Educatia Religioasa in Invatamantul Primar - Specificitate, Controverse Si Optiuni

Educația Religioasă în Învățământul Primar:
Specificitate, Controverse și Opțiuni
Profesor Coordonator: Conf. Univ. Dr. Momanu Mariana
Studentă: Gurzun Anca-Mihaela
Specializarea:Pedagogie
Iași, Februarie 2015

Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației Universitatea Alexandru Ioan Cuza
Educația Religioasă în Învățământul Primar: Specificitate,

Controverse și Opțiuni
1
“ Eu sunt copilul. Tu ții în Mâinile Tale destinul meu,
Tu determini în cea mai mare măsură dacă voi reuși sau voi eșua în viață.
Dă-mi te rog acele lucruri care mă vor îndrepta spre fericire.
Educă-mă te rog ca să pot fi o binecuvântare pentru lume
Chirls’s Appeal, Mamie Gene Cole
2
CUPRINS:
Argument
Introducere
Capitolul I.
1.1Specificitatea educației religioase
1.2. O perspectiva istorică asupra educației religioase
Capitolul II.
2.1 Invăţământul religios in Europa

2.2Franta
2.3Grecia
2.4Germania
2.5România
Capitolul III.Metodica predarii religiei
3.1.Idealul in actul pedagogic religios
3.2 Scopurile in invatamantul religios
3.3Valoarea educational
3.4Importanta si specificul educatiei religioase
3.5 Scopul educative
3.6 Educatia religioasa in invatamantul prescolar
3.7Planul de invatamant
3.8Manualul de religie
3.9Comunicarea in cadrul orelor de religie
Bibliografie
3
Argument
Am ales această temă nu numai pentru că este un subiect de actualitate ,controversat ci si

pentru ca eu consider că sunt o persoana religioasă si pentru ca datorez formarea mea ca om si
educatiei religioase.
Educatia religioasă pe care am primit-o atat in familie,de la bunica mea cât si din cadrul
orelor de religie pe care in invătămantul primar si gimnazial le faceam cu preotul satului iar in
invătămantul liceal cu profesor de religie,au avut un impact pozitiv asupra mea si a formarii mele
ca om.Consider că aceasta e cea care formeaza constiinta morală si religioasă printr-un sistem
de valori spirituale, etice, estetice racordate la personalitatea fiecăruia dintre noi şi
materializarea în comportamente integratoare în viaţa comunităţii din care facem parte şi a
societăţii . Experienţa religioasă îl face pe om să înţeleagă şi să acţioneze mai bine, îl invită la
reflexie, îi luminează interiorul. Ea are drept obiectiv cultivarea şi dezvoltarea religiozităţii la
individul copil sau adult,de aceea educatia religioasa incepe in copilarie si se continua pe tot
parcursul vietii.
Educatia religioasa poate oferi echilibrul de care toti avem nevoie si cu sigurata raspunde
multor intrebari,Unele dintre raspunsuri vor fi gasite si in capitolele acestei lucrari.
Lucrare prin care am vrut sa evidentiez influenta pozitiva pe care educatia religioasa o
aduce oamenilor atat individual cat si la nivelul societatii si parcursul deloc usor al acestui
domeniu de-a lungul timpului pentru a avea un loc printre celelalte materii de studiu.
4
Introducere
De la cea mai fragedă varstă copilul manifestă predispozitie spre religiozitate ,el e
capabil de trăiri religioase care nu poartă incă forma unei manifestari exterioare.Această
predispozitie se poate cultiva si dezvolta prin educatie religioasă,care ocupă un loc bine definit în
procesul complex al formării caracterului uman prin , intermediul şcolii, corespunde unei laturi
evidente a fiinţei umane. Cum şcoala pregăteşte sistematic persoana în perspectiva intelectuală,
morală, civică, estetică,componenta religioasă se adaugă acestora în mod firesc şi organic,
urmărindu-se complementaritatea şi continuitatea de ordin instructiv şi formativ. O pregătire
temeinică şi complexă a elevului nu poate fi lipsită nicidecum de componenta ei religioasă, cel
puţin la nivel informativ şi cultural.Educatia religioasa trebuie sa plece de la principiul
respectarii valorilor fundamentale ale umanitati; respectarea drepturilor omului, cultivarea
tolerantei, libertatea de constiinta si religioasa, dreptul de a crede sau nu, dreptul de a adera sau
nu la o credinta religioasa. Pentru ca in prezent ne confruntam cu o situatie delicata in ce priveste
educatia religioasa in scoala romaneasca si nu numai o sa definesc notiunea luand termenii
separat.
Din punct de vedere etimologic, termenul educaţie poate fi dedus din latinescul educo-
educare (a alimenta, a îngriji, a creşte - plante sau animale). Cu înţelesuri similare întâlnim, la
francezi, în secolul al XVI-lea, termenul education, din care va deriva şi cel românesc educaţie.
Termenul mai poate fi dedus şi din latinescul educe-educere, care înseamnă a duce, a conduce, a
scoate. Se pare că ambele traiecte etimologice sunt corecte, iar ramificaţiile semantice - de altfel,
destul de apropiate - concură la o decantare semiotică destul de precisă.(Cucos,1996,p.26)
Educaţia constituie acţiunea generaţiilor adulte asupra celor tinere, cu scopul de a forma
acestora din urmă anumite stări fizice, intelectuale şi mentale necesare vieţii sociale şi mediului
special pentru care sunt destinate (Durkheim, 1930, p. 79).
Cuvântul religie vine din limba latină, re-legio (-citire, referindu-se la repetarea
scripturilor sau(re-ligio - a lega , a reconecta, a reface legătura cu Dumnezeu).
5
Raporturile dintre educatie si religie au fost subiect de analiziă in orice tip de societate
sau epocă istorică in diferite contexte sociale si culturale au fost formulate uramtoarele
intrebări:Are educatia nevoie de religie?Are religia nevoie de educatie?
Răspunsul se află in manifestarea religiozității și trăirea religioasă în fapte curente de

viață ce necesită o formare și consolidare prin educație, posibilitatea ca educația religioasă să se
realizeze în școala românească în mod programat, insituționlazitat este un privilegiu istoric, este
meritul clerului care a reușit să conștientizeze necesitatea unui astfel de traseu formativ, este un
semn de înviorare spiritual pe care societatea îl resimte, încurajând și promovând componența
religioasă în educație. În lumea noastră, din ce în ce mai mult tehnică, religia are încă un loc în
învățământ.
Ca raspuns la intrebarile de mai sus putem spune ca in educatie este necesara religia
pentru multitudinea contributiilor acesteia in ce priveste formarea personalitatii umane,initierea
culturala si pregatirea pentru o buna insertie sociala,iar in religie este necesara educatia
deoarece credinta este orientate catre formare.
6
Cap.I
1.1Specificitatea educației religioase

Din cele mai vechi timpuri mintea iscoditoare a omului a fost preocupată de ceea ce se
intamplă in realitatea inconjurătoare,a incercat să afle tainele universului,sa explice fenomene.
naturale, adesea implicând una sau mai multe zeități sau alte forțe supranaturale, sau ca un sistem
de căutare a scopului sau înțelesului vieții,aceasta poate fi o definitie a religiei pe care o regasim
si in exemplele urmatoare.
Religie și stiință
Raporturile dintre stiință și religie sunt numeroase ca și oamenii de știință care sunt
credincioși, teoriile lor științifice fiind în accord cu adevăruri fundamentale revelate formează
relații între cele două, deși sunt domenii separate. Voi da câteva exemple de astfel de relații:
-sunt două abordări ale aceleiași realități, legate de interacțiuni și influențe reciproce, deși
au puncte de vedere diferite, știința încearcă să afle ,,de ce și cum”, iar religia ,,pentru ce”
există lumea cu fenomenele ei;
-deși au limbaje diferite și fiecare are o logica proprie există o integrare a celor două prin
faptul că oamenii de știință recurg la metafizică sau la teologie pentru a găsi raspunsuri la
o serie de întrebări, iar teologii folosesc instumente științifice pentru interpretarea unor
fenomene din segmentul lor.
Cunoașterea prin știință și cunoașterea prin credința sunt două părți ale aceluiași act de
raportare a omului la realitate, credința este legată de viitor și este act de încredere, știința este o
formă de integrare a omului în prezent și de anticipare și creare de noi perspective.
7
Religie și morală
a. Repere privind religia și morala în religiile lumii: Religia presupune existența unei
doctrine sau a unei anumite concepții despre divinitate și a raportului omului cu aceasta, implică
morala care derivă din această doctrină și cultul religios sau formele prin care omul își exprimă
legătura cu divinitatea. Nicio religie nu poate să existe fără o morală proprie, astfel, în ceea ce
privește religia și morala se pot face următoarele observații: atât religia cât și morala îl privesc pe
om ca persoană capabilă sa promoveze valori morale și ideea de răsplată și sancțiune/pedeapsa
din partea divinității și a propriei conștiințe și a comunității, urmăresc indeplinirea spirituală.
Există și deosebiri care țin cont de urmatoarele aspecte: religia produce morală și nu invers, sfera
de cuprindere a religiei nu o reprezintă doar morala, religia este transcendența, iar morala îl ajută
pe om să depășească imanentul.
Educație religioasă și educație morală: Idealul pedagogiei creștine este formarea de

caractere creștine de aceea este firesc să afirmăm că în aplicarea principiilor sale practice, să nu
se oprească nici la doctrine creștine și nici la pietatea creștină ci să interacționeze cu acțiunea
creștină, deoarece educația religioasă integrată în idealul pedagogic, nu se oprește la educația
intelectuală și creștină ci merge către o educație morală creștină. Educația religioasă trebuie să
continue cu educația morală creștină. După cum spunea și Pestalozzi, educația religioasă fără
educație morală ne lasă religia lipsită de propriile idei. Corelația pedagogică și psihologică dintre
educație religoasă și educație morală este prezentată de pedagogul Herbart, care spunea: ”e
necsar să legăm educația morală care are ca scop determinarea omului de a se regăsi pe el însuși
dupa principii corecte, cu educația religioasă care are nevoie de cea morală pentru că educația
religioasă susține cu surse pedagogice”.
Relația dintre religie și educație

Manifestarea religiozității și trăirea religioasă în fapte curente de viață necesită o formare
și consolodare prin educație, posibilitatea ca educația religioasă să se realizeze în școala
românească în mod programat, insituționlazitat este un privilegiu istoric, este meritul clerului
8
care a reușit să conștientizeze necesitatea unui astfel de traseu formativ, este un semn de
înviorare spiritual pe care societatea îl resimte, încurajând și promovând componența religioasă
în educație. Educația religioasă nu reprezintă o problematică de monopol a clerului sau al
instanțelor laice – ( în primul rând școala ) devine rezultatul îmbinării și conlucrării
competențelor în acest sens.
Din moment ce copiii nu pot să învețe tot, programele de învățământ rezultă întotdeauna
din arbitraje între diverse instituții. Astfel, în școlile contemporane, latina a pierdut teren în
gimnaziu, iar informatica a înlocuit-o. În lumea noastră, din ce în ce mai mult tehnică, religia are
încă un loc în învățământ, dar fiecare țară are câte un răspuns propriu legat de aceasta: în țările
islamice, studiul Coranului este primordial în timp ce în statele comuniste își bazează pedagogia
pe ideologii atee. Între aceste extreme, laicitatea prezintă imensul avantaj de a nu impune nici o
constrângere și de a respecta libertatea fiecăruia.
De educația religioasă nu se va ocupa numai școala sau numai biserica, mai există și alți
factori care susțin și ajută acest proces. Sunt aspecte și situații pe care le percep numai telogii sau
separat numai prihopedagogii, elevii trebuie susținuți și educați să își dezvolte aptitudinile fizice,
morale și intelectuale și să dobândească un simț de răspundere pentru a-și găsi scopul în viață și
pentru a depăși piedicile cu îndrăzneală și maturitate.
Psihopedagogia, ca știință profesată și de laici trebuie să susțină efortul de educație

pentru valorile religioase.
9
1.2. O perspectiva istorică asupra educației religioase
Începuturile educației religioase

Primele structuri educaționale au apărut în biserică și au fost gestionate de biserică. Până
la jumătatea secolului al II-lea nu se putea vorbi de un învățământ creștin organizat, învățătura
creștină fiind propăvăduită mai ales în vederea primirii Sfântului Botez. Conviețuirea unor
oameni de mare cultură din lumea Greco-romană, cunoscători ai curentelor filosofice, a deschis
calea formării unor centre de cultură crestine. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful a organizat un
fel de școală particulară în timpul persecuției împăratului Marcu Aureliu, la interogatoriu Sfântul
Iustin a indicat casa unde vorbea auditoriul, iar în legatură cu învățătura lui a spus că celor care
voiau să vină la el le dezvăluia cuvintele adevărului. Dezvoltarea unui învățământ religios creștin
presupunne și o terminologie specifică creștină. Aceasta s-a format prin acordarea de sensuri noi
unor cuvinte vechi, fie prin formularea de cuvinte noi specifici creștinismului.
La începutul secolului al III-lea se dă scrisului autentic creștin un caracter științific.
Autorii creștini, crescuți în mediul culturii Greco-romane au fost nevoiți să argumenteze
principiile credinței creștine. Se încearcă o susținere a arevărului creștin cu argumente preluate
din filosofia greacă: elementul religios se amestecă cu cel laic, scopul urmărit fiind acela de a
câștiga pentru o nouă învățătură cele mai rafinate minți. Nu dispar scrierile apologetice, însă nota
dominantă devine cea științifică. Scriitorii creștini fac din comorile culturii autentice o armă de
documentare și de apărare a noii învățături, se pun bazele unei noi ideologii creștine și se
conturează tot mai multe discipline. În acest sens, era nevoie de un învățământ care să asigure
răspândirea creștinismului și în mediile culturale greco-romane, așa au luat ființă școlile
teologice creștine în Alexandria, Antiohia, Cezareea Palestinei și Edessa în Siria
Școala din Alexandria
Centru de cultură elenist avea cea mai veche universitate, care dispunea de două
biblioteci organizate la cel mai înalt nivel științific, aici se editau lucrări ale clasicilor greci, se
elaborau comentarii și se făceau cercetări în domenul filosofic, în special cel Platonic, se studiau
științe exacte ( matematică, geometrie, elemente de fizică și chimie ), tot aici s-a transcris Vechea
10
Scriptură numită Septuginta, îmbinându-se rigurozitatea științifică cu alegorismul oriental.

