 4. Abuzul de incredere – insusirea unui bun mobil al altuia, detinut cu orice
titlu, dispunerea fara drept de acest bun sau refuzul de a- l restitui.(ex;
refuzul de a restui un bun imprumutat, insusirea unor sume de bani care
trebuia sa fie depuse la CEC pe numele proprietarului, a unui bun care
incredintat spre transport; insusirea bunul dat spre examinare de catre
proprietar reprezinta furt )
5. Inselaciunea – inducerea in eroare a unei persoane, prin prezentarea ca
adevarata a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasa a unei fapte
adevarate, daca prin aceasta s-a urmarit obtinerea unui folos material injust
sau s-a pricinuit o paguba.(ex: functionarul care face victima sa creada ca
se afla in exercitarea atributiilor de serviciu, bilete la loto etc )
6. Delapidare – insusirea, folosirea sau traficarea de catre un functionar, in
interesul sau sau pentru altul, de bani, valori sau alte bunuripe care le
gestioneaza sau administreaza (sustragerea de banii destinati salariului de
catre cel care ii are in administrare, plusurile din gestiune)
7. Abuzul in serviciu contra intereselor persoanelor - fapta unui
fuctionar public, care, in exercitarea atributiilor sale, cu buna stiinta, nu
indeplineste sau indeplineste defectuos un act, daca prin aceasta produce o
vatamare a intereselor altei persoane.(ex: incarcarea notei de plata de catre
ospatar, incasarea de catre vanzator a unor sume mai mare de bani pentru
bunurile vandute)
8. Abuzul in serviciu prin ingradirea unor drepturi –ingradirea, de catre
un functionar public, a folosintei sau a exercitarii drepturilor unui cetatean
sau crearea pentru acesta a unor situatii de inferioritate pe temei de
nationalitate, rasa sau religie.(ex: neangajarea unei persoane pe un post
vacant desi indeplineste toate conditiile)
9. Neglijenta in serviciu – incalcarea din culpa de catre un functionar a unei
indatoriri de serviciu, indeplinirea defectuoasa sau neindeplinirea ei, daca
prin aceasta s-a produs un prejudiciu acestei unitati.(pierderea de catre
catre un functionar aflat in stare de ebrietate a unei serviete cu o suma de
bani)
10. Luarea de mita - fapta functionarului care, direct sau indirect, pretinde ori
primeste bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori accepta promisiunea unor
astfel de foloase sau nu o respinge, In scopul de a Indeplini, a nu Indeplini ori a
Intarzia Indeplinirea unui act privitor la Indatoririle sale de serviciu sau In scopul
de a face un act contrar acestor Indatoriri.
11. Darea de mita - promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, In
modurile si scopurile aratate mai sus. Fapta prevazuta In alineatul precedent nu
constituie infractiune atunci cand mituitorul a fost constrans prin orice mijloace de
catre cel care a luat mita.
Mituitorul nu se pedepseste daca denunta autoritatii fapta mai Inainte ca
organul de urmarire sa fi fost sesizat pentru acea infractiune.

Bibliografie selectivă
1. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Editura ALL Beck,
Bucuresti, 2001; 2. Cristea Simona, Eremia Mihail Constantin, Popa Nicolae,
Teoria generală a dreptului, Editura ALL Beck, Bucuresti, 2005.

Temă de reflecţie:
Specificitatea legilor organice.

21
 Teste:
1. In dreptul romanesc, jurisprudenta are calitatea de izvor de drept?
2. Incetarea actiunii unei legi are loc prin: a) abrogare, b) ajungere la
termen, 3) cadere in desuetudine.
3. Pentru existenta raspunderii juridice este necesara intrunirea cumulativa
a urmatoarelor elemente: a) existenta subiectului raspunderii juridice, b) existenta
unei conduite ilicite a subiectului, c) existenta vinovatiei, d) existenta unei legaturi
de cauzalitate intre fapta ilicita si rezultatul daunator.

Răspunsuri şi comentarii la teste:

1. In dreptul romanesc, jurisprudenta nu are calitatea de izvor de drept, dar
ea se caracterizeaza prin tendinta de a aplica unitar legea.
2. Răspuns corect: a, b, c.
3. Răspuns corect: a, b, c, d.

22
 Partea a II-a DREPTUL AFACERILOR

Capitolul I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL
AFACERILOR

Cuprins:
Obiectiv general
Obiective operaţionale
Tema I. Noţiunea şi utilitatea dreptului afacerilor în sistemele naţionale de drept
Tema a II-a. Izvoarele normative ale dreptului afacerilor
Bibliografie selectivă
Temă de reflecţie
Teste
Răspunsuri şi comentarii la teste
Obiectiv general: Cunoaşterea evoluţiei şi a statutului dreptului afacerilor în
cadrul marilor sisteme de drept contemporane.
Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind normativitatea in
afaceri, în corelaţie cu izvoarele dreptului afacerilor.

Tema I
NOŢIUNEA ŞI UTILITATEA DREPTULUI AFACERILOR ÎN
SISTEMELE NAŢIONALE DE DREPT

Secţiunea 1. Noţiunea dreptului afacerilor

Dreptul afacerilor a depăşit statutul de ramură de drept experimentală şi

nu poate fi considerat ca fiind creat din simple raţiuni administrative.
Formarea unei ramuri de drept este un proces complex şi complicat iar
aceasta nu poate fi forţată şi, deci, nu reuşeşte prin emisiuni sau sistematizări
normative care să ignoreze evoluţia proceselor social - economice interesate şi
evoluţia sistemului de drept în care are să se petreacă.
Civilizaţia în curs este fondată pe comerţ, pe producţia şi circulaţia
mărfurilor, şi exploataţii de capital dedicat socialmente, şi cum nu se poate
întrevede un substitut pentru această fondare, dreptul afacerilor nu-şi va rata
instalarea definitivă în sistemele naţionale şi comunitare de drept.
Exercitarea comerţului presupune a întreprinde pentru piaţă, a asocia
inteligent toate mijloacele şi toţi factorii necesari producţiei de bunuri şi
servicii, cerute de piaţă, în regim de profit.
A întreprinde nu înseamnă numai a capta, a administra interese şi nevoi,
cum este în dreptul civil (dreptul persoanelor fizice şi juridice neinteresate de
vreo specializare a condiţiei lor) ci, cum este în dreptul comercial, înseamnă a
mobiliza resurse, fonduri, mijloace (capital), în forme şi modalităţi specifice,
pentru a servi piaţa şi a câştiga, a capitaliza, încontinuu, supunându-te, însă,
distribuţiei acumulărilor ordonată de lege în numele interesului public.
A întreprinde înseamnă, astfel, a face, a monta, a desfăşura faceri de
factură comercială. De aceea, legând afacerile de artizanul lor, dreptul

23
afacerilor a început prin a fi reclamat ca un drept al întreprinderii şi al
întreprinzătorului.
Într-o definiţie, apreciată în doctrina franceză, dreptul afacerilor este
definit ca "o tehnică de gestionare şi de organizare în serviciul scopurilor
economice, sociale, politice şi culturale ale întreprinderii"1. Această definiţie a
fost considerată nu numai ca depăşind cadrul dreptului comercial clasic ci şi ca
depăşind dreptul însuşi.
Paternitatea denumirii de drept al afacerilor în Europa Continentală este
atribuită coautorilor francezi M. Hamel şi C. Lagarde, (în Tratatul de drept
comercial din 1954), drept pe care l-au considerat aplicabil "tuturor celor care
se găsesc implicaţi în viaţa de afaceri, în măsura în care prin activitatea lor,
prin capitalurile lor, sau prin procedeele lor de lucru, ei participă la lumea
muncii"2.
Din aceste scurte consideraţii, este, acum, clar că dreptul afacerilor s-
a dezvoltat din dreptul comercial, tot aşa cum acesta din urmă s-a dezvoltat
din dreptul civil. Această paternitate explică de ce noţiunea şi statutul dreptului
afacerilor sunt elaborate, configurate, într-o relaţie obligatorie cu dreptul
comercial3.
În concepţia conservatoare, dreptul afacerilor este numai o denumire
curentă a dreptului comercial solicitat de noi realităţi economice şi noi instituţii
juridice4. În această concepţie dreptul comercial nu a fost încorporat într-o
nouă ramură de drept, care este dreptul afacerilor, şi în evoluţia sa a dat naştere
la noi ramuri de drept, cum ar fi dreptul transporturilor, şi dreptul proprietăţii
industriale5.
Tradiţionaliştii dreptului comercial reproşează susţinătorilor autonomiei
dreptului comercial că "nu se poate imagina un drept care să fie aplicabil
afacerilor, independent de profesia celui care le săvârşeşte".
Potrivit unei orientări6, dreptul afacerilor este dreptul comercial evoluat,
inspirat de, şi întregit cu materii şi instituţii noi ori împrumutate din alte ramuri de
drept (drept civil, drept fiscal, dreptul muncii, drept administrativ).
Acest drept al afacerilor nu mai este un drept privat al comerţului, el este
pluridisciplinar, atrăgând şi elemente de drept public. El se aplică nu numai
comercianţilor dar şi agricultorilor, artizanilor şi membrilor profesiilor liberale, nu
numai persoanelor şi bunurilor (ca dreptul civil) dar şi producţiei şi distribuţiei
acumulărilor din afaceri (bogăţiilor) 7.
Această orientare tinde să reamplaseze dreptul comercial într-o poziţie de
subansamblu, de componentă, a dreptului afacerilor, ceea ce în urmă cu numai
două trei decenii ar fi fost taxat drept neavenit.
În ultima ediţie a unei tratări reputate a chestiunii statutului dreptului
afacerilor8, se consideră că substituirea denumirii "drept comercial" cu aceea de

1
Cl. Champaud, Le droit des affaires, Que sais je?, 1981, citat de Georges Ripert, René Roblot, în
Traité de droit commercial, tome I, XII ème ed., LGDJ, Paris, 1990, p. 104.
2
Citaţi de Ripert, Roblot, op. cit., p. 5.
3
M. Cabrielac, Vers la disparition du droit commercial, Études Y. Foyer, 1997, p. 329.
4
Georges Ripert, René Roblot, Traité de droit commercial, XII ème ed., tome I, LGDJ, Paris, 1990,
p. 5; Michel de Juglart, Benjamin Ippolito, Traité de droit commercial, 4ème ed., tome premier,
Montchrestien, Paris, 1998, p. 20-22.
5
Juglart, Ippolito, p. 21.
6
Yves Guyon, Droit des affaires, tome I, 10e ed., Economica, Paris, 1998, p. 1-3; Ion Turcu,
Dreptul afacerilor. Partea generală, Ed. Fundaţia "Chemarea", Iaşi, 1992, p. 5-7.
7
Guyon, op. cit., p. 3.
8
Dominique Legeais, Droit commercial et des affaires, 15e ed., Armand Colin-Dalloz, Paris, 2003,
p. 3.

24
 drept al afacerilor a survenit ca efect al preocupării doctrinei "de a ţine mai bine
globală a vieţii juridice"9.
Acelaşi doctrinar apreciază că apelativul de drept al afacerilor permite să
se pună în evidenţă o materie expansivă, deşi acest apelativ suferă de o
generalitate precară, tocmai pentru că desemnează orice drept privat cu excepţia
dreptului familiei10. Astfel că, "dreptul comercial poate atunci să apară ca un
subansamblu al dreptului afacerilor, rezumându-se numai la regulile aplicabile
comercianţilor"11.
În dreptul german se consideră că dreptul afacerilor a debutat cu codul
comercial de la 1897 şi cu legile asupra diferitelor feluri de întreprinderi, a
concurenţei neloiale, în vigoare încă, a falimentului (care a fost în vigoare până în
1999), adoptate la cumpăna dintre secolele XIX şi XX.
În doctrina germană, raportul dintre dreptul civil şi dreptul comercial nu a
fost socotit critic, astfel că un "drept civil al afacerilor" este socotit ca având baza
normativă în codul civil şi legile din 1976 asupra condiţiilor generale ale
afacerilor12.
Dreptul comercial clasic german, îşi revendică, în principal, originalitatea
în raport cu sistemele naţionale formate sub radiaţia codurilor comerciale francez
şi italian, prin promovarea unei definiţii largi şi flexibile a comerciantului, actele
acestuia fiind reputate comerciale, fără ca în prealabil ele să fi fost astfel calificate
prin voinţa legii şi prin absenţa unei teorii a fondului de comerţ13.
Totuşi, apropierile între dreptul german al afacerilor şi dreptul francez al
afacerilor nu sunt puţine, iar procesul unificării europene, prin imperativele
comune ale libertăţii comerţului, articulată cu controlul concurenţei şi protejarea
consumatorului le va lărgi şi accelera.
În cele două mari ţări ale common-law, Marea Britanie şi SUA, distincţia
Evoluţia dintre dreptul civil şi dreptul comercial nu a fost susţinută nici de dreptul scris nici
dreptului de organizarea unor jurisdicţii specializate pentru procesele comerciale14.
afacerilor Adoptarea de către SUA, în 1951, a Codul de Comerţ Uniform (UCC),
care din 1968 (cu excepţia statului Louisiana, rămas fidel dreptului napoleonian) a
devenit de aplicaţie generală, nu a realizat o separaţie capitală între dreptul civil
(privat) şi dreptul comercial sau al afacerilor15.
Preocupat mai mult de conduita în afaceri, în general, de statutul firmelor
şi oamenilor de afaceri, şi de rezolvarea conflictelor de legi, în special, decât de
calificări pretenţioase ale actelor de comerţ, comercianţilor şi fondului de comerţ,
sistemul de common-law utilizează denumirile de drept comercial şi de drept al
afacerilor fără nici o opţiune atent motivată.
Personalitatea şi pragmatismul proceselor didactice ale universităţilor
engleze şi americane, au făcut ca structura tratatelor şi manualelor universitare de
drept comercial sau de drept al afacerilor, să nu fie ocupată de tratări speciale
relativ la statutul şi principiile disciplinei şi ca în selecţia instituţiilor şi
raporturilor studiate să existe o deplină diversitate16.

9
Idem.
10
Idem, p. 4.
11
Ibidem.
12
Michel Fromont, Droit allemand des affaires, Montchrestien, Paris, 2001, p. 50-51, nr. 71.
13
Fromont, p. 314-321; Frédérique Ferrand, Droit privé allemand, Dalloz, Paris, 1997, p. 682-690
(relativ la societăţi).
14
Olivier Moréteau, Droit anglais des affaires, Dalloz, Paris, 2000, p. 9-18.
15
Ralph H. Folsom, Alain A. Levasseur, Practique de droit des affaires aux Etats-Unis, Dalloz,
Paris, 1995, p. 191-193; Moréteau, p. 3.
16
David Kelly, Ann Holmes, Ruth Hayward, în lucrarea "Bussines Law", fourth edition,
Cavendish Publishing Limited, London, 2002, parcurg un sumar, care pentru un universitar

25
 Înscriindu-se în această orientare dar fără a renunţa la actualitatea şi
rigoarea noţiunii de drept comercial, cel mai reputat tratat român de drept
comercial17 înregistrează noţiunea de dreptul afacerilor ca una dintre tendinţele
moderne ale dreptului comercial, pe fondul eforturilor doctrinare de a autonomiza
dreptul economic, disciplină reclamată de constituirea unei normativităţi a
intervenţiei statului în economie.
Într-o altă orientare18, deşi dreptului comercial i se recunoaşte contribuţia
majoritară la alimentarea normativă a dreptului afacerilor, acesta este considerat o
ramură de drept clar conturată şi caracterizată, în raport cu dreptul comercial.
Este o ramură pluridisciplinară care "implică şi unele reglementări de drept
public" (drept administrativ, drept financiar, drept penal) şi unele reglementări de
drept privat (dreptul muncii, drept internaţional privat), de drept procesual.
Monumentalul, foarte recent, "Dicţionar al culturii juridice" consideră că
configurarea dreptului afacerilor în Franţa a început din a doua jumătate a
secolului XIX, când s-a declanşat un proces normativ exterior codului comercial
de la 1807, pe fondul unei industrializări expansive care "a provocat o evoluţia
instituţională considerabilă"19.
Acest proces normativ s-a accelerat după cel de-al doilea război mondial şi
a fost criticat de doctrină pentru mediocritatea formei şi pentru marca unei
tehnocraţii îndepărtată de realitate care, alături de marea dispersie a textelor, sub
riscurile incoerenţei şi contradicţiilor, au făcut ca dreptul să nu mai joace un rol
protector şi să devină o sursă de insecuritate în practica afacerilor.
Reforma codului comercial, demarată instituţional în 1947, nu a realizat
unitatea de codificare, într-un corpus legislativ de factura unui nou cod, astfel că
dreptului afacerilor i-a revenit misiunea ca, printr-o tratare unitară a problematicii
juridice a afacerilor, din perspectivă pluridisciplinară, să dea o imagine unitară,
coerentă a normativităţii acestora.
Statutul dreptului afacerilor nu poate fi astăzi în România decât acela al
unei ramuri de drept autonome, coexistenţa acesteia cu dreptul comercial fiind

francez sau unul român, pare să fie rodul unei acute inapetenţe pentru sinteză, coerenţă şi
sistematizare didactice (primul titlu este dedicat dreptului şi izvoarelor sale, fără a se defini dreptul
afacerilor şi domeniul acestuia, urmându-i titluri dedicate curţilor de justiţie penală şi civilă,
jurisdicţiei arbitrale, contractului în general, contractului de vânzare/furnizare, răspunderii în
general, răspunderii delictuale, agenturării comerciale, societăţilor comerciale, contractului de
muncă şi creditului de consum).
Această diversitate poate fi identificată şi pentru tratările disciplinei "dreptului european al
afacerilor" - vezi sumarele unor manuale cu audienţă precum: J. Schapira, G. Le Tallec, J. - B.
Blaise, Droit européen des affaires, Presses Universitaires de France (PUF), Paris, 1994; André
Decocq, Georges Decocq, Droit européen des affaires, LGDJ, Paris, 2003; Berthold Goldman,
Antoine Lyon-Caen, Louis Vogel, Droit commercial européeen, 5e éd., Dalloz, Paris, 1994. Este,
totuşi, remarcabilă ca fiind comună dominarea materiei de către instituţiile concurenţei, ale
pieţelor financiare şi ale jurisdicţiei comunitare.
17
Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All, Bucureşti, 2001, p. 22-23. Pentru
problematica dreptului economic în viziune internaţională, după autonomizarea acestuia în raport
cu dreptul internaţional public, vezi Dominique Carreau, Patrick Juillard, Droit international
économique 1re ed., Dalloz, Paris, p. 1-14.
18
Y. Chartier, Droit des affaires, Presse Universitaires de France, Paris, 1984, p. 19-21; C.
Gavalda, G. Parleani, Droite communautaire des affaires, Litec, Paris, 1988, p. 86-101; Răducan
Oprea, Doina Mihăilă, Dreptul afacerilor, Editura Naţională, Bucureşti, 2001, p. 5-7; Smaranda
Angheni, Camelia Stoica, Magda Volonciu, Drept comercial, ed. a II-a, Oscar Print, Bucureşti,
2001, p. 32-34; Drept comercial pentru învăţământul economic, Editura Universitară, Bucureşti,
2003, p. 18, Vasile Pătulea, Corneliu Turianu, Curs rezumat de drept al afacerilor, Scripta,
Bucureşti, 1996, p. 11.
19
Publicat sub direcţiunea lui Denis Alland şi Stéphane Rials, de Quadrige/Lamy-PUF, Paris,
2003 - citatul, la p. 443.

26
 mai degrabă o chestiune de program de studii universitare propriu unei facultăţi
sau alta, decât o separaţie rigidă, insurmontabilă între cele două discipline.
În România, dreptul comercial, renăscut după 45 de ani de negare a lui şi
de economie hipercentralizată, nu mai putea reveni la matricea consacrată anterior
anului 1948 al naţionalizării, măsură politico-juridică prin care s-a definitivat
sacrificarea economiei de piaţă.
Renaşterea dreptului comercial a fost însoţită de reglementări necesare
unei economii de piaţă, reuşit articulate pentru materii care nu erau critice
economiei de piaţă antebelice: concurenţa neloială, concurenţa comercială
Statutul reglementată, protecţia consumatorului, relaţii de muncă, protecţia muncii şi
dreptului afacerilor activitate sindicală din noi perspective, proprietatea industrială, titlurile
negociabile şi instrumentele financiare ş.a.
Este preferabil, mai ales din raţiuni de eficienţă didactică, de
funcţionalitate normativă şi de productivitate, în general, ca în România să
debuteze un drept al afacerilor care să-şi asume normativitatea mijloacelor şi
felurilor licite de a face afaceri, dând astfel dreptului comercial partea leului în
armătura juridică a afacerilor.
Materii consacrate în Codul comercial de la 1887, cum ar fi comercianţii,
registrele comerciale, obligaţiile comerciale, contractele de report, de cont curent,
de mandat comercial şi de comision, sunt în bună măsură anacronice şi, în mod
cert, vor fi renovate din perspectiva acquis-ului comunitar.
Chiar materiile faptelor de comerţ, contractului de vânzare, neatinse de
reglementări postdecembriste, au dificultăţi majore de percepţie şi actualizare.
Mai este preferabil, din raţiuni de eficienţă normativă, ca în condiţiile în
care dreptul comercial îşi regăseşte cu greu conţinutul şi cadenţa, să nu prolifereze
ramuri de drept noi, motivate pe reglementări ex nuovo, cum ar fi dreptul
consumatorului, dreptul contabil, dreptul concurenţei, chiar, dreptul pieţelor
financiare, ajungându-se astfel în situaţia în care dreptului comercial şi al
afacerilor îi scapă entităţi şi raporturi fără de care nu se poate vorbi de o civilizaţie
juridică modernă a comerţului şi a afacerilor.
Fără intenţia de a consacra o definiţie a dreptului afacerilor, socotim că
noţiunea acestuia nu se poate desprinde, pe de o parte, de tratarea normativă a
subiectelor, nomenclatorului şi arsenalului afacerilor şi, pe de altă parte, de
deontologia şi de jurisdicţia afacerilor.
În ce priveşte denumirea acestei ramuri de drept, optăm pentru aceea de
"drept al afacerilor comerciale", întrucât în dreptul nostru, chiar în dreptul
privat, termenul de "afacere" este deseori utilizat cu alt sens decât acela propriu
comerţului.
Codul civil utilizează termenul de "afaceri" cu înţeles de "interese ale unei
persoane", de "administrare de interese", cum este cazul gestiunii de afaceri (art.
988, 990) dar şi cu sensul de operaţiune întreprinsă de o societate civilă (art.
1502), care, de bună-seamă poate să nu fie comercială, "fapt/act de comerţ".
Şi codul comercial este inconsecvent în utilizarea termenului discutat.
Astfel, dacă pentru obiectul mandatului comercial ("tratarea de afaceri comerciale
…" - art. 374), termenul este inechivoc afectat dreptului comercial, într-un alt text
se face referire la "afaceri care nu sunt comerciale" (art. 375 alin. 1).
Reglementări ex nuovo ale unor operaţiuni (franciza - OG nr. 52/1997) şi
raporturi juridice (agenturarea comercială - Legea nr. 509/2002), utilizează
uniform termenul de "afacere" ca fiind de domeniul comerţului.

Secţiunea 2. Obiectul şi utilitatea dreptului afacerilor comerciale

27
 Dreptului comercial nu-i mai pot scăpa azi contractele comerciale speciale,
inspirate de noi tehnici de valorificare a capitalurilor, a potenţialului de afaceri în
general şi de portofoliul acestora, în special, aflat într-o remarcabilă, permanentă
renovare.
Dreptul afacerilor trebuie, însă, să ofere celor care se pregătesc în profilul
juridic şi în profilul economic, pentru a consilia, a monta şi a instrumenta în
afaceri, viziunea şi perspectiva dreptului, ca normativitate juridică, asupra
entităţilor, instituţiilor juridice şi a conduitelor reglementate, care sunt implicate în
afaceri.
Dreptul afacerilor trebuie să articuleze noţiunile şi entităţile de factură
juridică şi economică, să sesizeze comunicaţiile obligatorii şi funcţionale dintre
acestea.
În studiul acestei noi ramuri de drept "afacerea"/"afacerea comercială",
trebuie considerată ca fiind orice întreprindere şi operaţiune care procură pieţei
comerciale mărfuri, produse şi servicii, care este un plasament o investiţie în
regim de risc (miză/profit), de speculaţie şi de concurenţă/competiţie.
Domeniul întreprinderii ca fapt de comerţ enunţat de art. 3 din codul
comercial este astăzi vădit desuet iar portofoliul operaţiunilor conexe şi accesorii
din categoria actelor obiective de comerţ, este atât de dinamic, încât am putea
spune că este în cotidian să se conceapă noi asemenea operaţiuni.
El trebuie să fie o parte esenţială din savoir-faire-ul, din know-how-ul
afacerilor, astfel încât însuşirea lui să ofere capacitatea profesională pentru a
consilia, a monta şi a instrumenta în afaceri, astfel încât să-şi justifice rolul de
drept al profesioniştilor în afaceri.
Comerciantul clasic, configurat de art. 7 din codul comercial, predominant
la 1887 ca persoană fizică, este net depăşit astăzi, ca portofoliu de operaţiuni cu
calificare comercială, de micul întreprinzător economic ("desfăşurarea unor
activităţi economice de către persoane fizice" - Legea nr. 507/2002) de practicanţii
unor profesii liberale şi de agenţi comerciali permanenţi (Legea nr. 509/2002).
Aceşti "întreprinzători", obligaţi să observe şi să respecte norme ale
raporturilor de afaceri comerciale, de concurenţă comercială, reclamă a fi trataţi în
dreptul afacerilor.
"Comerţul" lor nu mai poate fi considerat că "nu iese din cercul unei
profesiuni manuale" (art. 34), pentru a fi exceptaţi de la ţinerea registrelor
comerciale prevăzute de codul de la 1887, desuete astăzi, şi de la aplicaţia
dreptului afacerilor comerciale.

Tema a II-a
IZVOARELE NORMATIVE ALE DREPTULUI AFACERILOR

Secţiunea 1. Normativitatea în afaceri

Prin normativitate se înţelege, o dată, starea unui câmp de relaţii sociale, a

unor statute sau condiţii personale, instituţionale, de a fi reglementate cu forţă sau
în manieră juridică, astfel încât în caz de criză sau conflict într-un raport dat, să se
poată da o soluţie sau rezolvare obligatorie acestora, ce poate fi impusă, la nevoie,
cu asistenţa şi intervenţia forţei publice.

28
 În acest sens, se spune obligaţiile unui comerciant sau contractul de
mandat comercial beneficiază de o normativitate, sunt reglementate juridic, sunt
normate juridic.
În acelaşi sens, se putea spune că, în 1995, contractul de leasing nu era
reglementat, normat juridic, deşi operaţiunile corespunzătoare lui erau invocate
într-o hotărâre de guvern care le crea un regim vamal favorabil.
A doua oară, prin normativitate sau normare juridică, se înţelege
ansamblul însuşi de norme juridice sau reglementări juridice reprezentat prin
Noţiunea de diferite acte de autoritate legislativă, care sunt rezultatul unor emisiuni normative
normativitate (legislative) ale entităţilor publice creditate cu competenţa corespunzătoare, cum
sunt, ca regulă, într-un stat de drept, parlamentul, guvernul, anumite autorităţi
publice naţionale (centrale).
În acest sens, se spune că normativitatea în comerţ este dată, asigurată de
Constituţie, de legile emise de Parlament, de ordonanţele şi hotărârile emise de
Guvern, de unele acte ale unor autorităţi publice abilitate de lege în cadrul
constituţional (cum este cazul în afaceri cu Banca Naţională a României, cu
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, cu Consiliul Concurenţei ş.a.) şi, când
legea dispune, uzurile sau uzanţele comerciale.
Potrivit acestui înţeles al normativităţii, noţiunea de act normativ este cea
mai cuprinzătoare pentru a desemna o reglementare juridică sau de drept: o
constituţie, o lege, o ordonanţă de guvern.
Cu sensul de act normativ comun, deci lato sensu, "legea" este felul
vehiculat şi în afaceri, astfel că, uneori, şi când se evocă o ordonanţă sau o
hotărâre de guvern, tot cuvântul "lege" este utilizat.
În sens restrâns, stricto sensu, "legea" este actul normativ emis de către
Parlament (se înţelege, nu şi hotărârile sau declaraţiile comune ori individuale ale
celor două Camere).
Se admite şi se practică în toate civilizaţiile juridice moderne, care se
revendică şi "state de drept" (în care legea este deasupra intereselor individuale,
egală pentru toţi, iar puterea publică, politică, supusă unui control social şi
jurisdicţional), că raporturile din sfera comerţului sau de afaceri sunt reglementate
juridic prin acte normative, ca izvoare originare de drept comercial sau al
afacerilor şi prin uzuri sau uzanţe, ca izvoare de drept derivate, subsidiare,
operând acolo unde legea le declară eficiente ori acolo unde legea nu dispune şi
unde ele s-au consacrat pentru a suplini tăcerea legii.
Se poate spune că uzurile sau uzanţele normative servesc unei
normativităţi complementare sau de substitut în raport cu normativitatea juridică
de emisiune statală sau publică.
Întinderea şi conţinutul normativităţii în comerţ (în afaceri) sunt date în
principal de funcţionarea principiului libertăţii în afaceri, fondat în bună măsură
pe caracterul majoritar supletiv al normelor juridice (de drept) dedicat afacerilor,
de tradiţii, de forma de stat, de situaţia ţării respective faţă de tendinţele şi
practicile de integrare şi mondializare şi de rolul jurisprudenţei.
Astfel, în SUA, normativitatea juridică asigurată de actele legislative este
slab caracterizată, adoptarea unui cod comercial ("Uniforme Comercial Code")
fiind reuşită abia în 1968, după 25 de ani de lucrări pregătitoare oficiale20.
Apoi, normativitatea în dreptul european al afacerilor, este esenţialmente
dependentă de deciziile autorităţilor şi jurisdicţiilor comunitare21.

