Alegerea culorii

Introducere

Aparatul dento-maxilar prezintă trei funcții principale:

1. Funcția masticatorie
2. Funcția fonatorie
3. Funcția estetică
Funcţia majoră este cea masticatorie. Aceasta rămâne principala funcţie atribuită dinţilor, ca
parte a aparatului dento-maxilar, din punct de vedere al existenţei indivizilor.
Funcţiafonatorie, care a apărut din punct de vedere evolutiv concomitent cu cea masticatorie,
ca urmare a necesității de comunicare, a condus la folosirea dinţilor în acest scop.

Pe parcursul evoluţiei, oamenii au constatat că structurile anatomice mai sus amintite pot
contribui şi la alte activităţi decât cele evidente (de bază),astfel încât a fost atribuit un rol
estetic dinţilor. Preocupările estetice ale omului datează încă din antichitate, domeniul şi
metodele de cercetare ale esteticii s-au amplificat şi s-au diversificat în ultimii 100 de ani,
conferind esteticii noi valenţe.

A realiza frumosul fizionomic înseamnă a produce mulţumire, satisfacţie şi bucurie

purtătorului de frumos, dar şi celui care contemplă frumosul. Se poate vorbi atât despre un
„frumos vizual”, având un substrat biologic care include armonia fizionomiei, cât şi despre
„frumos” ca o componentă medicală înscrisă între limitele anatomice acceptate.

Se ridică întrebarea dacă funcţia estetică există în sine sau dacă o creăm chiar noi? În natură
funcţionalitatea nu este legată neapărat de aspect, ci doar individul poate aprecia dacă unui
fenomen, unui obiect sau unui loc li se pot atribui roluri estetice. Aşadar, putem aprecia că noi
suntem cei care definim această funcţie, apoi o atribuim unor structuri la nivelul organismului,
printre acestea numărându-se şi dinţii, ajungând astfel la noțiunea de „estetic[ dentară”. Şi
atunci când ne referim la estetică, implicit vorbim şi despre „frumos” – o altă etichetă
atribuită unei sume de caracteristici ale individului şi în special ale feţei acestuia. Zâmbetul
este caracteristic fiecărei persoane, iar structurile anatomice care îl crează sunt: buzele,
muşchii mimicii şi dinţii. Aceştia din urmă contribuie astfel la definirea frumuseţii unei
persoane.

Ca urmare, putem afirma că rolul estetic al dinţilor nu a fost atribuit ca atare de natură, el este
descoperit de indivizi ca proprie caracteristică, indiferent de cultura din care fac parte aceştia
şi este folosit în concurenţa impusă de existenţă [1].

1 
 
Terminologie

Coroana dentară (Corona dentis conform Norma Anatomica [NA]) se defineşte ca fiind
porţiunea superioară a dintelui şi, conform aceluiaşi nomenclator, este denumită şi coroană
anatomică, adică acea porţiune a dintelui acoperită de smalţ. Conform Dicţionarului de
Termeni Medicali Dorland’s denumirea de coroană fiziologică este dată acelei porţiuni de
dinte expusă (vizibilă) deasupra marginii gingivale, la nivelul căreia se poate regăsi doar
porţiunea acoperită de smalţ dentar, sau porţiunea de suprafaţă dentară neacoperită de smalţ
(suprafaţă radiculară) [2].

Termenul de estetică („grecescul aisthesis”) se defineşte ca fiind o caracteristică a frumuseţii,

sau altfel spus este acel „ceva” ce participă la îmbunătăţirea aspectului (într-o accepţiune mai
largă). Tot acelaşi termen ne trimite la o explicaţie mai profundă, umană, de percepţie,
senzaţie – în fapt o combinaţie ce denotă relaţia dintre simţ şi percepţie [3]. Un aspect
interesant de precizat este acela că estetica – din punctul de vedere al ştiinţei în sine – studiază
arta ca forma cea mai înaltă de creare şi de receptare a frumosului, precum şi alte variante ale
acestuia: frumosul natural sau al ambianţei cotidiene. Analizând terminologic sintagma
estetică dentară, care are aceeaşi provenienţă grecească, constatăm că aceasta este explicată ca
fiind o filozofie legată în special de aspectul unei restaurări dentare, privită prin prisma culorii
şi a formei sale [2].