Școala creștină din Alexandria a început în anul 150, Eusebiu de Cezaria menționa că ea exista
de mult, școala cunoscând o dezvoltare la sfârșitul secolului II, când la conducerea ei a venit
Panten, originar din Sicilia, a fost conducător până în anul 200, când a murit, punând accent pe
exegeza biblică, lui i-a urmat Clement Alexandrin, care a părăsit Alexandria când a izbucnit
execuția lui Seveș între anii 202-203. Cei mai remarcabili ucenici ai lui au fost Origen și
Alexandru. Prestigiul școlii alexandrine a fost dus mai departe în secolele III-IV de teologi ca
Origen, Heracas, Alexandru, Dionisie. Ultimul conducător a fost Rodon, care a plecat în Panfilia
în timpul împăratului Teodosie cel Mare, ei au făcut din această școală o adevărată școală
teologică care se putea compara cu orice școală filosofică, în comparație cu școlile unor mari
profesori particulari cum a fost și cea condusă de Sfântul Iustin Martirul, scoala din Alexandria
devine prin Clement și mai ales prin Origen o instituție bine organizată, cu mare renume și
influență asupra teologiei creștine.
În secolul IV, când au încetat execuțiile asupra creștinilor, școala era subvenționată de
stat, învățământul creștin s-a dezvoltat ca o necesitate teologică și culturală. Din informațiile
oferite de Clement, Origen și Grigorie, deducem că învățământul teologic creștin era organizat în
două cicluri: ciclul științific și ciclul teologic ( morală și teologie ).
Școala teologică din Alexandria a avut o mare importanță pentru viața bisericii, teologie
și educație.
Școala din Antiohia

Începuturile școlii creștine din Antiohia din Siriria sunt undeva în secolul al III-lea. Nu se
poate afirma cu certitudine fondatorul acestei școli, dar se presupune că a fost preotul Malchion,
care conducea o școală retorică elenă.
Organizarea învățământului teologic creștin antiohian i-ar fi revenit totuși lui Lucian din
Antiohia, care a studiat la Edessa, școală condusă de Macarie. A preluat conducerea școlii după
anul 303, deoarece a fost excomunicat și eliminat din biserică.
11
Din cele expuse, reiese că școala din Antiohia nu a cunoscut o amplă dezvoltare, ca cea
din Alexandria, nu exista un ciclu de discipline și nici o pleiadă de profesori. Ea a cunoscut o mai
mare importanță în a doua parte a secolului IV, punând accent mai mult pe elemente aristotelice
și a creat un conflict cu teologa Alexandrină. O mare personalitate formata de această școală care
a influențat educația creștină până în zilele noastre este Sfântul Ioan Gură de Aur.
Școala din Cezareea Palestinei

Este în strânsă legătură cu școala din Alexandria deoarece a fost înființată după modelul
acesteia de către Origen. Venind la Cezareea, el și-a continuat activitatea didactică și literară,
dând școlii înființate un mare renume. Nu se știe dacă după moartea lui Origen a preluat cineva
imediat conducerea școlii, însă la începutul secolului IV îl găsim aici ca profesor pe preotul
Panfir, dar Eusebiu este cel care a lăsat cele mai sigure și mai complete informații despre
învățământul teologic creștin și despre învățătura creștină în general.
Școala din Edessa

Este mai veche decât cea din Antiopia. Pe lângă învățământul organizat, au existat și
unele școli particulare în jurul unor personalități: Tertulian și Sfântul Ciprian, în Cartagina,
Tatian Asirul în Siria unde s-a și tradus Sfânta Scriptură în Siriană.
12
CAP.II
2.1 Invăţământul religios in Europa: Franta,Grecia,Germania, România
Religia constituie o parte integrantă şi definitorie a culturii europene. Fără cunoştinţele oferite de
aceasta nu putem înţelege istoria şi cultura acestui continent şi nu putem preţui catedralele,
mănăstirile, bisericile, operele de artă vizuală şi muzicală, în marea lor majoritate inspirate de
credinţa religioasă. Aceasta explică de ce în marea majoritate a ţărilor europene religia se predă
în cadrul sistemului de învăţământ public, având un rol recunoscut şi apreciat în societate, cu
implicaţii profunde în dezvoltarea socio-culturală.
Educaţia religioasă contribuie la formarea individului, la implicarea lui responsabilă
în viaţa socială – iată un motiv pentru care societatea democratică are nevoie de educaţia
religioasă instituţionalizată. Locul religiei în şcoală este justificat şi de necesitatea asigurării unei
culturi generale integrale, ca o componentă indispensabilă a comportamentului solidar, civic
superior. Se poate observa o evolutie in privinta motivarii prezentei studierii religiei in scolile
publice,dinspre constiinta necesitatii educarii religioase a copilului,inspre ratiuni mai pragmatic
precum combaterea fanatismului religios ori cultivarea abilitatii de intelegere,de catre elevi a
patrimoniului istoric si cultural al tarii.O alta abordare populara a studierii religiei se axeaza pe
cunoasterea temeinica a propriei credinte,cu loc suficient pentru o cunoastere elementara corecta
a celorlalte confesiuni si religii si dezvoltarea tolerantei religioase si culturale precum si abilitati
de analiza critica a diferitelor sisteme religioase cu care elevul intra in contact. Educaţia
religioasă creştină este definită ca o activitate specific umană care se desfăşoară conştient şi
intenţionat de către un educator , conform unui plan şi unei metode bine precizate.
Aceasta problematica,a introducerii studierii religiei a generat mai multe pozitii din
partea societatii civile,teologi si profesori de religie sustin asta aducand argumente in favoarea
acestei idei.Elevii in majoritatea cazurilor au prinmit cu interes problematicile inedited aduse de
aceasta materie.Un punct de vedere comun in privinta studierii religiei in majoritatea tarilor din
13
Europa il reprezinta necesitatea imbunatatirii pregatirii profesionale a cadrelor didactice si