20
Ralph H. Folsom, Alain Levasseur, Pratique du droit des affaires aux États-Unis, Dalloz,
Paris, 1994, p. 191-193.
21
Pe larg, J. Schapira, G. Le Tallec, J. P. Blaise, Droit européen des affaires, Presses
Universitaires de France, 4e éd., Paris, 1994, p. 33-35; Berthold Goldman, Antoine Lyon-Caen,

29
 Secţiunea 2. Ierarhia normativităţii în afaceri.

Utilizarea nereuşită sau neinspirată a unor noţiuni precum cele de act

normativ, lege, reglementare obligatorie, confuzia relativ la forţa unor acte
normative diferite, creditul nejustificat acordat unor reglementări subordonate
legii, în dauna acesteia, reclamă realizarea unui tablou al ierarhiei actelor
normative, în general, şi în afaceri, în special.
În vârful oricărei ierarhii normative sau legislative se află Constituţia (a
noastră, adoptată la 8 decembrie 1991) supranumită şi "legea fundamentală", orice
dezacord al unei legi, numită ordinară22 în raport cu cea fundamentală sau al unei
ordonanţe de guvern, fiind sancţionabil pe calea controlului de constituţionalitate
exercitat de Curtea Constituţională.
Legile adoptate de Parlament, ordinare sau organice reprezintă izvorul
de drept sau normativ comun şi cel mai frecvent pentru orice materie legislativă şi
ele se raportează numai la Constituţie, iar, în materia drepturilor şi libertăţilor
Prezentarea actelor fundamentale ale omului, şi la convenţiile internaţionale.
normative Urmează actele normative adoptate de Guvern, numite ordonanţe,
clasificate de Constituţie ca ordonanţe simple, emise în temeiul unei legi a
Parlamentului de abilitare a Guvernului de a le emite ("delegarea legislativă") şi
ca ordonanţe de urgenţă, emise "în cazuri excepţionale" (art. 114 (4) din
Constituţie), fără condiţia unei legi de abilitare.
În ce priveşte validitatea şi efectele acestora, este remarcabil că
ordonanţele simple nu pot fi emise în domenii care fac obiectul unei legi organice
(spre ex.: regimul juridic general al proprietăţii, regimul general privind
raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială; modul de stabilire a zonei
economice exclusive) şi că ordonanţele de urgenţă intră în vigoare numai după
depunerea lor spre aprobare la Parlament.
Hotărârile de guvern nu au în principiu putere de lege, întrucât, pe de o
parte, ele nu pot norma (reglementa) în domeniul rezervat legii de către
Constituţie, şi, pe de altă parte, Constituţia le rezervă "organizarea executării
legilor ".
Deci, aceste acte normative nu pot interpreta legea sau adăuga la aceasta,
normele sau dispoziţiile lor trebuind să aibă un caracter tehnic, metodologic şi să
normeze direct numai în chestiunile pe care o anumită lege li le repartizează şi,
bineînţeles, numai dacă acele chestiuni nu sunt de domeniul exclusiv al legii.
Tot sub lege se situează şi actele unor autorităţi publice centrale
(ministere, de regulă) sau ale unor autorităţi autonome (Banca Naţională a
României, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliară, Consiliul Concurenţei,
Oficiul Român pentru Drepturile de Autor - ORDA, Oficiul pentru Supravegherea
Asigurărilor şi Reasigurărilor - OSAR, ş.a.).

Secţiunea 3. Tabloul izvoarelor normative ale dreptului afacerilor.

În privinţa acestei chestiuni există abordări diverse şi unele diferenţe

sensibile de opţiune.

Louis Vogel, Droit comercial européen, 5e éd., Dalloz, Paris 1994, p. 46-82; Louis Dubouis,
Claude Blumann, Droit matériel de l'Union européene, 2e ed., Montchrestien, Paris, 2001, p. 7-
13; Joël Rideau, Droit institutionnel de l'Union et de Communantés Européennes, 3e éd.,
LGDJ, Paris, 1999, p. 63-236.
22
Constituţia distinge, după specialitatea de reglementare şi modalitatea de adoptare, între legi
organice (mai pretenţioase) şi legi ordinare.

30
 Pentru dreptul comercial şi al afacerilor român chestiunea nu pare să fie
critică decât relativ la încercarea de infestare a câmpului normativ cu drept
reglementar (pretorian), prin abuzul de emisiuni particulare din partea autorităţilor
administrative (circulare, avize, etc.).
Uzurile şi uzanţele comerciale, partea sensibilă a chestiunii, au fie să
Clasificarea revină din timpuri aproape imemoriale ale afacerilor comerciale, fie să fie
izvoarelor consacrate de o practică a acestor afaceri, atât de îndelungată încât să le facă,
deopotrivă, fireşti şi indispensabile.
Cea mai sigură prezentare a normativităţii în discuţie pare să fie cea făcută
prin separaţia între izvoare scrise şi izvoare nescrise.
Izvoarele scrise sunt asigurate de dreptul scris - "legea de emisiune statală,
oficială", izvor originar, cu autoritate incontestabilă, generală şi impersonală -
uzurile, uzanţele şi cutumele codificate de instituţii cu autoritate în lumea
afacerilor (cum sunt regulile INCOTERMS, codificate, publicate şi reactualizate
de către Camera de Comerţ şi Industrie Internaţională de la Paris), ca izvor
derivat, cu autoritate ocazională, subordonată dreptului scris şi reglementările
internaţionale, unele recepţionate în dreptul intern prin asocieri la adoptare,
ratificări sau aderări, altele funcţionând ca uzuri, uzanţe sau cutume codificate, în
măsura în care dreptul românesc nu are reglementări corespunzătoare.
Distincţia între izvoare formale (dreptul statal, originar) şi izvoare
neformale (uzuri, coduri profesionale, statute de asociaţii), ar putea fi
satisfăcătoare dacă elaborări recente în teoria generală a dreptului, nu ar enumera
printre sursele dreptului pozitiv (activ, care se aplică, eficient) şi cutuma,
jurisprudenţa, doctrina, "dreptul autonom" şi actele norme (contractele colective şi
contractele tip) şi principiile generale ale dreptului.
Tradiţional, prin "formal", în drept, se înţelege: juridic, normativ,
oficial; de factură, de extracţie publică, statală.

Bibliografie selectivă
1. Stanciu CĂRPENARU, Drept comercial român, Ed. ALL BECK,
Bucureşti, 2004; 2.Ion TURCU, Dreptul afacerilor. Partea generală, Ed. Fundaţia
„Chemarea”, Iaşi, 1993; 3. Smaranda ANGHENI, Magda VOLONCIU, Camelia
STOICA, Drept comercial pentru învăţământul economic, Ed. Universitară,
Bucureşti, 2003; 4. Jean SCHAPIRA, Georges le TALEC, Jean-Bernard BLAISE,
Droit européen des affaires, Presses Universitaires de France (PUF), 4eme éd.,
Paris, 1994 ; 5. David KELLY, Ann HOLMES, Ruth HAYWARD, Business law,
fourth edition, Cavendish Publishing Limited, London, 2002

Temă de reflecţie:
Este dreptul afacerilor comerciale o ramură de drept autonomă sau doar o
denumire modernă a dreptului comercial, sub care acesta se studiază la
specializările economice?

Teste:
1. Prezentaţi noţiunea de normativitate în afaceri.
2. Nu sunt izvoare ale dreptului comercial: a) Codul civil; b) Codul
comercial; c) Codul de procedură civilă; d) Legea registrului comerţului.
3. Un contract comercial poate fi reglementat de: a) Codul comercial; b) o
lege organică; c) jurisprudenţă; d) o ordonanţă de guvern

Răspunsuri şi comentarii la teste:

31
 1. Prin normativitate se înţelege, o dată, starea unui câmp de relaţii sociale,
a unor statute sau condiţii personale, instituţionale, de a fi reglementate cu forţă
sau în manieră juridică, astfel încât în caz de criză sau conflict într-un raport dat,
să se poată da o soluţie sau rezolvare obligatorie acestora, ce poate fi impusă, la
nevoie, cu asistenţa şi intervenţia forţei publice.
În acest sens, se spune obligaţiile unui comerciant sau contractul de
mandat comercial beneficiază de o normativitate, sunt reglementate juridic, sunt
normate juridic.
În acelaşi sens, se putea spune că, în 1995, contractul de leasing nu era
reglementat, normat juridic, deşi operaţiunile corespunzătoare lui erau invocate
într-o hotărâre de guvern care le crea un regim vamal favorabil.
A doua oară, prin normativitate sau normare juridică, se înţelege
ansamblul însuşi de norme juridice sau reglementări juridice reprezentat prin
diferite acte de autoritate legislativă, care sunt rezultatul unor emisiuni normative
(legislative) ale entităţilor publice creditate cu competenţa corespunzătoare, cum
sunt, ca regulă, într-un stat de drept, parlamentul, guvernul, anumite autorităţi
publice naţionale (centrale).
În acest sens, se spune că normativitatea în comerţ este dată, asigurată de
Constituţie, de legile emise de Parlament, de ordonanţele şi hotărârile emise de
Guvern, de unele acte ale unor autorităţi publice abilitate de lege în cadrul
constituţional (cum este cazul în afaceri cu Banca Naţională a României, cu
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, cu Consiliul Concurenţei ş.a.) şi, când
legea dispune, uzurile sau uzanţele comerciale.
Potrivit acestui înţeles al normativităţii, noţiunea de act normativ este cea
mai cuprinzătoare pentru a desemna o reglementare juridică sau de drept: o
constituţie, o lege, o ordonanţă de guvern.
2. Nici o variantă corectă, deoarece toate cele patru acte normative sunt
izvoare de drept al afacerilor.
3. Răspuns corect: a,b,d. Un contract de drept al afacerilor poate fi
reglementat in Codul comercial, lege organică sau ordonanţă de guvern, dar
niciodată prin jurisprudenţă (soluţiile date de instanţe).

32
 Capitolul II
PRINCIPIILE DREPTULUI AFACERILOR

Cuprins:
Obiectiv general
Obiective operaţionale
Tema I Principiul libertăţii în comerţ
Tema a II-a Principiul aparenţei în afacerile şi contractele comerciale
Tema a III-a Principiul caracterului oneros al actelor şi operaţiunilor juridice de
natură comercială
Tema a IV-a Principiul concurenţei loiale (oneste) şi normale în afaceri
Tema a V-a Principiul promovării şi protecţiei drepturilor consumatorului
Bibliografie selectivă
Temă de reflecţie
Teste
Răspunsuri şi comentarii la teste
Obiectiv general: Cunoaşterea principiilor dreptului afacerilor.
Obiective operaţionale: Înţelegerea noţiunii, fundamentării juridice, rolului,
conţinutului şi funcţionării fiecărui principiu.

Ca în orice ramură de drept, principiile au menirea nu numai să

caracterizeze, să individualizeze o anumită ramură de drept, dar să şi ofere un ghid
impersonal, cuprinzător, de orientare în raporturile juridice respective şi ca
premise pentru soluţii, pentru rezolvări în situaţiile în care nu există o acoperire
juridică concretă, la speţă.
Principiile au menirea de a compromite, de a înlătura, de a scoate în
evidenţă lipsa de fundamentare, de raţiune, nelegitimitatea unor norme particulare,
a unui mod de a proceda, şi, în general, exerciţiul excesiv, alienat al autorităţilor
de reglementare, de control, de sancţionare, autorităţi care sunt aservite, tributare
aşa-zisului "drept reglementar", "pretorian". (ex.: Garda financiară, Curtea de
conturi).
Aceste principii participă la statutul de autonomie a drepturilor afacerilor.
De asemenea, ele sunt adevărate reguli de conduită, de orientare, în afaceri atunci
când normele legale sunt lacunare, incomplete, sunt confuze, anacronice, căzute în
desuetudine sau sunt texte adoptate având în vedere alte realităţi istorice23.
Aceste principii sunt:
I. Principiul libertăţii în comerţ
II. Principiul aparenţei în comerţ
III. Principiul caracterului oneros al afacerilor comerciale.
IV. Principiul concurenţei loiale şi normale
V. Principiul promovării drepturilor consumatorului.

23
Cum sunt textele din Codul Civil privind răspunderea contractuală, adoptate la 1864.

33
 Tema I
PRINCIPIUL LIBERTĂŢII ÎN COMERŢ

Secţiunea 1. Conţinutul şi suportul normativ

Este un principiu compozit, având o latură de factură preponderent

economică - anume libertatea de întreprindere - şi o latură de factură preponderent
juridică - anume libertatea de expresie juridică.
Suportul şi acoperirea juridică reprezintă preocuparea legii fundamentale -
Constituţia şi a legilor care garantează şi reglementează fundamentele economiei
de piaţă urmate de legile concurenţei, legea societăţilor comerciale (LSC),
reglementările convenţiilor în comerţ.
Normativitatea acestui principiu nu s-ar fi creat, însă, fără opţiunea
ideologică pentru economia de piaţă şi civilizaţia comerţului.
Ea este marcată de declaraţia emblematică a art. 134 (1) din Constituţie:
"economia României este economie de piaţă".
Această declaraţie constituţională corespunde unei obligaţii fundamentale
şi irevocabile în acord cu tratatele Uniunii Europene.
Sunt de reţinut pentru această corespondenţă, prevederile art. 4.1. şi 4.2.
din Tratatul Comunităţii Europene, conform cărora statele membre se obligă la o
"conduită conformă respectului faţă de principiul unei economii de piaţă deschise
în care concurenţa este liberă" (art.4.1.) şi "să susţină politici economice generale
…" conform aceloraşi principii (art. 4.2.).

Secţiunea 2. Libertatea de întreprindere

Libertatea de întreprindere sau de iniţiativă, alături de libertatea

concurenţei este expresia cea mai concentrată matricială şi substanţială a
economiei de piaţă.
Constituţia o exprimă în art. 134 (2) lit. a ca fiind "libertatea comerţului
prin obligaţia statului de a asigura protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie".
La o lectură atentă a textului libertatea în comerţ apare susţinută şi
condiţionată de stimularea concurenţei loiale şi a egalităţii de şansă în comerţ.
Libertatea de întreprindere sau de iniţiativă economică înseamnă tocmai
Cele două laturi absenţa oricăror factori, împrejurări, elemente care stau sub controlul autorităţilor
ale principiului din faţa deciziei întreprinzătorului, investitorului, a firmei şi a omului de afaceri -
de a concepe şi realiza operaţiuni care să furnizeze pieţei "deschise", libere,
produsele şi serviciile reclamate de aceasta şi de consumatori -.
Cadrul constituţional este particularizat în Legea Concurenţei Comerciale
(LCC) prin interzicerea oricăror "acţiuni ale organelor administraţiei publice
central sau local, având ca obiect sau putând avea ca efect restrângerea,
împiedicarea sau denaturarea concurenţei …", prin limitarea libertăţii comerţului
sau autonomiei agenţilor economici licit şi regulat exercitate prin stabilirea de
condiţii discriminatorii pentru activitatea agenţilor economici.
Tratatul Comunităţii Europene impune statelor membre să instituie şi să
garanteze "un regim asigurând că, concurenţa nu este denaturată pe piaţa internă".
(art. 3.1. lit. g.).
Funcţionarea şi eficienţa acestui principiu presupune absenţa unor
constrângeri, discriminări, inegalităţi.

34
 Libertatea în comerţ este libertatea de a întreprinde, de a concepe, de a
mobiliza fonduri, de a face plasamente de valori, de a constitui întreprinderi
lucrative, de a valorifica un capital, alte resurse, de a exploata fondul de comerţ.
Nu se conciliază cu constrângerile de ordin politic, cum ar fi acelea de obturare a
economiei de piaţă, a concurenţei libere, normale. Nu se conciliază nici cu
constrângerile de ordin administrativ, cum ar fi restrângerea câmpului iniţiativei
private, cu monopolurile, quasimonopolurile, birocraţia patologică, nici cu
limitările de ordin economic, care interzic accesul la resurse, prezenţa în circuitul
civil al unor bunuri şi valori economice, regimul valutar, regimul fiscal, vamal24.
Libertatea în comerţ înseamnă şi guvernarea de către stat a jocului
concurenţial sănătos, normal.

Secţiunea 3. Libertatea de expresie juridică

Libertatea de expresie juridică este libertatea de expresie a oricărei

persoane, în limitele unei capacităţi juridice, libertate potrivit căreia subiectul de
drept, purtătorul ei, decide nestingherit, neconstrâns, dacă să se angajeze, să
compară sau nu într-un anumit raport juridic: să facă un contract sau nu, să se
căsătorească sau nu, să angajeze sau nu un raport de muncă şi altă infinitate de
acte care presupun manifestare de voinţă juridică.
Voinţa juridică este aceea care creează o legătură specială între două sau
mai multe persoane, acoperită sau controlată de norme juridice, norme de conduită
a căror realizare este asistată şi garantată de forţa publică.
Libertatea de expresie juridică în afaceri se exprimă prin disponibilitatea
recunoscută participanţilor la raporturile de afaceri de a (se) angaja, de a monta
sau nu o afacere, de a o face într-o formă sau alta, cu un instrument sau altul, de a
da un conţinut de concepţie exclusiv personal afacerii: o libertate de concepţie a
afacerii, de alegere a partenerului, o libertate de formă juridică, de instrument
juridic25, o libertate de stipulaţie a elementelor şi condiţiilor afacerii.

a) Libertatea de formă.
Spre deosebire de dreptul civil, unde anumite acte şi operaţiuni juridice
trebuie să îmbrace o formă solemnă, autentică, pentru a fi valide, în dreptul
comercial şi în dreptul afacerilor nu există, în principiu, condiţionarea validităţii
de o anumită formă a contractului. Nici în dreptul civil această condiţionare nu
reprezintă regula. Regula este consensualismul (ceea ce funcţionează este
consensul, fără formă specială), numai că în dreptul civil excepţiile au o frecvenţă
care afectează serios principiul. Ex.: orice ipotecă trebuie să aibă forma autentică,
notarială, ca şi înstrăinările de terenuri, testamentul, subrogaţia în drepturile
creditorului plătit consimţită de debitor. În dreptul afacerilor, nici contractul de
societate care până anul acesta trebuia să fie autentificat de notar, nu mai trebuie
să aibă această formă decât în cazul societăţilor de persoane.
Sunt anumite operaţiuni eminamente civile: înstrăinările de terenuri, de
care un om sau firmă de afaceri nu se poate dispensa. Aceste operaţiuni trebuie
făcute în forma autentică, chiar dacă ele servesc montajului unei afaceri, pentru
amplasarea unei fabrici sau dezmembrământ al societăţii.

24
In temeiul acestui principiu, prin art. 41 alin.7 din Constituţie, caracterul licit al dobândirii averii
se prezumă, altfel spus autoritatea interesată trebuie sa facă ea dovada caracterului ilicit şi nu firma
vizată.
25
Ex. achiziţia poţi să o faci în leasing sau printr-o cumpărare în rate etc.

35
 Această libertate de formă nu este contrazisă de proliferarea contractelor-
Excepţii
tip, a contractelor-cadru şi a contractelor de adeziune.
Contractul-tip este un contract ale cărui clauze sunt în majoritatea lor
prefabricate de către ofertantul contractului şi al afacerii, ele având drept menire
să faciliteze perfectarea operaţiilor, să evite lacune de stipulaţie şi să ofere afacerii
un instrument juridic elaborat. Contractul are şi „spaţii libere” în care părţile
introduc stipulaţii particulare, pentru o anumită afacere. Aceste contracte sunt
justificate, dar pot reprezenta un abuz, un exces de poziţie dominantă, dar sunt
justificate de tehnicitatea sau complexitatea deosebită a unei anumite afaceri, de
uniformitatea şi frecvenţa anumitor afaceri şi, în general, ele se justifică prin
dorinţa de a facilita realizarea afacerii şi de a-i da o armătură juridică mai
coerentă, mai sigură. Ex.: contractul de asigurare obligatorie pentru răspunderea
civilă auto, contractul de credit bancar.
Reguli pentru utilizarea acestor contracte-tip:
1) O clauză prefabricată nu se socoteşte modificată dacă modificarea nu
este perfect identică în toate exemplarele;
2) Prevalează clauza adăugată, din spaţiile libere, care contrazice clauza
prefabricată.
Contractele-cadru sunt un gen de contracte-tip, dar de extracţie legală, cu
recomandări de formă rezultate din convenţii internaţionale. Sunt aprobate prin
diferite acte normative, fiind contracte pentru servicii, prestaţii care sunt de interes
general, executate în anumite condiţii care reclamă uniformitate. Ex.: contractul
de asigurări sociale, contractul medicilor de familie, contractele de şcolarizare,
contractele de arendă, contractele pentru furnituri complexe, industriale.
Contractele-cadru au fost justificate de complexitatea şi tehnicitatea deosebită a
operaţiunilor.
Contractele de adeziune, spre deosebire de primele, nu numai că sunt
prefabricate, sunt expresia unei voinţe predominante a agenţilor economici care
oferă serviciul, furnitura, prestaţia datorată în esenţă monopolului, deopotrivă
tehnicităţii deosebite, condiţiilor speciale în care se poate realiza prestaţia în
general. Ex.: contractul de furnizare a energiei electrice, a gazelor naturale, a apei,
contractul de transport pe calea ferată.
Contractele pentru operaţiuni complexe sunt contractele concepute de
comunităţile de afaceri pentru a securiza operaţiunile comerciale26.

b) Libertatea de alegere a instrumentului juridic, de concepţie a acestuia.

Partenerii în afaceri sunt liberi să utilizeze un contract reglementat (numit)
sau să conceapă ei un contract nereglementat (nenumit). Pot să realizeze un hibrid,
un contract compozit, pot să deroge de la reglementarea legală a unui anumit
contract. Această reglementare este numai o ofertă de conţinut. Dacă partenerii
identifică corect contractul, textele de lege, care reglementează drepturile şi
Libertatea de creaţie obligaţiile părţilor nu trebuie reproduse în contract: „ce este în lege nu se scrie”,
tehnico-juridică dar părţile pot să stipuleze altfel decât spun textele de lege. Ex.: ele pot să renunţe
la răspunderea pentru vicii ascunse în cazul unui contract de vânzare-cumpărare,
la garanţia pentru evicţiune.
În afaceri există o adevărată libertate de creaţie tehnico-juridică. Este
suficient să amintim că operaţiunile de leasing au fost practicate, deşi
reglementarea a fost dată pentru prima dată în 1997. În aceeaşi situaţie se află
operaţiunile de franciză (franchising), contractul de factoring (cesiunea de facturi,
o „vânzare” de documente asupra mărfii sau a preţului acesteia).

26
Contractele pentru echipament industrial de antreprize complexe, pentru investiţii.

36
 c) Libertatea de alegere a legii aplicabile în contractele comerciale
internaţionale.
Lex causae (legea aplicabilă) este o lex voluntatis, legea care rezultă din
voinţa părţilor. Această libertate de alegere se traduce prin posibilitatea ca într-o
operaţiune internaţională partenerii să stipuleze că legea aplicabilă este chiar o
lege terţă, care nu este a statului de sediu sau de naţionalitate a nici unuia dintre ei.

Principiul libertăţii în afaceri este mărginit de respingerea a două feluri de

clauze:
1) Clauzele leonine – una dintre părţi îşi rezervă tot sau cea mai mare parte
din beneficiu fără a participa la pierderi.
2) Clauzele uzuruarii – clauzele prin care una dintre părţi se dispensează
de orice responsabilitate pentru neexecutarea contractului, deci îşi creează o
imunitate contractuală, adică o poziţie discreţionară.
Este un principiu cu suport constituţional : art. 134 lit. a din Constituţie
obligând statul „de a asigura libertatea în comerţ şi egalitatea de şansă în afaceri”.
Conform acestui principiu libertatea de iniţiativă economică trebuie să fie
garantată de stat, de autorităţile publice.
Acestea au obligaţia de a stimula toţi factorii de iniţiativă şi de a le asigura
un mediu propice unor afaceri licite.

Tema a II-a
PRINCIPIUL APARENŢEI ÎN AFACERILE ŞI CONTRACTELE
COMERCIALE

Secţiunea 1. Conţinutul principiului

Potrivit acestui principiu, omul, firma de afaceri, este îndreptăţit să se

încreadă în aparenţa profesională, să reacţioneze în consideraţia acesteia. Este o
asigurare de securitate a tranzacţiilor contra intervenţiei autorităţilor de control, de
investigaţii. În dreptul civil tradiţional, el se exprimă prin regula error comunis
facit ius.
Dacă părţile unui act au fost în eroare cu bună-credinţă, actul făcut în
Conţinut şi această stare este valid, însă ele pot să îl revoce. Principiul nu poate să funcţioneze
fundamentare la o serie de acte juridice tradiţionale, care sunt supuse unor condiţii speciale de
formare, dar are o rază de acţiune cu adevărat semnificativă în afacerile
comerciale.
Acest principiu are o constituţie mai complexă. Potrivit lui, comerciantul
trebuie să se orienteze după aparenţa profesională, el nu este îndatorat să facă
investigaţii pentru a stabili provenienţa reală a mărfii, respectarea legii în
circulaţia acesteia până la el, stabilirea reputaţiei partenerului, realitatea calităţii
de subiect de drept a acestuia.
Dacă ar fi îndatorat la aceste verificări, de bună-seamă că costurile ar fi
contra-productive, afectându-se celeritatea care trebuie să existe în afaceri. Nu i se
poate reproşa unui comerciant care cumpără de la un târg internaţional o furnitură
că aceasta a făcut obiectul unei evaziuni vamale, iar operaţiunea nu poate fi
anulată. Aceeaşi este situaţia el face o achiziţie de la un complex comercial sau un
loc anume pregătit pentru tranzacţiile respective. Dacă firma partener are o

37
aparenţă suficientă, se legitimează ca atare, nu este obligat nici să ceară
certificatul de înmatriculare de la Registrul Comerţului.
Aşa cum s-a remarcat şi în doctrina europeană de cea mai înaltă autoritate,
"operaţiunile comerciale se derulează rapid. Cei care le efectuează sunt dispensaţi
de a proceda la verificări minuţioase şi pot să se încreadă numai în aparenţe"27
De aceea, anularea unei societăţi care a funcţionat într-un mod nesuspect,
nu afectează contractele făcute cât timp anularea nu a fost dată publicităţii
formale. Această publicitate (legală) "curăţă deci viciile eventuale ale desemnării
reprezentanţilor28 societăţii comerciale, pe care nici societatea, nici terţii nu le pot
invoca pentru a se sustrage îndeplinirii obligaţiilor contractate".
"În consecinţă - cum spune acelaşi autor - operaţiunile comerciale pot să se
încheie mai repede decât contractele civile: timpul este, în fond, bani"29.

Secţiunea 2. Fundamentarea normativă

Textele art. 41 (7) şi (8) din Constituţie ar trebui socotite izvorul normativ
expres al principiului aparenţei.
Potrivit primului text, "averea dobândită licit nu poate fi confiscată.
Caracterul licit al dobândirii se prezumă".
Potrivit celui de al doilea text, pot fi confiscate, în condiţiile legii, numai
bunurile destinate, folosite la săvârşirea de sau rezultate din infracţiuni ori
contravenţii.
Principiul aparenţei este interesat în mod frecvent în practică, de aplicarea
sancţiunilor contravenţionale prevăzute în Legea nr. 12/1990 privind protejarea
populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite.
Această reglementare incriminează drept contravenţie, efectuarea de acte
sau fapte de comerţ, fără îndeplinirea condiţiilor stabilite de lege sau cu bunuri a
căror provenienţă nu poate fi dovedită în condiţiile legii.
Situaţia frecventă este aceea când se reproşează comerciantului fie că şi-a
depăşit obiectul de activitate, fie că nu a observat o interdicţie sau o împrejurare
de care era legată regularitate şi liceitatea operaţiunii (achiziţie, prestaţiei etc.), fie
că a achiziţionat de la sau a prestat către un comerciant care nu funcţiona potrivit
unui statut legal ori achiziţionase marfa în mod clandestin, ilicit (de regulă, în
condiţii de evaziune fiscală sau în scopul acesteia).
Textul constituţional al art. 41 alin. 7, puţin observat în prezent, răstoarnă
în mod clar sarcina probei caracterului ilicit al dobândirii averii (ceea ce înseamnă
şi bunurile afectate comerţului sau rezultate din exercitarea acestuia).
Astfel, spre deosebire de defuncta şi nefericita reglementare a Legii nr.
18/1968 privind controlul provenienţei unor bunuri dobândite în mod ilicit, care
impunea celui cercetat să facă el dovada provenienţei licite a averii sale (când
apărea un dezechilibru vădit între venituri şi cheltuieli/achiziţii), Constituţia cere
autorităţii interesate de dobândirea averii cercetate, să facă ea dovada caracterului
ilicit al dobândirii.
Deci, dacă comerciantul are mărfurile însoţite (pe timpul transportului, al
depozitării, al comercializării) de factura fiscală, factura simplă, avizul de
expediţie, documentele vamale, factura externă ori de alte documente cerute de
lege, după caz (aşa cum cer dispoziţiile art. 1 lit. e, fraza a doua din Legea nr.

