Sunteți pe pagina 1din 15

FACULTATEA DE MANAGEMENT ÎN PRODUCŢIE

ŞI TRANSPORTURI
Specializarea: Administratie Publică, An universitar:
2018/2019

POLITICI PUBLICE
PARTENERIATUL PUBLIC PRIVAT

Student:
Cristina AILOAIE

Timisoara, 2019
CUPRINS
I. 1. Concepte ale politicilor publice

2. Principii și modele ale politicilor publice

3. Etapele modelului procesual

II. Parteneriatul public-privat

II. Studiu de caz

2
Elaborarea politicilor publice I
I. 1. Concepte ale politicilor publice – definirea conceptului de
politică publică
Termenul de politică a avut de-a lungul timpului mai multe înțelesuri în funcție
de țările în care a fost folosit.
De exemplu, în țările latine, termenul ”policy” din limba engleză se identifică
adeseori cu decizia. Concret prin politică se înțelege o decizie formală (lege, act
administrativ, circulară) a unei autorități legitim alese care se adoptă într-un cadru
formal, conform unor proceduri dinainte stabilite. Din punct de vedere analitic însă,
politica se poate defini și din alte perspective, aceasta presupunând încorporarea și altor
elemente în definiție. Din punct de vedere comportamental, de exemplu, ”o politică este
o decizie care se caracterizează prin acțiuni și conduite ale celor care le îndeplinesc”
(Jones, 1984).
În general, analiza politicilor reprezintă o orientare pragmatică ce identifică
politica cu un program de acțiune al autorităților publice într-un domeniu determinat
de activitate. Din această perspectivă analitică, diferiții autori au folosit termenul de
politică în funcție de aspectele pe care doreau să le pună în evidență. Astfel termenul a
fost utilizat pentru a se face referire la (Subirats, 1989):
 un domeniu al activităților publice (politica economică, educațională, sanitară
etc.);
 o grupare de obiective și programe derulate de guvern într-un anumit moment
(politica de alfabetizare, de luptă împotriva fumatului etc.);
 legislație sau pachet de norme aprobate în legătură cu o anumită problematică
(legislație fiscală, ecologică, urbană, energetică etc.);
 produsul sau outputul activității guvernamentale (construirea unui număr de
locuințe ca produs al politicii de bunăstare socială etc.);
 impactul activității guvernamentale asupra societății prin politica de reducere a
mortalității pe autostrăzi, reabilitarea socială a toxicomanilor, prevenirea
incendiilor.

În toate aceste accepții ale termenului de politică publică se găsesc elemente


comune care permit reordonarea lor în felul următor:
 în primul rând, politica tinde să fie mai mult decât o decizie formală, ea
reprezintă o grupare de decizii;
 în al doilea rând, o politică publică este adoptată de instituții politico-
administrative și contează pe garanția guvernamentală. Politica se poate
prezenta sub mai multe forme: o reglementare juridică, un discurs politic, o
formă de restructurare a serviciilor publice;
 în al treilea rând, o politică publică mobilizează resurse pentru a genera anumite
produse în societate;

3
 în al patrulea rând, se presupune că această activitate urmărește o finalitate sau
un obiectiv mai general sau mai specific, care în general este orientat către
satisfacerea anumitor interese și este purtătorul anumitor valori.

Paradigma dominantă în discuția despre ”politicile publice” este de a înțelege


”cum se exercită autoritatea pentru a atinge scopuri colective”. ”Policy” semnifică
”urmărirea unor scopuri”. Prezumția conform căreia ”politica” reprezintă o acțiune
dinainte stabilită (Anderson 1984) subliniază principala semnificație a definițiilor date
termenului. Lasswell și Kaplan (1970) defineau politica drept ” un program proiectat al
unor scopuri, valori și practici”, Briddgman și Davis (2000) o vedeau ca pe ”cursul unei
acțiuni a guvernului, proiectată pentru a atinge anumite rezultate”, iar Friedrich (1963)
arată că ”este esențial pentru conceptul de politică să existe un scop, un obiectiv sau o
țintă.
Din punctul de vedere al analizei, o politică publică se prezintă sub forma unui
ansamblu de practici și norme elaborate de unul sau mai mulți actori publici.1