Termenul restaurare – refacere (având ca provenienţă latinescul „restaurare”) – este însoţit de

patru definiţii, prima făcând referire la un cadru general, şi anume acela de reînoire,
reconstrucţie, iar cea de-a doua la acela de întoarcere la o stare anterioară de sănătate.
Celelalte două definiţii sunt legate punctual de domeniul stomatologic, astfel: restaurarea este
un proces artificial de înlocuire a dinţilor ce lipsesc, de reparaţie a celor afectaţi structural prin
boală (în termeni generali) sau a oricărei părţi a lor; şi tot termenul de restaurare, prin cea de-a
patra definiţie, completează tabloul aparţinând domeniului stomatologic – acel act de re-
formare a conturului porţiunii dintelui ce a fost distrus de leziuni sau traumatisme, cu scopul
de a restabili proprietăţile lui funcţionale (Dicţionarul de Termeni Medicali Dorland’s) [2].

Principiile culorii

Culoarea, ca o definiție generală, este senzaţia percepută de către ochi, ca rezultat al acţiunii
luminii cu diferite lungimi de undă. Culoare este indisolubil legată de lumină. Fiecărei radiații
luminoase îi corespunde o anumită culoare. Acesta este denumit „spectrul radiațiilor vizibile”
și are valorile cuprinse între 380 µm și 780 µm. Acesta face parte din spectrul undelor
electromagnetice, la valori mai mici de 380 µm situându-se radiația ultra-violetă (caracterizată
de energie mare, lungime de undă mică, frecvență mare), iar la valori mai mari de 780 µm
situându-se radiația infra-roșie (caracterizată de energie mică, lungime de undă mare,
frecvență mică).

2 
 
Spectrul vizibil este caracterizat de lumina albă, aceasta putând fi descompusă în radiații care
sunt percepute drept culori. Fiecărei radiații din spectrul vizibil îi corespunde un scurt interval
de lungimi de undă, corespunzător unei culori, astfel:
- violet = 400 - 430 nm
- albastru = 430 - 485 nm
- verde = 485 - 575 nm
- galben = 575 - 585 nm
- portocaliu = 585 - 610 nm
- roşu = 610 - 750 nm

Există trei factori principali care conduc, la final, la formarea culorii:

- distribuţia energiei în iluminarea sub care culoarea este percepută
- modul în care obiectul colorat modifică această distribuţie
- mecanismul de transformare a acestei iluminări, transpuse în culoare, de către ochi

Exită două tipuri de culori:

1. Acromatice– cantitatea de radiaţii absorbite este foarte mică, apropiindu-se de
valoarea 0, iar cantitatea remisă se apropie de 100%, corpul apare alb. Dacă
cantitatea absorbită este foarte mare, se apropie de 100%, adică remisia este
aproape 0, corpul apare negru. În consecință, culorile gri pot fi considerate ca
rezultând din amestec de alb şi negru. Albul, negrul şi griul (tot intervalul curpins
între alb și negru) se numesc culori necolorate (acromatice). Culorile acromatice se
caracterizează doar prin luminozitate, ceea ce corespunde cu intensitatea în cazul
culorilor colorate.
2. Cromatice – culorile obţinute prin absorbţia selectivă a luminii se numesc culori
colorate sau culori cromatice, fiind caracterizate prin nuanţă, intensitate şi
strălucire.

Descrierea culorii
Orice corp solid poate fi descris tridimensional. În mod similar culoarea care îl caracterizează
va avea un sistem tri-component. În mod practic acest lucru se realizaează în mod variabil, în
funcție de sistemul coloristic de notare care a fost conceput. Astfel, există două sisteme
folosite frecvent: sistemul Munsell și sistemul CIELAB. Sistemul Munsell este un sistem
calitativ – altfel spus se referă la componentele culorii, fiind frecvent folosit în literatura de
specialitate medicală stomatologică, dar și în multe alte domenii științifice, în timp ce sistemul
CIELAB este un sistem cantitativ, fiind aproape exclusiv folosit în domeniul stomatologic.
Avantajul sistemului CIELAB constă în oferirea posibilității evaluării corecte, spre exemplu,
a diferențelor dintre culoarea unei lucrări protetice și cea a dintelui natural [3].
1. Sistemul Munsell:
- prezintă trei atribute: hue, chroma, value (engleză)
- hue – reprezintă culoarea propriu-zisă: roșu, galben, verde, albastru, etc și este
determinată de valoarea lungimii de undă a culorii din spectrul vizibil