27
Guyon, p. 9, Cărpenaru, p. 18.
28
Idem.
29
Ibidem.

38
12/1990, citată) posesia sau dobândirea trebuie considerate regulate şi licite, chiar
dacă vânzătorul (furnizorul) nu le-a dobândit şi pus în circulaţie în mod legal.
Bineînţeles că dovedirea informării acelui comerciant asupra provenienţei
ilicite sau complicitatea la introducerea pe piaţă a mărfurilor respective, vădind
reaua-credinţă, fac să nu mai funcţioneze imunitatea dată de aparenţă.
În ce priveşte depăşirea propriei capacităţi de folosinţă, legată de obiectul
statutar de activitate, sau de implicarea în acte de comerţ (în afaceri) cu
comercianţi care îşi depăşesc această capacitate, trebuie observate profundele
modificări ale cadrului economic, începând cu textele constituţionale care declară
economia României ca "economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi pe
concurenţă" - art. 134 alin.1 - care obligă statul să asigure "libertatea comerţului
(şi), protecţia concurenţei loiale" - art. 134 alin. 1 lit. a - şi care instituie "libertatea
economică" (libertatea de întreprindere) ca o libertate fundamentală - art. 411.
Faţă de aceste texte - şi raţiuni, în acelaşi timp - constituţionale, trebuie
considerat căzut în desuetudine textul art. 34 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954
privitor la persoana fizică şi la persoana juridică, potrivit căruia este nul orice act
juridic făcut de persoană juridică (ceea ce înseamnă şi o societate comercială şi o
regie autonomă) cu depăşirea obiectului de activitate (a ceea ce s-a numit
specialitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice).
Abdicarea formală de la "principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a
persoanei juridice" şi de la consecinţele încălcării acestuia, s-a realizat prin Legea
societăţilor comerciale (LSC), după modificările făcute prin O.U.G. nr. 32/1997
(aprobată prin Legea nr. 105/1997).
Astfel, articolul 55 alin. 1 dispune că societăţile pe acţiuni, în comandită
pe acţiuni şi cu răspundere limitată, sunt angajate prin actele organelor sale, "chiar
dacă aceste acte depăşesc obiectul de activitate …" (în afară de cazurile că se
dovedeşte că terţii cunoşteau sau trebuiau să cunoască depăşirea acestuia).
Prudent, legiuitorul a adăugat că dovada acestei cunoaşteri nu poate fi
considerată făcută numai cu publicarea actului constitutiv.
Rezultă că astăzi bunurile, serviciile dobândite de la comerciantul care-şi
depăşeşte obiectul de activitate nu mai pot face obiectul contravenţiei prevăzute
de art.1 lit. a din Legea nr. 12/1990, şi, deci, nu mai pot fi confiscate nici bunurile
implicate, nici fondurile întrebuinţate sau profitul obţinut din operaţiunile
respective.
Neenumerarea societăţilor în nume colectiv şi în comandită simplă se
datorează modului de reprezentare a acestora şi răspunderii nelimitate şi solidare a
asociaţilor.
Aceeaşi reglementare precitată, prin funcţionarea principiului aparenţei,
declară ineficientă între partenerii de afaceri invocarea neregularităţilor în
numirea organelor societăţii, când numirii i s-a făcut publicitatea legală - art. 54
alin. 1.
Terţilor nu le pot fi opuse nici numirile în organele societăţii sau încetarea
funcţiilor corespunzătoare, dacă acestea nu au fost, de asemenea, legal publicate -
art. 54 alin. 2.
Publicitatea legală este şi condiţia de opozabilitate generală pentru toate
actele sau faptele societăţii, atunci când această publicitate este cerută, cu excepţia
firească a dovedirii cunoaşterii lor de către terţi.
În fine, nulitatea societăţii nu poate fi opusă terţilor nici de către societate,
nici de către asociaţi, iar declararea acestei nulităţi nu afectează actele făcute în
numele societăţii.

39
 Tema a III-a
PRINCIPIUL CARACTERULUI ONEROS AL ACTELOR ŞI
OPERAŢIUNILOR JURIDICE DE NATURĂ COMERCIALĂ

Potrivit acestui principiu, afacerile beneficiază de o prezumţie de caracter

Definire şi oneros. În afaceri nu se poate susţine că, spre exemplu, furnitura a fost făcută ca o
fundamentare liberalitate30. Dacă contractul este dubios, confuz, judecătorul sau arbitrul este
îndreptăţit să stabilească el valoarea plăţii sau a contraprestaţiei. Pentru unele
contracte, Codul comercial face chiar menţiune expresă că, spre deosebire de cele
din dreptul civil, în dreptul comercial sunt oneroase. Ex.: în cazul contractului de
mandat, dacă nu s-a stipulat remuneraţia mandatarului, judecătorul este îndreptăţit
să o stabilească prin textul din Codul comercial.

Tema a IV-a
PRINCIPIUL CONCURENŢEI LOIALE (ONESTE) ŞI NORMALE
ÎN AFACERI

Secţiunea 1. Mediul juridic concurenţial

Cu tot caracterul oneros, speculativ, competitiv, al afacerilor, acestea

trebuie, din raţiuni de prezervare a unui spirit social-economic sănătos şi a ordinii
publice, să se realizeze într-o manieră onestă şi de cultivare a egalităţii de şansă.
Un deziderat astfel exprimat pentru timpul modern al afacerilor, a reclamat
crearea unui adevărat edificiu legislativ care să susţină un mediu concurenţial
sănătos şi să configureze un adevărat cod deontologic pentru firmele şi oamenii de
afaceri.
Mediul juridic concurenţial a fost edificat pe două laturi
comportamentale:
- concurenţa loială, ale cărei încălcări sunt reprimate legislativ prin Legea
Buna credinţă şi privind combaterea concurenţei neloiale (nr.11/1991), care interesează în principal
uzanţele comerciale raporturile particulare dintre comercianţi (firme şi oameni de afaceri),
cinstite reglementarea fiind, ca atare de domeniul dreptului privat, chiar dacă incriminează
şi infracţiuni şi contravenţii;
- concurenţa comercială, normală, de piaţă, care are opusă concurenţa
anormală, patologică, aceasta din urmă calificată şi sancţionată prin Legea nr.
21/1996 a concurenţei, reglementare care interesează conduita de piaţă relevantă
şi care aparţine domeniul dreptului public (privind raporturile dintre comercianţi
şi autorităţile publice ori raportarea conduitei acestora la imperativele normative
ale concurenţei normale, sănătoase).
Potrivit art. 1 din Legea privind combaterea concurenţei neloiale,
"comercianţii sunt obligaţi să îşi exercite activitatea cu bună credinţă, potrivit
uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor
concurenţei loiale".
Buna-credinţă, invocată şi în alte reglementări ale dreptului afacerilor, în
principiu, se prezumă, şi ea rezidă în conduita orientată, determinată, de
convingerea serioasă, substanţială privind constituţia realităţii, realitatea
împrejurărilor şi circumstanţelor, care erau obligatorii de luat în calcul pentru
liceitatea ei.
30
Gratuitatea, liberalitatea nu pot fi susţinute decât sub o dovadă incontestabilă. Sunt admise
sponsorizările, dar regimul de dovadă este foarte strict.

40
 Este, deci, de bună-credinţă cel care a acţionat convins că o face în mod
licit, conform cu angajamentele asumate, încrezându-se într-o realitate pe care a
perceput-o în mod serios şi responsabil (neputându-i-se reproba eventuala eroare
în care s-a aflat).
Consecinţele bunei-credinţe consistă, în principal, în exonerarea de
consecinţele prejudiciabile ale conduitei reputate ca fiind de domeniul bunei-
credinţe, sau în limitarea răspunderii pentru acele consecinţe.
Faţă de reglementarea originală, legea citată dă o ilustrare a uzanţelor
comerciale cinstite, arătând ceea ce ea consideră contrar unor asemenea uzanţe.
Sunt astfel uzanţe comerciale cinstite: neutilizarea în mod neloial a
secretelor comerciale31 ale unui comerciant, cu efectul deciderii neexecutării
unilaterale a contractului, prin abuz de încredere, prin incitarea la delict, prin
achiziţionarea de secrete comerciale de către terţii care cunoşteau că transmiterea
acestora este o practică neloială, cu influenţă asupra poziţiei de piaţă a
comercianţilor concurenţi.
Din incriminările unor fapte ale comerciantului, ca infracţiuni şi
contravenţii, apar contrare exigenţelor de concurenţă loială:
- acceptarea de către un comerciant a serviciilor salariatului exclusiv al
unui comerciant concurent32;
- condiţionarea încheierii sau executării avantajoase a unui contract, de
aducere de către client a altor cumpărători pentru contracte asemănătoare;
- defăimarea concurentului, a întreprinderii sale sau a produselor ori a
serviciilor acestuia;
- captarea sau recrutarea prin remunerare a prepuşilor concurentului,
pentru a deturna clientela sau pentru alte avantaje;
- înfiinţarea de societăţi concurente cu utilizarea personalului altui
comerciant, spre a-i capta acestuia clientela sau pentru a-l dezorganiza;
- abuzul de folosinţă a firmei sau a proprietăţii intelectuale ale
concurentului, cu consecinţa producerii de confuzii în legătură cu cele folosite în
mod legitim;
- punerea în circulaţie de mărfuri contrafăcute care prejudiciază marca şi
induce în eroare pe consumator asupra calităţii produsului (serviciului);
- exploatarea oneroasă a rezultatelor unor experimentări costisitoare, a
altor informaţii secrete despre acestea care au fost finisate pentru autorizarea
comercializării produselor farmaceutice sau chimice destinate agriculturii
conţinând compuşi chimic noi;
- divulgarea, fără luarea precauţilor cerute de lege, a unor informaţii despre
amintitele experimentări;
- divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretelor comerciale obţinute
prin spionaj comercial sau industrial;
- producerea sau comercializarea de produse contrafăcute.

31
Constituie secret comercial, potrivit art. 11 lit. b din aceeaşi lege: "informaţia care în totalitate
sau în conexarea exactă a elementelor acesteia nu este în general cunoscută sau nu este uşor
accesibilă persoanei din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi care
dobândeşte o valoare comercială prin faptul că este secretă, iar deţinătorul aluat măsuri rezonabile,
ţinând seama de circumstanţe pentru a fi menţinută în regim secret".

41
 Secţiunea 2. Concurenţa comercială

Concurenţa comercială, normală, sănătoasă, este o problemă cheie a

dreptului european al afacerilor33 iar integrarea economică a României în
comunitatea europeană, face critică propagarea şi cultivarea acesteia.
Legislaţia românească a concurenţei comerciale (Legea nr. 21/1996), în
plină evoluţie consacrează şi tratează patru fenomene de concurenţă patologică
(anormală), care au ca efect "restrângerea, împiedicarea sau denaturarea
concurenţei" (art. 2 alin.1):
1. Primul fenomen de concurenţă patologică îl reprezintă înţelegerile
("antantele", conform legislaţiei şi practicii europene) pentru practici concertate
anti-concurenţiale pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, de la care sunt
prevăzute exceptări individuale ce se acordă prin dispense de către Consiliul
Concurenţei (pentru prevalenţa efectelor pozitive în general şi a unora particulare
enumerate de lege).
Sunt enunţate ca practici anticoncurenţiale cele care au ca rezultat sau
urmăresc:
- fixarea preţului de piaţă şi a unor condiţii comerciale inechitabile;
- limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice sau
a investiţiilor;
- împărţirea pieţelor pe diferite criterii;
- discriminări faţă de partenerii de afaceri;
- condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea unor clauze străine de
Fenomene de natura contractului sau neconforme cu uzanţele comerciale;
concurenţă - trucarea de licitaţii;
patologică - eliminarea de pe piaţă a unor concurenţi sau limitarea accesului lor pe
piaţă.
2. Excesul de poziţie dominantă, ceea ce corespunde unui monopol de
facto, prin practici abuzive care afectează comerţul ori prejudiciază pe
consumator, faptele anticoncurenţiale corespunzătoare fiind enumerate de lege.
Faptele anticoncurenţiale în excesul de poziţie dominantă ("practicile
abuzive") sunt enumerate, enunţiativ (ilustrativ, nelimitativ) de către Legea
Concurenţei Comerciale (LCC).
Acestea pot consta, în principal, în:
- dictarea de preţuri, de clauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata
cu anumiţi comercianţi;
- limitarea producţiei, distribuţiei, sau a dezvoltării tehnologice în
dezavantajul utilizatorilor;
- discriminări între parteneri, cu provocarea de dezavantaje concurenţiale.
- poziţii discreţionare în negocierea contractelor;
- importuri necompetitive de produse şi servicii care determină nivelul
general al preţurilor în economie;
- preţuri excesive sau subcosturi, preţuri de dumping, la export acoperite
din preţuri majorate la intern;

33
Louis Dubois, Cluade Blumann, Droit Matériel de l'Union Européenn, Montchrestien, 2e ed.,
Paris, 2001, p. 383-392; J. Schapira, G. LE TALLEC, J.P.Bläise, Droit européen des affaires, 4e
ed., Presse Universitaires de France, Paris, 1994, p. 38-59; BertholdGoldman, Antoine Lyon -
Caen, Louis Vogel, 5e ed., Dalloz, Paris, 1994, p. 337-500; Michel de Juglart, Benjamin Ippolito,
Traité de droit commercial, tome I, 4e ed., Montchrestien, Paris, 1988, p. 662-727; Anne Tercinet,
Droit européen de la concurrence. Oportunites et menaces, Montchrestien, Paris, 2000; Octavian
Manolache, Regimul juridic al concurenţei în dreptul comunitar, Editura All, Bucureşti, 1997;
pentru problematica juridică a dreptului actual al concurenţei în ţara noastră, vezi, Octavian
Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale, ediţia a II-a, 2 vol., Bucureşti, 1998.

42
 - exploatarea stării de dependenţă a unor anumiţi parteneri, inclusiv
ruperea relaţiilor contractuale pentru neacceptarea unor condiţii comerciale
nejustificate.
3. Concentrarea economică, care, prin orice act juridic, are ca obiect
sau permite unui agent economic ori unei grupări de agenţi economici, să exercite,
direct sau indirect, "o influenţă determinantă asupra unui alt agent economic sau
mai multor agenţi economici" - art. 11 alin. 1. Există şi aici exceptări.
Sunt reputate de lege ca acte de concentrare economică, cu consecinţa
posibilităţii de a se exercita o influenţă determinantă asupra unor agenţi
economici, fuziunea, achiziţiile de participaţii sau de active, asocieri cu efectul
creării unei entităţi economice autonome ca persoană juridică, care nu realizează o
coordonare a comportamentului concurenţial; dobândirea prin contracte de
drepturi care permit influenţarea decisivă a constituirii şi deciziilor organelor unui
agent economic.
Cenzurarea de către lege a concentrărilor economice este mijlocul politicii
economice guvernamentale antimonopoliste, politică a cărei istorie a devenit
activă prin adoptarea primelor legi antitrust în America începutului de secol XX.
Sunt exceptate de reputarea drept concentrări economice, controlul
exercitat de lichidatorul judiciar şi de alte persoane care lucrează într-o procedură
de urmărire sau executare patrimonială; dobândirea temporară (un an) de
participaţii neutre concurenţial, de care institutorii de credit, societăţile de
investiţii sau de servicii de investiţii financiare, ori de asigurare.
Concentrările economice trebuie notificate Consiliului Concurenţei care se
va pronunţa pe baza unor criterii de compatibilitate a lor cu mediul concurenţial
normal şi cu verificarea unor condiţii de admisibilitate. S-a stabilit şi un criteriu
valoric, actualizabil, în raport de care notificarea este obligatorie. Acesta este
valoarea cifrei de afaceri realizată de agenţii economici implicaţi (prevăzută în
textul originar la 10 miliarde)
4. Ajutorul de stat, subvenţiile (public sau guvernamental) pentru
susţinerea anumitor agenţi economici sau ramuri ori domenii de activitate
(industrii, servicii etc.).
Formele acestor ajutoare sunt inventariate de Oficiul Concurenţei care este
organ central de specialitate în subordinea în subordinea Guvernului. Această
instituţie are şi atribuţiile de a monitoriza şi raporta "în condiţii de transparenţă
ajutoarele acordate" (art. 37 lit. g din LCC).
Acest fenomen de concurenţă este cel mai controversat în Uniunea
Europeană, când tensiuni şi relaţii dintre cele mai diverse, inclusiv acuzaţii de
nesinceritate la adresa unor state, proteste de stradă, atacuri asupra furniturilor.
Ajutoarele de stat sunt justificate de acoperirea pierderilor unor activităţi
strategice, care interesează securitatea alimentară, acoperirea pierderilor la export,
menţinerea compatibilităţii unor produse şi servicii etc.

Secţiunea 3. Sancţionarea procedurilor anticoncurenţiale

Dacă nu se verifică situaţiile de dispensă (în cazul antantelor), dacă nu s-a

notificat concentrarea economică, dacă nu se dă, de către Consiliul Concurenţei
decizia de admitere, de autorizare sau de corectare a concentrării economice, ori
de neobiecţiuni la concentrarea economică, iar agenţii economici implicaţi
ignorează decizia de refuzare a concentrării, Consiliul Concurenţei, instanţa
judecătorească şi agenţii publici anume autorizaţi pot aplica o serie de sancţiuni

43
 penale, contravenţionale, civile (patrimoniale şi nepatrimoniale), după cum
urmează.
Consiliul Concurenţei poate să dispună măsuri de suspendare sau de
Tipuri de sancţiuni interzicere a practicilor anticoncurenţiale şi să dea injoncţiuni agenţilor economici
aplicabile implicaţi (să le ceară o anumită atitudine, reacţie, intervenţie etc.) pentru a reveni
la situaţia anterioară.
Dacă prin măsurile luate şi sancţiunile aplicate de Consiliul Concurenţei
nu se obţine încetarea practicilor anticoncurenţiale datorate abuzului de poziţie
dominantă şi revenirea la situaţia anterioară, motivat de afectarea gravă a unui
interes public major34, această autoritate poate cere curţii de apel de la sediul
agentului economic implicat să adopte măsuri extreme pentru lichidarea poziţiei
dominante, cum sunt:
- invalidarea contractelor sau a clauzelor vinovate;
- invalidarea actelor de realizare a unei concentrări creatoare de poziţie
dominantă;
- limitarea accesului la piaţă sau interzicerea acestuia;
- vânzarea de active;
- divizarea agentului economic.
Aplicarea acestor măsuri sancţionatorii este condiţionată de evitarea
creşterii preţurilor şi de neafectarea executării obligaţiilor asumate faţă de terţi.
Sunt declarate nule de drept angajamentele, antantele, contractele şi
clauzele, exprese ori tacite, publice sau oculte, care promovează sau permit
practici concertate anticoncurenţiale şi abuzuri de poziţie dominantă.
Sunt sancţionate drept contravenţii: omisiunea notificării unei concentrări
care atinge pragul de cenzură la Consiliul Concurenţei, antantele anticoncurenţiale
ilustrate de lege; abuzurile de poziţie dominantă ilustrate de lege şi concentrările
economice care creează sau consolidează o poziţie dominantă cu efecte
semnificative anticoncurenţiale; începerea sau încheierea unei operaţiuni de
concentrare economică cu ignorarea prohibiţiilor legale şi ale Consiliului
Concurenţei; neîndeplinirea unei obligaţii sau condiţii impuse în condiţiile LCC.
Au fost instituite amenzi cominatorii (aplicabile pe fiecare zi de întârziere,
de până la 750.000 lei/zi) pentru neîncetarea practicilor anticoncurenţiale şi
neaplicarea măsurilor dispuse printr-o decizie a Consiliului Concurenţei.
Sunt supuse confiscării profiturile suplimentare realizate de agenţii
economici din încălcarea LCC.
A fost incriminată ca infracţiune pedepsibilă cu închisoare de la 6 luni la 4
ani sau cu amendă, participarea cu intenţie frauduloasă şi în mod determinat la
conceperea, organizarea sau realizarea practicilor interzise - de antante şi de abuz
de poziţie dominantă. Hotărârea definitivă de condamnare poate fi publicată în
presă, pe cheltuiala condamnatului, la ordinul instanţei.

Secţiunea 4. Exceptări sau derogări de la aplicarea regulilor de

concurenţă comercială

Sunt exceptate de la aplicarea LCC: piaţa muncii şi a relaţiilor de muncă;

piaţa monetară; piaţa titlurilor de valoare, în măsura în care concurenţa ei are
reglementare specială.

34
Art. 7 (5) din LCC consideră interes public major "securitatea publică, pluralitatea de agenţi
economici independenţi, bunăstarea consumatorilor şi regulile prudenţiale".

44
 Se derogă de la regimul legal al concurenţei normale, pentru preţurile şi
tarifele practicate de regiile autonome ori în cadrul activităţilor cu caracter de
monopol natural sau care au un regim legal special.
Aceste preţuri şi tarife se stabilesc cu avizul Consiliului Concurenţei.
Cu avizul Consiliului Concurenţei, Guvernul poate:
- să instituie , pentru o perioadă de cel mult 3 ani (ce se poate prelungi
motivat, succesiv, pentru cel mult câte un an), un control al preţurilor în sectoarele
economice sau pe pieţele unde concurenţa este exclusă sau substanţial restrânsă
prin lege ori datorită existenţei unei poziţii de monopol;
- să dispună măsuri cu caracter temporar pentru combaterea creşterii
excesive a preţurilor sau blocarea acestora, pe timp de 6 luni (cu prelungiri
succesive, motivate, de câte cel mult 3 luni), în sectoare economice determinate şi
în împrejurări excepţionale, precum: situaţii de criză, dezechilibrul major între
cerere şi ofertă, disfuncţionalitate evidentă a pieţei.

Tema a V-a
PRINCIPIUL PROMOVĂRII ŞI PROTECŢIEI DREPTURILOR
CONSUMATORULUI

Secţiunea 1. Noţiune şi justificare

Drepturile consumatorilor, asemenea drepturilor omului pentru societăţile

politice democratice35, reprezintă pentru dreptul afacerilor religia sfârşitului de
secol XX şi a începutului de secol XXI.
Înainte de a începe partitura cea mare a reformei post-decembriste,
dezetatizarea, România a adoptat OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor
prin care a reglementat raporturi juridice de care legislaţia economiei centralizate
fusese prea puţin interesată (ea reglementa numai garanţia care trebuia asigurată
pentru bunurile de folosinţă îndelungată).
Această reglementare a aşteptat opt ani pachetul de legi care trebuia să-i
asigure acoperirea fenomenelor şi faptelor care dezechilibrează raportul dintre
producător şi consumator în favoarea celui dintâi.
În acest interval, reglementarea concurenţei comerciale date prin Legea nr.
21/1996 şi-a asumat protecţia consumatorului, prin amenajarea concurenţei în
interesul acestuia.
Printre scopurile ei, legea citată a indicat şi „promovarea intereselor
consumatorilor”.
Această reglementare a prohibit antantele anticoncurenţiale care au ca
efect şi „prejudicierea consumatorilor” (art. 6 alin. 1); a stabilit drept criteriu de
apreciere asupra compatibilităţii operaţiunilor de concentrare economică cu un
mediu concurenţial normal, „măsura în care sunt afectate interesele …
consumatorilor” (art. 14 (1) lit. e); exceptarea antantelor care influenţează
concurenţa, a fost prevăzută printre altele, sub condiţia asigurării unui avantaj
consumatorilor corespunzător celui al agenţilor economici participanţi la antantă.
La 30 septembrie 1999, intră în vigoare OG nr. 106/1999 privind
contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale, care instituie dreptul

35
Adrian Năstase, Drepturile omului – religie a sfârşitului de secol, Institutul Român pentru
Drepturile Omului, Bucureşti, 1992.

45
 consumatorului la denunţarea unilaterală a unui asemenea contract, ceea ce era
excepţional în legislaţia noastră.
Acelaşi drept avea să fie consfinţit şi privitor la „contractele la distanţă”,
reglementate de OG nr. 130/2000.
La 1 noiembrie 2000 a intrat în vigoare Legea nr. 148/2000 privind
publicitatea, care aduce prohibiţii şi limitări pentru publicitatea care manipulează
excesiv gustul consumatorului şi care priveşte produsele dăunătoare.
La 10 decembrie 2000 intră în vigoare, Legea nr. 193/2000, care dă
reglementarea cea mai completă şi substanţială relativ la protecţia consumatorilor
prin conţinutul contractelor comerciale.
Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic recepţionează în mod
expres (art. 2 (5)) pentru acest gen de comerţ, prevederile legale „care au ca scop
protecţia consumatorilor”.
În dreptul comunitar european se relevă că în tratatele fondatoare
consumatorul are o prezenţă redusă ca obiect de protecţie, prin drepturile sale36,
agravarea intereselor sale fiind evocată de justificarea anumitor antante şi de
restricţii l libera circulaţie a mărfurilor.
Jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) a forţat
legislaţia comunitară şi politicile economice ale statelor, astăzi membre ale
Uniunii Europene (UE), să reglementeze concurenţa în apărarea consumatorilor37.
Summit-ul comunitar de la Paris din 7-8 octombrie 1972 dă un impuls
decisiv programelor şi planurilor de acţiune propuse de comisia de specialitate şi
adoptate de Comitetul de Miniştri după 1975, pe fondul unor directive
corespunzătoare ale Comunităţii Europene (CE)38.
Tratatul asupra Uniunii Europene, adoptat la Maastricht (Olanda) în 1991
a consacrat protecţia consumatorilor la rang de politică comunitară.
Atenţia legiuitorului european occidental pentru promovarea şi
conservarea dreptului consumatorului la o protecţie specială, a coborât până la
contractele de împrumut de consumaţie, care nu mai sunt demult reputate ca fiind
Calificarea şi cămătăreşti39.
conţinutul principiului În dreptul comunitar, protecţia intereselor consumatorilor a fost
la nivel comunitar direcţionată legislativ şi administrativ pe următoarele direcţii:
- informarea consumatorilor (etichetarea şi publicitatea);
- tehnicile particulare de contractare (contractele la distanţă, contractele
încheiate în afara spaţiilor comerciale, comerţul electronic şi prohibiţia clauzelor
abuzive);

36
Dubois, Blumann, p. 125-135.
37
Idem, p. 125-126, pentru speţa Cassis-Dijon, (comercializarea produselor legal fabricate într-un
stat membru); p. 128-129, pentru speţa Keck şi Mithouard (publicitatea )
38
Spre ex., directiva 79/1978 privind etichetarea, prezentarea şi publicitatea; directiva nr.98/1998
privind regimul produselor alimentare; directivele nr. 84/450/1984, 97/55/1997, 89/552/1989 şi
97/36/1997, privind publicitatea; directivele 85/577/1985 şi 97/7/1997 privind contractele
negociate în afara centrelor comerciale (vânzări la domiciliu, vânzări itinerante – în avion, pe
vapor) şi contractele la distanţă; directivele 99/93/1999 şi 2000/2000 privind semnătura electronică
şi comerţul electronic; directiva nr. 93/1993 privind clauzele abuzive; directiva nr. 90/314/1990
privind serviciile turistice; directivele nr. 87/102/1996 şi 98/7/1998 privind creditul de consumaţie;
directiva nr. 1994/44/1999 privind vânzarea de bunuri de consumaţie; directiva 1998/27/1999
privind măsurile punitive contra agenţilor economici; directivele 99/34/1980, 85/374/1985 şi
99/59/1992 privind securitatea produselor.
Pentru analiza acestor evoluţii instituţionale şi normative, v. Octavian Manolache, Drept
comunitar. Cele patru libertăţi fundamentale. Politici comunitare, Ed. a II-a. All Beck, Bucureşti,
1999, p. 189-197.
39
Pe larg, în David Kelly, Ann Holmes, Ruth Hayward, Business Law, fourth ed., Cavendish
Publishing Limited, London, 2002, p. 570-582.

46
 - sănătatea şi securitatea consumatorului (accesul pe piaţă numai al
produselor fără defecte, sigure şi nenocive).
În dreptul nostru, principiul discutat consistă în condiţionarea regularităţii,
liceităţii, validităţii şi a eficienţei conduitei în afaceri, de observarea şi respectarea
regulilor sistemului legal de protecţie a consumatorului.
Acest sistem legal dirijează şi repartizează normele afectate lui în
următoarele laturi complementare40:
- accesul neîngrădit, neconstrâns în vreun fel la produse şi servicii;
- informarea completă şi corectă a consumatorilor asupra caracteristicilor
esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite pieţei, astfel încât decizia privind
achiziţia să fie rezultatul determinării cât mai exacte a compatibilităţii produsului
sau a serviciului cu nevoile, afinitatea şi disponibilităţile consumatorului;
- anihilarea practicilor abuzive la încheierea, conceperea şi executarea
contractului, care expun pe consumator la discreţia agentului economic;
- recunoaşterea dreptului consumatorului la denunţarea unilaterală a unor
contracte făcute în împrejurări şi condiţii considerate provizorii sau improprii
Sistematizarea pentru o apreciere matură asupra achiziţiei;
elementelor - recunoaşterea dreptului la reparaţia pagubelor încercate de către
protecţiei consumator datorită neconformităţii produsului cu caracteristicile enunţate de
consumatorului producători şi de distribuitori, defectelor de calitate şi periculozităţii produselor
sau serviciilor pentru viaţa, sănătatea şi securitatea consumatorului;
- asigurarea participării consumatorilor la fundamentarea şi luarea
deciziilor care interesează această calitate a lor.
Această preocupare obsesivă a legiuitorului contemporan pentru a crea
consumatorului un statut al discriminărilor pozitive în raport cu agentul economic,
producător sau nu, este rezultatul asumării de către guvernanţi a misiunii de
temperare şi de amendare a puterii şi a mijloacelor de dominaţie la care este expus
consumatorul din partea agentului economic.
Capitalismul modern a realizat că piaţa trebuie să servească atât agenţilor
economici cât şi consumatorului, că un consumator respectat prin calitatea
produselor şi a serviciilor accesibile în mod agreabil şi cât mai satisfăcător lui este
cheia stabilităţii economice şi sociale şi că un astfel de consumator este un
element decisiv şi preţios pentru cel mai bun rol al pieţei.
O experienţă de necuprins, îndelungată şi pilduitoare, a arătat că de decenii
bune consumatorul este o pradă uşoară pentru agentul economic, că fragilitatea lui
juridică, datorată nu neapărat lipsei de instrucţie juridice, nu trece într-o edificare
responsabilă nici cu ajutorul unei publicităţi savante şi că perfecţionarea
mijloacelor de captare a consumatorului a atins rafinamente care permit plasarea,
nesperată în absenţa lor, a unor produse şi servicii, nu întotdeauna utile,
inofensive sau indispensabile.