O altă încercare de conceptualizare a politicilor publice este cea a lui William


Jenkins, care definește politicile publice ca un set de decizii interdependente luate de un
actor politic sau de un grup de actori politici cu privire la selecția scopurilor și la
mijloacele de a atinge aceste scopuri într-o situație specifică, în care ar trebui ca acei
actori politici să poată în principiu, să ia decizii.2
Un alt autor, James Anderson, oferă o definiție mai generică, în care politica
publică este descrisă ca fiind un curs intenționat, urmat de un actor politic sau un grup
de actori politici care se ocupă de o problemă de interes general.3

În literatura română, termenul de politică poate avea mai multe utilizări:


 astfel, el se folosește pentru a desemna fenomenele de luptă pentru putere, de
concurență între partide, de grupuri de interese, categorii sociale, persoane în
vederea exercitării influenței și a ocupării unor funcții de autoritate într-o
anumită colectivitate, țară, într-un cadru electoral sau în procesele decizionale.
 o altă utilizare a termenului se referă la înțelesul pe care îl are cuvântul policy
din limba engleză, de cadru de orientare pentru o acțiune, un program. Astfel se
poate spune că un guvern are o politică economică, adică pune în aplicare un
ansamblu de intervenții, alege să facă sau să nu facă anumite lucruri pentru un
domeniu specific, cum ar fi economia.

1
Marius Profiroiu, Politici publice, Editura Economică, București, 2006, pag 14-16
2
William Jenkins, Policy Analysis: A Political and Organizational Perspective, Martin, Robertson, Londra,
1978
3
James Anderson, Public Policymaking: An Introduction, 3rd edition, Houghton Mifflin Company,
Boston, 1984, pag 3

4
În sens restrâns, o politică publică este produsul activității unei autorități învestite
cu putere publică și legitimitate guvernamentală.
Politica publică exprimă manifestările și orientările definite de autoritățile
statului, ca puteri publice, centrale sau locale, în domenii sau activități esențiale ce se
desfășoară la nivel național, fie la nivel administrativ-teritorial4
Din punctul de vedere al autorului Marius Profiroiu, o politică publică reprezintă
un ansamblu de măsuri luate de o autoritate legală și responsabilă care vizează
îmbunătățirea condițiilor de viață ale cetățenilor sau conceperea unor măsuri de
stimulare a creșterii economice. Ea prevede, în general, o concertare a diferiților actori
și o corelare a învățămintelor trase din experiențele lor personale. Ea poate lua deseori
forma reglementărilor sau stimulentelor care determină mediul social și economic. Mai
precis, o politică publică se definește prin patru elemente distincte:
 ansamblul de acțiuni întreprinse trebuie să vizeze același sector de activitate sau
același teritoriu. Altfel spus, este necesar să existe o unitate a câmpului de
acțiune;
 acțiunile întreprinse trebuie legate unele de altele;
 o politică publică trebuie concepută în funcție de obiectivele-țintă și de
rezultatele tangibile. Ea trebuie să aibă ca rezultat un beneficiu pentru cetățeni;
 o politică publică trebuie să responsabilizeze, ea trebuie să fie rezultatul unei
voințe politice. Ca urmare, autoritatea care o inițiază trebuie să respecte
angajamentele făcute și să accepte ansamblul efectelor.5

1. Principii și modele ale politicilor publice

Studiul politicilor publice ne oferă o înțelegere a cauzelor și consecințelor


deciziilor de politică publică și imbogățeste astfel cunoașterea noastră asupra societății.
Studiile de politici publice ne ajută să înțelegem mai bine legăturile dintre condițiile
sociale și cele economice într-o societate dată, raspunsul pe care sistemul politic îl
aduce acestor condiții, efectele (dacă există) pe care activitățile guvernamentale le au
asupra acestor condiții. Studiile de politici publice încorporeaza idei și metode din
sociologie, economie, antropologie și psihologie, istorie, științe juridice și ștințe
politice.
Având în vedere complexitatea procesului de realizare a politicilor publice, care
implica o multitudine de actori și puncte de vedere, o cantitate substanțială de informații
statistice, juridice, istorice etc, avem nevoie de modele analitice prin care să simplificăm
acest proces facilitând astfel întelegerea realității sociale. Fiecare dintre modelele de
analiză a politicilor publice identifică un model conceptual care poate fi gasit în teoria
politică, teoria economică sau în sociologie. Nici unul dintre ele nu a fost special
conceput pentru a studia politicile publice, dar fiecare oferă un mod individual de a
reflecta asupra politicilor publice și chiar sugerează aspecte legate de cauzele și
consecințele politicilor publice.