3 
 
 - chroma – reprezintă intensitatea culorii respective (hue), fiind întâlnită și ca termenul
de ”saturație”, altfel spus, indică nivelul de pigment existent în cadrul unei culori: roșu
închis / roșu deschis, etc
- value – reprezintă strălucirea unei culori și este tradusă prin gradul de ”alb” sau
”negru” pe care culoarea îl are, altfel spus indică nivelul tonurilor de ”gri” de la
nivelul culorii
2. Sistemul CIELAB (Commission Internationale del’Éclairage L*a*b*):
- L* – definește stralucirea și este echivalentul lui ”value” în sistemul Munsell, făcând
referire la culorile acromatice (tonurile de gri, între alb și negru)
- a* și b* – definesc caracteristicile cromatice ale culorii, fiind echivalente cu ”hue” și
”chroma” în sistemul Munsell, cu deosebirea că dacă în sistemul Munsell
identificarea culorii se realizează polar (cu o singură coordonată la un moment-dat) –
în sistemul CIELAB a* și b* constituie un sistem cartezian, iar culoarea este
identificată printr-o poziție de tip est/vest și nord/sud (2 coordonate).

Caracteristicile culorii
1. Luminozitatea ca proprietate a culorii corpurilor care nu emit lumină proprie,
reprezintă senzaţia vizuală conform căreia o suprafaţă colorată pare să emită mai mult
sau mai puţină lumină. Luminozitatea este singura caracteristică a culorilor acromatice
şi variază de la o valoare maximă notată cu 100 pentru alb şi valoarea 0 pentru negru.
Între aceste valori sunt situate culorile gri cu diferite valoriintermediare ale
luminozităţii. În funcţie de luminozitate, culorile cromatice pot fi clasificate în
seriiechivalente cu seria culorilor acromatice. Pentru culoarea surselor luminoase se
utilizează noţiunea destrălucire situată între nivelul ”întunecat” şi ”foarte strălucitor”.
2. Nuanţa reprezintă însuşirea culorii care permite ochiului să distingă diferitele
componente ale spectrului luminii albe (lumina zilei) şi este dată de poziţia în spectru
a lungimii de undă. Nuanţa uneiculori oarecare este dată de poziţia în spectrul luminii
vizibile a lungimii de undă dominantă.
3. Strălucirea (claritatea) reprezintă o însuşire a culorii determinată de cantitatea de negru
conţinutăde aceasta şi depinde de puritatea sa tinctorială. O culoare este cu atât mai
strălucitoare cu cât este maipură, adică prezintă un spectru de absorbţie limitat la o
zonă îngustă de lungimi de undă.
4. Intensitatea reprezintă o însuşire a culorii determinată de cantitatea de lumină albă
neabsorbită selectiv de un obiect colorat. Intensitatea culorii, definită ca un raport
dintre cantitatea de lumină albă modificată prin absorbţie selectivă şi cantitatea de
lumină albă remisă ca atare, este determinată de cantitatea de culoare (nuanța propriu-
zisă). În funcţie de cantitatea de culoare rezultă tonurile mai închise sau mai deschise,
deşi culoarea (nuanța) este aceeaşi.
În esenţă cele trei mărimi definite pentru un sistem monocromatic caracterizează:
- nuanţa – aspectul calitativ al culorii
- strălucirea – puritatea senzaţiei vizuale
- intensitatea – aspectul cantitativ

4 
 
Calitatea sursei luminoase
În vederea determinărilor cromatice este necesară existența unei surse adecvate de lumină.
Aceasta trebuie să producă o lumină echilibrată, la nivelul spectrului vizibil coloristic,
valoarea otpimă fiind de aproximativ 5500° K (grade Kelvin). Spre exemplu culoare roșie are
o temperatură de 1000° K și este considerată o culoare ”caldă”, culoarea galbenă are o
temperatură de 2000° K, culoarea albă are o temperatură de 5555° K, iar albastru deschis are
o temperatură de 8000° K și este considerată o culoare ”rece”. În mod similar au fost
denumite și culorile spectrului vizibil, de la culori calde la culori reci, la în zona medie de
culori fiind considerate culorile naturale (incandescente – naturale – fluorescente) [3].