40
Sistematizarea elementelor protecţiei consumatorului comportă diferenţieri de concepţie, care,
însă, nu sunt esenţiale.
În dreptul comunitar protecţia consumatorilor este sistematizată într-un tablou al mai
multor drepturi complexe: protecţia intereselor economice, protecţia sănătăţii şi securităţii
personale, repararea daunelor; reprezentare şi participarea la decizii (v. O. Manolache, Drept
comunitar, op. cit., p. 192-194).
Legea italiană din 1998, recunoaşte ca drepturi fundamentale ale consumatorilor şi
utilizatorilor: apărarea sănătăţii; securitatea şi calitatea produselor şi serviciilor; informarea
adecvată şi o publicitate corectă; educaţia consumatorului; corectitudinea, transparenţa şi echitatea
în raporturile contractuale privind bunuri şi servicii; promovarea şi dezvoltarea asocierii libere,
voluntare şi democratice între consumatori şi utilizatori; serviciilor publice conform standardului
de calitate şi de eficienţă.

47
 Secţiunea 2. Subiecţii, obiectul şi elementele protecţiei

A. Subiecţii.

1. Consumatorul protejat, este o persoană fizică, o asociaţie de persoane

fizice care achiziţionează, utilizează şi consumă produse sau servicii în afara
activităţii sale profesionale (art. 2 din OG nr. 21/1992).
Este demn de reţinut că numai persoana fizică sau asociaţia de persoane
fizice sunt subiectele pasive ale protecţiei, deci nu şi persoana juridică (subiectul
colectiv de drept) sau asociaţia de persoane juridice şi că de calitatea de
consumator nu beneficiază persoanele fizice sau asociaţiile de persoane fizice care
dobândesc, utilizează sau consumă produsele ori serviciile în cadrul activităţii lor
profesionale, ceea ce înseamnă o profesie liberală, activităţile statutare sau
calificarea de acte de comerţ ale societăţilor comerciale, regiilor autonome, ale
organizaţiilor cooperatiste, respectiv ale persoanelor fizice şi ale asociaţiilor
familiale.
Exceptările mai-sus precizate se explică prin avizarea şi instrucţia în
afaceri, în general, în administrarea întreprinderii, într-o anume specialitate de
comerţ. În cazul persoanei juridice s-a luat în calcul abilitatea şi responsabilitatea
cu care este creditat organul prin care aceasta îşi promovează şi îşi apără
drepturile şi interesele.
2. Agentul economic este comerciantul care fabrică, importă, transportă
sau comercializează produse ori prestează servicii în cadrul comerţului său
("activităţii sale profesionale").
Deci, agentul economic care înstrăinează un bun care nu-i mai este necesar
Subiecţii fondului său de comerţ, nu are această calitate ca subiect activ al protecţiei
consumatorului.
3. Producătorul este:
- fabricantul unui produs finit, al componentei unui produs şi al materiei
prime;
- agentul economic care recondiţionează produsul sau agentul economic şi
distribuitorul care aduc o modificare a caracteristicilor produsului;
- importatorul produsului destinat vânzării, leasingului şi unor forme de
distribuţie specifică;
- distribuitorul produselor importate, al căror importator nu se cunoaşte.
4. Distribuitorul, este agentul economic din lanţul de distribuţie.
5. Vânzătorul, este distribuitorul care oferă produsul consumatorului.
6. Prestatorul, este agentul economic care furnizează servicii.

B. Obiectul protecţiei, îl reprezintă produsele noi, folosite sau

Obiectul şi elementele recondiţionate şi serviciile comercializate pentru consumator.
protecţiei Sunt exceptate de la protecţie produsele comercializate ca antichităţi şi
cele reparate sau recondiţionate pentru a fi utilizabile, sub condiţia informării
consumatorului asupra acestor intervenţii.

C. Elementele protecţiei.
1. Calitatea produsului sau a serviciului este reprezentată de un
ansamblu de proprietăţi şi caracteristici care îl fac apt de a-şi realiza destinaţia,
prin satisfacerea necesităţilor explicite sau implicite ale consumatorului.
2. Produs sigur, este acela care, folosit în condiţii normale sau
previzibile, potrivit destinaţiei sale, nu prezintă riscuri sau prezintă riscuri

48
acceptabile şi compatibile cu un înalt grad de protecţie a consumatorului, în
funcţie de unele aspecte ale produsului definite de lege (caracteristici, ambalare,
etichetare, instrucţiuni de folosire etc.).
3. Declaraţia de conformitate, este aceea făcută de către producător sau
prestator prin care se atestă, pe proprie răspundere, conformitatea produsului sau a
serviciului cu un document tehnic normativ.
4. Termenul de garanţie, este limita de timp, socotită de la data achiziţiei
produsului sau a serviciului, până la care producătorul sau prestatorul îşi asumă
remedierea sau înlocuirea achiziţiei, pe cheltuiala sa, pentru deficienţe
neimputabile consumatorului.
5. Termenul de valabilitate, este limita de timp, stabilită de producător,
până la care un produs perisabil, în condiţii normale de transport, manipulare,
depozitare şi păstrare, îşi păstrează caracteristicile specifice (spre ex: acumulatorii
electrici).
Pentru produsele alimentare, finalul acestui termen reprezintă data limită
de consum.
Observăm că acest termen este impus de lege numai pentru produsele
perisabile şi că el implică şi condiţiile în care starea corespunzătoare a produsului
poate fi păstrată fără a periclita sănătatea consumatorului.
6. Data durabilităţii minimale, prevăzută numai pentru produsele
alimentare, este data, stabilită de producător, până la care, în condiţii de
depozitare corespunzătoare, produsele îşi păstrează caracteristicile specifice, şi
după care produsele nu devin periculoase (ex: unele băuturi alcoolice, unele
alimente rezultate din fermentaţie sau culturi de bacterii).
7. Durata medie de utilizare prevăzută pentru produsele de folosinţă
îndelungată este intervalul de timp stabilit în documentele tehnice normative
(standarde, norme tehnice de calitate, certificări ale unor instituţii specializate
autorizate), declarat de către producător ori convenit cu acesta cu consumatorul, în
cadrul căruia produsul trebuie să-şi menţină caracteristicile funcţionale, dacă au
fost respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi de exploatare.
8. Viciul ascuns este deficienţa calitativă a unui produs sau serviciu care
nu a fost şi nu putea fi cunoscută de către consumator prin mijloacele obişnuite de
verificare.
Deşi legea nu defineşte viciul aparent, acesta nu este lipsit de semnificaţie
în materia noastră, căci, în termenul de garanţie, producătorul sau prestatorul
răspunde şi pentru acesta.
Viciul aparent este acea deficienţă de calitate sesizabilă la preluare sau în
cursul exploatării, cu o percepţie de nivel comun.

Secţiunea 3. Modalităţile şi mijloacele juridice de protecţie a

consumatorului41

1. Dreptul la informare figurează între cele trei drepturi principale ale

consumatorilor, şi el, ca drept complex, şi constă într-o informare, din partea
producătorului sau a prestatorului, completă, corectă şi precisă, asupra
caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite, spre a putea adopta o
decizie asupra ofertei cât mai corespunzătoare nevoilor lor, spre a realiza o

41
Pentru o abordare tehnico-economică, vezi Robert Morar, Sisteme de protecţie a
consumatorului, Lumina Lex, Bucureşti, (fără anul ediţiei); Vezi şi Carmen Tamara Ungureanu,
Drept Internaţional Privat. Protecţia consumatorilor şi răspunderea pentru produsele nocive, All
Beck, Bucureşti, 1999.

49
 educaţie în însăşi calitatea lor de consumatori şi spre a da acestora posibilitatea
utilizării complete şi în deplină siguranţă.
Dobândirea unei educaţii ca şi consumator, ca una dintre cele două
Drepturile finalităţi ale îndeplinirii obligaţiei de informare sau beneficiile trase din dreptul
principale ale corespunzător acesteia, nu este o preţiozitate a legii, întrucât consumatorul
consumatorilor serveşte piaţa, provocând oferte de calitate, şi îşi serveşte propriile interese, prin
dezvoltarea şi rafinarea gusturilor sale, prin exigenţe de substanţă, valide, în raport
cu oferta pieţei, obligând astfel concurenţa să-şi reevalueze continuu, în manieră
progresistă, calitatea ofertei.
Dreptul consumatorului la informare se realizează prin etichetare, prin
predarea produsului însoţit de cartea tehnică, instrucţiunile de folosire şi de alte
asemenea documente, cu textul obligatoriu şi în limba română, prin afişarea
preţurilor şi tarifelor şi prin demonstraţii de utilizare.
Conţinutul informării din documentele amintite este riguros prezentat de
lege, care enunţă elementele obligatorii ale acesteia (art. 20).
În rezumat, elementele informării consistă în prezentarea datelor de
identificare a produsului şi a producătorului, a elementelor privitoare la cantitate,
calitate şi la termenele de garanţie, a principalelor caracteristici, inclusiv cele ale
compoziţiei, a modurilor de utilizare, manipulare, păstrare; a contraindicaţiilor; a
ţării producătoare.
Produsele de folosinţă îndelungată (complexe şi utilizabile pe o durată
medie şi reparabile sau compatibile cu activităţi de întreţinere), trebuie însoţite şi
de certificatul de garanţie şi, eventual, de declaraţia de conformitate.
Aceleaşi informaţii şi documente, adaptate specificului lor, trebuie
furnizate şi pentru servicii.
Demonstraţiile de utilizare, se fac la cerere, cu ocazia cumpărării şi
poartă asupra modului de utilizare, cu evidenţierea funcţionalităţii produsului.
Aceste demonstraţii sunt obligatorii la lansarea produsului pe piaţă.
Afişarea preţurilor şi tarifelor, trebuie să se facă în mod vizibil, într-o
formă neechivocă, uşor de citit.

2. Dreptul la o publicitate decentă, corectă şi edificatoare.

Legea nr. 148/2000 privind publicitatea cere oricărei prezentări a unei
activităţi, făcută în scopul promovării vânzării de bunuri şi servicii, să fie decentă,
corectă şi să fie elaborată în spiritul responsabilităţii sociale.
Sunt contrare cerinţelor legii, publicitatea de orice fel pentru anumite
produse, publicitatea înşelătoare, publicitatea subliminală, publicitatea care
atentează la demnitatea umană şi morala publică, la convingeri politice sau
religioase şi la imaginea, onoarea, demnitatea şi viaţa particulară, publicitatea care
induce discriminări şi care exploatează superstiţiile şi credulitatea, publicitatea
care prejudiciază securitatea persoanelor, incită la violenţă sau care încurajează un
comportament prejudiciabil pentru mediul înconjurător şi publicitatea făcută
bunurilor sau serviciilor produse sau distribuite în mod ilicit.
Publicitatea de orice fel, este interzisă pentru:
a) Produsele stupefiante şi psihotrope;
b) Medicamentele care se eliberează numai pe bază de prescripţii
medicale;
c) Băuturile alcoolice şi produse de tutun, în publicaţii şi la spectacole
destinate minorilor, când se adresează direct minorilor, când se înfăţişează minori
consumând aceste produse sau care prezintă efectele benefice ale consumului lor,
care dă o imagine negativă abstinenţei;

50
 Pentru băuturile alcoolice mai este interzisă publicitatea prin care
evidenţierea conţinutului în alcool urmăreşte stimularea consumului şi care face
legătura între alcool şi conducerea unui vehicul.
Pentru tutun mai este interzisă publicitatea care nu conţine inscripţiile -
avertisment cu textul şi în formatul oficiale.
d) Arme, muniţii, explozivi, metode şi procedee pirotehnice, în alte locuri
decât cele de comercializare;
e) Produsele şi serviciile destinate minorilor, când conţine elemente
dăunătoare fizic, moral, intelectual sau psihic, speculează lipsa de experienţă şi
credulitatea minorilor, afectează relaţiile acestora cu părinţii şi cadrele didactice
ori când îi prezintă pe aceştia, în mod nejustificat, în situaţii periculoase.
Dintre practicile de publicitate repudiate de lege, consumatorul este
interesat de publicitatea înşelătoare, publicitatea subliminală, publicitatea
comparativă şi de publicitatea explicită ori de unele modalităţi ale publicităţii
pentru tutun, băuturi alcoolice, substanţe stupefiante şi psihotrope, arme, muniţii,
explozivi, metode şi mijloace pirotehnice şi pentru produsele şi serviciile destinate
minorilor.
Publicitatea înşelătoare sau mincinoasă, este aceea prin care se plasează
în eroare cel căruia îi este destinată sau care o recepţionează, cu consecinţa lezării
interesului consumatorului sau a interesului unui concurent.
Această publicitate poartă, în concepţia legii, asupra caracteristicilor
bunurilor sau serviciilor, dintre care se remarcă rezultatele testelor şi încercărilor
şi efectele utilizării lor; preţului şi a condiţiilor de distribuţie sau de prestare;
serviciilor post-achiziţie; potenţialului şi palmaresului ofertantului; omisiunilor
interesate relativ la identificarea şi caracterizarea bunurilor sau a serviciilor.
Publicitatea subliminală este aceea realizată prin stimuli de o intensitate
insuficientă pentru a conştientiza percepţia ei, care, însă, poate influenţa
Practici de
comportamentul economic. Este o publicitate rafinată, astfel concepută şi dozată,
publicitate
încât comportamentul economic dorit de autorul ei să fie obţinut "pe nesimţite",
interzise
fără o motivaţie propriu-zisă, explicită.
Spre exemplu, în timpul desfăşurării unui test colectiv profesional, un
anume fel de ciocolată sau de vestimentaţie se asociază cu numele câştigătorului
care în timpul testului consumă acea ciocolată şi pare foarte destins şi în formă
datorită lejerităţii vestimentare.
Publicitatea comparativă este aceea făcută prin identificarea explicită sau
implicită a unui concurent sau a produselor ori a serviciilor acestuia.
Ea este interzisă când: este şi înşelătoare; comparaţia priveşte bunuri sau
servicii cu destinaţii diferite; nu este obiectivă; se creează confuzii între
concurenţi, mărci de comerţ, denumiri comerciale sau alte semne distinctive,
bunuri ori servicii ale unui concurent42; este defăimătoare pentru concurenţi;
speculează indicaţiile geografice; marca de comerţ sau denumirea comercială
protejată şi când se încalcă prevederi ale Legii Concurenţei Comerciale.
Pentru publicitatea comparativă a unei oferte speciale, se cer indicaţii clare
privind durata ofertei, stocul disponibil sau alte condiţii specifice.
Publicitatea explicită este interzisă în anumite condiţii pentru tutun,
băuturile alcoolice, arme muniţii, explozivi, metode şi mijloace pirotehnice şi
pentru produsele şi serviciile destinate minorilor.
Pentru produsele din tutun, se interzice publicitatea explicită difuzată
prin radio şi televiziune, cea plasată pe prima şi pe ultima copertă sau pagină a

42
Este elocventă reclamaţia celebrei firme italiene Parmalat privind reclama firmei româneşti
European Drinks pentru o gamă de produse "Santal" (sucuri, răcoritoare, lactate, la cutii din carton
cerat) cu care cea dintâi era prezentă pe piaţă de peste 10 ani.

51
 tipăriturilor presei scrise şi cea plasată pe bilete de călătorie pentru transportul
public.
Pentru băuturile alcoolice, se interzice publicitatea explicită ca şi în
ultimele două ipoteze de la produsele din tutun.

3. Dreptul la un contract util, echitabil şi eficient.

Potrivit reglementării de drept comun în materie (OG nr. 21/1992),
consumatorul trebuie să aibă libertatea deplină de a decide o achiziţie de bunuri
sau servicii, fără constrângeri prin clauze contractuale sau practici comerciale
abuzive, prin obţinerea unui contract de achiziţie util, eficient, echitabil şi
executabil în mod benefic pentru el.

Secţiunea 4. Constituţia contractului dintre comerciant şi consumator

A. Constituţia contractului dintre comerciant şi consumator - atât cea

agreată de lege cât şi cea dezagreată de lege, este dată de Legea nr. 193/2000
privind clauzele abuzive din asemenea contracte.
Aceste constituţie şi funcţionare sunt guvernate de următoarele reguli:
a) Contractul dintre comerciant şi consumator trebuie să fie rezultatul unei
negocieri directe, fără clauze prestabilite, intratabile pentru consumator.
b) Claritatea clauzelor contractuale şi un mod de exprimare comun al
acestora, astfel încât, spre a fi înţelese, să nu fie necesare cunoştinţe de
specialitate.
Este remarcabil că, deşi în dreptul comercial clauzele dubioase se
interpretează în contra celui care le-a stipulat ("in dubio contra stipulanteam") şi
în favoarea circulaţiei (valide pentru afaceri, în general - "in favorem negotii") iar
în dreptul civil, în favoarea celui aflat în dificultate, în debit ("in dubio pro reo"),
în cazul consumatorului asemenea clauze se interpretează în favoarea lui.
Clauzele nenegociate direct, cum sunt cele din contractele standard sau
cum sunt condiţiile generale de vânzare, ambele practicate pe pieţele anumitor
produse sau servicii, sunt considerate abuzive dacă singure sau asociate cu altele
dezechilibrează semnificativ raportul drepturilor şi obligaţiilor, în favoarea
Reguli de consumatorului şi în dispreţul bunei-credinţe.
funcţionare a Când contractul cuprinde atât clauze negociate direct, cât şi clauze
contractelor nenegociate direct, clauzele abuzive nu pot fi salvate iar proba negocierii directe a
unei clauze reputate ca fiind "standard" revine comerciantului.
Comerciantul are obligaţia de a-i remite consumatorului, la cerere, un
exemplar al contractului standard propus;
c) Sunt asimilate contractului dintre comerciant şi consumator, şi bonurile
de comandă, bonurile de livrare, biletele, tichetele şi alte asemenea care conţin
stipulaţii sau referiri la condiţiile generale prestabilite ale achiziţiei.
d) Clauzele contractuale autorizate de alte acte normative, nu pot fi
reputate ca abuzive.
e) Clauzele abuzive nu sunt enumerate de lege în mod exhaustiv, ceea ce
înseamnă că orice clauză poate fi declarată abuzivă în urma unei judecăţi.

B. Funcţionarea contractelor care conţin clauze abuzive este guvernată

de următoarele reguli:
a) Clauzele reclamate sau constatate ca fiind abuzive, nu au nici o eficienţă
asupra consumatorului;

52
 b) Un asemenea contract poate continua dacă există acordul
consumatorului şi dacă eliminarea clauzelor abuzive nu l-a făcut inoperant
(nefuncţional);
c) Consumatorul va putea cere rezilierea contractului şi daune-interese,
când, după eliminarea clauzelor abuzive, contractul devine nefuncţional.
Sunt reputate de lege (cuprinse într-o "listă" anexă) ca fiind abuzive, un
număr de 19 clauze, care, printr-o necesară sistematizare şi rezumare, pot fi
prezentate în următorul tablou:
Clauze care rezervă în mod discreţionar comerciantului dreptul la
denunţarea, modificarea şi interpretarea contractului.
Sunt clauze prin care comerciantul dispune în mod suveran de durata
contractului, de conţinutul unor cauze ale acestuia şi de vigoarea contractului.
Pe temeiul unor asemenea clauze, comerciantul:
a) Obţine prelungirea automată a unui contract încheiat pentru o perioadă
determinată, prin efectul unui acord stipulat ca fiind tacit, dar pentru a cărui
contrazicere s-a rezervat un timp insuficient, sau îl denunţă printr-o simplă
declaraţie, necenzurată, când este stipulat un termen de fiinţare pe durată
determinată, ori îl denunţă fără preavizul convenit pentru o motivare
convingătoare, când contractul este pe durată nedeterminată.
Textul (lit. s din Anexa la Legea nr. 193/2000) care enunţă clauza
denunţării unilaterale a contractului pe durată determinată, are o formulare
inexactă, vorbind despre anularea contractului. Or, este elementar că anularea este
o sancţiune pentru invaliditatea contractului din concepţia sa, în timp ce încetarea
contractului prin voinţa părţilor se realizează printr-o denunţare, revocare sau
printr-un pact comisoriu, în termenii contractului. Această din urmă modalitate, ca
şi posibilitatea denunţării unilaterale pentru fiecare dintre părţi sunt perfect
agreabile pentru protecţia consumatorului.
b) Poate modifica unilateral contractul în afara unor cazuri convenite în
Tabloul clauzelor contract sau privitor la caracteristicile produslui şi serviciului, la scadenţa livrării
abuzive şi a prestaţiei, la titularul obligaţiilor (transferându-le pe acestea unui terţ - agent,
mandatar ş. a., în dauna garanţiilor şi a obligaţiei de despăgubire a
consumatorului).
c) Interpretează în mod suveran clauzele contractului, pentru această
operaţiune sunt prevăzute reguli explicite sau implicite atât în Codul Civil (care se
aplică şi la contractele comerciale, în măsura în care sunt compatibile cu acestea),
în Codul comercial şi în legi speciale. Părţile contractante pot să stipuleze ele,
ceea ce este uzual, înţelesul unor termeni, calificarea unor situaţii şi împrejurări
intervenite în funcţionarea contractului.
Clauze prin care comerciantul dobândeşte drepturi şi îşi asumă
obligaţii de favoare:
În temeiul unor asemenea clauze, comerciantul:
a) Impune consumatorului condiţii contractuale pe care acesta nu le-a putut
cunoaşte în mod real la data însuşirii (semnării) contractului.
Deci, consumatorul suportă un adevărat hazard ("alea "- aleatoriu) din
modul de concepere a contractului de către comerciant, ceea ce este permis şi
rezonabil pentru contractele aleatorii, cum este, prin excelenţă, contractul de
asigurare sau contractul făcut sub condiţie rezolutorie (la împlinirea căreia, el se
desfiinţează).
b) Obţine executarea contractului din partea consumatorului, chiar dacă el
nu şi-a executat propriile obligaţii corelative.
Este astfel, anihilată una dintre consecinţele reciprocităţii şi
interdependenţei obligaţiilor în contractele sinalagmatice (din care se nasc drepturi

53
şi obligaţii corelative pentru toate părţile contractante), anume aceea a excepţiei
de neexecutare (celelalte consecinţe sunt riscul contractului şi
rezoluţiunea/rezilierea).
Această excepţie permite părţii contractante acuzate de neexecutarea
obligaţiei sale să se apere în mod eficient prin invocarea neexecutării obligaţiei
corelative de către partea care acuză.
Această excepţie de neexecutare, trebuie raportată la disponibilitatea
părţilor de a-şi executa simultan obligaţiile, desigur, în măsura în care, natura şi
specificul acestora, permit o executare simultană.
Reputarea clauzei în discuţie ca abuzivă, trebuie apreciată prin observarea
unei clauze comune în contractele comerciale şi a unei reguli cutumiare, totodată,
potrivit cărora destinatarul unei mărfi, al unui serviciu, în măsura în care
conformitatea lor cu contractul este satisfăcătoare sau neconformitatea nu fac
produsul sau serviciul nefolositoare/inutilizabile iar cauza neconformităţii este
neclară, trebuie să plătească marfa sau serviciul, urmând a recupera ulterior ceea
ce nu datora din preţ.
Este clauza "solve et repete" - plăteşte mai întâi şi apoi recuperează/obţine
repetiţia pentru ceea ce nu datorai. O clauză compatibilă cu celeritatea, mobilitatea
permanentă, benefică, în afaceri.
c) Constată unilateral conformitatea produsului sau a serviciului cu
contractul. Astfel, obiecţiile consumatorului oricât de dovedite şi întemeiate, nu
mai au nici o eficienţă. Regula rezonabilă este aceea care permite consmatorului
să facă o recepţie personală sau prin specialişti a produsului sau a serviciului, să
reclame defectele constatate şi să primească o reparaţie pentru acestea.
d) Obţine avantaje, câştiguri, evită pierderi şi despăgubiri de factura unor
clauze leonine ("partea leului") sau uzuruarii (exonerarea de despăgubiri),
precum:
- exclude dreptul consumatorului de a acţiona legal pentru o satisfacţie sau
un remediu cuvenit, în schimbul apelului la un arbitraj; prin calificarea clauzei
corespunzătoare ca abuzive, legea respinge restrângerea mijloacelor
consumatorului de acţiune reparatorie sau de regularizare, la un arbitraj
specializat, pentru care comerciantul este instruit;
- restricţionează nejustificat posibilităţile consumatorului de a proba relativ
la executarea contractului (descalificarea unor probe evidente, solicitarea unor
probe care sunt în sarcina unei alte părţi contractante);
- restrânge sau exclude dreptul consumatorului de a fi dezdăunat pentru
neexecutarea contractului, pentru vătămarea sau decesul consumatorului, datorate
indicaţiilor greşite sau a neinformării şi neinstruirii relativ la utilizarea produsului
sau a serviciului;
- îl obligă pe consumator la o dezdăunare a sa exorbitantă
("disproporţionat de mari", spune textul - lit. i) faţă de prejudiciul încercat de el;
- poate refuza o compensaţie a unei creanţe pe care consumatorul o are
asupra sa, cu o datorie pe care consumatorul o are faţă de el, atât din contract cât
şi din afara contractului, prin clauza corespunzătoare calificată abuzivă,
comerciantul anihilează regula compensaţiei de drept între creanţele şi datoriile
reciproce, consacrată de art. 1 Cod civ.;
- poate stabili preţul contractual de livrare sau creşteri ale acestuia, fără a
da posibilitatea consumatorului de a obţine rezilierea pentru neconformitatea
preţului cu contractul.
Clauza de restrângere sau de excludere a dreptului consumatorului de
a obţine rezilierea contractului, motivat de modificarea unilaterală a

54
 contractului din partea comerciantului şi de neîndeplinirea obligaţiilor
contractuale de către acesta.
Este remarcabil că, spre deosebire de dreptul comun, unde, partea căreia i
se oferă modificarea ori denunţarea contractului, poate (dacă nu le acceptă,
desigur) , numai, să le respingă şi să ceară executarea conformă a contractului,
originar, în materia protecţiei consumatorului, când acea parte este consumatorul,
ea poate obţine chiar rezilierea (desfacerea) contractului.
Este o sancţiune, aplicată într-un mod original, pentru pierderea încrederii
consumatorului într-un comerciant dovedit astfel inconsecvent sau versatil.

Secţiunea 5. Protecţia împotriva riscului achiziţionării unor produse sau

servicii în condiţii prejudiciabile pentru viaţa, sănătatea ori securitatea
consumatorilor

Această protecţie priveşte recunoaşterea unor drepturi ale consumatorului

în legătură cu calitatea şi condiţiile ofertei, cu condiţiile achiziţiei şi ale
utilizării/consumării acesteia.
Principiul este corespunzător obligaţiilor şi interdicţiilor prevăzute pentru
agenţii economici:
- de a pune pe piaţă numai produse şi servicii care prezintă caracteristicile
prescrise sau declarate;
- interdicţia comercializării de produse sau prestarea de servicii care,
utilizate în condiţii normale, pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea
consumatorilor;
- asigurare a service-ul, piesele de schimb, pe toată durat medie de utilizare
a produsului;
- interdicţia producerii, importului şi a comercializării de produse
falsificate sau contrafăcute;
- măsurarea produselor şi serviciilor cu mijloace de măsurare de control
adecvate şi verificate metodologic.
Protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor, se bucură,
firesc, de o atenţie specială din partea legii, fiind asigurată de obligaţii specifice,
repartizate producătorilor, distribuitorilor şi prestatorilor de servicii şi de norme şi
reglementări specifice anumitor categorii de produse şi servicii.
Interdicţia comercializării produselor în afara termenului de
valabilitate sau datei durabilităţii minimale şi a modificării inscripţiilor
Obligaţiile şi privindu-le pe acestea cuprinse în textele de informare şi în documentele de
interdicţiile însoţire. Prin comercializare se înţeleg toate operaţiunile de circulaţie juridică pe
prevăzute pentru care le înregistrează produsul de la producător la consumator (cumpărare în
agenţii economici vederea revânzării sau a închirierii, concesiune de vânzări, franciză, depozitare,
distribuţie etc.).
Deci, oricare dintre autorii unei operaţiuni de comercializare, este obligat
să întrerupă circuitul juridic al produsului, când constată că a expirat termenul şi
durata amintite, şi să-l scoată din uz.
De asemenea, ceea ce din păcate nu lipseşte realităţii cotidiene, intervenţia
în textele de prezentare a produsului şi de informare a consumatorului şi în
documentele însoţitoare, nu este permisă pentru a modifica aceste elemente.
Intervenţia modificatoare este condamnabilă, indiferent că este sau nu
sesizabilă, că scurtează sau prelungeşte timpul implicat ori că este motivată de
rezultatele unor cercetări ştiinţifice.