4
Luminița Popescu, Politici publice, Editura Economică, București, 2003
5
Marius Profiroiu, Politici publice, Editura Economică, București, 2006, pag 20

5
Aceste modele nu se află in competiție, în sensul că nu putem spune că unul este
mai bun decât altul. Fiecare oferă o altă perspectivă asupra vieții politice și fiecare ne
ajută să înțelegem diverse aspecte legate de politicile publice.

A) Instituționalism/etatism:
Sub această denumire vom grupa teoriile care explică alegerea alternativelor
de politică publică în contextul decizional instituționalizat al statului. Principala unitate
de analiză o reprezintă factorul de decizie sau organizația responsabilă cu luarea
deciziei. Activitățile politice sunt centrate în jurul instituțiilor guvernamentale, iar
politica publică este în mod autoritar determinată, implementată și întarită de către
aceste instituții.
Relația dintre politica publică și instituțiile guvernamentale este foarte strânsă.
Instituțiile guvernamentale dau politicilor publice trei caracteristici distinctive:
 în primul rând, Guvernul oferă legitimitate politicilor publice, ele reprezentând
adesea obligații legale pentru cetățeni.
 în al doilea rând, politicile guvernamentale implică universalitate. Numai
politicile guvernamentele se extind la toți oamenii dintr-o societate. Politicile
publice aparținând altor grupuri pot să se extindă numai la o parte a societății.
 în al treilea rând, Guvernul monopolizează forța coercitivă într-o societate.
Numai Guvernul poate legitima privarea de libertate în cazul nerespectării unei
politici publice. Sancțiunile care pot fi impuse de alte grupuri și organizații sunt
cu mult mai limitate.

B) Teoria grupurilor:
Teoria grupurilor presupune faptul că interacțiunea dintre grupuri este
elementul esențial în politică. Indivizii cu interese comune se reunesc în grupuri formale
sau informale pentru a exercita mai eficient presiuni asupra guvernului în vederea
satisfacerii intereselor individuale și de grup. Grupurile devin un fel de punte între
individ și guvern, iar politica este lupta dintre grupuri pentru a influența politicile
publice.
Teoria grupurilor descrie orice activitate politică în termenii luptei între
grupuri, iar cei ce elaborează politici publice apar ca fiind în permanență constrânși să
facă față constrângerilor venind dinspre diferite grupuri.

C) Teoria elitelor:
Politica publică poate fi analizată și ca preferință și expresie a valorilor unei
elite guvernamentale. Deși se spune adesea că politicile publice reflectă cererea
publicului, acest lucru poate fi considerat mai degraba un mit. Teoria elitelor sugerează
faptul că masele sunt apatice și prost informate. Elitele modelează opiniile și problemele
de politică publică, mai degrabă decât masele influențează elitele. Politicile publice
coboară dinspre elite spre mase și nu invers.
Elitismul, însă, nu înseamnă că elitele și politicile publice promovate de ele sunt
împotriva maselor, ci faptul că responsabilitatea pentru bunăstarea maselor se află la
nivelul deciziilor luate de elite și nu la nivelul maselor.

6
D) Raționalismul:
O politică publică rațională este aceea care maximizează câștigul social. Așa
fiind, guvernul trebuie să aleagă politicile care aduc câștiguri societății excedând suma
investita în implementarea acestor politici. Există doua reguli importante în definirea
câștigului social maxim. În primul rând, nici o politică publică nu trebuie adoptată dacă
costurile exced beneficiile. În al doilea rând, dintre alternativele de politică publică, cei
ce iau decizii trebuie să o aleagă pe aceea care aduce cele mai mari beneficii raportate la
cost.
Pentru a selecționa o politică publică rațională, cei ce iau decizii trebuie:
- să cunoască valorile societății și ierarhizarea lor;
- să cunoască toate alternativele de politică publică posibile;
- să cunoască consecințele pentru fiecare alternativă de politică publică în parte;
- să cunoască raportul între beneficii și cost pentru fiecare alternativă.
Acest model este utilizat adesea pentru a considera mărimea optimă a unui
program guvernamental. Bugetele guvernamentale trebuie să crească până în punctul în
care un anume câștig social este obținut.