statutul acestora.
2.2Germania,de exemplu este unul dintre Statele europene in care studierea religiei are
un loc bine definit in cadrul sistemului public de invăţămant. Constituţia ţării, adoptată in 1949,
Menţionează studiul religiei ca obiect care face parte din trunchiul comun in cadrul
invăţămantului primar (6-10 ani) şi secundar (10-19 ani), şi care trebuie predat ”in acord cu
principiile comunităţilor religioase” (art. 7, alineatul 3). In consecinţă, responsabilitatea
organizării studiului acestei materii in şcolile publice aparţine in egală măsură Statului şi
cultelor. Alcătuirea programei analitice şi a manualelor şcolare se face la nivel de Stat federal, şi
cade in sarcina unor comitete mixte in care sunt reprezentate autoritatea de Stat şi cele bisericeşti
din landul respective. In mod normal, curriculumul şcolar prevede două ore de religie
săptămanal,excepţie făcand şcolile private. Religia se poate număra intre disciplinele de examen
la incheierea ciclului de studii secundare, existand landuri unde pină la 30% dintre elevi fac
această opţiune.
In cele mai multe dintre cele 16 State federale, religia in şcolile publice este Romano-
Catolic ori Protestant, dar sunt şi trei State in care se predă Religie Ortodoxă.
In ultimii ani se fac eforturi constante in direcţia introducerii in şcoli a religiei
musulmane pentru elevii aparţinand acestei religii. Procesul este insă ingreunat de lipsa unei
autorităţi reprezentative pentru minoritatea musulmană la nivel naţional.
La cererea părinţilor sau a elevilor inşişi (dacă au peste 14 ani), se poate obţine o scutire
de la ora de Religie, care este inlocuită cu o altă disciplină, precum Filosofie aplicată, Etică,
Valori şi norme etc. Aproximativ 5% dintre elevi fac uz de acest drept.
Pregătirea profesorilor de Religie se face in cadrul universităţilor de stat ori a unor colegii
pedagogice, şi durează intre 4 şi 7 ani, impărţiţi intr-o etapă majoritar academică şi una practică.
La terminarea studiilor, viitorii profesori trebuie să primească şi o autorizaţie din partea Bisericii.
Clericii pot, de asemenea, să predea Religia in şcoli. Biserica Evanghelică din Germania deţine şi
un Institut – Comenius - care se ocupă in mod constant cu analizarea şi imbunătăţirea calităţii
studiului religiei oferit in şcolile publice.
14
2.3Grecia
Legătura puternică existentă in conştiinţa colectivă a poporului elen, intre credinţa
ortodoxă şi identitatea naţională, are consecinţe importante asupra locului educatiei religioase in
sistemul de invăţămant public. Deşi există dezbateri in legătură cu acest subiect, religia face
parte din trunchiul comun, fiind deci disciplină obligatorie in toate şcolile, la toate nivelurile de
invăţămant preuniversitar. Mai mult decat atat, in multe dintre şcoli, fiecare zi de studiu incepe
cu o scurtă rugăciune.
Constituţia elenă, adoptată in 1975, prevede că scopul educaţiei oferite in şcolile greceşti
este “educarea morală, spirituală, cognitivă, vocaţională şi psihică a tuturor grecilor, dezvoltarea
unei conştiinţe naţionale şi religioase, precum şi formarea unor cetăţeni liberi şi responsabili”
(art. 16, alin. 2). In practică, aceste prevederi inseamnă că Statul este singurul responsabil de
stabilirea programelor analitice, editarea manualelor şi numirea profesorilor de Religie,
autoritatea bisericească fiind consultată numai in privinţa corectitudinii dogmatice a materialelor
didactice folosite.
In prezent, curriculumul şcolar prevede două ore de Religie săptămanal, pentru toate
nivelurile, cu excepţia ultimului an de liceu, cand se predă numai o oră.
Posibilitatea obţinerii unei scutiri există numai pentru elevii neortodocşi, fără a exista
niciun obiect alternativ. Excepţie fac minoritatea catolică de pe insula Syros şi cea musulmană
din Tracia, care au dreptul să-şi organizeze singure ora de religie in şcoli, elaborand propriile
programe şi nominalizand profesorii fără niciun amestec din partea Statului. Celelalte minorităţi
au dreptul să-şi organizeze singureaceasta ora, cu condiţia ca in clasa respectivă să existe minim
5 elevi, membri ai acelui cult, ceea ce nu se prea intamplă in practică. In cadrul ciclului primar,
religia poate fi predata de către invăţătorii care au urmat un curs de specializare in Educaţie
religioasă. Există insă indoieli asupra eficacităţii acestei prevederi, şi se intrevede inlocuirea
invăţătorilor cu absolvenţi de studii teologice universitare. La nivel gimnazial şi liceal, profesorii
de Religie sunt absolvenţi ai Facultăţilor de Teologie din Atena şi Tesalonic, care acordă in
ultimii ani o importanţă crescandă laturii pedagogice a instruirii studenţilor.
Dezbaterile asupra religiei din şcolile greceşti vizează nu atat prezenţa acesteia in cadrul
programei, cat mai ales abordarea care să fie folosită. In acest sens, anul şcolar 2006/7 a marcat
15
trecerea de la un caracter predominant catehetic şi pur confessional către o mai mare deschidere
pentru dialog interconfesional şi interreligios. Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei şi-a
exprimat, la scurt timp după aceasta, rezerva faţă de noua orientare aeducatiei religioase.
2.3Franta
În Franţa, din 1882, “educaţia morală şi religioasă” a fost înlocuită cu “educaţia morală
şi civică” şi orice referire la Dumnezeu în cadrul şcolii a fost eliminată. Aceeaşi lege stabilea, în
acelaşi timp, şi o zi liberă în timpul săptămânii, zi în care elevii să poată lua parte la orele de
educaţie religioasă organizate de către Biserică. De aceea, până astăzi, elevii francezi merg la
şcoală de luni până sâmbătă, cu excepţia zilei de miercuri, când cei ce doresc pot lua parte la
cursurile organizate de către cultele religioase, în afara şcolii.
Curriculumul şcolar a rămas închis oricărei referiri la vreo credinţă religioasă, până în
anii 1980, când a început o dezbatere despre reintroducerea în programa şcolară a unor noţiuni de
religie, considerate a fi indispensabile înţelegerii de către elevi a moştenirii culturale franceze; s-
a discutat şi despre contribuţia pe care această disciplină ar avea-o pentru menţinerea ordinii
sociale. Încă nu s-au introdus ore de religie, dar din ce în ce mai multe elemente ce ar ţine de o
astfel de disciplină sunt integrate în programele analitice ale altor discipline, precum Istoria,
Literatura, Artele etc.În şcolile confesionale romano-catolice, religia poate fi introdusă numai cu
statut opţional, în condiţiile în care mare parte din finanţare vine de la Stat.În Franţa religia este
obligatorie doar în şcolile din cele 3 departamente estice, reluate de la Prusia în 1919, dar cei
care nu doresc să participe la ore pot opta pentru Educaţia civică şi morală.
16
2.4Romania:
De la Revoluția română din 1989, care a pus capăt regimului comunist din România,
există 19 culte religioase recunoscute de autorități în Romania culte care au șansa de a recâștiga
bunuri pierdute după 1945, anul când dr. Petru Groza din Frontul Plugarilor, apropiat
comuniștilor, a devenit prim-ministru. De la acea dată, Partidul Comunist Român a început o
campanie de secularizare, încercând să transforme țara într-un stat ateu .
După Revoluția din 1989 au existat presiuni asupra autorităților post-comuniste de a
introduce educația religioasă în școlile publice, de a oferi un sprijin financiar substanțial pentru
instituțiile teologice pentru a permite reluarea rolului lor în societate prin postarea clerului în
spitale, în casele de bătrâni și în închisori.
Deși învățământul a fost un domeniu în care biserica a înregistrat un succes în primele
etape ale tranziției postcomuniste, educația religioasă a rămas opțională.
Educația religioasă sub communism:
La scurt timp după 1945, educația religioasă a intrat sub controlul autorităților comuniste.
Un department de culte religioase, un organism guvernamental care se ocupa de chestiunile
religioase, exista din perioada precomunistă,el continuând să existe, dar a fost transformat într-o
agenție de stat care se ocupa de un control strict asupra afacerilor religioase din țară. Recent s-a
arătat că Securitatea avea inclus un departament special de supraveghere a vieții religioase, care
a încercat să resolve așa-numitele probleme ale cultelor, în special a grupurilor religioase și a
persoanelor fizice ostile noului regim.
Evoluția post-comunistă:
După decenii de ateism susținut oficial, una din primele cereri ale bisericilor a fost
reluarea educației religioase pre-universitare în școlile publice. În ianuarie 1990, mai puțin de o
lună după ce liderul communist Nicolae Ceaușescu a fost ucis de un pluton de tragere, după ce
autoritățile post-comuniste au avut timp să modifice sistemul educațional, noul secretar de stat
pentru culte religioase, Nicolae Stoicescu, împreună cu structura de conducere colectivă a
Bisericii Ortodoxe Române, Sfântul Sinod, a promis sprijinul lor pentru introducerea educației
religioase în școlile publice, la toate nivelurile învățământului pre-universitar. Religia este o
materie opțională, la care participă elevii care aparțin respectivului cult sau ceicare doresc. Elevii
17
care sunt atei sau nu doresc să învețe religia, au posibilitatea de a renunța la acestă materie.
Senatul român a discutat proiectul de lege cu privire la învățământul pre-universitar la 13 iunie
1995, în prezența ministrului educației Liviu Maior (social-democrat),iar cea mai mare parte a
discuțiilor a fost centrată pe articolul 9, care recunoștea educația religioasă înșcolile publice.
În primul rând, reprezentatul comisiei pentru educație, a propuns ca articolul 9 să fie
formulat astfel: Curriculumul școlarinclude ca materie de studiu religia. Studierea religieieste
obligatorie în școala primară și opțională în liceu,materia opțională fiind de morală religioasă .
Studiul religiei este, de asemenea, opțional, în funcție de religia și conștiința fiecărui
elev.”Curtea Constituțională a României a decis la 12 noiembrie2014 că dispozițiile Legii
învățământului 1995 și ale Legii educației naționale 2011 care prevăd că „La solicitarea scrisă a
elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul
poate să nu frecventeze orele de religie” sunt neconstituționale.
Argumentația Curții pornește de la ideea că cel care vrea să facă ceva trebuie să ceară
acel lucru, și nu cel care nu vrea. Prin urmare, înscrierea din oficiu a elevilor la ora de religie
încalcă dreptul la libertatea conștiinței.De aceea, „părinții care vor să își înscrie copiii la materia
Religie trebuie să depună o cerere”, materianemaifiind obligatorie.O schimbare a fost
reorganizarea educației religioase, în special în școlile primare. În societatea românească,
numărul de persoane fără nici o credință este foarte mic.În prezent, sondajele arată Biserica
Ortodoxă Română este cea mai de încredere instituție din România. În acest moment, există
multi profesori calificați în școlile publice și numărul nu este de ajuns. Entuziasmul lor a asigurat
o bună asistență pentru persoanele care au fost lipsite de educație religioasă timp de decenii. În
pofida unui deficit de cadre didactice calificate în religie,mulți preoți și și studenți în teologie
acoperă lipsurile.
18
Capitolul III.
3.1.Metodica predarii religiei
Cu toate că religia comportă astăzi un caracter plurietnic şi multiconfesional, ea oferă o

bază educativă inainte de perioada şcolarităţii (in familie, in Biserică). In toată istoria omenirii,
instituţiile religioase au reprezentat un loc de alfabetizare,un spaţiu al cărţii. Religia, prin
perspectiva sa transcendentă şi soteriologică il ajută pe tanărul societăţii contemporane să-şi
modeleze conduita, comportamentul, să-şi transfigureze energia renunţand la plăcerile efemere,
in beneficiul bucuriilor spiritual. Pentru virtuţile promovate de invăţăturile religioase, membrii
societăţii inţeleg relaţiile cu concetăţenii din perspectiva relaţiilor dintre Hristos şi cei aflaţi in
nevoi. Religia nu exclude viaţa socială ci oferă motivaţii şi convingeri in direcţia lucrării actelor
de milostenie, de intrajutorare. Familia creştină este factor de armonie in societatea
contemporană.
In viaţa socială vocea discretă a creştinilor se rezumă la orthopraxie (mărturisirea dreptei
credinţe prin fapte.Religia este necesară in societăţile actuale şi pentru că dezamorsează
comportamentul violent al microgrupurilor (sub masca religiei se ascund de multe ori şi interese
materiale – a se vedea cazul musulmanilor - jihadul).
Religia are şi un rol psihologic, de echilibrare a fiinţei umane. In general, oamenii
necredincioşi sunt in afara harului şi atunci sunt predispuşi la tot felul de acte.
3.2. Idealul în actul pedagogic religios
In tratatele şi lucrările de pedagogie contemporană se menţionează că idealul este un
concept, deziderat, un pisc, un varf de neatins. Cu alte cuvinte, idealul din perspectiva
pedagogiei actuale este un concept abstract. Omul tinde către ceva insă nu poate atinge
perfecţiunea. Din perspectiva creştină, idealul educaţional trebuie pus in relaţie cu o paradigmă
(cu un model) spre care se indreaptă atenţia celor care năzuiesc fericirea. Modelul in literatura
patristică nu este un concept abstract ci o Persoană: Hristos, Dumnezeu şi Om. Divino-
umanitatea este modelul fiecărui creştin: Pedagogul desăvarşit.
19
Idealul in invăţămantul religios este omul divin sau Dumnezeu inomenit. Idealul in
creştinism nu este o abstracţiune ci o persoană care şi-a asumat insuşirea sfinţeniei in tendinţa sa
de asemănare cu Dumnezeu (omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu).
Educaţia religioasă este „procesul continuu de dăltuire a chipului lui Dumnezeu în om”.
3.3Scopurile în învăţământul religios

Dacă idealul creştin este transpunerea celor mai nobile valori in viaţa personală, termen
care are o conotaţie tehnologică, scopurile sunt şi acestea concepte care surprind tendinţa omului
in atingerea unor performanţe. In invăţămantul religios scopurile au o aplicabilitate mai redusă in
comparaţie cu idealurile.
Scopul are in vedere insuşirea invăţăturii de credinţă, de pildă, sau adoptarea unor
atitudini de viaţă corespunzătoare preceptelor biblice. In cadrul lecţiilor de Religie, scopul
acesteia mai este cunoscut şi sub alte denumiri: obiectivul cadru, obiectul general al lecţiei.
In formularea scopurilor la nivelul unităţii de invăţare se intrebuinţează verbe de cunoaştere, de
insuşire, de asimilare a unui conţinut tematic religios.
Exemple: Actualizarea şi aprofundarea invăţăturilor privitoare la Sfintele Taine; insuşirea
cunoştinţelor religioase privitoare la arta şi arhitectura bisericească, inţelegerea rolului Bisericii
in perioadele voievodale; cunoaşterea directă a mărturiilor istorice (cetăţi, mănăstiri) privitoare la
dăinuirea creştină a neamului omenesc.
La nivelul lecţiei sunt necesare şi obiectivele didactice care ajută la detalierea
conţinutului tematic in vederea inţelegerii corespunzătoare, optime.
Obiectivele
Sunt şi ele finalităţi educaţionale cu o aplicabilitate mai diminuată decat scopurile, ele
oferind profesorului cadrele de acţiune concretă in comunicarea cu elevii.
Obiectivele indică intr-o scurtă formulare ceea ce trebuie să obţină profesorul de la
şcolari, la sfarşitul actului de predare.
3.4. Valoarea educaţională
Aşa cum afirma Olivier Reboul, “a învăţa înseamnă a te elibera de o ignoranţă, de o
incertitudine, de o stângăcie, de o incompetenţă, de o orbire; înseamnă a ajunge să faci un
20
bine, să înţelegi mai bine, să exişti mai bine. Or, când spui “mai bine”, zici valoare”.
De fapt, întreaga educaţie reprezintă o valoare prin ea însăşi, pentru că ajută la
dezvoltarea conştiinţei valorilor vieţii.
Valoarea educaţională este acel raport optim dintre mijlocul de realizare a educaţiei şi finalitatea
acesteia: formarea individului pentru umanitate. Orice opţiune care facilitează o punere în
concordanţă a celor două componente acţionale interne (mijloace şi scopuri) dar se armonizează
şi cu exigenţele valorice externe (ale spaţiului social, cultural, economic etc.) este în mod inerent
o valoare educaţională.
Deşi această definiţie este destul de generală, ea permite totuşi raportarea la o mare
diversitate de elemente şi situaţii valorice specifice perimetrului educaţional. Olivier Reboul a
identificat trei grupe de valori educaţionale:
• Scopurile educaţiei - valorile pe care le cultivă educaţia (integrarea în mediu, cultivarea
autonomiei individului, a spiritului critic, a judecăţii etc.)
• Valori indispensabile educaţiei (ascultarea, disciplina, cooperarea, creativitatea etc.)
• Valori care ţin ca puncte de reper în judecarea rezultatelor educaţiei (portretul robot al
elevului ”bun”, “deştept” etc.)
Valoarea educaţională desemnează dezirabilul, ceea ce urmează a fi asimilat,
materializat, contextualizat. Însă, nu este o reflectare a realului, ci mai degrabă un refuz al
acestuia în numele unor alternative. Ea se naşte în tensiunea ivită în spaţiul de aşteptare a
realităţii ce ţine să se împlinească în perspectiva realizabilului şi pare a fi un exerciţiu
educaţional proiectiv, pe punctul de a se desfăşura la o altă cotă valorică. Astfel, o metodă
didactică nu este valoroasă în sine, ci devine valoroasă în funcţie de circumstanţe.
Valoarea educaţională este o rezultantă a cel puţin patru variabile: scop, mijloc, situaţie,
valoare de umanitate. Este o rezultantă reiterabilă, dar la o altă altitudine, care optimizează
constant întâlnirea dintre elementele amintite.
21
3.5. Importanţa şi specificul educaţiei religioase