55
 O conduită de piaţă caracterizat preventivă a producătorilor,
distribuitorilor şi a prestatorilor de servicii:
Producătorii sunt obligaţi să pună pe piaţă numai produse sigure, eventual
testate/certificate, şi care sunt conforme condiţiilor prescrise sau declarate.
Tot ei sunt interesaţi de lege pentru o fabricaţie în regimul igienico-sanitar
normat.
Obligaţia cea mai radicală şi în legătură cu care, în măsura în care
reticenţa este frecventă, în aceeaşi măsură, prin îndeplinirea ei se ilustrează
respectul pentru propria firmă, este aceea de oprire a livrărilor, de retragere de pe
piaţă şi de la consumatori a produselor neconforme, cu defecte şi care pun în
pericol viaţa, sănătatea ori securitatea consumatorilor.
Măsurile extreme implicate pot fi evitate dacă există alte mijloace de
eliminare a neconformităţilor respective.
Distribuitorii sunt îndatoraţi să nu comercializeze produse neconforme
sau nesigure, în sensul discutat, având să se asigure şi să ţină cont de informaţii, în
mod corespunzător.
Şi lor le revine obligaţia de retragere de la comercializare.
În plus, ei au obligaţiile de a semnala imediat autorităţilor în domeniu şi
producătorului existenţa pe piaţă a produselor periculoase şi de a asigura
condiţiile tehnice ale producătorului şi pe cele igienico-sanitare, pe timpul
operaţiunilor pe care le întreprind în profesia lor (transport, manipulare,
depozitare, desfacere).
Prestatorii de servicii, sunt îndatoraţi să folosească numai produse şi
procedurii sigure, eventual testate/certificate, să nu utilizeze produse periculoase,
să asigure conformitatea serviciilor lor şi condiţiile amintite în prestarea acestora
şi să facă aceleaşi semnalări ca şi distribuitorii.
Obligaţia guvernului şi a organismelor sale specializate de a
reglementa producţia şi comercializarea unor produse. Normele juridice şi
tehnice corespunzătoare trebuie să privească fabricarea, importul, conservarea,
ambalarea, etichetarea, manipularea, transportul, depozitarea, pregătirea pentru
vânzare şi vânzarea produselor; furnizarea şi utilizarea produselor; prestarea
serviciilor.
Aceste norme se elaborează pentru grupe de produse şi servicii
nominalizate, în principiu, anual de către Guvern şi ele sunt, în principiu,
actualizabile tot anual43.

Secţiunea 6. Dreptul la denunţarea contractelor încheiate în anumite

condiţii

În acord cu reglementările Uniunii Europene (unele directive foarte

recente), legiuitorul nostru a reglementat regimul unor contracte încheiate în
condiţii în care dreptul al informare nu poate fi exercitat plenar, decizia lor de
achiziţie fiind marcată de precarităţile de informare.
Au fost selectate pentru aceste precarităţi contractele încheiate în afara
spaţiilor comerciale şi contractele la distanţă.
Contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale ("în afara centrelor
comerciale", în reglementările U.E.) sunt reglementate de Legea nr. 106/1999 ca
fiind acelea încheiate în afara spaţiilor legal autorizate în care comerciantul

43
Este, spre exemplu, cazul importului şi comercializări unor produse folosite - "second hand",
reglementat de HG nr. 329/2001; cazul denumirii, marcării, compoziţiei fibroase şi al etichetării
produselor textile, reglementat de HG nr. 332/2001.

56
 funcţionează în mod regulat (conform autorizării), plasament determinat de o
deplasare organizată de comerciant, chiar la locuinţa, locul de muncă ale
consumatorului, sau în locuri publice în care el prezintă o ofertă pentru
consumatori.
Vizita la locuinţa consumatorului realizează plasamentul "la distanţă" al
încheierii contractului, şi dacă a fost provocată de către consumator, cu condiţia ca
acesta să nu fi cunoscut profesia comercială a comerciantului.
Sunt exceptate contractele de o valoare mai mică de 30 EURO, cele
privind imobile, furnizarea de produse alimentare sau de uz casnic curent din
specialitatea comerciantului, contractele de asigurări, contractele privind valori
mobiliare şi contractele de furnizare încheiate pe bază de catalog şi cele încheiate
pe termen lung.
Acestor contracte li se cere forma scrisă şi să fie încheiate cel mai târziu în
momentul livrării.
Exerciţiul dreptului de denunţare unilaterală. Acest drept se exercită
de către consumator în mod suveran în conţinutul lui, eficienţa denunţării fiind
condiţionată numai de formă şi de un termen calendaristic.
Acest drept este prevăzut sub sancţiunea nulităţii oricărei clauze sau
convenţii care l-ar înlătura, inclusiv a celor care ar limita rambursarea sumelor
plătite de consumator.
Pentru a asigura eficacitatea acestui drept, legea îl obligă pe comerciant să-
l informeze în scris pe consumator despre posibilitatea exercitării lui, despre
termenul în care şi persoana faţă de care poate fi făcută.
Dacă informarea se face chiar în textul contractului, clauza
corespunzătoare trebuie să fie editată cu caractere mari şi plasată lângă locul
semnăturii consumatorului.
Forma exercitării, este în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare
de primire.
Termenul de denunţare este de 7 zile şi începe să curgă de la data
Contractele încheierii contractului sau de la data livrării produsului, ulterioară celei dintâi.
încheiate în afara Contractul poate stipula un termen mai lung.
spaţiilor Termenul este considerat respectat, dacă data depunerii la poştă a
comerciale anunţului de denunţare este ultima zi a sa. Întrucât funcţionează ca un termen de
prescripţie extinctivă, el începe să curgă în ziua următoare încheierii sau a livrării,
după caz.
Acest termen este prelungit de lege cu 60 de zile lucrătoare, dacă
comerciantul a omis să înştiinţeze pe consumator sau l-a informat incomplet ori
greşit despre dreptul în discuţie.
Efectele acestei denunţări unilaterale consistă în:
a) Desfiinţarea contractului de la data încheierii lui;
b) Obligaţia consumatorului de a returna produsul în starea în care l-a
primit.
Sunt admise modificările rezultate dintr-o examinare normală şi gradul de
uzură corespunzător folosirii conform instrucţiunilor comunicate.
Termenul de returnare este acelaşi, de 7 zile calendaristice plus 60 de zile
lucrătoare, prevăzute pentru denunţare.
Obligaţia de returnare se consideră îndeplinită dacă produsul a fost predat
pentru returnare poştei sau altui expeditor, ori direct comerciantului, în ultima zi a
termenului amintit.
Cheltuielile de expediere sunt în sarcina comerciantului.
c) Obligaţia comerciantului de a rambursa consumatorului toate sumele ce
i s-au plătit în contul achiziţiei denunţate.

57
 Termenul de rambursare este de 15 zile de la primirea comunicării de
denunţare, obligaţia corespunzătoare socotindu-se la data predării, expedierii sau
a ordonării plăţii, după caz.
Contractele la distanţă, reglementate de OG nr. 130/2000, sunt acelea
încheiate într-un sistem organizat de vânzări prin tehnici de comunicaţie la
distanţă.
Aceste tehnici de comunicaţie la distanţă, prevăzute într-o anexă la
ordonanţă (între care unele ce nu pot fi utilizate decât cu acordul prealabil al
consumatorului), permit formarea contractului fără prezenţa fizică simultană a
părţilor contractante.
Prealabil comunicaţiei cu consumatorul, care poate realiza formarea
contractului, comerciantul este dator să facă celui dintâi în timp util o informare
corectă şi completă, într-o exprimare accesibilă pentru consumator, asupra
termenilor şi condiţiilor executării livrării produsului, a prestării serviciului.
După încheierea contractului, comerciantul este obligat să transmită
consumatorului o comunicare privind dreptul acestuia de a renunţa la cumpărare şi
condiţiile acestei renunţări, editate într-o formulă şi într-un format legale şi date
asupra service-ului, garanţiile şi dreptul de denunţare.
Regula momentului încheierii contractului, în lipsa unei convenţii, este că
acest moment să fie considerat momentul primirii comenzii.
Sunt exceptate de la regimul acestor contracte, acele contracte care se
încheie fără prezenţa fizică simultană a partenerilor pentru sau în următoarele
condiţii:
- servicii de investiţii, operaţiuni de asigurare şi reasigurare, servicii
bancare, operaţiuni privind fondul de pensii şi operaţiuni de bursă;
- prin intermediul unor anumite mijloace care nu presupun o comunicaţie
la distanţă (distribuitoare automate, în localurile comerciale automatizate, prin
telefoanele publice, în cadrul vânzărilor la licitaţie);
- pentru construirea şi vânzarea de imobile şi pentru drepturi asupra
acestora.
Executarea acestor contracte se remarcă în concepţia legii prin termenul
scurt de executare (30 de zile de la data transmiterii comenzii, dacă nu s-a
convenit altfel), prin anularea şi restituirea plăţilor făcute prin utilizarea
frauduloasă a cărţii de credit a consumatorului şi prin interzicerea livrărilor sau a
prestărilor fără o comandă prealabilă.
Exerciţiul dreptului de denunţare unilaterală. Deosebirile între
denunţarea contractelor încheiate în afara spaţiilor comerciale şi contractele la
distanţă rezidă în întinderea termenelor de denunţare şi de rambursare a sumelor
încasate de către comerciant, care sunt mai mari la contractele analizate aici şi în
exceptările de la denunţare.
Denunţarea poate fi făcută nemotivat şi necondiţionat, în termen de 10 zile
lucrătoare sau de 90 de zile calendaristice, care începe să curgă de la data primirii
produselor sau de la data încheierii contractului pentru servicii, după cum s-a
îndeplinit sau nu obligaţia de informare.
Când informaţiile sunt transmise în cadrul termenului de 90 de zile, se
Contractele revine la termenul de 10 zile, care începe să curgă de la data transmiterii.
la distanţă Sunt exceptate de la denunţarea unilaterală, dacă nu s-a convenit altfel,
următoarele contracte:
- contractele de furnizare de servicii a căror executare a început, cu acordul
consumatorului, înainte de expirarea termenului de denunţare;
- unele contracte privind produse sau servicii a căror valoarea depinde de
hazard sau care privesc produse perisabile (produsele şi serviciile al căror preţ este

58
influenţat de fluctuaţiile necontrolabile ale pieţei financiare; produsele
personalizate, nereturnabile sau perisabile prin natura lor; ziare, periodice, jurnale-
magazin, servicii de pariuri sau loterii);
- contracte pentru înregistrări audio-video sau servicii informatice dacă au
fost desigilate de către consumator.
Efectele denunţării consistă în: desfiinţarea contractului de la data
încheierii lui, desfiinţarea contractului accesoriu de credit, obligaţia de restituire a
sumelor plătite de consumator şi în obligaţia de returnare a produsului.
Desfiinţarea contractului accesoriu de credit intervine când achiziţia
produsului sau a serviciului a fost creditată de către comerciant, direct sau printr-
un finanţator.
Încetarea contractului de credit este prevăzută fără penalizarea
consumatorului.
Obligaţia de restituire a sumelor încasate trebuie executată de către
comerciant în termen de 30 de zile de la data denunţării. Ca şi în cazul denunţării
contractelor încheiate în afara centrelor comerciale, cheltuielile restituite sunt în
sarcina comerciantului.
Obligaţia de returnare a produsului nu este prevăzută distinct dar nu există
nici o raţiune ca produsul să fie adjudecat de către consumator. Absenţa ei ar
echivala cu o adevărată pedeapsă pentru comerciant iar aceasta nu se poate
admite, întrucât comerciantului nu are ce să i se reproşeze.
Această obligaţie este, însă, evocată de repartizarea în sarcina
consumatorului a cheltuielilor directe de returnare, dacă, desigur s-a stipulat
aceasta în contract.
Este o deosebire netă faţă de regimul contractelor făcute în afara centrelor
comerciale, unde legea repartizează aceste cheltuieli în sarcina comerciantului.

Secţiunea 7. Dreptul la reparaţie pentru neconformitatea şi lipsa de

siguranţă ale produsului sau ale serviciului şi pentru prejudiciile ocazionate de
acesta

Este un drept cu un conţinut complex şi al cărui exerciţiu este supus

unor condiţii de fond şi de formă care trebuie observate cu rigoare, sub riscul de a
fi ratat.
A. Elementele reparaţiei (termen pe care îl folosim nu pentru
intervenţiile de remediere, ci pentru o restitutio in integrum sau pentru o
restabilire a situaţiei anterioare vătămării/prejudicierii consumatorului) sunt
vehiculate de texte din OG nr. 21/1992 - art. 3 lit. d, art. 10 lit. d, art. 42 (1), art. 7
lit. a, sub-alin. 1, şi lit. c, sub-alin. ultim. şi art. 2 lit. d.
Art. 3 lit. d enunţă, printre drepturile principale ale consumatorilor, pe
acela la despăgubire pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a
produselor şi serviciilor.
Art. 10 lit. d prevede dreptul consumatorului de a obţine o clauză
contractuală privind dreptul acestuia de a fi despăgubit pentru neconformitate
produsului sau a serviciului cu contractul.
Art. 42(1) instituie răspunderea agenţilor economici pentru "orice pagubă
datorată unor deficienţe privind calitatea produselor sau a serviciilor, apărută în
cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate a acestora şi care nu este
imputabilă consumatorului, precum şi unor eventuale vicii ascunse constatate pe
durata medie de utilizare, care nu permit folosirea de către consumator a

59
 produsului sau serviciului potrivit scopului pentru care acesta a fost realizat şi
achiziţionat sau care pot afecta viaţa, sănătatea ori securitatea consumatorilor".
Art. 7 lit. a sub-alin. 1 şi lit. c sub-alin. ultim instituie obligaţia
producătorilor şi a prestatorilor de servicii de a răspunde pentru prejudiciul actual
şi cel viitor cauzat de produsul cu defect sau de serviciul defectuos prestat.
Producătorul este ţinut răspunzător şi pentru prejudiciul rezultat din
defectul produsului şi cumulat cu "o acţiune sau o omisiune a unei terţe persoane".
În fine, art. 2 lit. d, dând înţelesul termenului de "pagubă", stabileşte
întinderea prejudiciului reparabil.

B. Fundamentarea juridică a dreptului consumatorului la reparaţie şi

natura juridică a răspunderii agentului economic.
Răspunderea agentului economic pentru prejudiciile generate/daunele
provocate de produsele sau serviciile defectuoase/neconforme cu contractul are o
dublă natură şi fundamentare juridică: legală şi contractuală.
Este o răspundere legală pentru că ea funcţionează atât în prezenţa
contractului cât şi în absenţa contractului iar acesta nici nu poate deroga de la lege
nici nu poate să o limiteze sau să o excludă.
Apoi, datorită caracterului imperativ al normelor legale în materie, acestea
sunt considerate recepţionate în contract, în măsura în care acesta omite să
stipuleze în domeniul lor.
Este o răspundere contractuală, întrucât contractul este, pentru unele
Răspunderea produse şi servicii, în concurs cu legea sau cu dispoziţiile reglementare, autorul
agentului economic caracteristicilor produsului ori ale serviciului.
Contractul poate stipula acolo unde legea nu dispune.
Temeiul contractual al acestei răspunderi subzistă şi atunci când achiziţia
nu a fost comandată ori negociată, întrucât nota de plată sau factura reprezintă
dovada executării contractului.
Dreptul consumatorului la reparaţie, ca şi obligaţia de dezdăunare ce
revine agentului comercial, se realizează în cadrul răspunderii civile, deosebit
de alte feluri de răspundere, care pot, după caz, să fie antrenate în concurs cu cea
dintâi, cum sunt răspunderea administrativă (în principal, contravenţională),
răspunderea profesională (care limitează sau exclude exerciţiul calităţii de
comerciant sau al unui anumit comerţ) şi răspunderea penală.
Deci, chiar dacă reglementarea sa este alimentată majoritar de norme ale
dreptului comercial sau al afacerilor, răspunderea consumatorului este de factură
civilă, dreptul comun al acesteia fiind dat de reglementarea Codului civil la care
OG nr. 21/1992 trimite în mod corespunzător (art. 561).
Desigur că în dreptul afacerilor există particularităţi ale răspunderii
patrimoniale de factură civilă şi modalităţi şi forme de răspundere proprii, de
factură profesională, dar acestea nu sunt suficiente pentru a se putea da o
calificare de răspundere comercială.
Răspunderea profesională nu se poate consacra în tabloul general al
răspunderii juridice (civile, disciplinare şi materiale în dreptul muncii,
administrative şi penale), întrucât libertatea muncii, consacrată constituţional, nu
se conciliază cu un statut disciplinar-profesional uniform.
Apoi, majoritatea sancţiunilor legale care afectează exerciţiul profesiei de
comerciant/firmă sau om de afaceri, au o calificare administrativă evidentă (spre
ex., suspendarea temporară a activităţii, interzicerea unor operaţiuni sau
restrângerea portofoliului acestora).
Caracterul răspunderii agenţilor economici legaţi faţă de un consumator
este solidar - art. 42 (3) din Ordonanţă.

60
 Acest caracter al răspunderii plurale, nu este rezultatul unei transcripţii
mecanice a prezumţiei de solidaritate instituite de art. 42 Cod com., potrivit căruia
"în obligaţiile comerciale codebitorii sunt ţinuţi solidar, afară de stipulaţie
contrarie".
Odată, pentru că răspunderea analizată a agentului economic nu este
exclusiv contractuală.
Încă odată, pentru că solidaritatea acestei răspunderi nu poate fi înlăturată
"stipulaţie contrarie" în contract.

C. Condiţiile răspunderii. Atât în răspunderea delictuală (în afară de un

contract, care nu este în legătură cu o obligaţie contractuală) cât şi în răspunderea
contractuală, trei condiţii sunt obligatorii pentru angajarea fiecăreia: faptul
prejudiciabil, un prejudiciu reparabil şi legătura de cauzalitate dintre acestea două.
În răspunderea delictuală, vinovăţia este a patra condiţie, aceasta constând
în dirijarea conduitei spre faptul prejudiciabil (intenţia) sau în necontrolarea
acesteia în măsura necesară evitării faptului prejudiciabil (culpa)44.
În răspunderea contractuală vinovăţia este considerată ca fiind exprimată
prin însăşi neexecutarea sau executarea necorespunzătoare (neconformă) a
obligaţiilor contractuale, forma vinovăţiei (intenţie sau culpă) influenţând,
eventual, întinderea răspunderii sau valoarea prejudiciului reparabil.
Textul art. 421 din Ordonanţa nr. 21/1992 enunţă cele trei condiţii ale
răspunderii agentului economic ca fiind paguba, defectul şi raportul de cauzalitate
dintre defect şi pagubă.
Exprimarea textului suferă de inexactităţi.
În primul rând că nu numai prezenţa unui defect în constituţia produsului
Condiţiile răspunderii angajează răspunderea agentului economic pentru paguba (prejudiciul) încercată
de consumator ci şi, spre exemplu, neinformarea corespunzătoare, instrucţiunile
greşite de utilizare, nocivitatea sau periculozitatea produsului.
În al doilea rând, raportul de cauzalitate dintre defect şi pagubă nu trebuie
dovedit, aşa cum cere textul, întrucât este un raport obiectiv, de la cauză la efect
iar în speţă operează legi ale fizicii, chimiei şi matematicii şi reguli de
determinare, relaţii, verificabile ştiinţific.
Apare mai riguros să analizăm drept condiţii ale răspunderii în speţă,
faptul prejudiciabil, constând în conduita deliberată sau nedeliberată ori neglijentă
a comerciantului în oferta şi furnizarea de produse sau servicii, cu consecinţa
neconformităţii acestora cu oferta sau contractul; prejudiciul (paguba) încercat de
consumator şi legătura de cauzalitate dintre faptul prejudiciabil şi prejudiciu.
Faptul prejudiciabil consistă, în cazul răspunderii agentului economic
faţă de consumator, în punerea pe piaţă sau în comercializarea de produse ori
servicii cu defecte de calitate, nesigure, care le fac inapte sau le scad aptitudinea
în raport cu destinaţia lor, şi de produse periculoase/nocive.
Calificarea conduitei agentului economic ca prejudiciabilă pentru
consumator, rezultă din obligaţiile instituite de lege în sarcina acestuia, şi anume:
- comercializarea numai de produse sau servicii nepericuloase pentru viaţa,
sănătatea sau securitatea consumatorilor, produse certificate ori testate, în
condiţiile legii;
- producerea, importul şi comercializarea numai de produse originale,
necontrafăcute;

44
Trebuie reţinut că în dreptul civil, în dreptul comercial şi al afacerilor, termenul de culpă este în
mod frecvent utilizat cu sensul de vinovăţie în timp ce în dreptul penal acesta este normat exclusiv
ca o formă a vinovăţiei, opusă celei a intenţiei (directe sau indirecte).

61
 - comercializarea numai de produse aflate în termenul de valabilitate sau
înaintea datei durabilităţii minimale stabilite de producător;
- punerea pe piaţă şi comercializarea numai de produse conforme cu
condiţiile prescrise, declarate şi cu stipulaţiile contractuale;
- informarea consumatorilor în mod complet, corect şi precis, asupra
caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite şi asupra utilizării
acestora potrivit destinaţiei lor şi în deplină siguranţă;
- retragerea de la comercializare a produselor declarate formal şi irevocabil
neconforme.
Deci, orice fapt contrar acestor adevărate norme de conduită preventivă,
edictate în interesul consumatorilor, este un fapt prejudiciabil, apt de a angaja
răspunderea agentului economic faţă de consumator.
Prejudiciul reparabil. Sub titlul de "pagubă", Ordonanţa îl defineşte ca
fiind "prejudiciul creat consumatorului prin utilizarea unui produs periculos sau a
unui produs cu defecte, precum şi cel creat de servicii necorespunzătoare furnizate
de prestator" (art. 2 alin. 12).
Este remarcabil că obligaţia de reparaţie a fost prevăzută şi în legătură cu
produsele sau serviciile livrate respectiv prestate în mod gratuit ori cu preţ redus,
ori care se comercializează sub alte forme decât constituţia lor originară (piese de
schimb, spre ex.).
Acelaşi text, asociat cu textele art. 7 lit. a alin. 1 (dedicat producătorului) şi
art. 7 lit. c alin. ultim (dedicat prestatorului de servicii) dă o caracterizare
prejudiciului reparabil relativ la constituţia, actualitatea şi întinderea acestuia.
Potrivit acestor texte constituţia prejudiciului poate fi identificată în:
a) Materialitate, adică un prejudiciu care echivalează cu o pierdere
perceptibilă, sesizabilă şi comensurabilă încercată de consumator.
Această constituţie vrea să excludă prejudiciul moral, care nu poate fi
astfel separat şi evaluat, acesta consistând în afectarea personalităţii
consumatorului.
Excluderea de la reparaţie a prejudiciului moral (nematerial,
nepatrimonial, incomensurabil pecuniar după etaloanele uzuale) nu este nici
raţională, nici rezonabilă.
Este notoriu că vătămarea integrităţii corporale, a sănătăţii consumatorului,
ori decesul acestuia produc suferinţe care nu pot fi etalonate pecuniar, aceste
suferinţe instalând frustrări sociale şi de personalitate, scăderi dramatice de tonus
social şi profesional, echivalente cu o adevărată condamnare la izolare, cu o
recluziune voluntară.
Asemenea pierderi trebuie să primească o compensaţie pecuniară, o
echivalenţă de satisfacţie, chiar dacă aceasta este uneori iluzorie.
Şi în regimul juridic defunct, care practica o opoziţie intransigentă la
reparaţia pecuniară a daunelor morale, s-a admis reparaţia unor asemenea
prejudicii numite "de agrement".
b) Vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii şi pierderea vieţii.
c) Deteriorarea sau distrugerea, datorită utilizării unui produs cu defecte, a
unui bun destinat folosinţei sau consumului privat şi folosit de consumator pentru
uz sau consum personal - ceea ce poate fi numit prejudiciu prin ricoşeu.
d) Prejudiciul rezultat din acţiunea sau inacţiunea unei alte persoane decât
consumatorul, care interesează produsul cu defecte (art. 7 lit. a alin. 1) - ceea ce
poate fi numit prejudiciul recepţionat, întrucât consumatorul nu l-ar fi încercat
dacă o altă persoană nu ar fi acţionat sau nu ar fi avut o abstenţiune care să
activeze potenţialul prejudiciabil al produsului cu defecte.

62
 Acest prejudiciu nu este corespondentul unei răspunderi pentru fapta altuia
(indirecte), aşa cum sunt acelea repartizate de codul civil comitenţilor, părinţilor şi
institutorilor sau meşteşugarilor.
Dacă acţiunea sau inacţiunea acelei alte persoane, decât consumatorul, este
culpoasă (calificabilă ca săvârşită cu vinovăţie), nepermisă sau excesivă,
răspunderea trebuie repartizată între agentul economic şi acea altă persoană, după
ponderea contribuţiei fiecăruia la prejudiciul astfel reparabil.
Actualitatea prejudiciului este subliniată atât pentru producător cât şi
pentru prestatorul de servicii, dar complementar cu prejudiciul viitor.
Deci, este reparabil la data rezoluţiei raportului de despăgubire între
agentul economic şi consumator (compromis, tranzacţie, hotărâre judecătorească
sau arbitrală), atât prejudiciul deja încercat de către consumator cât şi cel pe cale
să se producă drept o consecinţă inevitabilă a faptului prejudiciabil săvârşit de
către comerciant, determinabilă pecuniar.
Aceste două atribute ale prejudiciului, actual şi viitor, enunţă în realitate o
singură caracterizare, anume certitudinea.
Faţă de această caracterizare, este nereparabil prejudiciul eventual ori
previzibil dar nedeterminabil.
Întinderea prejudiciului reparabil, nu este dimensionată decât pentru
ipoteza prejudiciului prin ricoşeu reprezentat de deteriorarea sau distrugerea
unui alt bun de uz personal al consumatorului a cărui folosinţă este cuplată la
produsul cu defecte.
Acest prejudiciu este reparabil numai dacă valoarea este de 2 milioane lei
sau mai mare45. Raţiuni de oportunitate şi rezonabilitate normativă, explică
această limitare. În rest, se înţelege că prejudiciul reparabil nu este nici limitat,
nici indexat pecuniar.
Identitatea debitorului reparaţiei stă sub semnul unei confuzii în
concepţia Ordonanţei, datorită unor inconsecvenţe terminologice, imprecizii şi
omisiuni vădite de exprimare.
Astfel, din textul art. 7 ar rezulta că numai producătorul şi prestatorul de
servicii răspund faţă de consumator pentru prejudiciile ocazionate de produsele şi
serviciile cu defecte, deşi interzicerea comercializării de astfel de produse şi
servicii ca şi a produselor falsificate sau contra-făcute îi priveşte pe toţi agenţii
economici.
Apoi, deşi potrivit definiţiei legale (art. 2 alin. 4) producător este şi
fabricantul şi concedentul de marcă, şi importatorul şi distribuitorul, obligaţiile
agenţilor economici privind protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor,
sunt repartizate distinct producătorilor, distribuitorilor şi prestatorilor de servicii.
Ar rezulta de aici că pentru reparaţia prejudiciului direct şi recepţionat,
consumatorul ar avea să se îndrepte împotriva producătorului (fabricantului) ceea
ce ar fi, pentru el, în majoritatea cazurilor, dacă nu exorbitant, măcar costisitor.
Soluţia fidelă spiritului reglementării Ordonanţei, o dau, parţial,
prevederile art. 12 potrivit cărora consumatorul va pretinde vânzătorului
măsurile reparatorii, acesta din urmă având regresul contra producătorului
pentru tot ceea ce a plătit consumatorului46, ceea ce îi va permite să exercite
chemarea în garanţie, care, prin repetiţie succesivă, poate ajunge la producător.

45
Nerepararea prejudiciului prin ricoşeu până la valoarea de 2 milioane lei este asemănătoare
franşizei în cazul despăgubirii din răspunderea civilă pentru pagubele ocazionate prin accidente de
circulaţie pe drumurile publice.
46
Textul alin. 2 suferă şi el de o inexactitate. Potrivit lui "vânzătorul suportă toate cheltuielile
legate de aceste deficienţe, situaţie care nu îl exonerează de răspundere pe producător în relaţia sa
cu vânzătorul".

63
 Deci consumatorul se va adresa vânzătorului, indiferent că acesta este sau
nu şi producătorul-fabricant sau un distribuitor sau un agent al producătorului ori
al distribuitorului, etc.
Este soluţia consacrată şi de Codul civil şi de Codul comercial în
răspunderea pentru viciile lucrului.