Cantitatea emisă de sursa luminoasă

Cantitatea de lumină influențează informația primită de ochi, prin prisma contrastului. Acesta
este obținut prin ”intensitatea” luminii produsă de sursă. În mod particular se consideră că în
cabinetul de medicină dentară intensitatea luminii trebuie să fie cuprinsă între 2000-3200 lux.
Lux-ul este unitatea de măsură a intensității luminoase, sau a ”iluminării”, și este egal cu 1
lumen / 1 m², în mod explicit reprezentând cantitate de lumină pe care o produce o lumânare,
măsurată la o distanță de 1 m [3].

Amestecuri de culori aditive

Teoria tricromatică a culorii arată că orice culoare poate fi obţinută din trei culori de bază
(primare). Culorile primare pentru culorile spectrale sunt: roşu, verde şi albastru.
Suprapunând culoarea roşie cu verde se obţine galben, cea verde cu albastru ia naştere un
albastru-verzui, cea albastră cu cea roşie se obţine violet deschis. Suprapunerea tuturor celor
trei culori primare duce la obţinerea culorii albe.
Această amestecare prin însumare tinde întotdeauna spre alb, adică se poate spune că
amestecul culorilor spectrale este aditiv.

Amestecuri de culori substractive

Pentru corpurile (substanţele) colorate cele trei culori de bază sunt: roşu, galben şi albastru.
La suprapunerea acestor culori are loc o apropiere de negru, rezultând totodată o nuanţă mai
închisă decât culorile din amestec. Spre exemplu: un corp alb va absorbi toate radiaţiile
complementare roşului, deci a sustras o parte din lumina albă pe care corpul alb ar fi reflectat-
o integral.
Acest amestec care are loc prin scăderea cantităţii de lumină albă se numeşte amestec
substractiv.

Cheile de culori. Alegerea culorii

În domeniul medical stomatologic există câteva sisteme (chei de culori), larg răspândite, de
determinare a culorii [3]:
- Cheie pentru smalț sau echivalent masă ceramică – exemplu: VITA Pan Classic
- Cheie pentru smalț sau echivalent masă ceramică – exemplu: VITA 3D Master
- Spectofotometru– exemplu: VITA EasyshadeAdvance
- Cheie pentru dentină și smalț, pentru ceramică presată (sisteme integral ceramice) –
exemplu: IPSEmpress Direct Dentin/Enamel (IVOCLAR)

5 
 
 1. Cheie pentru smalț sau echivalent masă ceramică – VITA Pan Classic:
- se alege culoarea (hue): A / B / C / D
- se alege saturația (chroma), sau nivelul pigmentului, încadrul fiecărei culori: A1 –
A3,5 și A4 / B1 – B4 / C1 – C4 / D2 – D4
- se alege strălucirea (value), cu ajutorul celei de-a doua chei VITA Classic, în cadrul
căreia au fost ordonate culorile ținând-se cont de tonurile de gri: B1, A1, B2, D2, A2,
C1, C2, D4, A3, D3, B3, A3,5, B4, C3, A4, C4
2. Cheie pentru smalț sau echivalent masă ceramică – VITA 3D Master:
- se alege strălucirea (value) – există 5 grade de strălucire și unul suplimentar pentru
dinții cărora li se aplică albiri (distribuire pe orizontală)
- se alege saturația (chroma) – în cadrul fiecărui grup de strălucire (distribuire pe
orizontală)
- se alege culoarea (hue) – în cadrul grupului de saturație (distribuire pe verticală)
3. Spectofotometru – VITA Easyshade Advance – dispozitiv care măsoară culoarea la
nivelul suprafeței dintelui:
- avantaje (față de alte metode):
o metodă standardizată de determinare
o metodă repetitibilă
o nu ține cont de condiții diferite de iluminare
o posibilitate de calibrare și auto-calibrare
o timp scurt de determinare
o acuratețea determinării – metodă obiectivă, raportată la același sistem
coloristic
o cantitate mai mare de informație coloristică obținută de medic și de tehnician
o oferă medicului și tehnicianului posibilități multiple de modificări cromatice
ale determinării, ulterior
4. Cheie pentru dentină și smalț, pentru ceramică presată (sisteme integral ceramice) –
Ips Empress Direct Dentin/Enamel (IVOCLAR)
- determinarea cromatică a bontului natural, șlefuit și a viitoarei coroane integral
ceramice obținute la final pe respectivul bont