E) Incrementalismul:
Incrementalismul consideră politicile publice ca pe o continuare a activităților
guvernamentale trecute, doar cu îmbunătațiri incrementale. Pentru incrementalism
programele și politicile publice existente sunt considerate baza pentru noile programe.
Aceste noi programe sunt modificări, variante, creșteri și descreșteri ale vechilor
programe. Cei ce iau decizii acceptă legitimitatea vechilor programe și adesea consideră
că trebuie continuat pe linia lor.

F) Teoria sistemelor:
Aceasta teorie concepe politicile publice ca și raspuns al sistemului politic la
forțele exteriore din mediu. Aceste forțe exterioare sunt văzute ca și inputuri. Conceptul
de sistem implică faptul că elementele sistemului sunt intercorelate și că sistemul
răspunde forțelor provenind din mediul extern pentru a se prezerva. Inputurile sunt
primite de către sistem sub formă de cereri și suport. Cererile apar atunci când indivizi
sau grupuri, ca raspuns la condiții din mediu reale sau percepute, acționează pentru a
modifica politicile publice.
. Suportul apare atunci când indivizii sau grupurile acceptă rezultatele alegerilor,
respectă legile, plătesc taxele, în general se conformează deciziilor publice.6

G) Modelul procesual:

Analiza secvențială – analizează procesul de realizare a politicilor publice


propunând o împarțire în secvențe (pași) a ciclului de realizare a politicilor publice.
Fiecare secvență este distinctă din punct de vedere temporal și funcțional, ea fiind
analizată separat în cadrul acestui model.

6
Lector univ. Mihaela Lambru, Cursuri Master, Politici publice și adminstrație, București, 2006

7
Unul dintre scopurile acestui efort de investigație este de a releva modelele
« proceselor » politice. În acest sens s-a încercat o grupare a diverselor activități în
funcție de relația lor cu politica publică. Rezultatul constă în configurarea unei secvențe
de procese specifice politicilor publice.

2. Etapele modelului procesual

Realizarea politicilor publice este un proces complex, marcat de influențe dintre


cele mai diverse, datorate numărului mare de actori sociali implicați, atât din interiorul
sistemului politic, cât și din afara acestuia. În funcție de strategiile și de politicile care se
doresc a fi adoptate sau anulate, actorii pot fi de la grupuri specifice (patronat-sindicate-
guvern, în cazul politicilor privind salarizarea, sau Ministerul Educației-profesori-elevi-
părinți, în cazul politicilor educaționale), și până la întreaga clasă politică și întreaga
populație a unei țări în cazul orientărilor de largă anvergură, cum ar fi aderarea
României la Uniunea Europeană.

Principalele etape ale procesului de politici publice sunt:

2.1. Identificarea și definirea problemei


Identificarea și definirea problemei este etapa procesului de politici publice în
care se delimitează inițierea unei politici publice, principala finalitate fiind agregarea
unei cereri de acțiune publică pentru rezolvarea unei probleme devenită persistentă.
Detalierea modului în care o problemă ajunge să fie supusă încercărilor de rezolvare din
partea autorităților se va realiza pe două unități de analiză: definirea problemei și
stabilirea agendei.

Definirea problemei publice


Scopul politicilor publice este acela de a rezolva, într-o manieră optimă,
problemele cetățenilor. Faptul că problemele cetățenilor sunt vizate de către politicile
publice nu înseamnă și că orice problemă a cetățenilor este și de resortul autorităților, ci
doar acelea care țin de sfera publică.
Leslie Pal consideră că avem de a face cu o problemă publică atunci când:
 problemele sunt recunoscute și definite;
 procesul de definire este fie exhaustiv, fie cauzal;
 definirea este făcută din mai multe puncte de vedere;
 definirea problemelor trebuie adaptată la context;
 definițiile date problemelor trebuie să aibă un caracter cauzal.
Punerea în evidență a cauzelor și efectelor conduce la delimitarea mai clară a
problemei și a aspectului pe care politica publică se poate concentra. Este mai bine să
poți rezolva direct cauzele care au condus la o anumită stare de lucruri negativă, însă,
uneori, singura soluție este tratarea efectelor. Astfel, cauza principală a pensiilor mici
din România contemporană este faptul că sistemul de pensii se realizează în devălmășie,