În concepţia creştină, omul este, prin modul şi originea în care a fost creat, ca şi prin ceea
ce Dumnezeu a sădit în fiinţa lui, coroana creaţiei. El a fost creat cu toate puterile fizice şi
spirituale, necesare împlinirii scopului pentru care a fost creat şi anume acela de a se bucura de
toate celelalte făpturi şi de a stăpâni peste ele (Fac.1,25), de a tinde neîncetat să ajungă la
asemănarea cu Dumnezeu.
La început, existenţa omului implica o armonie perfectă faţă de natură, faţă de sine însuşi
şi faţă de Dumnezeu. El tindea, prin natura sa morală şi spirituală spre Dumnezeu, căci avea o
voinţă curată, iar sufletul său era lipsit de patimi. Însă, sfinţenia, dreptatea şi curăţia omului nu
erau depline şi desăvârşite, şi de aceea el era susceptibil de progres spiritual.
Omul putea rămâne în această stare fericită, dar el a călcat “legea”, a călcat porunca
Făcătorului Său şi s-a făcut, prin voinţa sa liberă, “rob al legii”, rob al păcatului. Ca urmare, a
devenit muritor, mintea lui s-a întunecat, voinţa a slăbit, simţirea lui s-a pervertit.
Dacă înainte de păcat omul era aplecat, pe temeiul adevăratei sale libertăţi, spre bine, şi
conlucra cu Duhul Sfânt prin puterile sădite în sufletul său de la Creaţie, după căderea în păcat a
luat loc în fiinţa sa şi o înclinare spre rău.“La plinirea vremii” (Gal.4,4), povara păcatului a fost
ridicată prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Prin jertfa Sa răscumpărătoare El a refăcut legătura
omului cu Dumnezeu: la repus pe om în posibilitatea mântuirii sale şi a dăruit Bisericii Sale
Sfintele Taine.
Dintre acestea, Sf. Botez - baia naşterii din nou, e taina prin care păcatul strămoşesc şi
păcatele personale sunt şterse, care “dă viaţă sufletului întărind şi dezvoltând credinţa, speranţa
şi iubirea faţă de Dumnezeu şi dăruieşte darul învierii şi al nemuririi”.
Astfel, renaşterea omului prin Iisus Hristos înseamnă înfăptuirea celei mai adânci şi mai
cuprinzătoare opere educative-religioase. Educaţia creştină îşi întemeiază rostul şi îşi defineşte
ţelul prin a imita activitatea lui Hristos în scopul mântuirii omului. Hristos rămâne chipul
desăvârşit al pedagogului creştin, iar activitatea sa învăţătorească perpetuează acţiunea pentru
continua recreere a omului în duh creştin, prin lucrarea pururea mântuitoare a Bisericii.
22
În virtutea concepţiei creştine despre om, educaţia religioasă este nu numai posibilă ci şi
necesară; căci voinţa liberă a omului îi oferă putinţa de a se îndrepta oricând spre bine,“deoarece
înşine ne dăm seama, că şi cele bune şi cele rele se află în a voi şi în a nu voi”.
Apoi, aşa cum spune Sf. Vasile cel Mare “de la originea noastră, o sămânţă de raţiune a
fost aruncată între noi, şi aceasta conţine aptitudinea şi înclinarea de a iubi. Şcoala preceptelor
se iveşte la timp pentru a cultiva cu grijă această iubire, a o alimenta metodic şi, prin harul lui
Dumnezeu, o conduce la desăvârşire”. Prin şcoala perceptelor divine şi prin harul lui Dumnezeu
este deci posibilă educaţia religioasă. Iar “sămânţa de raţiune… aruncată între noi” înseamnă
spiritualitatea luminoasă care poate fi mereu sporită în om prin această educaţie.
Trebuie însă menţionat, de la bun început, că această activitate de modelare, de educare
religioasă a omului nu porneşte şi nu depinde numai de om, ci ea presupune o lucrare sinergetică,
o conlucrare armonică dintre cei doi factori esenţiali: credinciosul şi Dumnezeu.
Căci numai o astfel de conlucrare este în stare să asigure clădirea sufletească unitară a
creştinului.
Iniţiativa desăvârşirii pleacă de la Dumnezeu, dar El aşteaptă din partea fiecăruia o voinţă
sinceră. Astfel, libertatea omului în actul propriei sale desăvârşiri nu este stânjenită de harul
pururea izbăvitor al lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu îl însoţeşte pe om în silinţele sale de
perfecţionare morală, încă dintru început, deodată cu primirea Sfântului Botez, el fiind “altoiul
sfinţitor al omului”, căci, aşa cum spune Sf. Marcu Ascetul, harul primit la Botez “este pricina
tuturor virtuţiilor… şi nimenea dintre cei virtuoşi să nu-şi închpuie că a făcut binele numai prin
puterea Lui…”.
Educaţia religioasă nu poate rămâne o problemă privată, a fiecărui individ; ea cere o
rezolvare a comunităţii şi instituţiilor care o deservesc. Cum şcolii îi revin sarcini pe direcţia
dezvoltării şi formării intelectuale, morale, estetice, patriotice etc., de ce ar rămâne pe dinafară
educaţia religioasă? Nu avem nevoie, oare, de un om complet, bogat echipat sufleteşte şi
intelectual? “Primul serviciu pe care religia îl poate face şcolii este ca şcoala să poată restaura în
elevi integritatea raţiunii, a raţiunii naturale” - scrie filozoful Jaques Maritain. Căci, spune mai
departe autorul citat, “atâta timp cât învăţământul, în ansamblul său, este impregnat de o filozofie
generală care nu se dăinuie decât experienţei sensibile, faptelor şi cifrelor, dezagregă raţiunea şi
23
neagă puterea proprie de percepţie ca şi certitudinile cele mai valabile de care inteligenţa umană
este capabilă - şi prima dintre acestea este cunoaşterea raţională a existenţei lui Dumnezeu; atâta
timp cât se va cultiva o informaţie haotică în locul unei cunoaşteri integrate şi a unei unităţi
spirituale, baza şi aşezămintele naturale pe care convingerile religioase le pot cultiva la tineri,
rămân integrate şi sterile definiţie demnă de reţinut a educaţiei religioase o aflăm în Catehetica
pr.prof.D.Călugăr: “Educaţia religioasă creştină este o acţiune specific umană, care se
desfăşoară conştient de către un educator, conform unui plan sau a unei metode bine precizate.
Ea este susţinută de iubire, de încredere, de libertate, şi de harul lui Dumnezeu, şi are drept
scop:realizarea caracterului religios-moral cu desăvârşirea lui în personalitatea creştină“.Este
foarte important faptul că educaţia religioasă nu se rupe de celelalte laturi ale educaţiei care
cultivă spiritul; ea e strâns legată de educaţia estetică, morală, civică, pe care le fortifică.
Astfel, idealul educaţiei religioase nu poate fi decât unul integralist; el constă “în a
cultiva toate forţele de care dispune omul ca fiinţă psiho-fizică, precum şi valorile ideale menite
să le inspire pe cel dintâI şi să le dea direcţie; cu alte cuvinte educaţia va tinde continuu la
realizarea valorilor ideale şi idealizarea forţelor reale Educaţia religioasă ar putea atenua din
unilateralitatea deplasării spre raţionalitatea sau pragmatismele înguste, excesive, în beneficiul
unei culturi a sufletului şi spiritualului, atât de necesară oamenilor secolului nostru. Educaţia
religioasă şi catehizarea presupun o introducere a subiectului în marile mistere existenţiale,
facilitând întâlnirea cu valori înalte prin înţelegerea religiei şi tradiţiei creştine - pentru spaţiul
nostru cultural. Experienţa religioasă îl face pe om să înţeleagă şi să acţioneze mai bine, îl invită
la reflecţie, îl luminează interior.
Religia este, înainte de toate, un sistem de norme ce reglementează conduitele noastre; ea
răspunde unei exigenţe supreme şi fundamentale: recunoaşterea existenţei unei fiinţe absolute,
ascultarea şi supunerea faţă de transcendenţă.
3.6.Scopul educativ:constituie ţinta supremă a educaţiei religioase şi urmăreşte

conducerea elevului spre realizarea comuniunii cu Dumnezeu, posibilă doar prin cunoaşterea
învăţăturilor Sale şi prin valorificarea acestora în vederea dobândirii virtuţilor. Scopul educativ al
educaţiei religioase are în vedere dezvoltarea convingerii elevilor că o viaţă creştină autentică
24
presupune căutarea lui Dumnezeu şi ajungerea la cunoaşterea Lui, prin lectura biblică şi
duhovnicească, rugăciune, post, primirea Sfintelor Taine. Educaţia religioasă se poate realiza
direct, prin instrucţie, prin însuşirea teoretică a fenomenologiei religioase şi a adevărurilor de
credinţă. Dar ea se poate săvârşi indirect, prin modelarea, prin educarea caracterului şi a voinţei,
prin formarea personalităţii religioase.
3.7.Educatia religioasa in invatamantul prescolar: introducerea disciplinei Religie în
planurile de învăţământ începând cu clasa pregătitoare asigură o abordare continuă a domeniului
pe tot parcursul învăţământului preuniversitar – specific majorităţii sistemelor educaţionale care
includ educaţia religioasă în curriculumul şcolilor publice. Elevii mici pot cunoaşte astfel aspecte
legate de cele mai importante elemente sau aspecte ale propriei credinţe religioase, precum şi
modul în care aceasta îl poate ajuta în luarea unor decizii legate de atitudini şi comportamente
faţă de semeni sau faţă de sine. Rolul religiei la vârstele mici este recunoscut şi susţinut de
teoreticienii şi practicienii din domeniul educaţiei, care evidenţiază importanţa educaţiei
religioase în formarea propriei identităţi a elevilor, ca premisă pentru formarea unei personalităţi
armonioase, aspectele legate de credinţe şi convingeri fiind un element important al respectivului
demers.
La debutul şcolarităţii, disciplina Religie constituie un important context de învăţare care
valorifică în plan educativ „marile întrebări” ale copiilor, experienţele de viaţă ale acestora, altele
decât cele vizate în mod obişnuit de celelalte discipline din planul de învăţământ, dar cu
importanţă majoră pentru dezvoltarea morală şi pentru exersarea deprinderilor de socializare ale
acestora. În acord cu modelul educaţional amintit, finalităţile propuse la clasa pregătitoare pentru
disciplina Religie nu vizează cu preponderenţă o educaţie de tip confesional, ci urmăresc
dezvoltarea morală a copiilor şi formarea comportamentului prin valorificarea activă în acord cu
valorile moral-religioase a diferitelor aspecte propuse de conţinuturile învăţării.
Cercetările în domeniul pedagogiei copilului şi practica educativă înaintată ne arată că
educaţia moral-religioasă este posibilă de la cea mai fragedă vârstă, iar vârsta preşcolară cu
trăsăturile de voinţă şi caracter în formare, având ca germen însăşi personalitatea umană, ne
îndreptăţeşte să afirmăm că introducerea unor elemente de educaţie religioasă la grădiniţă este un
lucru important şi necesar. Principalele obiective ale educaţiei socioafective sunt: să înţeleagă
25
binele, adevărul şi frumosul, din faptele proprii sau ale celor din jur; să transpună în relaţiile cu
cei din jur trăirile afective: armonie, respect, încredere, iubire şi toleranţă; să interacţioneze
pozitiv cu semenii; să respecte regulile grupului în situaţii diverse; să-şi manifeste
comportamente adecvate diferitelor situaţii de interacţiune socială zilnică; să exprime simpatie,
empatie faţă de evenimente, fiinţe, obiecte, plante şi fenomene; să fie constant în atitudini şi
reacţii. Formele şi modalităţile de realizare a acestor obiective în grădiniţele de copii sunt
multiple, de la observări tematice şi ocazionale, lecturi după imagini, poezii, legende, colinde,
până la povestiri cu conţinut religios şi laic legate de evenimente şi sărbători tradiţionale
româneşti, dansuri populare şi tematice etc. Cele mai pline de învăţăminte sunt povestirile cu
conţinut religios. Cu ajutorul povestirilor cu conţinut religios copiii vor cunoaşte tradiţiile şi
obiceiurile folclorice, calităţile poporului român, vor înţelege sărbătorile, tradiţiile, obiceiurile şi
evenimentele la nivelul capacităţilor sale. Prin audierea textelor religioase preşcolarii iau pilde de
preţuire şi bunătate pentru oamenii sfinţi şi credincioşi. Copiii, sub îndrumarea educatoarei
înţeleg că trebuie să facă doar fapte bune, să dea dovadă de prietenie şi grijă pentru cei sărmani.
„Nimic fără măsură!”, spuneau vechii greci. Iar eu spun că nu este important cât de des
se fac aceste activităţi, ci importantă este intensitatea trăirilor afective simţite de copii în acele
momente şi cum se răsfrâng ele în comportamentul de zi cu zi. Copiii trebuie să fie ajutaţi să- şi
deschidă mintea şi sufletul spre credinţă. Trebuie să ne aplecăm cu grijă, cu delicateţe şi răbdare,
cu pricepere şi numai în cunoştinţă de cauză, asupra educaţiei religioase a copiilor şi astfel, s-o
realizăm cu ştiinţa, dar şi cu inima. Dacă vom reuşi ca prin activităţile cu conţinut religios pe
care le desfăşurăm în grădiniţă, să-i facem pe copii mai buni, mai cinstiţi, mai iubitori şi să-i
convingem că cei care se încredinţează în mâinile Domnului vor deveni desăvârşiţi în
înţelepciune, în frumuseţe, în dragoste, înseamnă că ne-am îndeplinit menirea.
Invăţămantul religios presupune o activitate organizată, un demers raţional, etapizat,
ordonat.
Respectandu-se anumite principii didactice, cadrele didactice transmit invăţătura de
credinţă intr-o formă gradată, de la simplu la complex, de la particular la general, de la concret la
abstract. De asemenea, asimilarea noţiunilor şi valorilor religioase se realizează ţinand seama de
varsta şi particularităţile socio – culturale ale copiilor.
26
Documentele curriculare sunt cerute de conducerea şcolilor şi de responsabilii ariei