Condiţii care se respectă la alegerea culorii

Culoarea reprezintă cel mai adesea, alăturat ideii de prezenţă pur şi simplu a dinţilor în
cavitatea bucală, problema pe care pacienţii doresc să o discute cu medicul, după ce înţeleg şi
acceptă planul de tratament propus. Aspectele cromatice ale dinţilor, aşa cum se ştie, au fost
tratate din multe puncte de vedere, pornind de la criteriile de alegere a unui sistem de culori
care să satisfacă specificitatea domeniului medical stomatologic, trecând prin tehnicile
propriu-zise de determinare a culorii dinţilor şi, ajungând la tehnicile şi modalităţile de
refacere şi redare a acestor culori, atât în cabinet, cât şi în laborator.

Multitudinea informaţiilor existente în această direcţie ne-a determinat să apreciem, în final,

că reuşita estetică a obturaţiilor sau a lucrărilor protetice nu ţine exclusiv de performanţa
6 
 
sistemului de culori folosit la alegerea culorii, ci de metoda de alegere şi de cunoştinţele
medicului în această direcţie.

Din această perspectivă, considerăm că folosirea combinată a unui număr cât mai mare de
elemente din cele expuse mai jos va conduce la creşterea gradului estetic al refacerii
respective:
 Lumina în care se alege culoarea sa fie cea naturală (în mod ideal);
 Înlăturarea surselor de lumină secundare;
 Pacientul să fie îndreptat cu faţa spre nord;
 În zona capului pacientului nu trebuie să existe raze de lumină concentrate, umbre,
zone de contrast puternice cu cele învecinate;
 Alegerea culorii înainte de şlefuire, dacă se poate pe acelaşi dinte (Burlui, Borta şi
colab, 2005) [4];
 Alegerea culorii comparând-o cu dinţii vecini, cu omologul, cu antagoniştii,
încadrând-o în funcţie de toate elementele enumerate anterior legate de segmentul
coloristic;
 Alegerea culorii bontului protetic – respectă aceleași principii ca cele ale dintelui
neșlefuit;
 Stabilirea noii culori (sau a noii diagrame coloristice) în cazul în care este restaurată
zona frontală superioară şi / sau inferioară în totalitate, sau dacă acestea urmează a fi
restaurate ulterior, în armonie cu zonele laterale;
 Alegerea culorii (indiferent de complexitatea cheii de culori) va fi realizată de către
medic într-o primă etapă la nivelul cheii de culori, urmând ca stabilirea culorii finale
să se realizeze exclusiv în vecinătatea dinţilor ce trebuie restauraţi [5];
 Suprafaţa comparată (a dintelui natural) să fie umectată de salivă;
 Medicul trebuie să evite „oboseala” de a privi timp îndelungat în aceeaşi zonă şi la
aceeaşi culoare;
 Medicul va alege culoarea şi o va discuta ulterior împreună cu pacientul, putându-se
realiza modificări (nu de mare amploare) şi va privi culoarea în oglindă împreună cu
pacientul; distanţa de la care se realizează alegerea culorii este de o lungime de braţ;
 Folosirea spectofotometriei – conferă avantajul stabilirii precise a culorii, însă ţinând
cont de amploarea restaurării, aspectul stabilirii dispunerii culorilor sau a modificărilor
dorite de pacient, aceasta trebuie să se constituie în diagramă de referinţă;
 Folosirea de către medic a aceloraşi etape de stabilire a culorii (şi în acelaşi număr)
pentru majoritatea pacienţilor, astfel reducându-se numărul tatonărilor.