8
fără să se constituie ca fond de acumulare. În aceste condiții, nivelul pensiilor depinde
nu de cât a muncit o persoană, ci de nivelul încasărilor de la contribuabili la un moment
dat. Rezolvarea cauzei problemei nu se poate face decât într-un orizont de timp de
câteva zeci de ani (schimbarea sistemului de pensii), iar soluțiile actuale se centrează pe
efecte, pe micșorarea stării de sărăcie a pensionarilor.
În concluzie, o problemă bine formulată, pasibilă de a fi obiectul unei politici
publice, este una conștientizată, care afectează un număr cât mai mare de oameni, care
este definită exhaustiv sau măcar din punctele cele mai relevante, relativ la un context
specific, și care este circumscrisă adecvat prin raportare la explicațiile cauzale.

Stabilirea agendei
Stabilirea agendei constă în identificarea problemelor care pot deveni obiectul
politicilor publice. O dificultate majoră în analiza modului în care o problemă ajunge pe
agenda publică și, de acolo, în fața factorilor decidenți, este aria extrem de largă a celor
care pot produce un fapt public relevant în domeniu. Putem aminti aici atât pe liderii
politici, instituțiile statului, dar și lideri de opinie, sindicate, organizații patronale și
profesionale, jurnaliști, grupuri parlamentare, partide politice sau grupuri masive de
oameni care protestează împotriva a ceva.
Așadar, o problemă publică este o situație socială, economică, care produce
nemulțumire unui anumit număr de oameni (sau care poate produce anumite efecte care
destabilizează instituțiile statului) și care reclamă intervenția guvernământului.
Agenda publică nu este un loc în care o problemă, odată ajunsă acolo, să rămână
definitiv până la rezolvare. De asemenea în literatura politică se face o distincție între
agenda publică (sau sistemică) și agenda formală (sau instituțională). Prima constă din
toate problemele care: sunt obiectul unei atenții largi sau cel puțin conștientizate; din
punctul de vedere al unei părți importante a publicului, ele solicită acțiune; sunt, în
percepția membrilor comunității, subiectul potrivit al activității unei instituții
guvernamentale.
Nu toate conținuturile agendei publice, însă, intră și în agenda formală. Aceasta
din urmă este lista subiectelor sau problemelor cărora oficialii guvernamentali sau
persoanele asociate strâns cu aceștia le acordă o atenție serioasă la un anumit moment.

2.2. Formularea politicii publice


Formularea politicilor este procesul prin care sunt definite, evaluate,
acceptate sau respinse politici alternative de soluționare a unei probleme aflate pe
agendă. Operațiunea de formulare, deși pare, la o primă vedere, una simplă, este un
proces complex, prin care se identifică diversele variante posibile, se dezvoltă altele noi
și se elimină, dintre cel enunțate anterior, variantele care nu convin decidenților politici
sau opiniei publice. În cadrul procesului de formulare a politicilor, se ia în calcul etapa
generarea alternativelor și etapa evaluarea alternativelor

Generarea alternativelor
Generarea alternativelor este procesul prin care, la o anumită problemă, se
identifică soluții posibile de rezolvare. În formularea politicilor, importante sunt

9
principlalele grupuri implicate: cele de presiune și cele ale specialiștilor. În ceea ce
privește specialiștii (cercetători, experți, consultanți, analiști, profesori universitari),
implicarea acestora în formularea politicilor este deosebit de importantă, deoarece,
procesul este unul tehnic, destul de amplu și dificil, care presupune numeroase
cunoștințe de specialitate. Referitor la grupurile de presiune, rolul acestora poate fi
foarte mare, deoarece implicarea lor poate elimina din start anumite variante de
formulare sau poate centra atenția pe altele.
Generarea de alternative se bazează pe câteva metode generale caracteristice: metoda
istoric-comparativă (de cele mai multe ori nu se inventează alternativele, ci se
analizează politicile anterioare, pentru problemele identice sau cu un grad mare de
similitudine) și metode specifice, dirijate, de creație a unor posibilități de rezolvare noi.