curriculare respective.
3.8Planul de învăţământ
Constituie cadrul general pentru instituţiile de invăţămant intr-un stat. In conţinutul lui
curricular sunt precizate reglementări privind finalităţile educaţiei (ideal, scop, obiective),
aspecte privind abordarea metodologică (metode, procedee şi mijloace de invăţămant), inclusiv
tema evaluării, percepută nu atat din perspectiva verificării clasice a cunoştinţelor ci in sensul
corectării şi optimizării procesului instructiv – educativ.
Planul de invăţămant reprezintă o latură strategic – aplicativă corespunzătoare politicii
educaţionale promovate de autoritatea de stat. Planul de invăţămant este rezultatul propunerilor,
dezbaterilor, venite din partea specialiştilor in ştiinţele educaţiei, cu avizul comisiilor de resort.
Acest document cadru se află in inspectoratele teritoriale şi este pus la dispoziţia conducătorilor
autorităţilor de invăţămant. Planul de invăţămant suferă modificări de conţinut in funcţie de
studiile de specialitate (psiho-pedagogice) care avansează anumite idei necesare ameliorării
activităţilor didactice.
3.9.Manualul de religie
Reprezintă o lucrare elaborată de un colectiv sau de un singur autor, care dezvoltă tematic
anumite conţinuturi specific disciplinei, cu explicaţiile, ilustraţiile şi tabelele necesare la nivelul
comprehensiv al elevilor. Lucrarea primeşte avizul Ministerului de resort. Manualul constituie un
conţinut tematic, ordonat pe baze cronologice, dar in ceea ce priveşte insemnătatea capitolelor
incluse. Este o prelucrare sistematică a informaţiei (a cunoştinţelor religioase, reductive la etapa
ontogenetică a şcolarilor şi adolescenţilor).
Manualul beneficiază de experienţa acumulată de cadrele in practica de specialitate, de
un glosar (lexicon) de termeni, de hărţi, scheme, exerciţii, grafice. In general, manualele au
valabilitate de 5 – 10 ani.O scurta descriere a manualelor sin invatamantul primar si prescolar:
-manulalul de la clasa pregatitoare contine mai multe fise de lucru cu imagini,care ii ajuta
pe copilasi sa invete despre Dumnezeu,despre om si ce inseamna sa fie crestini,despre
sentimente positive si ingeri;
27
-manulul pentru clasa 1:contine informatii despre Biserica,cum sa se comporte in

Biserica,despre Biblie si binefacerile rugaciunii,contine lectii despre sarbatori,colinde si poezii;
-in manulalul pentru clasa a IIa exista exercitii mai mult bazate pe imaginii,vor invata
rugaciuni scurte si vor citi pilde;
-la clasa a IIIa manulalul devinde déjà mai complex si elevii vor studia unele personaje
din Biblie sub forma unor povestioare,vor invata cuvinte noi de aceea exista dupa fiecare lectii
un vocabular cu explicatia acestor cuvinte;
-in clasa a IV a manualul contine teme precum:modele de credinta in Vechiul
Testament,despre sfinti si poruncile lui Dumnezeu,vor afla informatii despre Sfintele Taine si vor
invata rugaciuni mai lungi si mai complicate.
4.0METODE DE ÎNVĂŢĂMÂNT
Premise
Pentru a fi desfăşurate optim, activităţile omului solicită raţionalitate, ordine şi
organizare. Promovarea cadrului educaţional ordonat presupune abordarea metodică in derularea
secvenţelor didactice relative orei de Religie.
Problema metodei nu constituie o invenţie a gandirii moderne. Originea acesteia se află in
cultura greacă, cel puţin la nivel conceptual. In vreme ce Platon era inclinat spre un demers
cognitiv – idealist bazat pe deducţie sau silogism, discipolul său Aristotel, căuta să inţeleagă
omul şi manifestările lui plecand de la observaţie.
Odată cu el, demersul cunoaşterii a căpătat o modalitate concretă inductivă. In limba
elină, noţiunea de metodă o găsim prin compunerea a doi termeni (meta – după, peste; odos –
cale, drum). Metoda a fost reluată in gandirea medievală scolastică. F. Bacon, in lucrarea
„Novum organum” evidenţiază rolul metodei in demersul cunoaşterii. Metoda constituie o
modalitate care aşează lucrurile intr-o ordine. Ganditorul francez Descartes, işi intitulează una
din lucrările sale „Discurs asupra metodei”. In gandirea pedagogică modernă, concepţia despre
metodă este reluată de către clasicii pedagogiei europene: Comenius, Herbart, Pestalozzi. In
lucrările primilor doi, metoda are un inţeles de cale generală, de modalitate aplicativă. Uneori se
confunda cu principiul (regulă, normă didactică).
28
4.1FORME DE ORGANIZARE A EDUCAŢIEI RELIGIOASE

Invăţămantul necesită o sumă de activităţi organizate pe bază raţională, intr-un proces
organizat, ordonat, care să conducă la obţinerea unor rezultate atat in cunoştinţele dobandite de
elevi, cat şi in comportamentul lor. Educaţia religioasă depăşeşte cadrul invăţămantului pentru că
acesta este inţeles ca sistem determinat, spaţio – temporar.
Invăţămantul religios oferă cateva forme prin care elevii pot comunica, se pot impărtăşi,
dezbat probleme de ordin moral, sau participă efectiv prin constatare vizuală şi motrică. Cea mai
obişnuită formă de organizare religioasă este lecţia.
Sub aspect metodologic, lecţia de Religie se aseamănă in mare parte cu alte forme
asemănătoare la disciplinele conexe, insă in spaţiul destinat invăţăturilor creştine se incearcă in
mod deosebit atingerea obiectivelor de ordin afectiv. Lecţia de Religie se desfăşoară in incinta
şcolii, in clasă sau in capelă / paraclisul instituţiilor respective.
Mediul inconjurător constituie cadrul prielnic pentru transformarea sufletească a elevilor,
pentru imbogăţire spirituală. Reuşita lecţiilor de Religie este cauzată şi de climatul motivaţional,
precum şi de atmosfera generală a locului unde se desfăşoară activitatea.
Atmosfera psiho – afectivă poate fi creată cu ajutorul imaginilor (hărţi, planşe, icoane,
pliante, albume, atlase) dar şi a unui fond sonor (casetofon, reportofon, video – proiector).
4.2PRINCIPIILE EDUCAŢIEI RELIGIOASE

1. Consideraţii generale
2. Principiile de baza ale educaţiei religioase
3. Principiile didactice
1. Consideraţii generale
Percepută ca proces specific uman, educaţia aşează in faţa persoanei o structură de valori
cu rol mobilizatorin activitatea socială şi in viaţa spirituală. Se fac precizări referitoare la
valoarea economică, dar şi la cea juridică. De asemenea, viaţa este considerată un dar şi implicit
o valoare unanim recunoscută. Prin urmare şi despre valoarea vitală se poate vorbi. Alături de
cele menţionate anterior, valoarea estetică, cea morală şi valoarea religioasă contribuie la
devenirea fiinţei conştiente. Fără a dezvolta excesiv acest aspect, accentuăm - pe linia analizelor
29
lui Tudor Vianu - că „există o trăsătură prin care valorile religioase se deosebesc profund de
toate celelalte valori spirituale şi aceasta este caracterul lor integrativ. Ele integrează, unifică,
constituie într-un tot solidar şi coerent toate valorile cuprinse de conştiinţa omului. Prin valorile
religioase se înalţă arcul de boltă care uneşte valorile cele mai îndepărtate, adună şi
adăposteşte pe cele mai variate. Un individ poate cuprinde diferite valori, pe celei mai multe din
ele, dar legătura lor unificatoare va lipsi, atât timp cât valoarea religioasă nu li se adaugă.”
Dand sens existenţei si vieţii noastre, religia - inţeleasă ca invăţătură şi aspiraţie către
Dumnezeu - este valoarea supremă a condiţiei umane. Luăm cunoştinţa de aceste valori prin
intermediul educaţiei, in general, a celei religioase in special.
Pentru a se desfăşura optim, avand in vedere idealul educaţional, scopurile şi obiectivele
propuse, educaţia şi invăţămantul se realizează ţinand seama de cateva norme generale, care sunt
„in acord atat cu legile dezvoltării sufleteşti a celor care constituie subiect al educaţiei”4, cat şi
cu procesul firesc al sistemului de invăţămant.
Aceste norme se numesc in practica pedagogică principii de invăţămant.
„Enunţate în generalitatea lor, principiile sunt idei de baza pe care se întemeiază
structura procesului de învăţământ.”
Mai pot fi definite drept teze teoretice care orientează desfăşurarea procesului de
invăţămant in vederea atingerii obiectivelor prevăzute.
După cum in munca de plantare a pomilor fructiferi pentru a deveni roditori, horticultorul
işi organizează lucrul respectand anumite norme, cerinţe şi reguli (condiţii climaterice, perioada
de sădire, adancimea introducerii puieţilor in pămant ş.a.), tot astfel, in activitatea de comunicare
a invăţăturii şi de cultivare avirtuţilor creştine se va concepe proiectarea ţinand seama de
principiile de bază ale educaţiei religioase şi de cele didactice corespunzătoare.
2. Principiile de bază ale educaţiei religioase

Aceste norme sau propoziţii de sinteză se regăsesc in lucrările de Catehetică, Pedagogie
şi Metodică apredării religiei sub diverse denumiri. Unii autori le numesc principii speciale6, alţi
30
teologi le incadreazătaxonomic in categoria principiilor fundamentale ale invăţămantului

religios. In cateva studii de pedagogie,sunt menţionate ca principii didactice particulare.
Lucrările metodice le evidenţiază incadrandu-le in grupul principiilor didactice9 sau altfel
prezentate: principiile educaţiei religioase.
a) Principiul histocentric constituie temeiul sau primul reper de la care incepe educaţia
religioasă (Ioan I, 1,9; Matei XIX, 14; Apoc. XXI,6). Mai adanc, educaţia religioasă se poate
origina in iubirea lui Dumnezeu, Cel in Treime inchinat, constituind un reflex al iubirii Treimii
dumnezeieşti. Hristos, Pedagogul desăvarşit, este inima care susţine activitatea didactică a
Bisericii. Dumnezeiescul Invăţător, Fiul Intrupat, a oferit prin Jertfa Sa făpturii umane renăscute
prin har, care are viaţa in Hristos, desăvarşirea. Potrivit acestui principiu, educaţia religioasa
trebuie sa aibă in centru Persoana Domnului Hristos. Emanuel, aşa cum Il anunţau profeţii
Vechiului Legămant (Isaia VII, 14), s-a făcut asemenea oamenilor afară de păcat (Filipeni II, 6-
11), ca tot cel ce crede in El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Asumandu-şi condiţia umană,
Hristos este lumina care a imprăştiat intunericul necunoştinţei.„Cuvântul este Lumina cea
adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume" (Ioan I, 9).
„Profesorul de religie este slujitor al lui Hristos la catedră, în faţa elevilor săi. El
transmite învăţătura lui Hristos ascultătorilor lui, elevilor de toate vârstele.” Prin urmare,
„Mântuitorul trebuie să fie prezent aşa cum este El în realitate: ca desăvârşire absolută, ca
întrupare a lui Dumnezeu în formă omenească. Toate acestea pentru a trezi în sufletele
credincioşilor (copiilor şi tinerilor n.n.) năzuinţa de a urma lui Hristos, fiindcă urmarea
Mântuitorului este asemănarea cu Dumnezeu şi, deci, desăvârşirea.”
Altfel spus, temele din Vechiul şi Noul Testament, lecţiile cu subiect liturgic, misionar şi
cele de Morală Creştină vor fi raportate la Persoana Domnului Iisus Hristos.
b) Principiul ecleziocentric presupune ca „profesorul de religie să transmită elevilor