D. Exonerarea producătorului şi limitarea răspunderii acestuia.

Ordonanţa prevede cinci cauze generale de exonerare (absolvire de
răspundere) a producătorului pentru pagubele ocazionate de produsele cu defecte
şi o cauză specială de exonerare a producătorului de componente.
Este esenţial de reţinut că dintre toate aceste cauze de exonerare a
producătorului numai una lipseşte pe consumator de dreptul la reparaţie discutat,
anume datorarea pagubei unor condiţii obligatorii impuse de dispoziţiile
reglementare (dispoziţiile normative ale unor autorităţi de reglementare,
administrative special abilitate să le emită).
O altă cauză care ar putea fi reputată că are acelaşi efect - nivelul
cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice insuficient pentru depistarea defectului la
Cauze generale de punerea în circulaţie - nu trebuie să-l intereseze pe consumator, întrucât
exonerare distribuitorului i s-a transferat riscul corespunzător prin achiziţionarea produsului
spre a fi pus pe piaţă.
În rest, vânzătorul va răspunde faţă de consumator chiar dacă el nu are
regresul contra producătorului.
Cauzele de exonerare sunt atât obiective cât şi subiective. Sunt cauze
obiective:
a) Apariţia, naşterea defectului ulterior punerii în circulaţie a produsului,
din cauze neimputabile producătorului.
Acestea se pot datora perfecţionării produsului, unor transformări şi
prelucrări necesare.
b) Nedepistarea defectului, la data punerii în circulaţie, datorită nivelului
cunoştinţelor tehnice şi ştiinţifice de atunci.
c) Prejudiciul este urmarea respectării unor condiţii impuse prin dispoziţii
reglementare.
Sunt cauze subiective:
a) Punerea în circulaţie a produselor de către un alt agent economic decât
producătorul, fără acordul acestuia.
Sunt situaţiile în care producătorul este surprins de intervenţia unor agenţi
economici interesaţi de punerea pe piaţă a produsului, deşi producătorul nu a
considerat încă produsul valabil sau utilizabil.
b) Punerea în circulaţie a unui produs care nu era destinat comercializării,
în general, sau unei forme de distribuţie sub raţiune economică.
Pot fi în această ipoteză produse aflate în testări, prototipuri, produse
experimentale sau unicat.
Desigur că punerea în circulaţie nu trebuie să fie autorizată de către
producător.
Ordonanţa (art. 422(2)) prevede şi o exonerare a producătorului de
componente, pentru ipoteza că defectul este datorat proiectării greşite de către

Textul nu are o corespondenţă viabilă cu realitatea, întrucât vânzătorul în cauză poate să nu aibă "o
relaţie" cu producătorul, el putând fi în lanţul de distribuţie într-o poziţie intermediată faţă de
producător.
Exprimarea exactă a textului trebuia să prevadă regresul vânzătorului - solvens (care a plătit, pe
consumator, desigur), la opţiunea sa, împotriva atât a producătorului cât şi a antecesorului său în
lanţul de distribuţie, regresul din urmă fiind mai sigur şi mai regulat.

64
fabricantul produsului finit a ansamblului în care a fost montat produsul
component sau instrucţiunilor date de către acest fabricant.
La rigoare, nu ne aflăm în prezenţa unei veritabile cauze legale de
exonerare, întrucât ceea ce exonerează pe producătorul de componente, este o
împrejurare care, oricum, în dreptul comun, avea eficienţa dată de textul amintit.

E. Limitarea răspunderii producătorului. Ea poate fi decisă de instanţa

judecătorească în cazul de concurenţă la prejudiciul încercat de consumator, atât a
defectului produsului cât şi a faptei culpabile a consumatorului sau a altei
persoane pentru care acesta este ţinut să răspundă.
Este lesne să observăm că nu ne află în prezenţa unei veritabile ipoteze
legale de limitare a răspunderii.
Efectul limitativ de răspundere este datorat consecinţelor conduitei
culpoase a consumatorului sau a persoanei pentru care acesta este ţinut să
răspundă.
Altfel spus, este repartizarea prejudiciului pentru culpe concurente, cu
consecinţa numai a unei răspunderi parţiale a producătorului.
Concursul tranzitoriu de urmări. Art. 424 din Ordonanţă permite
consumatorului ca să utilizeze alte temeiuri, contractuale sau extracontractuale sau
un alt regim special de răspundere existente până la data intrării în vigoare a legii
de aprobare a Ordonanţei.
Această liberate de opţiune trebuie înţeleasă sub trei rezerve:
- opţiunea este irevocabilă ("electa una via, recursus ad alteram, non
datur");
- nu este posibil cumulul aritmetic al acestor temeiuri;
- opţiunea funcţionează pentru acţiunile, cererile, demersurile, de reparaţie
declanşate până la data intrării în vigoare a legii de aprobare a Ordonanţei.

Secţiunea 8. Modalităţile reparaţiei

Acestea sunt concepute de lege în raport cu natura defectului, cu felul

produsului şi cu timpul la care se constată defectul.
Aceste modalităţi nu cuprind numai despăgubirea propriu-zisă, pentru o
pierdere netă înregistrată de către consumator.
Reparaţia concepută de Ordonanţă încearcă să satisfacă, în primul rând,
ideea de repetiţie a execuţiei conforme calitativ cu standardele, caracteristicile
garantate ale produsului şi cu clauzele contractului dintre distribuitor/vânzător şi
consumator.
În această concepţie, reparaţia se realizează în trepte, fără să fie exclusă
cumularea modalităţilor ei, acestea urmându-se astfel: remedierea produsului sau
a serviciului, înlocuirea produsului sau a serviciului, restituirea plăţilor făcute de
consumator şi plata despăgubirii pentru celelalte pierderi încercate de consumator
şi datorate defectelor produsului sau ale serviciului.
O regulă comună a reparaţiei este independenţa exerciţiului modalităţilor
ei, atât pentru produsul sau serviciul iniţial, cât şi pentru produsul sau serviciul
rezultat din remediere sau care a fost furnizat consumatorului prin înlocuire.
Un efect direct, prevăzut de Ordonanţă, al reclamaţiei de
neconformitate/de calitate, sub rezerva firească de a nu se putea imputa
consumatorului apariţia deficienţelor, este prelungirea termenului de garanţie cu
timpul scurs între data înregistrării/facerii reclamaţiei şi data predării produsului
sau a serviciului remediat către consumator.

65
 Textul art. 14 alin. 2 - vorbeşte de momentul "aducerii produsului în stare
de utilizare normală", ca al doilea moment al perioadei de prelungire a termenului
de garanţie, ceea ce dă o imprecizie inadmisibilă, astfel că am optat pentru ca
acest moment să fie "data predării produsului sau a serviciului remediat către
consumator".
1. Remedierea este reparaţia pentru orice deficienţe constatate în
termenul de garanţie sau de valabilitate.
Peste aceste termene, remedierea poate fi cerută numai pentru deficienţele
constând în vicii ascunse apărute pe durata medie de utilizare.
Termenul de remediere este lăsat pe seama unor dispoziţii reglementare şi
a contractului dintre vânzător şi consumator.
Pentru viciile ascunse, termenul maxim de remediere, curge de la data
producerii raportului expertizei tehnice, care este repartizată unui "organism
tehnic neutru".
În legislaţia noastră pentru majoritatea produselor şi serviciilor nu există
astfel de organism.
Expertiza tehnică judiciară sau extrajudiciară nu poate fi încredinţată decât
specialiştilor care au dobândit calitatea de expert după o procedură legală şi care
se află înregistraţi pe liste editate de Ministerul Justiţiei, depozitate de acesta şi de
către tribunale (unde funcţionează un birou special).
Expertul poate fi desemnat prin acordul vânzătorului şi al consumatorului
sau de către instanţa investită cu o cerere de asigurare a dovezilor sau cu cererea
de despăgubiri.
Pentru remedierea altor deficienţe decât viciile ascunse, Ordonanţa nu
stabileşte momentul de la care curge termenul de remediere, dar acesta nu poate fi
altul ca regulă, decât acela al înregistrării reclamaţiei de neconformitate de către
vânzător.
2. Înlocuirea produsului sau a serviciului ori restituirea plăţilor făcute
de către consumator, pot fi cerute după ce se constată eşecul remedierii, când
timpul de nefuncţionare datorat deficienţelor depăşeşte 10% din termenul de
Modalităţile garanţie şi când se constată imposibilitatea folosirii produsului sau a serviciului.
reparaţiei Pentru produsele alimentare, farmaceutice şi cosmetice, de bun înţeles,
este prevăzută numai modalitatea înlocuirii sau a restituirii plăţilor către
consumator.
Ordonanţa nu oferă un criteriu pentru opţiunea între înlocuire şi restituirea
plăţilor pentru consumator, dar spiritul reglementării ne îndeamnă să recunoaştem
opţiunea exclusiv consumatorului.
Termenul restituirii plăţilor sau al înlocuirii produsului ori a serviciului nu
este prevăzut în Ordonanţă care exprimă obligaţia corespunzătoare prin expresia
imperativă "se face imediat după constatarea imposibilităţii folosirii".
"Restituirea contravalorii produsului sau a serviciului" nu este expresia cea
mai exactă pentru ceea ce urmăreşte Ordonanţa şi care semnifică restabilirea
situaţiei anterioare.
Ca şi în cazul denunţării contractelor la distanţă sau a celor făcute în afara
centrelor comerciale, agentul economic trebuie considerat îndatorat la restituirea
tuturor plăţilor făcute de consumator cu achiziţionarea produsului sau a
serviciului, între care, fireşte, contravaloarea unuia reprezintă ponderea, eventual
chiar singura plată făcută de consumator.
Ordonanţa indexează suma de bani restituibilă consumatorului cu indicele
inflaţiei stabilit de autoritatea naţională de statistică şi cu contravaloarea unui
produs sau serviciu identic la momentul restituirii, dacă, bineînţeles, la acest

66
 moment, valoarea rezultată din prima indexare ar fi mai mică decât aceasta din
urmă.
Reparaţia alăturată sancţiunii contravenţionale. Ordonanţa a prevăzut,
pentru agentul constatator al unei contravenţii privitor la obligaţia agenţilor
economici de a pune pe piaţă şi de a comercializa numai produse conforme, sigure
şi nenocive sau nepericuloase, posibilitatea stabilirii, prin procesul verbal de
contravenţie, şi a măsurilor de remediere, de înlocuire şi de restituire a plăţilor
făcute de consumator, după caz.
Cum, de regulă, agentul constatării şi sancţionării contravenţiei, este
sesizat chiar de consumator, acesta va avea la dispoziţie şi un titlu executoriu uşor
de confecţionat, care este procesul-verbal amintit.
O regulă a reparaţiei prin remediere şi înlocuire, este suportarea de către
agentul economic responsabil, reamintim, în principal vânzătorul, a tuturor
cheltuielilor cu operaţiunile necesare repunerii în funcţiune şi remedierii
produsului ori a serviciului reclamat, inclusiv "a celor ocazionate de transportul,
manipularea, diagnosticarea, expertizarea, demontarea, montarea şi asamblarea
acestora" - art. 17.
3. Despăgubirea pentru prejudiciul încercat de consumator, prin
achiziţionarea de produse şi servicii cu deficienţe.
După cum este şi rezonabil, Ordonanţa admite că remedierea, înlocuirea
sau restituirea plăţilor făcute de consumator, nu lichidează prejudiciul încercat de
către acesta.
Altfel spus, consumatorul poate fi păgubit datorită deficienţelor discutate,
nu numai prin lipsirea de folosinţa normală a produsului sau a serviciului, potrivit
destinaţiei şi caracteristicilor care i-au decis achiziţia, ci şi prin alte consecinţe
negative, prin alte pierderi, cum sunt chiar cele nominalizate de Ordonanţă,
interesând integritatea sănătăţii şi corporală, viaţa şi nu numai.
Ordonanţa asociază remedierii şi înlocuirii şi "plata unor despăgubiri,
potrivit clauzelor contractuale sau dispoziţiilor legale" (art. 16).
Solidaritatea răspunderii mai multor agenţi economici implicaţi este o
confirmare a regulii răspunderii civile delictuale de drept comun.
Exerciţiul acţiunii în reparaţie. Ori că agentul economic nu reacţionează
pozitiv la reclamaţia de calitate şi la cererea de reparaţie, ori că eventualul proces-
verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei nu este util sau îndestulător
Acţiunea în
pentru executarea silită a agentului economic responsabil, consumatorul va trebui
reparaţie să-şi asigure reparaţia printr-o acţiune în justiţie.
Dreptul la această acţiune este prescriptibil în 3 ani de la data cunoaşterii
pagubei sau de la data prezumată, după circumstanţe, a cunoaşterii pagubei, a
defectului şi a identităţii agentului economic responsabil.
Dreptul la reparaţie este supus şi unui termen general de decădere de 10
ani de la data punerii în circulaţie a produsului, înăuntrul căruia trebuie să se fi
produs paguba şi să se fi exercitat acţiunea.
Este remarcabil că acest termen de decădere funcţionează numai pentru
produse, întrucât, natural, în cazul serviciilor, execuţia şi efectele neconformităţii
se resimt instantaneu pe timpul în care se beneficiază de ele.
Competenţa teritorială revine, în ordine, instanţei locului producerii
pagubei, a domiciliului consumatorului şi a sediului pârâtului.
Competenţa materială, fiind o acţiune comercială, va aparţine judecătoriei
când pretenţia este de o valoare de cel mult 1 miliard de lei.

67
 Secţiunea 9. Regimul sancţionator public pentru încălcarea drepturilor
consumatorilor

A. Tabloul sancţiunilor pentru ilicitul privind drepturile

consumatorului.
Reparaţia pentru prejudiciul încercat de consumator datorită nerespectării
drepturilor sale este de domeniul răspunderii civile şi acoperă domeniul privat al
raporturilor dintre agentul economic şi consumator.
Legiuitorul a considerat în mod just şi echitabil că trebuie să descurajeze şi
prin alte sancţiuni pe agenţii economici tentaţi a nesocoti drepturile
consumatorului, cumulând astfel răspunderea civilă cu alte feluri de răspundere.
Protecţia consumatorilor este o chestiune de interes general, public, iar
nesocotirea ei reprezintă o sfidare a acestuia, o afectare a unor valori sociale
importante (viaţa, sănătatea, securitatea, siguranţa consumatorului), conduită care
trebuie reprimată prin sancţiunile cele mai aspre, cum sunt cele contravenţionale
şi penale.
OUG nr. 21/1996instituie, pentru fapte concrete ilicite o răspundere
administrativă (contravenţională) calificând unele dintre acestea drept
contravenţii.
Sancţiunile contravenţionale sunt amenda, măsurile speciale şi
complementare cu caracter administrativ-profesional şi confiscarea.

B. Contravenţiile la regimul protecţiei consumatorului.

Sunt calificate drept contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în condiţii în
care, potrivit legii, sunt calificate infracţiuni, următoarele fapte:
- împiedicarea organelor însărcinate cu protecţia consumatorilor de a
exercita atribuţiile de serviciu de prevenire şi combatere a faptelor care pot afecta
Tabloul viaţa, sănătatea, securitatea sau interesele economice ale consumatorilor;
contravenţiilor - nerespectarea dispoziţiilor legale de protecţie a consumatorilor cu
consecinţa vătămării sănătăţii sau integrităţii corporale;
- comercializarea de produse sau prestarea de servicii, a căror utilizare
normală pune în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor;
- producerea, importul şi comercializarea de produse falsificate sau
contrafăcute;
- punerea pe piaţă de produse nesigure, netestate şi/sau necertificate;
- punerea pe piaţă de produse, prestarea de servicii, care nu respectă
condiţiile prescrise, declarate şi contractuale;
- neasigurarea în producţie de condiţii igienico-sanitare conforme
dispoziţiilor reglementare;
- folosirea, în cadrul serviciilor prestate, de produse şi proceduri nesigure,
netestate şi/sau necertificate şi neanunţarea despre existenţa pe piaţă a unui produs
periculos;
- nesistarea livrărilor şi neretragerea de pe piaţă sau de la consumatori a
produselor neconforme, nocive şi nesigure, când nu există alt mijloc de înlăturare
a neconformităţii;
- comercializarea de produse sau prestarea de servicii în afara termenului
de valabilitate sau peste data durabilităţii minimale şi modificarea acestora pe
etichetă, ambalaj ori în documentele însoţitoare;
- neasigurarea pe timpul transportului, depozitării, desfacerii şi prestării
serviciilor a condiţiilor tehnice stabilite de producător şi a condiţiilor igienico-
sanitare;
- utilizarea de practici comerciale abuzive;

68
 - îngrădirea libertăţii de decizie a consumatorului, redactarea neclară şi
imprecisă a clauzelor contractuale;
- solicitarea sau obţinerea plăţii produselor şi serviciilor care nu au fost
comandate, acceptate sau furnizate, şi majorarea preţurilor contractate;
- neacordarea reparaţiilor legal datorate consumatorului;
- neasigurarea service-ului şi a pieselor de schimb;
- măsurarea şi controlarea produselor şi serviciilor cu mijloace inadecvate
şi neverificate metrologic;
- neremedierea sau neînlocuirea produselor ori serviciilor în termenul legal
sau contractual şi neasigurarea cheltuielilor pentru operaţiunile corespunzătoare;
- nerestituirea contravalorii produselor neremediate sau neînlocuite;
- neasigurarea dreptului la informare conform dispoziţiilor legale;
- comercializarea de produse ori prestarea de servicii în locuri şi în spaţii
neautorizate;
- neafişarea denumirii unităţii, autorizaţiei de funcţionare, a orarului de
funcţionare şi nerespectarea acestuia din urmă;
Din acest tablou contravenţional apar unele calificări imprecise, care fac
dificile constarea şi probarea faptelor corespunzătoare.
Mai este de remarcat că se regăsesc în incriminările contravenţionale
ignorarea sau încălcarea aproape a tuturor obligaţiilor agenţilor economici
corelative drepturile drepturilor consumatorilor.
Facem şi precizarea că în identificarea acestor contravenţii am procedat la
necesare sistematizări şi asocieri, neurmând metoda greoaie şi, uneori, improprie a
reglementării constând în incriminarea prin declararea conduitei contrare unor
anumite texte ale reglementării.

C. Sancţiunile contravenţionale la regimul protecţiei consumatorului.

1. Amenda, este sancţiunea comună, cu un cuantum cuprins între 2
milioane şi 1 miliard lei, cuantum revizuibil potrivit reglementării comune a
contravenţiilor.
Singular, la contravenţia de împiedicare a organelor cu atribuţii în
domeniul protecţiei consumatorului de a acţiona preventiv şi punitiv, este
prevăzută alternativ şi sancţiunea muncii în folosul comunităţii pe o durată
cuprinsă între 15 zile şi 2 luni.
Amenda poate fi aplicată atât persoanelor fizice cât şi celor juridice, în
timp ce munca în folosul comunităţii nu poate fi aplicată decât persoanelor fizice.
2. Măsura opririi activităţii sau operaţiunii şi retragerea produsului
sau a serviciului din circuitul consumului uman, este prevăzută "pentru
limitarea prejudicierii consumatorilor" (art. 501 din Ordonanţă).
Ea poate avea caracter definitiv - în cazul produselor periculoase,
Tipuri de falsificate, contrafăcute, al celor cu termenul de valabilitate expirat sau cu data
sancţiuni durabilităţii minimale depăşită şi al celor interzise consumului uman - sau
caracter temporar, până la remedierea deficienţelor, - în cazul produselor
netestate şi/sau necertificate legal, neconforme, cu privire la care informarea nu
este completă sau care nu sunt însoţite de documentele cerute de lege, şi al
serviciilor nocive şi nesigure.
Oprirea temporară nu este determinată calendaristic, ea fiind prevăzută
"până la remedierea deficienţelor" (art. 501 pct. 2).
3. Măsura închiderii unităţii, este prevăzută şi ea ca temporară sau
definitivă, în raport cu gravitatea contravenţiei.
Prin această măsură "unitatea", adică însăşi societatea ("firma"), un
dezmembrământ al acesteia (filială, sucursală), un alt sediu secundar ("punct de

69
lucru"), o structură de producţie/prestaţii (fabrică, uzină, secţie, atelier, şantier,
exploataţie, etc.), este împiedicată să mai funcţioneze.
"Închiderea temporară" poate fi dispusă prin procesul verbal de
contravenţie, pe două tranşe de durată - cel mult şase luni şi între 6 şi 12 luni -
diferenţiat de deficienţele şi gravitatea acestora în realizarea activităţilor sau
operaţiunile în unităţile sancţionate (art. 502).
Astfel, lipsa condiţiilor igienico-sanitare sau sanitare-veterinare este
pasibilă de închiderea scurtă, pe când, lipsa licenţei de fabricaţie a produselor
alimentare, este pasibilă de închiderea lungă.
"Închiderea definitivă", ca sancţiune extremă este prevăzută pentru
circumstanţierea contravenţiilor şi pentru conduite care relevă o recalcitranţă,
reticenţă din partea agentului economic, ce permit calificarea acestuia drept
incorigibil, cum ar fi importul cu bună-ştiinţă al produselor neconforme sau
periculoase, recondiţionarea prin procedee chimice inadmisibile a unor produse
alimentare retrase de la consumul uman, comercializarea de produse interzise
legal ş. a.
4. Măsura suspendării sau retragerii definitive a avizului, acordului
sau a autorizaţiei de exercitare a activităţii, se aplică de autorităţile publice
anume competente, care vor fi sesizate de către agentul constatator.
Această sancţiune complementară amenzii, poate fi cumulată cu închiderea
temporară sau definitivă a unităţii.
5. Măsura distrugerii produselor periculoase, priveşte pe acelea oprite
definitiv de la comercializare şi este condiţionată de absenţa oricărui alt mijloc de
a face să înceteze pericolul.
6. Confiscarea priveşte atât produsele periculoase, falsificate sau
contrafăcute cât şi veniturile încasate ilicit de către agenţii economici care au
săvârşit contravenţiile patrimoniale sau de rezultat individualizate de art. 54 alin.
2 din Ordonanţă.
După caz, confiscarea produselor, poate fi urmată de distrugere sau de
valorificare.

Bibliografie selectivă: 1. Octavian CĂPĂŢÂNĂ, Dreptul concurenţei

comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998 ; 2. C. STĂTESCU, C. BÂRSAN,
Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All, Bucureşti, 1992; 3. Octavian
MANOLACHE, Regimul juridic al concurenţei în dreptul comunitar, Editura All,
Bucureşti, 1997; 4. Robert MORAR, Sisteme de protecţie a consumatorilor, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000; 5. Michel de JUGLART, Benjamin IPPOLITO,
Traité de droit commercial, tome I, 4e ed., Montchrestien, Paris, 1988; 6. Anne
TERCINET, Droit européen de la concurrence. Oportunites et menaces,
Montchrestien, Paris, 2000.

Temă de reflecţie:
Existenţa contractelor-tip, a contractelor-cadru şi a contractelor de
adeziune constituie o practică abuzivă şi astfel o încălcare a principiului protecţiei
consumatorului?

Teste:
1. Principiul libertăţii în afaceri înseamnă: a) posibilitatea derogării de la
prevederi legale supletive sau imperative prin stipulaţii contractuale; b)
imaginarea unor contracte nereglementate; c) perfectarea unor contracte tip; d)
perfectarea unor contracte inspirate de o reglementare străină.

70
 2. Principiul aparenţei în afaceri înseamnă: a) încrederea în documentele
emise de partener; b) acceptarea unei oferte incomplete; c) efectuarea de
investigaţii cu privire la provenienţa licită a mărfii cumpărate; d) respingerea unei
operaţiuni nereglementate în legea română.
3. Regimul legal al concurenţei este interesat de: a) ajutorul de stat; b)
concentrările economice; c) conduita preventivă şi imparţialitatea autorităţilor publice; d)
potenţialul financiar al firmelor de afaceri.
4. Publicitatea privind produsele şi serviciile: a) este interzisă pentru
medicamentele care pot fi eliberate numai cu reţetă; b) este interzisă, când se face unui
produs, pentru a sugera nevoia de a achiziţiona alt produs; c) este permisă pentru a
sublinia caracterul dăunător al altui produs; d) este corectă, când se ataşează de anumite
teorii literare.

Răspunsuri şi comentarii la teste:

1. Răspuns corect: b,c,d. Varianta a nu poate fi acceptată întrucât nu se
poate deroga de la prevederi legale imperative.
2. Răspuns corect: a şi b. Principiul aparenţei se bazează pe încrederea în
documentele emise de partener şi tocmai de aceea nu implică efectuarea de
investigaţii cu privire la provenienţa licită a mărfii. Varianta d este incorectă
pentru ca se permit, in temeiul principiului libertăţii în afaceri, şi operaţiuni
nereglementate în legea română.
3. Răspuns corect: a,b,c. Varianta d nu poate fi acceptată întrucât regimul
legal al concurenţei nu se raportează la potenţialul financiar al firmelor.
4. Răspuns corect: a,b,d. Varianta c nu este admisă deoarece este interzisă
publicitatea comparativă, chiar dacă produsul respectiv are un caracter dăunător.

71
 Capitolul III
NOŢIUNEA, NOMENCLATURA ŞI OBIECTUL
AFACERILOR

Cuprins:
Obiectiv general
Obiective operaţionale
Tema I. Noţiunea de afacere
Tema a II-a. Afacerile calificate normativ - faptele sau actele de comerţ
Tema a III-a. Obiectul şi câmpul afacerilor
Bibliografie selectivă
Temă de reflecţie
Teste
Răspunsuri şi comentarii la teste
Obiectiv general: Cunoaşterea noţiunii de afacere, a obiectului şi domeniului
acesteia.
Obiective operaţionale: Însuşirea sensurilor noţiunii de afacere, a categoriilor de
fapte sau acte de comerţ şi a regimului juridic specific acestora; înţelegerea
caracteristicilor unei operaţiuni pentru a fi considerată afacere.

Tema I
NOŢIUNEA DE AFACERE

Spre deosebire de contractul de mandat comercial, care are o definiţie,

afacerea nu beneficiază de o definiţie normativă. Termenul de "afacere" apare în
diferite texte normative cu sensuri diferite. Unele dintre acestea nici nu sunt
proprii sau compatibile cu dreptul afacerilor.
Art. 31 C. com., care se referă la obligaţia de comunicare a registrelor
comerciale către instanţă, foloseşte expresia "afaceri de succesiuni". Aici, sensul
este acela de "afacere judiciară", de proces care are de obiect o succesiune.
În Codul civil, în cazul administrării sau gestionării ocazionale,
accidentale, a intereselor altuia - gestiunea de afaceri - se utilizează noţiunea de
"afaceri" pentru operaţiuni, prestaţii efectuate în mod accidental, în afara unei
convenţii (de aceea, Codul civil include gestiunea de afaceri în categoria
quasicontractelor). Exemplul clasic este acela al intervenţiei pentru înlăturarea
unor pericole, incomodităţi, care provin de la un fond al vecinului.
Chiar şi pentru contractul de mandat, Codul civil foloseşte impropriu
noţiunea de "afaceri", întrucât el are de obiect reprezentarea în acte juridice civile
sau în faţa autorităţilor.
În Codul comercial, noţiunea de "afacere" apare în trei sensuri, care sunt
proprii. Primul sens de la contratul de mandat comercial, cu deosebire de la
Sensurile noţiunii de
contractul de comision, este acela de acte juridice de natură comercială.
afacere
Mandatul comercial are de obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama şi
socoteala mandantului. Comisionul are de obiect tratarea de afaceri comerciale de
către comisionar, în socoteala comitentului.
Un alt sens este acela de operaţiuni juridice sau materiale şi juridice de
natura actelor sau faptelor de comerţ. Astfel, apar fapte obiective de comerţ,
art. 23 C. com. prevăzând: "orice comerciant este dator ca în registrul jurnal să
înscrie pe fiecare zi ce are să ia şi ce are să dea, operaţiunile comerţului său". Art.
50 (1) se referă la "fapte şi chestiuni de comerţ cu privire la care registrele
72
 comerciale fac probă în justiţie între comercianţi". Art. 397 (1) se referă la
"operaţiuni şi negoţuri". Este acoperit aici şi sensul de întreprindere ca fapt de
comerţ.
Noţiunea de "afaceri" evocă o sumă de acţiuni care ies din cadrul obişnuit,
cotidian, al subzistenţei personale sau al funcţionării unei firme. La noţiunea şi
termenul de "afacere" se regăseşte ideea de amenajare specială a energiei,
disponibilităţilor, fondurilor implicate, o amenajare care tinde să realizeze un
rezultat bine determinat, o ţintă, un scop dimensionat potrivit unor valori care
captează interesul iniţiatorului.
În raport de aceste expresii normative, cu portofoliul iniţiativei particulare
şi cu tabloul operaţiunilor de pieţe economice, putem spune că afacerile sunt
actele şi operaţiunile care sunt montate, întreprinse, conduse, administrate de
către comercianţi, de către profesionişti (manageri) pentru a oferi pieţelor
comerciale produse şi servicii în regim de profit. În acest sens, afacere este şi
vânzarea unor mărfuri în circuit de piaţă, organizarea unei producţii de diverse
bunuri pentru piaţă, de servicii, de furnituri pentru piaţă, angajarea unor activităţi
de publicitate, promoţionale, pregătirea personalului ataşat unei francize.

Tema a II-a
AFACERILE CALIFICATE NORMATIV - FAPTELE SAU
ACTELE DE COMERŢ

Codul nostru a optat pentru noţiunea de fapt de comerţ, spre deosebire de

Codul italian din care a fost inspirat şi care utilizează noţiunea de act de comerţ.
Reglementări post-decembriste (Legea nr. 1271990 privind unele reguli în
activitatea comercială) le utilizează echivalente - acte şi fapte de comerţ. Opţiunea
Codului nostru este explicată de luarea în calcul a caracterului pronunţat de
operaţiuni materiale, tehnice, a unora dintre ele (spre ex.: întreprinderea de
furnituri, de fabrică sau de manufactură).
Deşi dă definiţia comerciantului prin referire la faptele de comerţ, Codul
comercial român nu dă o definiţie generală, comună, a faptului de comerţ. Ea ar fi
fost foarte utilă, pentru că enumerarea din Cod, din cauza evoluţiei civilizaţiei
materiale, tehnice, este depăşită. Unele formulări sunt anacronice (spre ex.:
"întreprinderi de manufactură"), altele sunt de un arhaism contraproductiv
("operaţiuni de mijlocire sau samsărie în afaceri"). Este depăşită activitatea de
asigurări terestre "în contra daunelor şi asupra vieţii" (art. 3, pct. 17). O serie de
activităţi nu puteau fi concepute la 1887: transportul aerian, televiziunea.
Este, în general, fapt sau act de comerţ, orice operaţiune, act juridic,
întreprindere organizată pentru a realiza bunuri şi servicii pentru piaţă în
regim de profit.