Evaluarea alternativelor
Procesul de formulare a politicilor publice presupune nu numai elaborarea
variantelor de soluționare a problemelor, ci și identificarea criteriilor de selectare a
acestora. Fiecărei probleme i se atașează, în momentul căutării de soluții de rezolvare,
un set de criterii pe baza cărora se poate considera problema rezolvată. Astfel de criterii
pot fi: eficiența, eficacitatea, acceptabilitatea publică, mortalitatea, legalitatea etc.
Tipuri de criterii:
1. tehnice (criterii financiare, de eficiență, de legalitate): avantajul acestora constă
în faptul că sunt ușor de acceptat din partea tuturor grupurilor implicate;
2. etice (vizează acordul politicilor sau a consecințelor politicilor cu anumite
principii sau standarde morale, precum: dreptatea, imparțialitatea, libertatea,
adevărul etc.). Acestea sunt mai greu de justificat, presupun opțiuni ideologice,
dar sunt absolut necesare pentru clarificarea mersului global și coerenței
acțiunilor publice.
În general, pentru ca o alternativă sp poată fi acceptată în grupul celor
posibile, aceasta trebuie să îndeplinească câteva condiții: fezabilitate tehnică- să poată fi
pusă în practică; fezabilitate socială- să fie în congruență cu valorile membrilor
grupurilor implicate; fezabilitate economică- să se poată identifica banii pentru
implementarea acesteia.

2.3. Adoptarea
Adoptarea este partea procesului de politici publice în care se alege o soluție
pentru rezolvarea unei probleme, dintr-un număr de alternative formulate anterior.
Procesul constă în identificarea alternativei care răspunde cel mai bine criteriilor
decidenților publici. Astfel, deși, de multe ori, grupuri de indivizi și organizații private
sunt implicate în procesul decizional, autoritatea și responsabilitatea revin oficialilor
publici legitimi aparținând celor trei puteri.
De aici rezultă faptul că procesul de adoptare a politicilor are nu doar o componentă
tehnică, ci și una politică (prin aceasta din urmă înțelegând că domeniul de analiză al
efectelor politicii ce urmează a fi implementată depășețte domeniul direct vizat de
problemă, primind conotații și implcații globale.

10
În explicarea modului în care se decide implementarea unei anumite politici
publice, sunt identificabile două modele: al actorului rațional și modelul incremental.
Fiecare dintre acestea are anumite merite și anumite puncte slabe. Astfel, modelul
rațional are mai curând un caracter normativ; el vizează felul în care ar trebui să fie
luate deciziile pentru ca acestea să fie considerate raționale. În schimb, modelul
incremental are mai mult un caracter descriptiv; el descrie mai bine cum sunt luate
efectiv deciziile.

2.4. Implementarea
Adoptarea unei anumite politici de către decidenți pune pe tapet o nouă
problemă: aceea a impementării acesteia. Implementarea este o parte a procesului de
realizare a politicilor publice în care politica este aplicată.
În cadrul procesului de implementare se identifică mai multe tipuri de
dificultăți. În primul rând, unele dintre acestea sunt legate de problemele de rezolvat:
necesitatea adaptării tehnicilor cunoscute la noua realitate; uneori nu există tehnologiile
necesare; alteori implementarea este dificilă diversității grupurilor implicate; sau a
mărimii și numărului lor. În al doilea rând, dificultpțile derivă din contextul politicii
publice respective (economic, social, politic). Aici se pot identifica o serie de factori
care afectează procesul de implementare: sărăcia, activismul civic, libertatea presei,
sprijinul public, influențele organismelor financiare și politice internaționale.
În al treilea rând, acestea sunt legate de capacitatea administrației de a crea sau adapta
mecanismele necesare: stabilirea obiectivelor operaționale, a traseelor financiare,
unităților de coordonare și control, a procesului de angajare de personal competent, etc.