cunoştinţe conform învăţăturii Bisericii Ortodoxe şi în legătură cu viaţa acesteia”
Principiul ecleziologic pune in evidenţă invăţămantul religios aţa cum l-a constituit
Biserica creştină pentru luminarea minţii şi in perspectiva mantuirii celor care implinesc voia lui
Dumnezeu (A. Danciu, 1999, p. 124).
31
Intemeiată din voia dumnezeiască la Pogorarea Duhului Sfant, la cincizeci de zile după
Inviere (ca instituţie divino-umană sau aşezămant salvator dumnezeiesc şi omenesc deopotrivă),
Biserica este impărăţia lui Dumnezeu intre oameni, iar Crucea este ancora veşniciei. Biserica
este anticiparea Impărăţiei Cereşti, şi cei care se impărtăşesc, pregustă darul şi bucuria vieţii
veşnice.
1. Principiul intuiţiei (corelaţia dintre senzorial si raţional, dintre concret si abstract);
2. Principiul respectării particularităţilor de varstă şi individuale ale elevilor (principiul
psihologic sau principiul accesibilităţii);
3. Principiul motivaţiei (principiul dezvoltării motivaţiei pentru invăţare);
4. Principiul invăţării active şi conştiente (principiul invăţării prin acţiune);
5. Principiul insuşirii temeinice a cunoştinţelor;
6. Principiul imbinării teoriei cu practica;
7. Principiul sistematizării si continuităţii cunoştinţelor;
8. Principiul asigurării conexiunii inverse.
1. Principiul intuiţiei este o cerinţă (normă) didactică ce exprimă necesitatea ca procesul

de formare şi insuşire a noţiunilor, cunoştinţelor şi deprinderilor să se sprijine pe observarea unui
mijloc didactic natural sau confecţionat, a unor exemple şi intamplări concrete, asigurandu-se
astfel legătura dintre legătura dintre imagine şi abstracţie, dintre cunoaşterea senzorială
(inductivă, empirică) şi cunoaşterea logică (deductivă) in activitatea instructiv-educativă.17
Ca proces de cunoaştere, invăţarea presupune o bază senzorială, intuitivă, care să mijlocească
trecerea la inţelegerea unor fenomene generale sau a unor realităţi care depăşesc cadrul primar al
contactului direct, tangibil sau vizibil. Profesorul va pune pe elev in contact nemijlocit (direct) cu
obiectul sau fragmentul la care se referea, dirijandu-i observarea către elementele esenţiale18
pentru ca discipolul să interpreteze, să prelucreze şi, in ultima etapă, să inţeleagă invăţătura şi
fenomenul in ansamblu.
Intuirea se mai poate realiza şi prin comunicare narativă a unor pilde şi istorisirea unor
evenimente din viaţa Bisericii.
32
Cu alte cuvinte, principiul intuiţiei indică ideea că pătrunderea in universul spiritual este
uşurat (mediat) de cunoaşterea concretă, senzorială,19 aceasta fiind baza (treapta) generalizării şi
esenţializării cunoştinţelor.
Astfel, de la imaginea-suport se ajunge la interiorizarea reprezentării şi, ulterior, la
imaginea mentală.
Depăşind viziunea senzualist-empiristă, cercetătorii din psihologia genetică (J. Piaget)
subliniază că imaginea mentală trebuie să sugereze şi să evoce operaţiile gandirii. In activitatea
(misiunea) de comunicare a invăţăturilor religioase, profesoral, cunoscand modalităţile şi slujirea
invăţătorească a Domnului, va recurge permanent la puterea exemplului şi a faptei, va face apel
la exemple concrete, fenomene, imagini cu conotaţii sugestive şi de influenţare afectivă şi
cognitivă a elevului Mijloace didactice cu putere de sugestie pot fi: desenele, fotografiile,
planşele, pliantele ilustrative, hărţile, casete audio inregistrate, ş.a. „Principiul intuiţiei mai poate
fi respectat prin prezentarea şi comentarea (interpretarea.) materialelor iconografice din
lăcaşurile de cult, din muzee sau din literaturade specialitate.”
Ce conţineau, de fapt, pildele Mantuitorului? Parabolele rostite prezentau situaţii concrete
din viaţa oamenilor sau inspirate din natură, insă, prin puterea lor de sugestie, ucenicii şi
ascultătorii inţelegeau mesajul comunicării.
Invăţămantul trebuie să se desfăşoare gradat, conform cu nivelul de inţelegere al
ascultătorilor.
Din punct de vedere psiho – pedagogic, „accesibilitate” sugerează ideea stabilirii
corespondenţei, concordanţei, intre tema şi invăţăturile expuse şi particularităţile de varstă şi
structural – individuale ale elevilor. De aceea, mai este cunoscut şi sub numele de principiul
particularităţilor de varstă şi individuale.
Fiind intemeiat şi cerut de specificul perioadei copilăriei, principiul exprimă necesitatea
ca desfăşurarea ontogenetică a şcolarului, asigurandu-se conexiunea intre obiective, structura
personalităţii, efortul fiecărui elev şi rezultat.
Caracterul stadial face parte din dimensiunile dezvoltării psiho – somatice ale omului.
Astfel, limbajul, imaginaţia, percepţia, voinţa, prezintă niveluri de dezvoltare diferite de la o
varstă la alta.
33
Se cer adaptate nu numai gradul de dificultate al temelor şi cunoştinţelor, ci şi metodele şi

procedeele aplicate in activitatea educaţională.
„Atât prin limbaj, cât şi prin conţinut, profesorul se va apropia cât mai mult de sufletul
copilului” pentru a-I comunica invăţăturile şi a-i trezi atenţia şi disponibilitatea in vederea
inţelegerii tainelor credinţei creştine, fără a aluneca in expuneri sentimentaliste. Preocuparea
dumnezeiescului Invăţător, intai de toate, şi a Sf. Apostoli ulterior, de a impărtăşi invăţăturile,
indemnurile şi tainele (credinţei) Noului Legămant, potrivit nivelului de inţelegere, se observă
din lectura atentă a Sfintei Scripturi. „Şi cu multe pilde ca acestea le grăia cuvantul după cum
puteau sa inţeleagă De asemenea, pentru a inţelege Taina Botezului şi lucrarea Duhului Sfant
asupra (in lăuntrul) primitorului, Chiril al Ierusalimului prezintă un exemplu profund grăitor prin
intermediul comparativ. Precum „focul pătrunde fierul si-l transforma in foc, prefăcandu-1 din
rece in fierbinte şi din negru strălucitor, tot aşa şi harul Duhului Sfant străbate toate părţile
lăuntrice ale sufletului, indumnezeindu-l cu puterea Sa.”
In cazul in care pentru stabilirea obiectivelor, metodelor şi procedeelor (strategia
didactică), cat şi a conţinuturilor activităţii, nu se ia in consideraţie realitatea psihologica a
elevului, se ajunge la compromiterea orei, scopului urmărit de invăţămant, sau chiar a disciplinei
in unitatea şcolară respectivă.
Nu in ultimul rand, subliniem că personalizarea instruirii şi educaţiei, posibil in
invăţămantul superior, dar şi in cel liceal şi gimnazial, trebuie să stea in atenţia cadrelor
didactice.
In orice acţiune săvarşită, şcolarii - şi nu numai ei - au o motivaţie care ii anima şi ii
susţine progresiv.
Mobilul motivaţional poate fi intărit sau diminuat in funcţie de anumiţi factori (trăsăturile
genetice, voinţa, influenţele din partea mediului din care face parte: fenotipul).
Şi in comunicarea educaţionala motivaţia este o componentă psihologică necesară,
reprezentand suportul parcursului ulterior.
Motivaţia invăţării este efectul (rezultatul, reflexul) idealului, intereselor şi mobilurilor
care sprijină , impulsionează şi călăuzesc elevii şi tinerii in studiul lor.
34
In alte lucrări de specialitate il regăsim denumit diferit: principiul dezvoltării motivaţiei

pentru invăţare sau principiului interesului pedagogic. Pentru trezirea interesului pentru insuşirea
cunoştinţelor, studiu sau pentru autoeducaţie este necesar să se constituie (creeze) ambientul sau
„campul motivaţional". Trăirile declanşate in urma ascultării unei parabole, unei istorioare sau
intamplări din mediul in care vieţuim, inţelegerea sensului unei lucrări sau a rostului existenţial,
determină voinţa elevului să aibă o atitudine de preocupare constantă şi calitativă in activitatea
de invăţare.
In acest sens, educatorul (preot, profesor, invăţătoare) va veni in
intampinarea elevilor, urmărind menţinerea curiozităţii fată de locurile sacre (prin vizite şi
excursii la mănăstiri) şi de invăţătura Bisericii (lecturi, audiţii, vizionări de scurt metraje
documentare). Deosebim doua parghii ale motivaţiei sau interesului pentru invăţare. Motivaţia
poate fi:
- extrinsecă (incurajarea, aprecierea, recompensa, competiţia sau teama şi mustrarea), evidentă la
un număr
mare de elevi;
- intrinsecă (intenţia de a-şi lămuri cat mai multe necunoscute ale vieţii umane, dorinţa de a şti,
pentru ai
ajuta pe semeni in viitor ş.a.).
Fără să minimizeze aspectul exterior al disponibilităţilor pentru studiu, profesorul va
cultiva resorturileinterne ale motivaţiei, ca suport tainic al educaţiei religioase în vederea
atingerii scopurilor acesteia.
In timpul afectat lecţiei in spaţiul clasei, pe durata vizitelor cu caracter didactic la
lăcaşurile de cult, se recomandă recurgere la noutate, la „surpriza”34, păstrand astfel atenţia şi
preferinţa pentru disciplina şi pentrumanifestarea religioasă in ansamblu.
4. Principiul invăţării active şi conştiente mai este cunoscut şi sub denumirea de

principiul invăţării prin acţiune (sau al activizării). Principiul menţionat este in legătură cu
cerinţa dezvoltării motivaţiei pentru invăţare. Numeroase studii de psihologia educaţiei
35
abordează intre alte probleme şi tema participării active a elevilor in activitatea instructiv-
educativă.
5. Principiul insuşirii temeinice a cunoştinţelor şi deprinderilor
Invăţăturile nu sunt suficiente doar pentru ora de religie din clasă, ci ele constituie tot
atatea verigi care ne ajută să avem continuitate in ceea ce priveşte inţelegerea necesităţii
cuvantului dumnezeiesc transmis de Biserică in vederea desăvarşirii creştine.
Asigurarea trăiniciei şi durabilităţii cunoştinţelor şi deprinderilor constituie una din preocupările
pedagogului creştin.
Retenţia logică nu presupune simpla memorare, ci reamintirea celor invăţate din lecţiile
anterioare, prezentarea structurată, accentuandu-se informaţiile esenţiale in mod comprehensiv.
Respectand principiul enunţat mai sus, profesorul nu va trece superficial peste momentele
denumite inproiectul lecţiei „verificarea” şi „fixarea” celor predate anterior sau pe parcursul
predării.
Aplicandu-1, se asigură durata42 de reţinere a invăţăturilor, prelucrarea in scopul
inţelegerii şi a convertirii acestora in deprinderi şi atitudini pentru viaţa creştină. Astfel, metodele
euristice şi cele cu caracter aplicativ vor fi integrate alternativ in strategia instructiv – educativă.
Deşi este un principiu de factură cognitivă, are un rol semnificativ şi in atingerea obiectivelor
afective şi psiho-motorii.
6. Principiul sistematizării - mai este intalnit şi cu denumirea de „principiul cunoaşterii
sistematice”.
Incepand de la planurile - cadru, programele şi manualele de invăţămant, dar şi in actul
educativ concret al lecţiei, trebuie să se urmărească afirmarea corespunzătoare a acestui
principiu. Cei care se ocupă cu „Psihologia educaţiei” il prezintă sub numele de „principiul
construcţiei componenţiale şi ierarhice”. Sunt aspecte comune intre principiul insuşirii temeinice
şi durabile a invăţăturilor şi cerinţa asigurării sistematice a temelor şi conţinuturilor de predat.
Invăţarea presupune formarea unor competenţe (abilitaţi) de inţelegere structurată a unei teme
expuse.
Succesiunea elementelor (componentelor) constitutive lecţiei contribuie la o inţelegere
adecvată prin corelaţii cu invăţăturile cunoscute. Selecţia temelor (conţinuturilor) se efectuează
36
de către profesor, respectand normeledidactice şi demersul ştiinţific Structurarea lecţiei de

