Rezistenţa anticomunistă pe teritoriul României

Rezistenţa anticomunistă pe teritoriul României

Rezistența anticomunistă românească este o mișcare populară de luptă împotriva dictaturii
Partidului Comunist Român (6 martie 1945-22 decembrie 1989). A fost activă începând cu
anul 1944 și a durat timp de mai mult de treizeci de ani, unele luptători izolați subzistând
efectiv până la mijlocul anilor ’70.

În România, opoziția armată a fost prima și una dintre cele mai organizate forme de rezistență
împotriva regimului comunist. Abia după căderea lui Nicolae Ceaușescu, în decembrie 1989,
detaliile unei asemenea mișcări au fost aduse la cunoștința publicului. Dacă românii cunoșteau
deja existența bandelor armate, acest lucru era posibil numai via propaganda comunistă care
le evoca în mod regulat, faptele fiind deformate, puterea arătându-i pe luptătorii anticomuniști
drept niște vulgari tâlhari la drumul mare, în solda puterilor imperialiste externe1.

Dispersați, dar relativ numeroși, acești oameni constituiți în mici grupuri înarmate se auto-
denumeau uneori ‘Haiduci’, refugiați în Munții Carpați, unde se vor ascunde ani în șir din fața
autorităților. Unul dintre ultimii combatanți a fost eliminat în Munții Banatului în 1962, în
timp ce un alt luptător din Munții Făgăraș a fost capturat în 1976. Rezistența română a fost
una dintre mișcările de rezistență cele mai longevive din cadrul Blocului Estic. Este important
de subliniat că subiectul reprezintă o descoperire relativ recentă în România, grație deschiderii
parțiale a arhivelor Securității, fapt care a permis examinarea de date istorice precise, unele
necunoscute istoricilor înainte de anul 20052. În 2017, acest proces a avansat mult chiar dacă
volumul arhivelor este considerabil și o parte importantă a dosarelor a dispărut. Cercetările și
descoperirile recente vor aduce probabil noi perspective și clarificări asupra un subiect care
este foarte recent pentru istorici.

Geneză

În martie 1944, Armata Roșie invadează Bucovina de Nord, care, la acel moment, era o
provincie a Regatului României, aliat celui de-al Treilea Reich. Primul act de rezistență este
oficial și este organizat de Marele Stat Major Român: un batalion special, o unitate teritorială
a Armatei Române, este creat și antrenat pentru a lupta împotriva invadatorului sovietic și a
NKVD-ului: Batalionul Fix Regional din Bucovina3.

Sute de români au fugit atunci din calea terorii sovietice și a deportărilor, pentru a se refugia
în păduri. Aceștia au înființat gherile antisovietice, în grupuri de 15 până la 20 de persoane.

1
https://ro.wikipedia.org/wiki/Rezisten%C8%9Ba_anticomunist%C4%83_din_Rom%C3%A2nia.
2
Multe date istorice precise se cunosc de la sfârșitul anilor 1990, începutul anilor 2000: Dorin Dobrincu 2006,
pp. 2-23, Rezistența armată anticomunistă din România (1944 - începutul anilor '60) / Introducere.
3
Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România 2006, pp. 319 și 320, capitol
„Rezistența armată anticomunistă”.

1
Primele grupuri de luptători au apărut astfel în nordul Bucovinei, uneori încadrate și susținute
de comandamentul militar german, dar conduse întotdeauna de români. Constituit exclusiv din
voluntari locali, acest batalion va atinge un efectiv de 1378 de combatanți, repartizați în 3
companii. Un ofițer de rezervă era însărcinat cu instrucția militară a voluntarilor.

La 23 august 1944, România se alătură Aliaților și declară război Germaniei naziste. Totuși,
Aliații așteaptă până pe 12 septembrie 1944 pentru a semna armistițiul cu România, perioadă
în care Armata Roșie acționează ca una de ocupație, dedându-se jafurilor și numeroaselor
violențe. Odată de ultimele forțe germane sunt alungate din țară, forțele sovietice dispun de o
libertate totală în România. Guvernul român nu mai are nici o autoritate asupra Basarabiei și
Bucovinei de Nord, regiuni cedate oficial URSS-ului în iulie 1940. În acest context, cea mai
mare parte a trupelor de voluntari din Bucovina sunt dizolvate, unele dintre acestea
menținându-se în munți unde vor rămâne active, urmărite de NKVD, executate sau deportate
în Gulag. Regăsim urmele existenței acestei prime rezistențe până în octombrie 19444.

Sute de români au fugit atunci din calea terorii sovietice și a deportărilor, pentru a se refugia
în păduri. Aceștia au înființat gherile antisovietice, în grupuri de 15 până la 20 de persoane.
Primele grupuri de luptători au apărut astfel în nordul Bucovinei, uneori încadrate și susținute
de comandamentul militar german, dar conduse întotdeauna de români. Constituit exclusiv din
voluntari locali, acest batalion va atinge un efectiv de 1378 de combatanți, repartizați în 3
companii. Un ofițer de rezervă era însărcinat cu instrucția militară a voluntarilor5.