Secţiunea 1. Tabloul actelor de comerţ

Codul comercial face, în textele art. 3 şi 4, o enumerare a unor operaţiuni

şi acte pe care le consideră, în mod expres, ca fapte de comerţ. Doctrina şi
Clasificare jurisprudenţa, luând în prelucrare şi art. 56 C. com., au separat trei feluri de acte
de comerţ:
1. Acte de comerţ obiective. Sunt denumite astfel, nu pentru că nu ar fi
rezultatul subiectivităţii juridice, ci pentru că ele au primit o calificare legală, în
afară de atitudinea, consideraţia pe care le-o dă cel care le săvârşeşte. În puterea

73
 legii, ele sunt acte de comerţ. Când sunt săvârşite în mod curent, ca o profesiune
obişnuită şi în nume propriu, atunci îl fac comerciant pe autorul lor.
Sunt împărţite în trei grupe:
1. Operaţiuni de interpunere în schimb şi circulaţie a mărfurilor:
a) Cumpărarea-vânzarea comercială;
b) Operaţiunile de bancă şi de schimb;
2. Întreprinderea;
3. Operaţiunile conexe sau accesorii.

1. Cumpărarea-vânzarea şi interpunerea în circulaţie.

Sunt cuprinse aici:
a) cumpărarea în scop de revânzare, chiar după prelucrare, ori în scop de
Operaţiunile de închiriere. În aceste operaţiuni pot figura şi obligaţiuni ale statului sau alte titluri
interpunere comerciale de valoare;
b) vânzarea de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri, prelucrate sau
neprelucrate, de titluri de valoare care au fost cumpărate în scop de revânzare sau
de închiriere.
Ceea ce este relevant este sursa bunurilor revândute sau închiriate şi
anume să fi fost cumpărate cu intenţia revânzării.
Operaţiunile de bancă şi schimb.
Operaţiunile de bancă sunt şi ele astăzi rezervate exclusiv băncilor, pentru
care există reglementări separate de Codul comercial – legea 58/1998. Este o
activitate licenţiată, operaţiunile de bancă nu pot fi efectuate decât prin bănci.
Operaţiunile de schimb sunt cele de schimb valutar şi se efectuează prin
intermediul băncilor sau caselor de schimb valutar.

2. Întreprinderea
„Societatea comercială este un mod juridic de a organiza întreprinderea”.
Întreprinderea Întreprinderea este o activitate organizată, concepută, realizată de către una sau
mai multe persoane, căreia îi sunt afectate mijloacele şi fondurile necesare:
bunuri, logistică, resurse umane, materiale, materii prime. Ex.. fabricaţia de
materiale de construcţii se poate realiza într-o întreprindere de către o persoană
sau mai multe persoane.
Întreprinderea nu are obligatoriu personalitate juridică, deci nu este subiect
de drept. Ea este activitatea organizată pentru piaţă.
Ceea ce este caracteristic întreprinderii este elementul de organizare, de
management, de resurse afectate şi de rezultate în produse, prestaţii, servicii
pentru piaţă.
a) întreprinderea de furnituri este acea întreprindere care lucrează pentru
realizarea unor contracte privind produse ce urmează a fi fabricate. Contractul
specific este contractul de furnitură.
Furnitura este realizarea unui produs la comandă. Furnitura este în această
întreprindere angajamentul de a preda contra unui preţ dinainte stabilit, la un
anumit termen, o cantitate de bunuri pe care urmează să le producă. Aceasta
presupune o distanţă între contractare şi finalitate. Noţiunea mai este folosită şi
pentru prestaţia de livrare, pentru comenzile statului interesând întreţinerea
anumitor servicii, activităţi cum ar fi armata, sănătatea. Şi aceste furnituri pot fi
rezultatul unei comenzi.
b) întreprinderile de spectacole publice. Priveşte orice fel de spectacole:
sportive, cinematografice, teatrale, circ. Sunt plasate în această categorie de
întreprindere şi contractele de procurare a mijloacelor pentru funcţionarea lor,
pentru angajarea artiştilor precum şi contractele de publicitate.

74
 c) întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficii de afaceri inclusiv
agenţiile matrimoniale reprezintă activităţi sistematice, de intermediere, de
mandatare, de agenturare comercială, de consultanţă, de reprezentare. Comisionul
este un mandat comercial numit mandat fără reprezentare.
d) întreprinderile de construcţii cuprinde antreprizele de construcţii,
inclusiv cele de reparaţii, de întreţinere.
e) întreprinderile de fabrici, manufactură şi imprimerie.
f) întreprinderile de editură, de librărie şi obiecte de artă. Editurile sunt
întreprinderi care se angajează să dea forma accesibilă şi pentru piaţă unor
elaborări, creaţii intelectuale. Ele nu trebuiesc confundate cu tipografiile.
Întreprinderile de librării sunt magazinele de vânzare de carte. Întreprinderile de
obiecte de artă sunt magazinele de vânzare de obiecte de artă.
g) întreprinderile de transporturi de persoane sau bunuri, pe apă sau pe
uscat.
h) întreprinderile de asigurări. Sunt organizate ca societăţi comerciale prin
legea 146/1996 (din 1933 contractul de asigurare a căpătat o reglementare
separată de Codul comercial).
i) întreprinderile de depozite în docuri47 şi antrepozite, inclusiv
operaţiunile asupra recipiselor de depozit şi asupra înscrisurilor de gaj eliberate de
acestea.

3. Operaţiunile conexe şi accesorii.

Sunt necesare pentru realizarea celorlalte categorii de fapte obiective de
comerţ.
a) contractul de report şi cont curent.
Contractul de report este conform art.74 Cod comercial cumpărarea pe
Faptele de comerţ bani gata a unor titluri de credit circulând în comerţ şi în revânzarea simultană cu
conexe termen şi pe un preţ determinat către aceeasşi persoană a unor titluri din aceeaşi
specie. Altfel spus, reportul este contractul de vânzare cu clauza răscumpărării de
titluri de credit şi alte titluri comerciale de valoare.
Contractul de cont curent este contractul prin care doi comercianţi care au
relaţii de mai lungă durată încredinţează unei alte persoane (care poate să nu fie
bancă) evidenţa creanţelor şi debitelor lor reciproce pentru o anumită perioadă de
timp. Din contul curent nu se fac plăţi decât la limita soldului la finele perioadei
de evidenţă.
b) mijlocirea în afacerile comerciale (samsărie). Deosebirea între
mijlocitor şi mandatar este neangajarea mijlocitorului în operaţiuni, el nu face
decât să aproprie partenerii pentru a se face negocierea şi încheierea contractului.
Acesta poate participa dar nu se angajează în raportul juridic.
c) cambiile, cecurile şi biletele la ordin. Tragerea unei cambii, a unui cec
sau a unui bilet la ordin înseamnă fapt obiectiv de comerţ.
d) operaţiunile de navigaţie. Acestea privesc construirea, cumpărarea,
revânzarea de vase pentru navigaţie, operaţiuni de aprovizionare a navei, angajare
a echipajului, armarea48.
e) contractele de expediţii maritime, închirieri de vase, împrumuturi
maritime.
f) depozitele pentru cauză de comerţ49.
g) depozitele în docuri şi antrepozite.

47
Docurile sunt spaţii riverane pentru depozit. Antrepozitele sunt cladiri depozite specializate.
48
Închirierea de nave.
49
Depozite izolate.

75
 h) operaţiunile asupra recipiselor de depozit (warante) şi asupra
înscrisurilor de gaj eliberate de acestea.
i) contractele de comision, mandat şi expediţie.
j) operaţiuni de gaj şi fidejusiune50.
k) cumpărarea sau vânzarea de părţi sociale/acţiuni. Aceste operaţiuni
trebuiesc apreciate în raport de regulile de circulaţie a valorilor mobiliare.
Operaţiunea este valabila la SRL şi SA care sunt de concepţie exclusiv particulară
şi care nu sunt cotate la bursă.
Mandatul este operaţiunea de reprezentare a unei persoane care are o
anumită indisponibilitate. El este tradiţional civil. Mandatul fără reprezentare se
numeşte comision. În acest mandat, mandatarul nu îşi declină calitatea, el face
mandatul în temeiul unui contract care nu este cunoscut de către partenerul său.
Contractul de expediţie este contractul prin care o persoană numită
expediţionar se obligă să asigure posibilitatea de executare a unui contract de
transport. El pune bunul de transportat la dispoziţia transportatorului.
2. Acte de comerţ subiective. Nu cuprind acte concrete, din cele
enumerate de art. 3, ci cuprind alte feluri de contracte şi obligaţii care sunt
considerate fapte de comerţ pentru că sunt săvârşite de un comerciant. Ele sunt
reputate ca atare printr-o prezumţie relativă - prezumţia de comercialitate.
Acestea ar putea salva textul art. 3, anacronic azi, dar numai pentru situaţia în care
operaţiuni necunoscute la 1887 sunt efectuate astăzi de o persoană care este
comerciant în consideraţia efectuării de acte obiective. O întreprindere care face
direct acte neenunţate în art. 3 nu ar fi comerciant potrivit Codului comercial.
Textul exclude dintre actele subiective de comerţ, pe cele care sunt de
natură civilă sau din al căror conţinut rezultă contrariul. Astfel, un contract de
donaţie nu poate fi decât civil. Contractul de sponsorizare este comercial în
măsura în care gratificarea beneficiarului are o contraprestaţie.
3. Acte de comerţ unilaterale sau mixte. Nu sunt nici ele operaţiuni
concrete, numite de Cod. Ele sunt fie acte obiective, fie acte subiective de comerţ,
dar numai pentru una din părţile contractului, însă atrag aplicarea legii comerciale
şi pentru cel care nu este comerciant.
Actele de comerţ unilaterale sau mixte sunt actele încheiate între
comerciant şi necomerciant şi al căror regim juridic este dat integral de către legea
comercială. Necomerciantul nu poate cere să i se aplice legea civilă pentru că acel
act nu este comercial pentru el. Ex.: cumpărarea unui autoturism de la o
întreprindere care are franciza pentru comercializarea acestor bunuri. Pentru
cumpărător, actul este civil, pentru vânzător, este comercial.

Secţiunea 2. Semnificaţia practică a calificării unor acte şi operaţiuni ca

fapte de comerţ

Enunţând faptele de comerţ, ca acte şi operaţiuni care scapă reglementării

de drept comun din Codul civil, Codul comercial le-a creat şi un regim/tratament
juridic special, fie prin instituirea unor reguli particulare pentru ele, fie printr-o
reglementare particulară a unor contracte bivalente (civile şi comerciale - cum
sunt vânzarea-cumpărarea, mandatul cu reprezentare), fie printr-o reglementare
proprie, autonomă şi unitară a unor contracte şi operaţiuni care n-au corespondent
în legislaţia civilă (cum sunt contractul de cont curent, contractul de report,
contractul de transport, contractul de comision, care este un mandat fără
reprezentare).
50
Garanţie cu angajamentul altei persoane.

76
 Chiar dacă Proiectul de Cod Civil, pus în circulaţie de Ministerul Justiţiei
în luna septembrie 2003, va fi adoptat în concepţia reglementării unitare, într-un
singur corpus juridic, a raporturilor civile şi comerciale, totuşi "comercialitatea"
unor contracte şi operaţiuni va rămâne relevantă, întrucât sistemul normativ al
oricărei economii de piaţă nu poate ignora particularităţile definitorii ale acestora.
Actele şi operaţiunile care sunt acte sau fapte de comerţ, chiar când
Interesul unei definiţii implică numai un comerciant şi un beneficiar/client, sunt săvârşite/angajate ca
generale elemente al unui portofoliu deferit pieţei în mod profesional de către un
comerciant, care are o patenţă profesională prin care poate surprinde pe
consumator, captează o clientelă, formează un vad (acestea două fiind elemente
incorporale dar decisive ale fondului de comerţ) şi, deci, ating o dimensiune de
factură publică.
Astfel, rezonanţa socială a faptelor sau actelor de comerţ este incomparabil
mai mare decât aceea a celor civile şi aceasta explică supunerea acestora la un
regim profilactic în general, unei cenzuri necesare şi rezonabile, şi la un regim
protecţionist pentru fiecare consumator, în particular.
Deşi nu toate regulile generale interesând circulaţia mărfurilor şi a
serviciilor, enunţate direct sau indirect de Legea nr. 12/1990 (privind sancţionarea
încălcării unor norme ale activităţii comerciale), privesc activitatea statutară a
comerciantului ci şi activitatea personalului angajat ala cestuia, ele se aplică şi
pentru:
- "efectuarea de acte sau fapte de comerţ de natura celor prevăzute în
Codul comercial sau în alte legi (subl.ns.), fără îndeplinirea condiţiilor stabilite
de lege"; (art. 1 lit. a));
- "efectuarea de acte sau fapte de comerţ cu bunuri a căror provenienţă nu
este dovedită, în condiţiile legii" (art. 1 lit. e) - textul enunţă şi cerinţa însoţirii
mărfurilor de către aceste documente, indiferent de locul unde acestea se află şi le
nominalizează ca fiind, după caz, factura fiscală, factura simplă, avizul de însoţire
a mărfii, documentele vamale, factura externă sau orice alte documente stabilite
prin lege.
Cum sancţiunile (amenda, muncă în folosul comunităţii, confiscarea mărfii
şi a sumelor dobândite) sunt copleşitoare, de bună seamă că reuşita calificării pe
care o discutăm este esenţială pentru rezultatele operaţiunii.
Astfel, spre exemplu, se va vedea că alimentarea ocazională a propriei
societăţi cu capital bănesc de lucru, nu este o operaţiune de bancă, în sensul art. 3
pct. 11 Cod. com. şi al Legii bancare nr. 58/1999, pentru care asociatul respectiv
nefiind autorizat, ar apărea autor al contravenţiei de la art. 1 lit. a citat.
Bivalenţa - civil şi comercial - al unor contracte şi operaţiuni, justifică
reguli şi consecinţe juridice diferite în raport de rezultatul calificării care ne
interesează.
Interesul calificării este suficient relevat, spre exemplu, de răspunderea în
vânzarea comercială şi pentru viciile aparente, spre deosebire de vânzarea civilă
unde nu se răspunde decât pentru viciile ascunse, de caracterul esenţialmente
oneros mandatului comercial, în consideraţia căruia Codul îi permite judecătorului
să-i stabilească mandatarului remuneraţia ce s-a omis a se stipula în contract, spre
deosebire de mandatul civil, care este esenţialmente gratuit.
O serie de reguli proprii particularizează obligaţiile comerciale care se
nasc din contractarea unor fapte sau acte de comerţ, unele dintre acestea aflându-
se într-o opoziţie perfectă cu regulile aplicabile obligaţiilor civile.
În obligaţiile comerciale cu pluralitate pasivă (mai mulţi debitori) se
prezumă solidaritatea dacă în înscrisul care constată obligaţia nu s-a stipulat
contrariul (art. 42 C. com.), astfel că oricare dintre debitori poate fi urmărit, pentru

77
 întreaga datorie, debitorul plătitor (solvens) având să recupereze de la codebitori
ceea ce a plătit în plus de ceea ce datora.
Aceeaşi solidaritate este prezumată şi pentru pluralitatea pasivă formată de
Reguli particulare debitorul principal (garantat) şi debitorul secundar - garant care nu este
comerciant, numit fidejusor sau cauţionator personal (garantul obişnuit pentru
altul, în limita unei sume de bani, numit impropriu girant în limbajul băncilor, căci
girantul este cel care transmite prin gir un titlu de credit).
Textul art. 42 (3) a ţinut să precizeze că solidaritatea nu se prezumă la
necomercianţii obligaţi prin operaţiuni care nu sunt pentru ei fapte de comerţ.
În obligaţiile civile, solidaritatea nu se prezumă, ea "trebuie să fie stipulată
expres" (art. 1041 C. civ.).
Garantul personal pentru o obligaţie civilă (fidejusorul, cauţionatorul
personal) are, în lipsă de stipulaţie a solidarităţii, dreptul să-i ceară creditorului să-
şi epuizeze urmărirea mai întâi împotriva debitorului principal (beneficiul de
discuţiune) şi să-i urmărească pe toţi garanţii (debitorii secundari) pentru cât
datorează fiecare (beneficiul de diviziune).
În obligaţiile comerciale nu este permis judecătorului să dea un termen de
graţie (să fixeze o scadenţă mai îndepărtată, în raport cu starea debitorului), ceea
ce este permis în obligaţiile civile, cu consecinţa că se poate evita desfiinţarea
contractului (rezoluţiunea sau rezilierea).
Sumele de bani datorate din obligaţiile comerciale sunt producătoare de
dobânzi, de drept, de la data scadenţei, pe când, în obligaţiile civile, dobânda se
calculează, în principiu, de la data înregistrării cererii de chemare în judecată.
Când un drept litigios a fost cedat, cel care a beneficiat de cesiune -
cesionarul - nu va fio obligat, aşa cum este posibil în cazul cesiunii unui drept
litigios derivând dintr-o obligaţie civilă, să cedeze, oneros, desigur, la rândul său,
celeilalte părţi litigante, dreptul litigios astfel obţinut, dacă acesta derivă dintr-o
obligaţie comercială.
În limbajul dreptului comercial, retractul litigios (dreptul părţii litigante de
a obţine cesiunea unui drept asupra căruia poartă litigiul, de la cel care l-a
dobândit printr-o primă cesiune, cu consecinţa că stinge litigiul), nu poate fi
exercitat dacă dreptul litigios derivă dintr-un fapt sau act de comerţ.
Mijloacele de probă sunt mai largi şi mai specializate privitor la obligaţiile
comerciale, decât privitor la cele civile.
Este suficient să arătăm că obligaţiile comerciale pot fi probate şi cu
martori, dacă judecătorul apreciază că este just şi echitabil (obligaţiile civile nu
pot fi probate cu martori dacă depăşesc o anumită valoare - 500 EURO, în
Proiectul Codului Civil) şi că registrele comercianţilor au o putere probatorie
specială (mai ales contra acestora).

Tema a III-a
OBIECTUL ŞI CÂMPUL AFACERILOR

Secţiunea 1. Semnificaţia juridică a termenului de afacere

Acest termen era întâlnit până în urmă cu câţiva ani cu o semnificaţie

străină de disciplina dreptului afacerilor. Sunt două explicaţii:
a) Termenul este, sub raport istorico-filologic, polisemantic, şi a fost
utilizat cu sensuri opuse.

78
 Astfel, sub o nuanţă ironică, se vorbeşte chiar de afaceri sentimentale,
chiar despre un fapt, o convenţie minoră, calificată însă ca fiind o afacere. Există
utilizarea pentru afaceri judiciare, politice şi în general anumite evenimente
rezonante social, mediatic, sunt calificate ca afaceri. Termenul mai este folosit şi
pentru a desemna şi o anumită oportunitate economică, de plasament, de
investiţie.
b) Inconsecvenţa normativă.
Codul civil foloseşte termenul de afacere în mod frecvent în afara
raporturilor comerciale, care sunt proprii dreptului afacerilor. Gestiunea
ocazională a intereselor altuia este numita gestiunea de afaceri, deşi raporturile pe
care le implică sunt pur civile. Pentru mandatul civil, foloseşte termenul de
afacere cu sensul de operaţiune, act juridic pentru care s-a dat împuternicirea.
Chiar Codul comercial este inconsecvent cu utilizarea acestui termen.
Totuşi, utilizează termenul de afacere şi cu sensul pe care îl vom subînţelege:
"mandatul comercial are de obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama şi
socoteala mandantului".
Codul comercial utilizează şi următorii termeni echivalenţi: operaţiuni
comerciale, fapte şi chestiuni de comerţ, fapte de comerţ şi comerţ ca activitate,
specialitate, profesie.

Secţiunea 2. Caracteristicile unei operaţiuni, activităţi, pentru a fi

considerate o afacere

1. Aceste operaţiuni trebuie să aibă miza profitului.

De aceea, afacere poate să fie orice câştig, nu numai cel pecuniar sau
bănesc. Profitul înseamnă un avantaj de piaţă. Consolidarea poziţiei de piaţă
printr-o antantă neinterzisă este un avantaj mai mare decât o anumită sumă de bani
rezultată în mod curent din afacerile acelui comerciant. Afacerile comerciale au o
miză mai mult sau mai puţin explicită, fiind uneori chiar un test pentru piaţă.
2. Investiţia, plasamentul.
Afacerea se caracterizează prin valorificarea unor disponibilităţi materiale,
financiare, personale, atrase. Ea presupune un consum de capital plasat pentru o
mai bună exploataţie şi pentru o creştere netă cât mai substanţială.
3. Afacerea comercială este caracterizată de speculaţie.
Se observă atent şi se identifică oportunităţi de întreprindere, de
plasament, sunt exploatate toate împrejurările, toţi factorii care fac plasamentul
cât mai reuşit, inclusiv abilitatea mai redusă, mai modestă a partenerilor.
4. Afacerea este caracterizată de asumarea riscului investiţiei.
Sunt afaceri care sunt decise într-un timp atât de scurt încât se exclud
deliberările, calculele minuţioase.
5. Amplitudinea.
Afacerea iese din sfera plasamentelor comune, interesează piaţa,
competiţia, concurenţa şi o anumită specie de comerţ.

Bibliografie selectivă
1. Stanciu CĂRPENARU, Drept comercial român, Ed. ALL BECK, Bucureşti,
2004; 2. Ion TURCU, Dreptul afacerilor. Partea generală, Ed. Fundaţia
„Chemarea”, Iaşi, 1993; 3. Smaranda ANGHENI, Magda VOLONCIU, Camelia
STOICA, Drept comercial pentru învăţământul economic, Ed. Universitară,
Bucureşti, 2003; 4. Constantin STĂTESCU, Corneliu BÂRSAN, Drept civil.

79
Teoria generală a obligaţiilor, Ed. ALL, Bucureşti, 1992. 5. Jean SCHAPIRA,
Georges le TALEC, Jean-Bernard BLAISE, Droit européen des affaires, Presses
Universitaires de France (PUF), 4eme éd., Paris, 1994 ; 6. Berthold GOLDMAN,
Antoine LYON-CAEN, Louis VOGEL, Droit commercial européen, 5eme éd.,
Dalloz, Paris, 1994.

Temă de reflecţie
Enumerarea legală a faptelor de comerţ cuprinsă în art. 3 C. com. este
limitativă sau are un caracter exemplificativ? (se pot adăuga şi alte acte juridice şi
operaţiuni care au caracteristicile faptelor de comerţ reglementate de lege?)

Teste:
1. Comercializarea de către producătorul agricol a produselor pământului
cultivat de el reprezintă: a) act obiectiv de comerţ; b) act subiectiv de comerţ; c)
act mixt de comerţ; d) act civil.
2. Este afacere comercială: a) întreprinderea de fabrici; b) un act/fapt
subiectiv de comerţ; c) organizarea în regim lucrativ a unor meciuri de fotbal; d)
încheierea unui contract de asigurare de sănătate sau de viaţă de către o
întreprindere specializată.
3. Faptele (actele) unilaterale de comerţ.

Răspunsuri şi comentarii la teste:

1. Răspuns corect: d, deoarece nu sunt fapte de comerţ actele de vânzare a
produselor pe care cultivatorul le realizează de pe pământul său sau cultivat de el.
Scoaterea acestor acte de sub incidenţa legilor comerciale este concepută ca un
mijloc de protecţie pentru agricultori.
2. Răspuns corect: a,b,c,d. Toate cele patru operaţiuni îndeplinesc
caracteristicile necesare pentru a fi considerate afacere.
3. Acte de comerţ unilaterale sau mixte nu sunt operaţiuni concrete,
numite de Cod. Ele sunt fie acte obiective, fie acte subiective de comerţ, dar
numai pentru una din părţile contractului, însă atrag aplicarea legii comerciale şi
pentru cel care nu este comerciant.
Actele de comerţ unilaterale sau mixte sunt actele încheiate între
comerciant şi necomerciant şi al căror regim juridic este dat integral de către legea
comercială. Necomerciantul nu poate cere să i se aplice legea civilă pentru că acel
act nu este comercial pentru el. Ex.: cumpărarea unui autoturism de la o
întreprindere care are franciza pentru comercializarea acestor bunuri. Pentru
cumpărător, actul este civil, pentru vânzător, este comercial.

80
 Capitolul IV
SUBIECTELE DREPTULUI AFACERILOR

Cuprins:
Obiectiv general
Obiective operaţionale
Tema I. Despre comercianţi în general. Semnificaţiile juridice ale calităţii de
comerciant
Tema a II-a. Regulile comune aplicabile oricărei forme de societate comercială
Bibliografie selectivă
Temă de reflecţie
Teste
Răspunsuri şi comentarii la teste
Obiectiv general: Cunoaşterea categoriilor de comercianţi şi a regimului juridic
aplicabil
Obiective operaţionale: Însuşirea regulilor comune şi specifice, a avantajelor şi
dezavantajelor fiecărei forme de societate comercială.

Tema I
DESPRE COMERCIANŢI ÎN GENERAL. SEMNIFICAŢIILE JURIDICE
ALE CALITĂŢII DE COMERCIANT

Secţiunea 1. Despre comercianţi în general

Deşi nu concepe un adevărat cod profesional al comercianţilor iar

dispoziţiile sale dedicate acestora sunt, astăzi, în bună măsură, anacronice, Codul
comercial implică în calitatea de comerciant ideea de profesiune prin comerţ.
Potrivit art. 7 din Codul comercial: "sunt comercianţi aceia care fac fapte
de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale".
Acest text autorizează o clasificare a comercianţilor în persoane fizice şi societăţi
comerciale.
La epoca adoptării codului nostru comercial şi ani buni în continuare
comerciantul persoană fizică a fost dominant.
Legea Registrului comerţului (nr. 26/1990) inventariază persoana fizică în
calitate de comerciant dar, ca şi în perioada antebelică, înregistrările în evoluţia
acestui comerciant nu comportă regularitate sau sunt dificil de realizat (cum ar fi
cele privind fondul de comerţ şi reorganizarea judiciară şi falimentul).
Sunt comercianţi şi regiile autonome (întreprinderile statului şi ale
Categorii unităţilor administrativ-teritoriale) şi organizaţiile cooperatiste.
Deşi Codul dispune că "statul judeţul şi comuna nu pot avea calitatea de
comercianţi", o asemenea calitate este exercitată astăzi prin dezmembrăminte:
statul prin regii autonome; judeţul şi comuna (comuna rurală, oraşul, municipiul)
prin regii autonome şi aporturi, îngăduite de legea administraţiei publice locale, la
constituirea unor societăţi comerciale.
În afară de persoana fizică, ilustrată astăzi şi de asociaţiile sau uniunile
familiale, de societatea comercială şi de regia autonomă, mai sunt supuşi legii şi
jurisdicţiei comerciale, aşa-zişii colaboratori şi auxiliari ai comercianţilor:
comisionarul, reprezentantul/reprezentanţele unor comercianţi (case de comerţ,
agenţii comerciale şi de afaceri, intermediari, comisionarii, prepuşii, comişii).

81
 Sunt implicaţi juridic personal ca şi un comerciant şi asociatul unic şi
administrator al unei S.R.L. în lichidare, cumpărătorul pachetului majoritar de
acţiuni al unei societăţi dezetatizate, pe perioada cât are obligaţii din contractul de
vânzare a acţiunilor statului.
Noţiunile de oameni şi firme de afaceri nu au suport normativ
(reglementare juridică/formal). Om de afaceri (bussines-man) este acela care
concepe, organizează, instituţionalizează şi guvernează afaceri comerciale.
Firma de afaceri este de regulă societatea comercială sau regia autonomă.
Nu este exclus exerciţiul acestei calităţi printr-o entitate integrativă (economică şi
juridică) de genul francez al grupului de interese economice ("GIE") sau nord-
american (holding, trust, concern).
Potrivit art. 5 Cod com. nu se consideră fapt de comerţ: „Cumpărarea de
producte sau de mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumul cumpărătorului
ori al familiei sale; de asemenea, revânzarea acestor lucruri şi nici vânzarea
productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are după pământul său, sau
cel cultivat de dânsul”.
Situaţia micilor comercianţi tinde să primească o altă calificare juridică
decât aceea rezervată de Codul comercial.
Art. 34 dispensează de obligaţia ţinerii registrelor obligatorii pentru orice
comerciant, pe negustorii ambulanţi, pe comercianţii care fac micul trafic
ambulant, pe cărăuşi şi pe cei „al căror comerţ nu iese din cercul unei profesiuni
manuale”.
Din aceste dispoziţii s-a considerat până astăzi că „micii comercianţi”
meseriaşii, persoanele care exercită profesiuni liberale, agricultorii, nu acced la
calitatea de comerciant.
Exerciţiul acestor profesiuni în condiţiile în care ele s-au îndepărtat decisiv
de manualitatea operaţiunilor, atrag pe agricultori, pe micii meseriaşi şi
profesiunile liberale în sfera întreprinderii şi deci îi plasează în exerciţiul calităţii
de comerciant, în sensul prevederilor art. 3 – 10, 13 Cod com., care enumeră
întreprinderile de la epoca redactării codului (un agricultor a devenit fermier, are
maşini-unelte pe care lucrează şi persoane străine de familia sa, îşi prelucrează cu
înaltă tehnologie fructele culturilor sale, îşi desface produsele în magazine de
fermă; un stomatolog lucrează în asociere, face şi operaţiuni de analiză de
laborator, îşi confecţionează materialele cu care lucrează, îşi patentează metodele
Definiţie şi tehnologiile de lucru şi îşi vinde materialele care-i poartă marca, etc.)
Comerciantul poate fi definit ca acea persoană fizică sau juridică ce
are în portofoliul său de activitate fapte sau acte de comerţ şi care-şi rezervă
pentru acestea, în mod curent şi sistematic, disponibilităţile sale intelectuale şi
materiale.