invăţat solicită din partea elevului, in efortul său, selecţia ideilor principale, pe care le poate
prezenta diversificat, prin exemple şi explicaţii, in limbaj potrivit varstei şi nivelului cognitiv. In
fapt, consecinţele respectării acestui principiu constau in formarea deprinderilor de muncă
sistematică, a perseverenţei, a conştiinciozităţii, a spiritului de disciplină şi in gandire şi in
acţiune, a unui stil de muncă eficientă şi coerentă.
7. Principiul imbinării teoriei cu practica – il regăsim in alte lucrări metodice şi catehetice ca
„principiul învăţământului practic".
Invăţăturile şi cunoştinţele noi nu sunt expuse elevilor urmărindu-se doar un scop
teoretic. Religia presupune educaţie, formarea caracterului in spiritul iubirii şi virtuţilor creştine,
care innobilează persoana.
Ora de religie şi cateheza tematică nu constituie două forme de iniţiere in expunerea
conceptualistă.
8. Asigurarea conexiunii inverse
Conexiunea inversă se integrează in sfera comunicării educaţionale in cazul nostru şi
presupune trecerea informaţiei de la elev la profesor. Intrebările, răspunsurile, precizările
cadrului didactic, explicaţiile care călăuzesc elevii şi gandirea lor pe o treaptă calitativ nouă de
inţelegere constituie mijloacele şi procedeele prin care se asigură retroacţiunea informaţiilor
(stocate, prelucrate şi redistribuite) in procesul de invăţămant.
Asigurarea conexiunii inverse se obţine prin metode si procedee didactice expozitiv-
euristice, cu accent pe cele dialogale. Ca cerinţă izvorată din practica pedagogică, este
complementară sau chiar se poate substitui pană la un anumit punct principiului invăţării
conştiente şi active. Această normă, aplicată corespunzător, stimulează elevii in demersul lor
intelectiv şi psiho - motor. De asemenea, ţinandu-se seama de necesitatea acestui principiu, se
poate imbunătăţi din mers rezultatele şi operaţiile de gandire şi chiar corecta greşelile sesizate de
elevi.
„În predarea religiei asimilarea de cunoştinţe - scopul material - este subordonată temelor
educaţiei religios- morale şi formării personalităţii creştine. Pe primul loc în învăţământul
religios nu stă aprofundarea cunoştinţelor religioase, ci educaţia creştină şi practică a vieţii
37
morale. Învăţământul religios nu se mulţumeşte cu o simpla credinţă, ci urmăreşte dezvoltarea

deplină a acestei credinţe în viaţa religios - morală a elevilor.
4.3.COMUNICAREA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL RELIGIOS

Toate făpturile lăsate de Dumnezeu işi manifestă intenţia de comunicare, de relaţie cu
mediul.
Vieţuitoarele regnurilor inferioare emit semnale sonore de avertizare, de atenţionare, de
depăşire a unor situaţii de incercare, in vederea conservării vieţii şi a perpetuării speciei.
Omul se distinge de celelalte vieţuitoare prin faptul că realizează conştient actul comunicării.
Este responsabil de mediul inconjurător şi de păstrarea ecosistemului. De aceea, teologia
răsăriteană il numeşte „cununa creaţiei”. In vreme ce animale le emit semnale sonore din instinct,
omul intreţine o relaţie de dialog cu convingerea că este o necesitate lăuntrică. Originea
comunicării are o sursă, un moment sacru. Sfintele Scripturi menţionează momente de „sfat”, de
convorbire cu poporul ales, de transmitere a unor veşti prinintermediul profeţilor. In Geneză 1,
26-27, stihul incepe printr-un verb la conjunctiv, care indică o acţiune:
„Să facem om…” Componenta definitorie a comunicării este cuvantul.
Evanghelia după Ioan, include termenul menţionat chiar in primul verset: „La început a
fost Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul.” Iată originea
comunicării!
Comunicarea constituie o activitate de relaţie, un proces interpersonal, prin care se
incearcă rezolvarea situaţiilor sensibile, crearea unor bunuri materiale şi spirituale, educarea
copiilor in familie şi in şcoală, in perspectiva menţinerii unui echilibru la nivelul societăţii.
Comunicarea din perspectivă creştină trebuie să aibă o finalitate axiologică, comuniunea
numită in Teologia Creştină: Cuminecarea – unirea cu Hristos – Euharistia – „Nu mai trăiesc eu,
ci Hristos trăieşte în mine.”
Comunicarea religioasă este un act de nobleţe şi adancime spirituală, persoana umană
devenind chip spre asemănare cu izvorul vieţii şi al nemuririi. Şi in familia creştină comunicarea
este o latură indispensabilă. Este vorbe despre rugăciune, despre povăţuire, aceasta reprezentand
38
un reflex al iubirii intratrinitare. De aceea, Sfantul Ioan Hrisostom indică faptul că familia este o
Biserică in miniatură.
In spaţiul şcolii, comunicarea religioasă va respecta principiul accesibilităţii, evitandu-se
abuzul de regionalisme, arhaisme, neologisme şi cuvinte tehnice. In cadrul orelor de Religie şi de
Dirigenţie, preotul profesor sau indrumătorul (institutoarea, teologul debutant), vor incerca să
prelucreze cunoştinţele religioase pentru a fi percepute clar de către elevi. Pentru reuşita
expunerilor didactice şi religioase, se vor evita stigmatizările, blamările, apostrofările, aprecierile
negative, chiar dacă şcolarii nu reuşesc să participe la oră in mod optim. Cuvintele sau expresiile
cu semnificaţie negativă pot cauza un fond afectiv şi o reacţie inversă care se poate răsfrange
asupra disciplinei, asupra invăţăturii creştine şi Bisericii. Profesorii care dovedesc o astfel de
atitudine, fie au o pregătire psiho – pedagogică superficială, fie nu au inţeles că fundamentul
religiei creştine este iubirea.
Colaborarea dintre profesorul de religie si preot:
Biserica si întreita slujire a mântuitorului: Biserica este institutia pe care Mântuitorul

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, a creat-o ca parte integrantă a operei Sale ce vizează
mântuirea noastră; ea este creată, asadar, „pentru noi oamenii si pentru a noastră mântuire”.
Întemeiată de Mântuitorul Hristos, si înteleasă ca extensie în lume si în istorie a Trupului Fiului
lui Dumnezeu, ea portă amprenta activităii acestuia; astfel, ea continuă să îndeplinescă întreita
slujire a Mântuitorului. Continuarea nu trebuie înteleasă ca o completare, ci ca o rămânere cu noi
a Mântuitorului, de altfel făgăduită la Înăltarea la cer.
MISIUNEA PROFESORULUI DE RELIGIE
După reintroducerea studiului Religiei în scoală, profesorul de Religie se află în situatia
de a prelungi, în scoli, activitatea didactică a preotului. Din acest motiv, este necesară o
colaborare între cei doi, care se poate concretiza în mai multe modalităti. De asemenea, se cuvine
ca profesorul să fie atent la tot ceea ce face sau spune, pentru ca nimeni să nu se îndoiască din
pricina lui, si astfel să pericliteze mântuirea elevilor săi (dar nu numai) si pe a sa, ci să sprijine
înaintarea tuturor pe calea mântuirii.
39
Trebuie făcută însă, de la început, o precizare: profesorul de Religie este membru al

Bisericii. De aceea, el trebuie să mentină continuu legătura cu Biserica, atât prin participarea la
sfintele slujbe, cât si prin păstrarea si transmiterea neschimbată a învătăturilor Bisericii. Astfel,
scoala în care acesta se află devine nu doar spatiu strict didactic sau un loc de muncă, ci si unul
misionar.Ca membru al Bisericii profesorul devine, într-un fel, purtător de cuvânt a acesteia în
scoală. Din acest motiv, el trebuie să aibă mare grijă cu privire la atitudinea sa, atât fată de elevi,
cât si fată de colegii săi profesori, pentru că orice cuvânt sau gest considerat nepotrivit nu va
afecta numai persoana sa, ci se varăsfrânge – mai ales pentru cei mai slabi în credintă sau în
capacitatea de a întelege –asupra întregii Bisericii, precum si asupra tuturor celorlati prfesori de
Religie.
COLABORAREA DINTRE PROFESORUL DE RELIGIE SI PREOT
Colaborarea profesorului de Religie cu preotul – de preferintă, cu cel în al cărui sector
pastoral-misionar se află institutia de învătământ în care predă sau cu cel ce are în grijă domeniul
relatia cu scoala – poate îmbrăca mai multe aspecte, toate pornind de la caracterul formativ al
orelor de Religie. Unul dintre acestea îl constituie participarea profesorului de Religie, împreună
cu elevii, la sfintele slujbe oficiate în biserică.
Această participare se poate încadra fie în timpul orelor de Religie în timpul săptămânii,
mai ales atunci când se întâmplă ca în ziua respectivă să fie o sărbătoare, fie în afara acestora (în
afara programului zilnic, sâmbăta, duminica sau chiar în vacante).
În acest fel, pe de o parte, elevii iau contact direct cu viata liturgică a Bisericii,
experimentează pe viu ceea ce învată doar teoretic în cadrul orelor de la scoală. Programele
analitice contin si capitole (unităti de învătare) din domeniul Teologiei Liturgice. Prezenta
elevilor în sfântul lăcas este, din această perspectivă, cea mai potrivită modalitate de a îmbina
teoria cu practica (unul dintre principiile didacticii, de altfel), dar si de a-l respecta pe cel
eclesiologic.
Pe de altă parte, elevilor li se poate forma o deprindere fundamentală pentru un crestin
autentic: participarea regulată la sfintele slujbe. Iar dacă această participare este pregătită în mod
corespunzător, elevii fiind implicati într-o cât mai mare măsură în această activitate, rezultatele
pot fi cele dorite.
40
În egală măsură, prin această participare, elevilor li se poate dezvolta, în timp, un

atasament fată de comunitatea respectivă, dar vor si integra mai bine în structura lor
comportamentală atitudinea pe care trebuie să o aibă în sfântul lăcas, indifferent dacă se
săvârseste sau nu vreo slujbă.
Inconvenientul orelor de participare la servicviile divine din perioada programului scolar
îl constituie timpul mult prea scurt, de multe ori insuficient pentru ca elevii să se poată încadra în
atomosfera de rugăciune din biserică, dar efectul acestora poate fi impresionant, elevii
descoperind si întelegând mult mai bine semnificatia continutului serviciilor divine si rostul
acestora. Venirea profesorului si a elevilor la biserică poate fi separată si în mod voit de
participarea la sfintele slujbe (mai ales atunci când trebuie predată o lectie legată de structura
lăcasului de cult sau de sfintele vesminte ori vase liturgice, când se vorbeste la oră despre
comportamentul pe care trebuie să îl avem în sfânta biserică etc.), la aceste ore cooptându-l si pe
preot.
Există, desigur, si situatii în care prezenta la slujbele Bisericii în timpul săptămânii este
un lucru dificil (biserici închise, scolile sunt prea departe pentru a putea ajunge la timp înapoi la
ore etc.), dar se pot găsi solutii – o convorbire prealabilă cu preotul, care să se încheie cu acordul
ca în sfântul lăcas să se poată desfăsura câteva ore. În niciun caz însă nu este recomandabil ca
profesorul de Religie să îi oblige pe elevi să participe la sfintele slujbe, deoarece, în cel mai
fericit caz, le va induce acestora o atitudine negativă fată de persoana sa, mai ales dacă
profesorul lipseste în mod obisnuit. Mersul la biserică trebuie să fie o actiune voită si dorită de
elevi; profesorul trebuie doar să declanseze această intentie (lucru care nu este greu de realizat),
pentru a se atinge efectul asteptat.
O altă modalitate de colaborare între profesorul de Religie si preot o poate constitui
prezenta celui din urmă pentru a participa la ore, fie ca invitat ce girează spusele profesorului, fie
ca „actor” al scenariului didactic al unei teme (mai ales la cele legate de viata liturgică, de
spiritualitatea si misiunea Bisericii, de Morală, dar nu numai).
Statutul preotului ca „observator” al orelor de Religie nu poate decât să întărească în elevi
convingerea că profesorul lor se află în granițele învățăturii Bisericii, dar si să îi îndemne să îl
cunoască pe acest preot si în timpul slujirii sale la sfântul Altar.
41
În ipostaza de colaborator al profesorului, implicat în actul didactic, preotul va putea