2.5. Evaluarea/analiza politicilor publice


Procesul politicilor publice se încheie, de obicei, cu evaluarea politicii
elaborate, în urma căreia se iau decizii de menținere, ajustare, modificare sau
suspendare a respectivei politici.
Obiectivul central al evaluării nu este strângerea de informații cu privire la
rezultatele aplicării unei politici publice, ci aprecierea unor aspecte ale formulării și
implementării acesteia în raport cu valorile pe care le exprimă criteriile utilizate. În
acest sens, evaluarea diferă de monitorizarea politicilor publice, care constă în
producerea informațiilor privind felul în care funcționează aceasta și consecințele ei.
Prin monitorizarea sunt obținute date importante privind o politică publică și care pot fi
utilizate pentru a o evalua. Însă obiectivul monitorizării nu este de a face aprecieri, ca
mai curând de a stabili premisele factuale pe care se bazează activitatea propriu-zisă de
evaluare.7

III. 1. Parteneriatul public – privat

7
Florin Mihai Căprioară, Strategii și politici publice, Institutul European, Iași, 2007, pag 53-86

11
Parteneriatul public-privat este reglementat de Legea nr. 178/2010 a
parteneriatului public-privat,publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.
667 din data de 5 octombrie 2010.
Noua lege reglementează modul de realizare a unui proiect de parteneriat
public-privat ce are ca obiectiv public proiectarea, finanțarea, construcția,
reabilitarea, modernizarea, operarea, întreținerea, dezvoltarea și transferul unui bun
sau serviciu public, după caz.
Tipuri de activități în proiectele de parteneriat public-privat
Parteneriatul public-privat se poate realiza prin diverse tipuri de contracte
prin care investitorului privat ii sunt transferate obligații ale partenerului public, cum
ar fi: proiectarea, începând cu faza de proiect tehnic; construcția; dezvoltarea;
reabilitarea/modernizarea; operarea; întreținerea; finanțarea.
La finalizarea contractului, bunul public este transferat, cu titlu gratuit,
partenerului public, în bună stare și liber de orice sarcină sau obligație.

Domeniul de aplicare
Legea parteneriatului public-privat se aplică pentru:
- derularea unui proiect de parteneriat public-privat între un partener public și un
investitor privat, ca urmare a aplicării uneia dintre procedurile de desemnare a
partenerului privat prevăzut de noua lege;
- încheierea acordului de proiect;
- înființarea și reglementarea funcționării companiei de proiect.

Etapele care conduc la încheierea unui contract de parteneriat public-


privat sunt urmatoarele:
-inițierea proiectului de parteneriat public-privat prin publicarea anunțului de intenție
de către partenerul public
- analiza și selecția preliminară a unor investitori privați, premergătoare încheierii
acordului de proiect care este în sarcina partenerului public ;
- negocierea este etapa prin care autoritatea publică derulează consultări cu
investitorii privați selectați și negociază clauzele contractuale, inclusiv valoarea
investiției, perioada de derulare a contractului de parteneriat public-privat, cu
investitorii selectați;
- încheierea contractului de parteneriat public-privat.8

Accepțiuni ale parteneriatului public-privat:


1. Parteneriatul public-privat ca o formă a reformei manageriale- se urmărește
obţinerea unei eficienţe sporite a administraţiei publice, pentru aceasta fiind
necesare abilităţi antreprenoriale, flexibilitate şi orientare spre rezultate.

8
Legea nr. 178/2010 a parteneriatului public-privat,publicată în Monitorul Oficial al României, partea I,
nr. 667 din data de 5 octombrie 2010.

12
2. Parteneriatul public - privat ca mijloc de conversie a problemelor- în mod
tradițional funcționarul public trebuie sa furnizeze un anumit serviciu, însă el nu
mai este un simplu executant, ci un agent de marketing care va căuta cea mai
bună ofertă de pe piaţă.
3. Parteneriatul public - privat ca un mod de regenerare morală- plătești pentru
serviciul pe care îl primești.
4. Parteneriatul public – privat: modalitate de împărţire a riscurilor
- eliminarea sau limitarea concurenţei
- încheierea contractelor pe o perioadă mai îndelungată
- autorităţile pot prelua, parţial sau total, riscurile pe care investiţiile făcute de
firmele private le presupun (garanatarea creditelor)

Funcții ale parteneriatului public-privat:


 funcția generatoare de venituri- prezenţa firmelor private înseamnă
impozite pe care acestea le plătesc; înseamnă în acelaşi timp locuri de
muncă, prin urmare cetăţeni care au venituri, plătesc la rândul lor
impozite şi cumpără bunuri şi servicii.
 funcția de prestare de servicii- furnizarea continuă şi efectivă a
serviciilor publice constituie o condiţie necesară pentru funcţionarea
oricărei societăţi moderne.
 funcția de partener în elaborarea politicilor publice
 firmele private ca partener social.