Începutul mișcării de rezistență armată

La începutul toamnei anului 1948, în ciuda dispariției oricărei coordonări, grupuri mici,
uneori chiar simpli indivizi, au intrat în clandestinitate în munții Carpați. Ei vor constitui
astfel diverse puncte de rezistență armată, în ceea ce a devenit o mișcare totalizând mai multe
mii de persoane. Rebelii proveneau din toate păturile sociale și din toate religiile țării. Aceste
grupuri sunt independente însă uneori comunică între ele prin mesaje. S-au identificat trei
forme diferite de manifestare a Rezistenței: tentative de rezistență armată organizată și
condusă de ofițeri trecuți în rezervă (cum ar fi colonelul Uță, Locotenentul-colonel Arsenescu
și maiorul Dabija), acte de nesupunere civilă concretizate prin mișcări de refugiați în munți și
crearea de depozite de armament drept centre de rezistență și de adăpost pentru cei căutați de
poliția politică.

Pentru marea majoritate a membrilor rezistenței, intervenția americanilor era consecința

logică a unei situații dramatice care aruncase țara în teroare și bulversări sociale și economice
fără precedent. Credința lor în venirea iminentă a americanilor a fost un factor major în
motivația lor era un element major al motivației de care dădeau dovadă. Șefii grupurilor erau
însă lucizi în evaluarea șanselor pe care le-ar fi putut avea acțiunile lor, ca fiind reduse în
absența unei atac american împotriva forțelor de ocupație sovietice din România care să le
susțină. Absența unei reacții militare a Occidentului, pe lângă condițiile de subzistență extrem

4
Georges Diener 2001, pp. 145-158, articol „Résistance paysanne et maquis en Roumanie de 1945 à 1965”.
5
https://ro.wikipedia.org/wiki/Rezisten%C8%9Ba_anticomunist%C4%83_din_Rom%C3%A2nia#cite_note-
GeorgesDienerResistancePaysanneEtMaquis-11.

2
de dure la care se adăuga și dificultatea înfruntării unui inamic ce dispunea de forțe
disproporționate pentru a-i combate, va duce la distrugerea lor în anii '506.

Factori determinanți:

Aplicare brutală a politicii comuniste

Un ansamblu de măsuri radicale ce tulbură societatea elimină o parte importantă a populației

active sau îi obligă pe români să se adapteze prin metode ce includ supunerea totală. Acest
cadru inflexibil a produs, evident, o respingere a regimului și un refuz din partea multor
cetățeni de a participa la distrugerea societății existente7.

Poziția constituțională de jure a Partidului comunist român ca „partid unic și organ conducător
al statului” interzice de facto constituirea de asociații, sindicate sau alte structuri sociale
independente de putere și impune o autoritate totală a partidului comunist, mergând de la vârf
(Comitetul Central) și până la bază. La acest tablou sumbru trebuie să adăugăm prezența
masivă în societate a organelor de securitate ale poliției politice, activă prin cenzură, dar și
implementarea unei politici de supraveghere cu spectru larg, fără control judiciar8.

Pe plan economic, o planificare de stat strictă afectează nu doar orientările macro-economice,

ci toate aspectele producției, distribuției și consumului, în ciuda resurselor disponibile, a
posibilităților tehnice, a mediului și a nevoilor populației. În cele din urmă, controlul total al
activităților culturale sportive, controlul mass media, dispariția libertății de exprimare și
restricțiile de călătorie blochează orice inițiativă culturală și interzice existența oricărui spațiu
de libertate9.

Valurile masive de arestări și epurări

«Curățarea» profundă și sistematică a sistemului administrativ se abate asupra țării după ce

comuniștii pun mâna pe putere în ajunul lui 1948. Armata suferă o epurare completă, Imensa
majoritate a cadrelor formate înaintea comunismului sunt trecute în rezervă sau pensionate.
Epurarea armatei regale a avut loc între 1945–1949, prin intermediul mai multor decrete.
Acestea aveau rolul de a elimina nu numai cadrele care nu dovedeau loialitate față de regimul
comunist sau față de Uniunea Sovietică, ci și pe cele a căror origine socială nu era
«sănătoasă». Poliția a fost transformată în Miliție, iar jandarmeria s-a transformat în trupe de
Securitate10.