întări si completa profesorul de Religie, astfel încât elevii să înteleagă cele învătate. Răspunzând
fie la întrebările elevilor, fie la cele ale profesorului, preotul ca partener de dialog al profesorului
de Religie, va putea contribui la zidirea sufletească a elevilor, pentru că răspunsurile sale sunt
cele mai asteptate.
Indiferent de modalitatea aleasă de a colabora, este necesar să se retină un fapt, altfel
evident: fără o colaborare a profesorului de Religie si a elevilor cu Biserica, fără o participare a
lor, împreună si separat, la sfintele slujbe ale Bisericii, ora de Religie rămâne una ca oricare alta,
fără roade duhovnicesti în viata elevilor.
Situatia specială a preotului – profesor de religie are, din acest punct de vedere, un aspect
pozitiv în aceea că răspunsurile sale apar în mintea elevilor ca fiind cele mai autorizate (uneori,
profesorul de Religie laic poate fi privit drept cineva care vorbeste din cărti, convingând mai
greu că ceea ce spune este si ceea ce crede).
Pe de altă parte, el poate cunoaste foarte bine viata lăuntrică a elevilor, ceea ce se va
constitui ca un punct de plecare pentru desfăsurarea orelor, pentru maniera de abordare a
temelor. Mai mult decât atât, stiind nivelul spiritual al fiecăruia, preotul –profesor îl poate ajuta
mult mai bine pe elev să devină un crestin autentic, legâd sfaturile date la Sfânta Taină a
Mărturisirii si de ceea ce observă la scoală.
Pe de altă parte, profesorul se poate implica si el în activitatea pastoralmisionară a
preotului, sustinând-o. Astfel, el poate populariza actiunile care se desfăsoară fie la nivelul
parohiei respective, fie la nivelul întregii Biserici. În primul caz poate fi vorba de un program
catehetic sau de unul liturgic, de o colectă pentru a ajuta o familie nevoiasă, de o colectă legată
de un anume eveniment (Nasterea Domnului, Învierea Domnului, hramul bisericii etc.), iar în cel
de-al doilea de cele desfăsurate la nivelul Bisericii (de ex. Duminica Ortodoxiei). Profesorul
devine – din această perspectivă – un sustinător al preotului în parohie, mai ales dacă este si fiu
al acesteia, precum si un model de implicare, atât pentru enoriasi, cât si pentru elevi.
Relatia dintre profesorul de Religie si Biserică, prin preot, trebuie să fie una foarte
strânsă, având în vedere faptul că amândoi au datoria de a împlini misiunea propovăduirii
Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel, profesorul de Religie trebuie să poată fi socotit un model de
42
comportament de către toti oamenii (mai ales de către elevii săi) si să se implice în ceea ce
înseamnă viata Bisericii, să fie un crestin autentic, pentru ca ceea ce spune în fata elevilor să
poată aduce roade duhovnicesti în vietile acestora, având grijă ca ceea ce zideste în inimile lor să
dureze. El trebuie să nu uite că are drept misiune întărirea credintei si formarea unor credinciosi.
Pe de altă parte, preotul trebuie să sprijinească si el în activitatea didactică a profesorului
de Religie cu sfaturi, participând la ore, fie invitat, fie din proprie initiativă (dar cu acceptul
profesorului), îndrumând profesorul si elevii.
Relatia dintre preot si profesorul de Religie trebuie să se situeze la înăltimea statutului de
reprezentanti ai Bisericii, pe care îl au cei doi, să fie un model de legătură pentru elevi si pentru
toti crestinii. Calitatea acestei relatii influentează, în mod evident, relatia profesorului cu elevii,
dar si pe a acestora cu Biserica.
4.0Mijloace de invatare utililizate in predarea-invatarea religiei
Mijloacele de invatamant sunt sunt instrumente didactice auxiliare care usureaza sau
completeaza transmiterea si asimilarea informatiei,inregistrarea si evaluarea rezultatelor
obtinutet.Ele nu inlocuiesc activitatile de predare-invatare.
a)textul biblic:in cadrul orei Sfanta Scriptura va fi folosita in crearea cadrului religios
necesar desfasurarii orei(cu eventual scriere pe table a unui verset),in verificarea,transmiterea si
fixarea cunostintelor prin asociere,recapitularea si sistematizarea cunostintelor:de exemplu la
clasa a IIIa la lectia ,,Cum gasim un text in Biblie,, profesorul ii va invata pe elevi sa gaseasca un
text in Biblie,ii va ajuta sa-si formeze deprinderea de a citi zilnic din carti religioase,ii va
indemna sa invete versete pe care se sprijina invatatura de credinta ortodoxa.
b)Icoana:are functia catehetica sau didactica,adica este Biblia in imagini si simboluri,este

un mijloc de intarire a vietii religioase iar vederea ei indeamna la fapte bune,la practica virtutilor
crestine.Cele mai multe manuale de religie contin icoane care sunt folosite ca mijloc de
invatare.Profesorul prezinta elementele care se refera la motivatia biblica a cinstirii ei,la tipul
icoanei,al culturii din care face parte.
43
Mai sunt si alte mijloace folosite mai putin in practica de aceea le oi enumera
doar:portretul,harta,tabelul chronologic,elemente de istorie locala,casetele audio si filmul.
5.0 Optiuni pentru Educatia religioasa
Eu consider ca in fiecare scoala ar trebui sa existe o sala speciala pentru sustinerea orei de
religie,dupa modelul ,,Scoala-Model Montessori,in care sa existe un cadru care sa aiba elemente
din biserica reala:spatiile de inchinare, icoane si imagini care prezinta sarbatorile cele mai mari
de peste an,in principal Nasterea si Invierea Domnului,cartile religioase despre care li se
povesteste.Acolo copilasii mai ales de cei de varsta mai mica care sunt mai curiosi ar gasi mai
usor raspunsuri si ar intelege mai bine fiind inconjurati de lucrurile despre care li se vorbeste.
44
Bibliografie:
Cucoş, C. (2006), Pedagogie, ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Iaşi: Editura Polirom
Cucoş, C. (2008) (coord.), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice.

Iaşi: Editura Polirom
Constantin Cucos,Pedagogie (ediția a III-a, revăzută și adăugită), Editura Polirom, Iași, 2014
http://www.constantincucos.ro/
Constantin CUCOŞ, Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice, Ed.Polirom, Iaşi, 1999;
Monica OPRIŞ, Dorin OPRIŞ, Metodica predării religiei, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000;
Sebastian ŞEBU, Monica OPRIŞ, Dorin OPRIŞ, Metodica predării religiei. Manual
pentruSeminarii Teologice, Şcoli Normale, Colegii Pedagogice, Licee Pedagogice, Ed.
Reîntregirea,Alba Iulia, 2002;
Irina HORGA, Dimensiuni curriculare ale educaţiei religioase,Universitatea din Bucureşti,

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Bucureşti 2006 (tezade doctorat);
OPRIŞ, Dorin, Dimensiuni creştine ale pedagogiei moderne, ediţia a III-a, Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2012.
Lucian Turcescu,Lavinia Stan,Educatia religioasa in Romania,studii comuniste si post-

comuniste,2005
Lucian Turcescu,Lavinia Stan,Biserica Ortodoxa romana si democratia post-comunista,2001
Maria Montessori,Descoperirea copilului,Editura didactica si pedagogica,Bucuresti 1977
T.Vianu,Introducere in teoria valorilor,editura Cugetarea,Bucuresti 1942
www.crestinortodox.ro
45
Alexandru, Gheorghe & colectivul, Metodica predării religiei, Editura “gheorghe Alexandru”,
Craiova, 2000.
Anghelescu, pr. prof., Anton, Psihologia religioasă a copilului şi a adolescentului cu aplicaţiuni

la învăţământul religios “Presa’’, Brăila, 1939;
Dinu C. Giurescu,Educatia religioasa in sistemul communist din Romania,2010
Monica Opris,Dorin Opris,Irina Horga,Religia la clasa pregatitoare,Ghid pentru profesori,editura

Basilica,Bucuresti 2012
Camelia Muha,Elena Mocanu,Manual religie,clasa a II,Editura Sfantul Mina,Iasi,2009
Camelia Muha,Elena Mocanu,Manual religie,clasa a III,Editura Sfantul Mina,Iasi
Camelia Muha,Elena Mocanu,Manual religie,clasa A IVa ,Editura Sfantul Mina,Iasi
46
47

Educatia Religioasa in Invatamantul Primar - Specificitate, Controverse Si Optiuni

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Educatia Religioasa in Invatamantul Primar - Specificitate, Controverse Si Optiuni

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Educația Religioasă în Învățământul Primar:

Specificitate, Controverse și Opțiuni

Profesor Coordonator: Conf. Univ. Dr. Momanu Mariana

Studentă: Gurzun Anca-Mihaela

Iași, Februarie 2015

Educația Religioasă în Învățământul Primar: Specificitate,

“ Eu sunt copilul. Tu ții în Mâinile Tale destinul meu,

Dă-mi te rog acele lucruri care mă vor îndrepta spre fericire.

Educă-mă te rog ca să pot fi o binecuvântare pentru lume

Chirls’s Appeal, Mamie Gene Cole

1.1Specificitatea educației religioase

1.2. O perspectiva istorică asupra educației religioase

2.1 Invăţământul religios in Europa

Am ales această temă nu numai pentru că este un subiect de actualitate ,controversat ci si

Răspunsul se află in manifestarea religiozității și trăirea religioasă în fapte curente de

1.1Specificitatea educației religioase

Educație religioasă și educație morală: Idealul pedagogiei creștine este formarea de

Relația dintre religie și educație

Psihopedagogia, ca știință profesată și de laici trebuie să susțină efortul de educație

1.2. O perspectiva istorică asupra educației religioase

Începuturile educației religioase

Scriptură numită Septuginta, îmbinându-se rigurozitatea științifică cu alegorismul oriental.

Școala din Antiohia

Școala din Cezareea Palestinei

Școala din Edessa

2.1 Invăţământul religios in Europa: Franta,Grecia,Germania, România

Europa il reprezinta necesitatea imbunatatirii pregatirii profesionale a cadrelor didactice si

3.1.Metodica predarii religiei

Cu toate că religia comportă astăzi un caracter plurietnic şi multiconfesional, ea oferă o

3.3Scopurile în învăţământul religios

3.5. Importanţa şi specificul educaţiei religioase

3.6.Scopul educativ:constituie ţinta supremă a educaţiei religioase şi urmăreşte

Documentele curriculare sunt cerute de conducerea şcolilor şi de responsabilii ariei

-manulul pentru clasa 1:contine informatii despre Biserica,cum sa se comporte in

4.1FORME DE ORGANIZARE A EDUCAŢIEI RELIGIOASE

4.2PRINCIPIILE EDUCAŢIEI RELIGIOASE

2. Principiile de bază ale educaţiei religioase

teologi le incadreazătaxonomic in categoria principiilor fundamentale ale invăţămantului

b) Principiul ecleziocentric presupune ca „profesorul de religie să transmită elevilor

1. Principiul intuiţiei este o cerinţă (normă) didactică ce exprimă necesitatea ca procesul

Se cer adaptate nu numai gradul de dificultate al temelor şi cunoştinţelor, ci şi metodele şi

In alte lucrări de specialitate il regăsim denumit diferit: principiul dezvoltării motivaţiei

4. Principiul invăţării active şi conştiente mai este cunoscut şi sub denumirea de

de către profesor, respectand normeledidactice şi demersul ştiinţific Structurarea lecţiei de

morale. Învăţământul religios nu se mulţumeşte cu o simpla credinţă, ci urmăreşte dezvoltarea

4.3.COMUNICAREA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL RELIGIOS

Colaborarea dintre profesorul de religie si preot:

Biserica si întreita slujire a mântuitorului: Biserica este institutia pe care Mântuitorul

Trebuie făcută însă, de la început, o precizare: profesorul de Religie este membru al

În egală măsură, prin această participare, elevilor li se poate dezvolta, în timp, un

În ipostaza de colaborator al profesorului, implicat în actul didactic, preotul va putea

4.0Mijloace de invatare utililizate in predarea-invatarea religiei

b)Icoana:are functia catehetica sau didactica,adica este Biblia in imagini si simboluri,este

5.0 Optiuni pentru Educatia religioasa

Cucoş, C. (2008) (coord.), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice.

Irina HORGA, Dimensiuni curriculare ale educaţiei religioase,Universitatea din Bucureşti,

Lucian Turcescu,Lavinia Stan,Educatia religioasa in Romania,studii comuniste si post-

Lucian Turcescu,Lavinia Stan,Biserica Ortodoxa romana si democratia post-comunista,2001

Maria Montessori,Descoperirea copilului,Editura didactica si pedagogica,Bucuresti 1977

T.Vianu,Introducere in teoria valorilor,editura Cugetarea,Bucuresti 1942

Anghelescu, pr. prof., Anton, Psihologia religioasă a copilului şi a adolescentului cu aplicaţiuni

Dinu C. Giurescu,Educatia religioasa in sistemul communist din Romania,2010

Monica Opris,Dorin Opris,Irina Horga,Religia la clasa pregatitoare,Ghid pentru profesori,editura

Camelia Muha,Elena Mocanu,Manual religie,clasa a II,Editura Sfantul Mina,Iasi,2009