Secţiunea 2. Capacitatea juridică de a face afaceri

Pentru afaceri, înţelese ca acte sau fapte de comerţ, sistemul nostru de

drept cere deplina capacitate de exerciţiu. Capacitatea de exerciţiu este o
componentă, dar şi o reflecţie a capacităţii juridice.
Capacitatea juridică este aptitudinea unei persoane fizice sau juridice de a
Definiţie fi subiect de drept, adică parte într-un raport juridic. Subiectivitatea juridică
presupune ca persoana să se poată manifesta în manieră juridică, să dobândească
drepturi subiective, să îşi asume obligaţii, să aibă o condiţie, un statut juridic, să
fie cetăţean al unui stat, să poată exercita cetăţenia, drepturile şi libertăţile

82
 fundamentale recunoscute prin Constituţie. Un astfel de drept este libertatea de
întreprindere, de a face comerţ.
Capacitatea juridică prezintă deosebiri de conţinut, de funcţionare între
persoanele fizice şi juridice :
- relativ la conţinut:
Persoana fizică - omul social, integrat într-o comunitate politico-statală are
o capacitate juridică scindată datorită nevoii de a parcurge biologic şi social un
proces de maturizare. Acţiunea socială, pentru a avea deplină consideraţie
juridică, trebuie să corespundă unei anumite maturităţi.
Comportamentul juridic are o anumită gravitate. Nu se pot da consecinţe
juridice manifestării unei persoane de 10 ani. În mod convenţional, legea a stabilit
că deplina capacitate pentru afaceri se dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani.
Până la această vârstă, există capacitatea de folosinţă - aptitudinea de a dobândi
drepturi, un anumit statut, o anumită condiţie juridică.
Începând cu vârsta de 14 ani se dobândeşte o capacitate de exerciţiu
restrânsă. Ea permite actele de administrare, de conservare, actele mărunte de
dispoziţie.
Pentru dreptul afacerilor, împlinirea vârstei de 16 ani are semnificaţie
Conţinut relativ la capacitatea de angajare, de a încheia un contract de muncă.
şi funcţionare În ce priveşte persoana juridică, fiind un subiect colectiv de drept şi fiind
constituită de persoane juridice sau persoane fizice majore, este reputată cu
capacitate juridică deplină de la momentul la care are dreptul să funcţioneze, să se
manifeste ca atare.
Personalitatea juridică.
Pentru persoana fizică, această expresie nu are semnificaţie. Ea este
considerată subiect de drept şi, ca atare, are subiectivitate juridică proprie din
momentul naşterii.
În cazul persoanei juridice, personalitatea juridică este legată de
aptitudinea unei comunităţi, unei asociaţii de a se manifesta ca subiect de drept
distinct. Dacă există această aptitudine, înseamnă a spune că ele au personalitate
juridică.
Personalitatea juridică (calitatea de persoană juridică) echivalează cu
aptitudinea unui subiect colectiv de drept de a se manifesta cu o capacitate juridică
deplină. Societatea comercială - mamă poate să aibă sedii secundare
(dezmembrăminte): filiale, sucursale, agenţii. Potrivit legii, numai filiala are
personalitate juridică. Este obligatoriu ca societatea – mamă să-i conceapă statut.
Sucursala, agenţiile nu au personalitate juridică.
- relativ la concurenţa capacităţii juridice cu existenţa persoanei :
Aparent, şi persoana fizică are o personalitate juridică anticipată
(mica personalitate) şi una reziduală. Potrivit reglementării persoanei juridice –
Decretul 31/ 1954, în favoarea copilului conceput se pot crea drepturi care devin
eficiente dacă copilul se naşte viu.
Potrivit altor reglementări, voinţa persoanei fizice produce efecte şi după
încetarea ei din viaţă (testament). În cazul capacităţii anticipate, nu se poate vorbi
de voinţa persoanei fizice. În ce priveşte testamentul, ceea ce produce efecte este
voinţa din timpul vieţii.
În cazul persoanei juridice, există în mod real şi capacitate anticipată şi
capacitate reziduală. Actele juridice făcute de asociaţi în vederea constituirii
regulate a societăţii comerciale sunt considerate actele societăţii comerciale
născute (ex.: în cazul constituirii unei societăţi pe acţiuni prin subscripţie publică,
până la constituire, se fac obligatoriu acte de o gravitate deosebită).

83
 Capacitatea reziduală se referă la actele făcute în vederea lichidării : pot fi
contractate chiar credite, lichidatorii pot credita societatea pentru operaţiunile de
lichidare.

Secţiunea 3: Restricţiile, incompatibilităţile şi decăderile din capacitatea

juridică de a face afaceri

În cazul omului de afaceri persoană fizică, există incapacităţi cu privire la

anumite acte juridice. Toate aceste restricţii, incompatibilităţi şi decăderi au
caracter excepţional, sunt de strictă interpretare.
Ex.: - mandatarul nu poate cumpăra bunurile deţinute în temeiul
mandatului pentru a fi vândute;
- administratorul patrimoniului public, custodele, administratorul
ocazional (cel din procedura falimentului) nu poate dobândi bunurile din
patrimoniul pe care îl administrează;
- prepuşii comerciantului, comişii pentru negoţ sunt socotiţi
necapabili pentru anumite acte care interesează exerciţiul acestor calităţi.
Incapacităţile judecătoreşti sunt în legătură cu indisponibilitatea
Incapacităţi intelectuală a persoanei majore sau indisponibilitatea fizică. În cazul
indisponibilităţii intelectuale (debilii mintali), persoana majoră poate fi pusă sub
interdicţie prin hotărâre judecătorească. Ea dobândeşte condiţia de interzis
judecătoreşte sau incapabil. În cazul acesta persoanei fizice i se desemnează un
curator, care îi va administra interesele pe perioada cât durează punerea sub
interdicţie.
Potrivit Legii 31/1990, punerea sub interdicţie are ca efect dizolvarea
societăţii comerciale cu răspundere limitată cu unic asociat sau a societăţii
comerciale în comandită cu unic comanditat.
În cazul comerciantului persoană fizică, punerea sub interdicţie produce
încetarea calităţii de comerciant. În cazul unei simple indisponibilităţi fizice,
curatorul va putea să continue afacerile. El are chiar poziţia mandatarului,
răspunderea va fi a comerciantului.
În ce priveşte comerciantul persoană juridică, legea prevede anumite
incapacităţi relativ la calitatea de asociat derivând din provocarea de falimente.
Pentru societăţile comerciale ca atare, incapacităţile pot proveni din regimul de
autorizare a activităţilor ei (societăţile bancare şi cele de asigurare şi reasigurare
au nevoie de autorizarea portofoliului de operaţiuni ). Autorizaţia poate să nu
prevadă anumite operaţiuni sau poate să le interzică expres.
La declanşarea procedurii de faliment şi lichidare judiciară, întinderea
restricţionărilor este diferită după cum judecătorul sindic sau Tribunalul de
faliment aprobă sau nu reorganizarea, ridică sau nu dreptul societăţii de a-şi
conduce în continuare afacerile.
Capacitatea societăţii comerciale mai este restricţionată şi de principiul
specializării capacităţii de folosinţă. Potrivit Decretului 31/1954, persoana
juridică nu se poate angaja valabil decât în operaţiuni care fac obiectul activităţii
sale statutare. Actele juridice făcute cu depăşirea obiectului statutar sunt nule
absolut. Această nulitate însă nu poate juca astăzi decât în favoarea partenerului
societăţii excesive şi a terţilor interesaţi.

84
 Secţiunea 4. Semnificaţiile juridice ale calităţii de comerciant

Fie persoană fizică, fie societate comercială, comerciantul face o figură

aparte în tabloul subiectelor de drept, legea conturându-i un regim de conduită, de
funcţionare deosebit de al celorlalte subiecte de drept iar pentru unele dintre
acestea, chiar inconceptibil sau contraproductiv.
Există un interes practic incontestabil al atribuirii calităţii de comerciant:
Astfel, comerciantul are obligaţii profesionale speciale, particulare, cum
Statutul juridic al sunt cele de înmatriculare în registrul comerţului, de evidenţiere în acesta a unor
comerciantului modificări în exerciţiul calităţii sale, inclusiv menţiuni privind încetarea activităţii
şi radierea înmatriculării.
Apoi, el are obligaţia de a ţine anumite registre, unele servind unei
contabilităţi minuţios reglementate printr-o lege specială (nr. 82/1992).
El mai este îndatorat de o loialitate în concurenţă şi de manifestare pe piaţă
în condiţii de concurenţă normală.
Comerciantul beneficiază de un regim de fiscalitate aparte dar şi de un
regim de protecţie socială, în care excelează mutualitatea asigurărilor
profesionale, asocierea pentru ocrotirea unor interese de breaslă.
Comerciantul mai beneficiază de facilităţi de probaţiune şi de un regim
particular al prescripţiei extinctive.
Pentru comerciant, a fost creată o procedură specială de executare silită
în caz de insolvenţă, o procedură judiciară, concursuală şi egalitară –
reorganizarea judiciară şi falimentul.
În fine, comercianţii beneficiază de jurisdicţii speciale, îndeosebi cele
organizate ca tribunale arbitrale.

Tema a II-a
REGULILE COMUNE APLICABILE ORICĂREI FORME DE
SOCIETATE COMERCIALĂ

Secţiunea 1. Nomenclatura societăţilor comerciale

Deşi adoptată la un timp la care iniţiativa privată în economia noastră avea

o frecvenţă nesemnificativă în raport cu economia etatizată, Legea nr. 31/1990 a
societăţilor comerciale ("LSC") a preluat integral formele de societăţi comerciale
reglementate în economia Europei Occidentale, fiind în bună măsură inspirată de
legea franceză din 1966 dar preluând şi dispoziţii din reglementarea dată de Codul
Comercial.
Detaşarea de reglementarea dată în Cod s-a realizat şi prin reglementarea
pentru prima dată ("ex nuovo") a societăţii cu răspundere limitată.
Însuşirea reglementării noastre asigură posibilităţi de orientare şi de
operare şi în raporturile cu societăţi străine, întrucât aceleaşi forme de societăţi se
regăsesc şi în reglementările occidentale, cu reguli cadru comune, dar şi cu
diferenţieri care interesează în general constituirea, administrarea şi fiscalitatea
aplicabilă.
În dreptul SUA51 se regăsesc societatea în nume colectiv ("general
partnership", "joint venture52"), societatea în comandită ("limited partnership"),

51
Folsom, Levasseur, p. 247-253.

85
 societatea pe acţiuni ("business corporation"), cu o varietate de societate închisă
("supusă subcapitolului S" din Codul General de Impozite din SUA). Este
particulară acestui drept întreprinderea individuală sau a proprietarului unic ("sole
proprietorship"), care poate fi asimilată cu o societate în nume colectiv cu unic
asociat.
Legea noastră a optat pentru cinci forme juridice de societăţi comerciale pe
care le defineşte şi le dă regulile generale de funcţionare într-o ordine istorică:
- societatea în nume colectiv;
- societatea în comandită simplă;
- societatea pe acţiuni;
- societatea în comandită pe acţiuni;
- societatea cu răspundere limitată.
Societatea pe acţiuni a suportat câteva renovări legislative interesante şi
necesare, ultimele prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea
reformei economice.
LSC a optat în final pentru identificarea formei juridice în raport cu:
Criterii - numărul asociaţilor;
- identitatea legală a acestora;
- fracţionarea legală a capitalului social;
- răspunderea personală a asociaţilor pentru obligaţiile societăţii
("sociale"), care nu pot fi plătite din patrimoniul societăţii ("social").
Enunţurile formelor juridice de societate comercială:
Societatea în nume colectiv este aceea constituită de două sau mai multe
persoane, al cărui capital social nu este fracţionat legal53, asociaţii răspunzând
nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale.
Societatea în comandită simplă este aceea constituită de două sau mai
multe persoane, dintre care cel puţin una este asociat comanditat şi cel puţin una
este asociat comanditar, al cărei capital social nu este fracţionat legal54, asociatul
comanditat55, răspunzând nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale, iar
asociatul comanditar răspunzând pentru obligaţiile sociale numai până la
concurenţa capitalului social subscris.
Societatea pe acţiuni este aceea constituită de minimum doua persoane,
Forme ai căror asociaţi se numesc acţionari, al cărei capital social este fracţionat legal în
acţiuni ca valori mobiliare, acţionarii răspunzând pentru obligaţiile sociale numai
până la concurenţa capitalului social subscris.
Societatea în comandită pe acţiuni este aceea constituită ca şi societatea
în comandită simplă, dar care are capitalul social fracţionat legal în acţiuni,
reprezentabile ca instrumente financiare negociabile, şi care funcţionează, în
principiu, după regulile societăţii pe acţiuni.
Societatea cu răspundere limitată este aceea constituită de una sau mai
multe persoane, al cărei număr de asociaţi este limitat la 50, al cărei capital social
este fracţionat legal în părţi sociale nereprezentabile prin instrumente financiare
negociabile şi ai căror asociaţi răspund pentru obligaţiile sociale numai până la
concurenţa capitalului social subscris.

52
Trebuie remarcat că termenul de "joint venture" mai este utilizat cu cel puţin alte trei sensuri:
unul riscant, acela de societate sau asociere de capitaluri de naţionalităţi diferite ("societate mixtă")
- în acest sens, Olivier Moréteau, Droit anglais des affaires, 1-re ed.,Dalloz, Paris, 2000, p.159-160;
unul uzual, acela de asociere în participaţiune, de afacere; şi unul formal, în dreptul SUA, de
societate de persoane constituită "pe obiect", "în scopul de a desfăşura o operaţiune limitată şi
particulară" - idem, p. 249.
53
Tradiţional, aporturile se numesc "părţi de interese".
54
Idem.
55
Care nu aportează la capitalul social.

86
 Asociaţiunea (societatea) în participaţiune.
Aşa cum se exprimă şi art. 252 Cod com.: "asociaţiunea în participaţiune
nu constituie, în privinţa celor de-al treilea, o fiinţă juridică distinctă de persoana
interesaţilor (asociaţilor - n. ns.). Cei de al treilea nu au nici un drept şi nu se
obligă decât către acela cu care a contractat."
Deci, "asociaţii în participaţiune" nu constituie o societate comercială,
asocierea lor fiind un contract prin care se montează şi se administrează sau
instrumentează o afacere56. Este o asociere, de regulă, "pe obiect", "pe operaţiuni",
pe o durată determinată. Capitalul rezultat din aporturile necesare realizării
afacerii proiectate sau captate nu este urmăribil ("sesizabil") decât ca patrimoniu
personal al asociaţilor.
Asociaţii nu dobândesc nici un drept asupra aporturilor. Acestea se
restituie la încetarea asocierii, în natură sau prin echivalent, după caz. Regulile
privind participarea la pierderi şi la beneficii sunt date de stipulaţiile actului de
asociere.
De regulă, unul dintre asociaţi este desemnat lider al asociaţiei şi el ţine
gestiunea şi contabilitatea operaţiunilor asumate de asociaţi.

Secţiunea 2. Formalismul şi regularitatea constituirii societăţii comerciale

Societatea comercială este o entitate juridică, o persoană juridică, drept

consecinţă este şi un subiect colectiv de drept, pentru că este rezultatul unui acord
de mai multe voinţe juridice, un concert juridic.
Cu excepţia societăţii cu răspundere limitată, care poate fi înfiinţată şi de o
singură persoană fizică sau juridică, toate celelalte societăţi trebuie să fie formate
de două sau mai multe persoane. Pentru unele dintre ele, legea stabileşte un plafon
minim (societatea pe acţiuni) sau maxim (societatea cu răspundere limitată). Acest
acord de voinţe juridice poartă denumirea de pact societar, acesta fiind o
convenţie şi un contract în acelaşi timp.
Înscrisul care materializează acest pact societar se numeşte act constitutiv.
Este o denumire generică. Legea prevede, pentru societatea în nume colectiv şi
societatea în comandită simplă, că este necesar numai contractul de societate, iar
pentru societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu
răspundere limitată, prevede că se întocmesc şi contract de societate şi statut (o
anexă dedicată organizării societăţii). Se admite că aceste acte pot fi denumite acte
constitutive, că pot fi compuse (statutul şi contractul să se găsească într-un singur
corpus de clauze).

A. Redactarea şi înregistrarea actului constitutiv57

Această redactare poate fi rezultatul unor îndelungi şi anevoioase
negocieri. Îndeosebi repartizarea participaţiei, chestiunile de organizare a
societăţii, de reprezentare, cele privind controlul asociaţilor asupra gestiunii
societăţii, comportă negocieri, pentru că terţilor nu le pot fi opuse, ei nu pot fi
victime ale inabilităţilor de redactare a actului constitutiv.
Asociaţii nu mai pot modifica actul constitutiv, decât în aceeaşi manieră
riguroasă şi formală ca la constituirea societăţii.
Etapele redactării actului constitutiv:

56
Pe larg, v. Mircea Costin, Corina Aura Jeflea, Societăţile comerciale de persoane, Lumina Lex,
Bucureşti, 1999, p. 297-313.
57
Sache Neculaescu, Matei Danil, Contractul de societate, Dreptul nr. 5-6/1994, p. 39-41; D. A.
Popescu, Contractul de societate, Lumina Lex, Bucureşti, p. 29-31.

87
 I. Identificarea reciprocă de către viitorii asociaţi a disponibilităţii pentru
Etapele redactării constituirea societăţii în vederea anumitor operaţiuni, activităţi;
II. Alegerea formei societăţii şi stabilirea principalelor elemente. Forma
societăţii este esenţială, pentru că fiecare atrage un anumit regim legal de
funcţionare. Elementele principale sunt repartizarea participaţiei la capitalul
social, administraţia societăţii, puterea de reprezentare;
III. Redactarea actului constitutiv. Viitorii asociaţi trebuie să enunţe ei
reguli de funcţionare, acolo unde legea le permite. Sunt multe texte din LSC care
deferă în mod expres, asociaţilor sau actului constitutiv, reglementarea unei
anumite chestiuni.
Forma actului constitutiv
Forma scrisă este cerută sub pedeapsa nulităţii. Modificările recente la
legea Registrului Comerţului au simplificat condiţiile de validitate ale înscrisului
numit act constitutiv. Astfel, autentificarea la un notar public a actului constitutiv
reprezintă azi excepţia, anterior era o regulă imperativă, fără derogări. Este
obligatorie autentificarea atunci când:
1. Printre aporturile în natură, figurează un teren. Se respectă şi aici
principiul simetriei, în general, în legislaţia noastră, înstrăinarea de terenuri este
prevăzută în formă autentică;
2. Societăţile care au asociaţi cu răspundere nelimitată (societatea în nume
colectiv şi societăţile în comandită);
3. Constituirea societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică.
Conţinutul actului constitutiv
I. Ca regulă generală, potrivit legii, unele elemente sunt obligatorii.
Forma Absenţa lor este sancţionată de regulă cu declararea nulităţii societăţii;
şi conţinutul II. În redactarea actului constitutiv, nu trebuie repetate textele de lege
interesând o anumită chestiune, un anumit element. Legea reprezintă o ofertă de
reglementare şi este ca şi recepţionată în actul constitutiv. Dacă normele sunt
imperative, actul constitutiv nici nu poate să stipuleze contra lor. Dacă normele
sunt supletive, chiar fără trimitere, se consideră recepţionate în contract;
III. Acolo unde legea le cere asociaţilor să reglementeze, să normeze, ei
trebuie să o facă, altfel lacunele respective pot complica existenţa societăţii.
Elementele principale, comune oricărei forme de societate:
1. Identitatea completă a asociaţilor, cu menţionarea calităţilor diferite la
societăţile în comandită;
2. Forma, denumirea, sediul;
3. Obiectul de activitate, cu precizarea domeniului şi activităţii principale;
4. Capitalul social subscris şi vărsat, aporturile, evaluarea lor şi stabilirea
participaţiei fiecărui asociat la capitalul social.
La societatea cu răspundere limitată şi la societatea pe acţiuni trebuie
menţionate felul fracţiunilor de capital social, drepturile conferite, participarea la
rezultate;
5. Identitatea completă a administratorilor, puterile conferite, modul de
lucru, repartizarea puterii de reprezentare, a semnăturii sociale.
La societatea pe acţiuni trebuie redactate clauze speciale privind
conducerea, administrarea, funcţionarea şi controlul gestiunii societăţii, inclusiv
din partea acţionarilor;
6. Identitatea completă a cenzorilor, unde este cazul;
7. Sediile secundare înfiinţate o dată cu societatea sau condiţiile de
înfiinţare ulterioară a acestora;
8. Modul de dizolvare şi de lichidare ale societăţii.

88
 La societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni, mai trebuie
menţionate avantajele rezervate fondatorilor şi operaţiunile încheiate de asociaţi
pe contul societăţii în perioada de constituire, preluate de societate, precum şi
plăţile pentru acestea.
Societatea pe acţiuni constituită prin subscripţie publică
Societatea pe acţiuni se constituie în modul comun, numit simultan, ca şi
la celelalte societăţi, dar are şi un mod particular de constituire, numit subscripţie
publică sau constituire continuată.
În acest mod, fondatorii stabilesc elemente societăţii, redactează actul
constitutiv şi oferă publicului posibilitatea subscrierii acţiunilor rămase
disponibile în condiţiile prevăzute într-un act care joacă şi rolul de ofertă de
subscriere, numit prospect de emisiune.
La finalul termenului lăsat pentru această subscripţie publică, care nu
poate fi mai mare de un an de la publicarea prospectului, fondatorii vor evalua
subscripţia şi vor convoca adunarea constitutivă.

B. Autorizarea şi înmatricularea societăţii comerciale

Aceste operaţiuni se realizează la Registrul Comerţului, unde tribunalul
din circumscripţia societăţii delegă unul sau mai mulţi judecători care au în
principal atribuţiile de a controla legalitatea constituirii societăţii, de a autoriza
constituirea, de a dispune înmatricularea acesteia şi facerea, în Registrul
Comerţului, a menţiunilor privind cele mai importante modificări ale actului
constitutiv şi ale societăţii.
Pentru autorizarea, în termen de 15 zile de la semnarea sau autentificarea
actului constitutiv, fondatorii, administratorii sau alte persoane împuternicite
trebuie să solicite autorizarea constituirii şi înmatricularea societăţii.
Avizele necesare pentru autorizarea constituirii se solicită de către
Registrul Comerţului.
Judecătorul delegat trebuie să se pronunţe în termen de 5 zile de la
împlinirea cerinţelor legale. Pentru a verifica îndeplinirea acestora, el poate
solicita experţi, poate cere dovezile pe care le apreciază necesare. Judecătorul va
autoriza constituirea şi va dispune înmatricularea printr-o încheiere. Această
încheiere se publică în Monitorul Oficial. De la data înmatriculării, societatea are
personalitate juridică.
Regimul societăţii nelegal constituite
Faţă de o societate care nu îndeplineşte cerinţele legale pentru autorizare
sau care nu îndeplineşte anumite formalităţi indispensabile pentru autorizare,
legea instituie anumite tratamente sancţionatorii.
I. Neregularităţi înainte de înmatriculare
Pentru absenţa menţiunilor legale din actul constitutiv, pentru clauze ale
Efectele neîndeplinirii acestuia care contravin dispoziţiilor legale imperative şi pentru neîndeplinirea unei
cerinţelor legale anumite cerinţe legale de constituire (ex.: lipseşte dovada efectuării vărsămintelor
conform actului constitutiv), judecătorul delegat va da o încheiere prin care
respinge înmatricularea.
Legea admite regularizarea societăţii şi a cererii de autorizare sub
supravegherea judecătorului delegat.
Nesolicitarea înmatriculării în termenul legal.
Legea autorizează pe oricare dintre asociaţi să ceară înmatricularea după
ce i-a pus în întârziere pe ceilalţi asociaţi.
Caducitatea actului constitutiv.
Caducitatea este lipsirea de efecte a unui act juridic civil datorită
intervenirii unor situaţii, fapte care, potrivit legii, lasă actul fără efecte.

89
 În speţă, caducitatea este determinată de o întârziere mai mare de 3 luni în
solicitarea înmatriculării de la data autentificării sau semnării. Caducitatea este
exprimată de lege prin încetarea obligaţiei de vărsăminte.
II. Neregularităţile după înmatriculare
Legea este preocupată de a salva societatea, de aceea ea prevede că, în
termen de 8 zile de la constatarea neregularităţilor, societatea, prin organele ei
reprezentative, trebuie să ia măsuri pentru înlăturarea acestor neregularităţi. În caz
de neconformare, orice persoană interesată (ex.: un creditor social, un partener de
afaceri, un asociat, un deţinător de obligaţiuni) poate cere tribunalului să oblige
organul reprezentativ al societăţii să facă regularizările necesare.
Tribunalul poate institui această obligaţie sub sancţiunea unor amenzi pe zi
de întârziere, numite amenzi cominatorii.
Termenul pentru acţiunea de regularizare.
Legea stabileşte un termen de prescripţie extinctivă pentru această acţiune
de un an de la înmatriculare.
Răspunderea pentru neregularizare.
Legea instituie o răspundere solidară şi nelimitată pentru prejudiciile
ocazionate de neregularizare, pe care o pune în sarcina fondatorilor,
reprezentanţilor societăţii, primilor membri ai organelor de conducere şi de
control.
III. Absenţa publicităţii legale
Absenţa publicităţii nu poate fi opusă terţilor. Actele şi faptele pentru care
nu s-a făcut publicitatea legală sunt inopozabile acestora. Se prevede o excepţie
pentru situaţia când le-au cunoscut.
O altă consecinţă este inopozabilitatea faţă de terţii care fac dovada
imposibilităţi cunoaşterii lor, a operaţiunilor efectuate înainte de a 16-a zi de la
publicarea în Monitorul Oficial a încheierii judecătorului delegat.
Actele şi faptele cu privire la care omisiunea publicităţii nu le lipseşte de
efecte pot fi invocate de terţi.
IV. Neconcordanţa între textele depuse la Registrul Comerţului şi
textele publicate în Monitorul Oficial.
Legea oferă terţilor beneficiul opţiunii în privinţa opozabilităţii. Le este
opozabil textul depus la Registrul Comerţului dacă societatea dovedeşte că l-au
Cazurile cunoscut.
de nulitate Cazurile de nulitate ale societăţii înmatriculate
Această nulitate se declară de către tribunal pentru următoarele cazuri:
1. Lipsa actului constitutiv sau a formei lui autentice;
2. Toţi fondatorii sunt incapabili;
3. Obiectul de activitate este ilicit sau contravine ordinii publice;
4. Lipsa încheierii de înmatriculare;
5. Lipsa autorizaţiei administrative de constituire, unde este cazul;
6. Nemenţionarea, în actul constitutiv, a numelui societăţii, a obiectului
său, a aporturilor şi a capitalului social subscris;
7. Nu s-a subscris sau vărsat capitalul social minim;
8. Nu s-a asigurat numărul minim de asociaţi.

90
 Bibliografie selectivă:
1. Stanciu CĂRPENARU, Drept comercial român, Ed. ALL BECK, Bucureşti,
2004; 2. Octavian CĂPĂŢÎNĂ, Societăţile comerciale, ed. a II-a, Lumina Lex,
Bucureşti, 1996; 3. Stanciu CĂRPENARU, Gheorghe PIPEREA, Sorin DAVID,
Societăţile comerciale, Ed. ALL-BECK, Bucureşti, 2001; 4. I.L. Georgescu, Drept
comercial român. Societăţile comerciale, Ed. Socec&Co., Bucureşti, 1948; 5.
Matei DANIL, Câteva probleme ale funcţionării şi administrării societăţilor
comerciale, Rev. de dr. com. nr. 3/1993; 6. Jean SCHAPIRA, Georges le TALEC,
Jean-Bernard BLAISE, Droit européen des affaires, Presses Universitaires de
France (PUF), 4eme éd., Paris, 1994 ; 7. Berthold GOLDMAN, Antoine LYON-
CAEN, Louis VOGEL, Droit commercial européen, 5eme éd., Dalloz, Paris, 1994.

Temă de reflecţie:
În care dintre cele cinci forme de societate comercială aţi alege să vă
organizaţi afacerea proiectată?

Teste:
1. Un comerciant are obligaţia: a) să se înregistreze la Registrul
Comerţului; b) să se înregistreze la autoritatea fiscală; c) să ţină contabilitatea
operaţiunilor sale; d) să apeleze pentru litigiile sale la un arbitraj.
2. Administrarea societăţilor în nume colectiv se realizează: a) numai de
asociaţi; b) numai de către terţe persoane; c) de asociaţi, dar şi de neasociaţi; d)
numai de asociaţii fondatori.

Răspunsuri şi comentarii la teste:

1. Răspuns corect: a,b,c. Varianta d este incorectă întrucât comerciantul nu
este obligat sa apeleze la arbitraj, aceasta fiind o facilitate, un drept recunoscut lui.
2. Răspuns corect: a. Administrarea societăţii în nume colectiv este
asigurată de către asociaţi.

91