Condiţii de ordin estetic ce se respectă la realizarea unei lucrări protetice

 Dacă au fost respectate toate principiile enumerate, la finalizarea lucrării, aceasta nu

trebuie să atragă atenţia asupra gradului de „naturaleţe”;
 Lucrările aceluiaşi pacient trebuie fie să refacă dinţii lipsă sub toate aspectele (din
momentul în care aceştia au fost integri) sau să redea o nouă situaţie integrată în
aspectul fizic al pacientului;

7 
 
  Modificările asupra lucrărilor (de orice natură ar fi acestea – formă, culoare, poziţie,
număr sau combinaţii ale acestor caracteristici) trebuie să respecte funcţiile
masticatorie şi fonatorie, ceea ce impune limitări acestor variaţii;
 Cimentul trebuie să fie de aceeaşi culoare cu lucrarea în zona coletului:
- Cimenturile adezive prezintă variante de culori;
- Nu trebuie să existe resturi de ciment;
- Culoarea cimentului se alege cu ajutorul cheii de culori pentru cimentul
respectiv (exemplu: trusele de cimenturi), în funcţie de culoarea lucrării
realizate;
 Limita cervicală a lucrării, în cazul în care se găseşte poziţionată subgingival nu
trebuie să lezeze integritatea marginii gingivale – aceasta conduce, în timp, la retracţie
gingivală, cu descoperirea marginii lucrării [6];
 Limita cervicală a lucrării, în cazul în care se găseşte supragingival (preparaţie cu
prag) este necesar să prezinte o prelucrare şi o finisare cât mai bună, pentru a nu exista
o trecere vizibilă la acest nivel;
 Atât la nivelul coroanelor de înveliş, cât şi la nivelul lucrărilor cu întindere în
suprafaţă sau profunzime, în momentul cimentării materialul trebuie să fie fluid;
 Preparaţia trebuie să prezinte valori minime – pentru o mai bună integrare fizionomică
a lucrării – dar totodată să fie suficientă pentru a se putea crea spaţiul necesar tuturor
artificiilor fizionomice;
 Faţetele vestibulare trebuie să redea direcţia cervico-incizală a feţei vestibulare atunci
când sunt situate supragingival, iar zona cervicală trebuie să fie armonizată cu zona
ambrazurilor deoarece artificiile cromatice în aceste situaţii sunt limitate, neexistând o
mare întindere proximală a restaurării [7].

Referințe bibliografice:
1. Măcriș A., Estetică denară. Reconstrucții coronare. Soluții de tratament, Ed. U.M.F.
”Carol Davila”, Bucureşti, p. 15, 16, 18
2. Dorland I., Newman W. A. Dorland’s illustrated medical dictionary, 28th Edition,
W.B. Saunders Company. Philadelphia, 1999. p. 396; 478; 582; 1450.
3. Rosenstiel S. F., Land M. F., Fujimoto J. Contemporary fixed prosthodontics, Fifth
Edition, Elsevier, St. Louis, 2016, p. 623, 24, 25.
4. Hasegawa A., Ikeda I., et al. Color and translucency of in vivo natural central incisors,
J Prosthet Dent, 2000;83(4):418-23.
5. Donovan T. E., Chee W. W. Cervical margin design with contemporary esthetic
restorations, Dent Clin North Am, 2004;48(2):vi, 417-31.
6. Yaman P., Qazi S. R., et al. Effect of adding opaque porcelain on the final color of
porcelain laminates, J Prosthet Dent, 1997;77(2):136-40.
7. Jeffcoat M. K., McGuire M., et al. Evidence-based periodontal treatment. Highlights
from the 1996 World Workshop in Periodontics, Journal of the American Dental
Association (1939), 1997;128(6):713-24.