Avantaje ale parteneriatului public-privat:


• dispariţia monopolului pentru anumite servicii;
• instituţiile publice pot să-şi asume un rol de control, de protejare a
cetăţeanului;
• dispariţia monopolului şi din punctul de vedere al pieţei muncii;
• costurile de calificare a personalului se reduc;
• costurile de funcţionare pot fi transferate sectorului privat;
• timp mult mai scurt şi fără costuri materiale;
• transferul riscurilor;
• stimulează creşterea economică generală.

Dezavantaje ale parteneriatului public-privat:


• controlul autorităţilor publice este mai dificil;
• posibilitatea apariţiei cazurilor de corupţie;
• posibilitatea apariţiei discriminării cetăţenilor.9

9
http://www.apubb.ro/Documents/PIF/SAC/Prezentare.ppt

13
Studiu de caz
Politica învățământului în România

La începutul anilor 90, sistemul educaţional din România era unul dintre cele
mai centralizate din Europa Centrală şi de Est. Ministerul Educaţiei Naţionale stabilea
bugetele şcolare naţionale şi locale, la care contribuţia sectorului particular reprezenta o
cantitate neglijabilă, programele şcolare, precum şi examenul de admitere în
învăţământul liceal şi cel de bacalaureat.

Primul proiect de reformă a educaţiei a început în octombrie 1994 şi a fost co-


finanţat de Guvernul României şi de Banca Mondială. Cel de-al doilea mare program de
reformă a început în 1995, cu finanţare din partea Uniunii Europene . Phare şi a vizat
restructurarea educaţiei profesionale/vocaţionale.

În anul 2000 învăţământul de bază obligatoriu includea primele patru clase


primare şi cei patru ani de gimnaziu, clasele V-VIII. După clasa a VIII-a elevii susţineau
un examen final obligatoriu (capacitate) pentru a-şi putea continua studiile în cadrul
învăţământului liceal. Aproximativ 95% dintre elevii care terminau gimnaziul îşi
continuau studiile fie în cadrul liceelor teoretice de patru şi cinci ani, fie în cadrul
liceelor tehnice de patru ani, cu examene de admitere selective şi cu examen de
bacalaureat, sau în şcoli profesionale de doi sau trei ani.

În prezent, conform noii Legi adoptate de către Parlamentul României, la 14


decembrie 2010, privind educația națională, învățământul general obligatoriu este de 10
clase și cuprinde învățământul primar și cel gimnazial. Învățământul liceal devine
obligatoriu până cel târziu în 2020. Obligația de a frecventa învățământul de 10 clase ,
la forma cu frecvență, încetează la vârsta de 18 ani.

Sistemul național de învățământ preuniversitar cuprinde următoarele niveluri:

a) Educația timpurie (0-6 ani), formată din nivelul antepreșcolar (0-3 ani) și
învățământul preșcolar (3-6 ani) care cuprinde grupa mică, grupa mijlocie și
grupa mare;
b) Învățământul primar, care cuprinde clasa pregătitoare și clasele I-IV;
c) Învățământ secundar, care cuprinde învățământ secundar inferior sau gimnazial
(V-VIII) și învățământ superior sau liceal (clasele de liceu X-XII/XIII, cu
următoarele filiere: teoretică, vocațională, tehnologică);
d) Învățământ profesional, cu durată între 6 luni și 2 ani;
e) Învățământ terțiar non-universitar, care cuprinde învățământul postliceal
Învățământul superior în România este organizat în universități, academii de
studii, institute, școli de studii superioare și alte asemenea. Instituțiile de învățământ

14
superior pot fi de stat, particulare sau confesionale. Aceste instituții au personalitate
juridică, au carcter non-profit, sunt de interes public și sunt apolitice.
Învățământul superior cuprinde trei cicluri:
- Ciclul I – studii universitare de licență;
- Ciclul II – studii universitare de master;
- Ciclul III – studii universitare de doctorat.

Organizarea învățământului postuniversitar – programe:


 Programe postdoctorale de cercetare avansată;
 Programe postuniversitare de formare și dezvoltare profesională continuă.

15