8 
 
 Sisteme integral ceramice

Scurt istoric:

• 1774 – Alexis Duchateau – a folosit pentru prima dată ceramică;

• 1886-1887 – C. H. Land – primele coroane şi inlay-uri integralceramice realizate pe
folie de platină;
• 1940 – apariţia răşinilor acrilice;
• 1962 – WeinsteinandWeinstein – ceramica leucitică, iniţial recomandată
structurilormetalo-ceramice;
• 1965 – McLean & Hughes – ceramica aluminoasă;
• 1970-1980 – apariţia primului sistem CAD-CAM;
• 1998-2000 – ceramica zirconică;

Sisteme integral ceramice:

1. Ceramică arsă pe folie de platină

• Folia de platină – obţinerea coroanelor de înveliş și a faţetelor;
• Tehnica: adaptarea precisă pe model a unei folii de platină subţiri şi construcţia
coroanei pe aceasta;
• Faţeta: indicaţie de acoperire a dintelui, pe model, în întregime;

2. Ceramică aluminoasă
• Prezenţa unei cape de ceramică aluminoasă în interiorul coroanei;
• Grosimi ale straturilor:
- Capa: Lingual: 0,8-1,2 mm / Vestibular: 0,2-0,5 mm / Incizal: 0,2-0,5 mm
- Ceramica: Lingual: 0,3-1,6 mm / Vestibular: 1 mm / Incizal: 1,5-2 mm

3. Ceramică leucitică (sinterizată pe model refractar) – exemplu: In-Ceram

• Dispersarea cristalelor leucitice (amestec de potasiu-aluminiu-silice) într-o
matrice pe bază de polisticlă;

4. Ceramică presată (la cald) – exemplu: IPS Empress

• Miez de ceramică aluminoasă poroasă injectată cu polisticlă;

5. CAD-CAM – exemplu: CerecSystem

• Realizarea computerizată a fazelor de lucru (amprentă – prelucrarea piesei finale
dintr-un bloc ceramic = Frezare / Gravare LASER)

6. Ceramică zirconică – exemplu: In-CeramZirconia

• Miez de ceramică cu conţinut de oxid de zirconiu

9 
 
 7. Ceramică sinterizată LASER (SSL)
• Realizarea pieselor prin sinterizarea pulberii ceramice cu raza LASER, în urma
scanării unui model 3D printat

Tendințele viitoare sunt: ceramica presată, CAD-CAM System – frezare / gravare,

ceramicazirconică, ceramica selectiv sinterizată laser (SSL).

Coroana integral ceramică (pe incisiv central superior)

Indicații:
1. Cerinţe estetice maxime
2. Dinţi frontali (în special)
3. Dinţi cu distrucţii coronare care nu pot fi refăcuţi prin metode mai conservative
4. Dinţi cu leziuni carioase vestibulare sau proximale care nu pot fi refăcuţi cu răşini
compozite
5. Dinţi cu structura neafectată în profunzime
6. Malpoziții dentare limitate
7. Dotare corespunzătoare a cabinetului şi a laboratorului

Contraindicații:
1. Dinţi pe care pot fi aplicate tehnici de restaurare odontală
2. Molari (indicaţie rară)
3. Malpoziţiile dentare multiple și de mare amploare
4. Ocluzia labiodontă
5. Pacienţi cu bruxism / parafuncţii / ticuri ocluzale
6. Pacienţi cu afecţiuni generale (ex.: epilepsie)
7. Sportivi / diferite categorii profesionale

Avantaje:
1. Estetică maximă
2. Transluciditate şi transparenţă similare cu cele ale dinţilor naturali
3. Biotoleranţă crescută
4. Reducerea feţei vestibulare mai conservatoare decât la coroanele metalo-ceramice

Dezvantaje:
1. Susceptibilitatea la fractură
2. Rezistenţă redusă datorită lipsei substratului metalic
3. Şlefuire amplă a dintelui pe feţele linguală şi proximale (cu existenţa pragului de 1
mm lăţime)
4. Imperfecţiunile preparaţiei (mai ales zona marginală) conduc la fracturarea
suprastructurii ceramice

10 
 
Tehnica de lucru:
1. Incizal:
1. Reducere finală de 1,5-2 mm (spaţiu existent la controlul ocluzal static şi
dinamic)
2. Realizarea şanţurilor de ghidaj de 1,3 mm şi orientarea acestora perpendicular pe
axul lung al dintelui antagonist
3. Diferenţa de 0,2-0,7 mm va fi atinsă prin finisarea finală şi preparaţiile realizate
înaintea amprentării şi cimentării
2. Vestibular:
1. Reducere finală de 1,2 mm la mijlocul feţei
2. Şanţuri de ghidaj (plasate în funcţie de morfologie) de 0,8 mm
3. Prag cu lăţime de 1 mm
3. Lingual:
1. Zona infracingulară – reducere finală de 1,2-1,5 mm (spaţiu existent la controlul
ocluzal static şi dinamic)
2. Realizarea şanţurilor de ghidaj cu piatra roată şi şlefuirea cu piatra ovoidală
(asigurarea formei de rezistenţă)
3. Zona supracingulară – reducere finală de 1,2 mm cu un prag de 1 mm lăţime
4. Proximal:
1. Reducere finală de 1,2 mm
2. Separaţia faţă de dinţii vecini – realizată cu pietre efilate
3. Prag cu lăţime de 1 mm
4. Continuarea preparaţiilor de pe feţele vestibulară şi linguală
5. Limita cervicală:
1. Prag “chamfer” lat (eng. heavychamfer) ce poate fi adaptat ulterior la forma unui
prag drept de 1 mm lăţime
2. Realizarea evicţiunii gingivale pentru pragurile amplasate subgingival
3. Unghi de 90 de grade între suprafaţa pragului şi pereţii axiali
4. Unghi intern rotunjit între prag şi pereţii axiali
5. Finisare ce presupune continuitate ca formă şi lăţime, lipsa pereţilor de smalţ
nesusţinut, lipsa anfractuozităţilor
6. Finisarea:
1. În vederea amprentării – suprafeţe cât mai netede, unghiuri rotunjite şi finisate
2. Finisarea pragului – anfractuozități, adâncime și poziționare

Fațeta integral ceramică

Indicații și avantaje:
1. Dinţi frontali – exclusiv scop estetic
2. Cerinţe estetice maxime – afectare coronară limitată
3. Coloraţii ale feţelor vestibulare
4. Ocluzie stabilă
5. Dotare corespunzătoare a cabinetului şi a laboratorului
11 
 
 6. Preparaţie minim-invazivă (la nivelul smalţului)
7. Păstrarea vitalităţii dinţilor
8. Posibilitatea ulterioară de a fi înlocuite cu faţete / coroane de înveliş
9. Timp redus de pregătire a dintelui (faţă de coroana de înveliş)

Instrumentar:
1. Pietre cilindrice / conice cu capăt rotunjit cu diametrul de 0,8 mm
2. Pietre sferice cu diametrul de 1 mm
3. Pietre de finisat / benzi de finisat
4. Turbină
5. Piesă contraunghi cu multiplicare – raport1:5 (inel roșu – prezintă capăt de prindere
pentru pietre de turbină)
6. Piesă contraunghi cu reducție – raport 1:1 (inel verde sau albastru)
7. Fir de evicțiune gingivală / silicon pentru evicțiune gingivală
8. Ansă ultrasunete și lupe de magnificație

Tehnica de lucru:
1. Reducere finală de minim 0,5 mm
2. Realizarea unor orificii de ghidaj de minim 0,5 mm – strict la nivelul smalţului
3. La nivelul treimii cervicale şi a limitelor proximale există risc de supraconturare, din
cauza șlefuirii cu minima interesare a dentinei
4. Limita cervicală (pragul) – de tip “chamfer” (longchamfer)
5. Minima extensie cu separaţie faţă de dinţii vecini – în vederea finisării finale
6. În vederea includerii unor obturaţii existente pe faţa linguală / scop fizionomic – se
indică prelungirea faţetei incizal şi proximal pe faţa linguală
7. Rotunjirea tuturor muchiilor şi a trecerilor de pe o faţă pe alta
8. Finisarea pragului

Referințe bibliografice:
1. Rosenstiel, S. F., Land, M. F., Fujimoto, J. – ContemporaryFixedProstidontics,
Mosby, 5th ed., 2016
2. Shillingburg, H. T., Jacobi, R., Brackett, Susan E. – Fundamentals of
ToothPreparations, QuintessencePublishing Co., 4th ed., 2012

12