Marea majoritate a cadrelor formate înainte de instaurarea comunismului sunt pensionați sau
trecuți în rezervă. În paralel, măsurile politice și economice menite să elimine toate profesiile
liberale și toată autonomia profesională sau autonomia țăranilor i-au privat pe aceștia din

6
Theodor Băbulescu & Liviu Țăranu 2003, pp. 281-299, articol „Existența cotidiană a unui ‘bandit’: cazul
Vasile Motrescu”.
7
https://ro.wikipedia.org/wiki/Rezisten%C8%9Ba_anticomunist%C4%83_din_Rom%C3%A2nia#cite_note-21
8
Ibidem
9
Ibidem
10
https://www.fericiticeiprigoniti.net/rezistenta-impotriva-prigoanei/611-rezistenta-din-munti-haiducii-secolului-
xx.

3
urmă și clasa medie de mijloacele de supraviețuire. Avem aici de a face cu cele mai puternice
pârghii care au dus la nașterea unei rezistențe armate. Ruinate, victimele economice ale noului
regim puteau fi țărani cărora li se confiscaseră mijloacele de producție pentru că fuseseră
etichetați drept «chiaburi», meșteri lăsați fără ateliere sau comercianți cărora li se luaseră
magazinele în primele valuri ale naționalizărilor. Lista este lungă și include foștii funcționari,
angajații de la stat sau din instituțiile importante, concediați pentru că nu prezentau încredere
din punct de vedere politic. Tot aici intră membrii guvernelor și parlamentelor anterioare,
polițiștii, judecătorii, preoții, numiți «lachei ai capitalismului», dar și foștii membrii ai
claselor conducătoare : profesiuni liberale, șefi de întreprinderi, acționari, bancheri,
aristocrați, considerați de regim «exploatatori ai poporului». Mulți dintre ei riscă pușcăria,
chiar eliminarea fizică, din cauza apartenenței sociale sau politice din trecut11.

Opoziția țăranilor la colectivizare

Este elementul esențial al revoltei împotriva puterii comuniste. În 1945, România era o țară
80% rurală, prin urmare, desființarea proprietății private a fost un șoc pentru lumea de la sate.
Respinsă de aceasta, colectivizarea a fost considerată drept un furt cu violență și a fost
puternic combătută de țăranii atașați de pământurile lor. S-au intensificat refuzurile de
supunere față de noile legi, manifestațiile și actele de nesupunere civilă. Reprimate dur de
Securitate, care nu ezita să închidă sau să execute conducătorii protestelor, campaniile au
constituit creuzetul unei rezistențe și, de asemenea, suportul ei logistic pe termen lung.
Rezistența țăranilor la colectivizarea forțată și brutală este un fenomen puțin cunoscut atât în
Europa de Vest cât și în Europa Centrală. Într-o țară cunoscută pentru agresivitatea poliției
politice, Securitatea mult temută, dar și pentru pasivitatea sau indiferența poporului în fața
dominației comuniste, intensitatea opoziției țăranilor față de regimul stalinist este o realitate
ieșită din comun12.

Forța mișcării legionare

În 1937, rezultatele au arătat că peste 15,58% din voturi erau pentru Partidul Legionar
Partidul Totul pentru Țară, echivalentul a 478.000 voturi. În 1938, mișcarea legionară
cuprindea sute de mii de membri, inclusive o forță paramilitară semnificativă. Foarte active,
organizată și având puterea politică între septembrie 1940 și ianuarie 1941, această formațiune
devenise ilegală, dar a rămas «interesantă» din punct de vedere politic în 1944-1945, în
special pentru comuniști care le-au «uitat» atitudinea anticomuniști și acțiunile uneori
violente, recrutând până în 1948 foști legionari13.

La acel moment, PCR căuta să diminueze riscul unei opoziții masive la reformele radical pe
care urma să le implementeze în societate, mai ales că formațiunea de extremă-stângă avea
numai câteva sute de membrii, iar mișcarea legionară câteva zeci de mii, o parte dintre aceștia
din urmă fiind antrenați și înarmați. Importante grupuri de tineri cu pregătire militară și care
făcuseră parte din organizații legionare au intrat în clandestinitate după lovitura de stat eșuată

11
ibidem
12
ibidem
13
ibidem

4
din ianuarie 1941, devenind adversari ai regimului Antonescu, s-au văzut nevoiți să
colaboreze cu inamicii lor de dinainte de război: comuniștii. Unii legionari, în special cei din
mediul muncitoresc și cei care erau împotriva elitelor interbelice, au profitat de mână întinsă
mai ales că alternative părea să fie închisoarea; alții, precum Ion Gavrilă Ogoranu au preferat
clandestinitatea, împotrivindu-se pe cale armată împotriva comuniștilor și a ocupantului
sovietic. De-a lungul războiului rece, Occidentul, în special Franța și Statele Unite, au profitat
de legionarii refugiați în vestul continentului și care erau dispuși să sprijine rezistența
anticomunistă din România, mai ales că opoziția democratică românească din exil se dovedise
incapabilă să furnizeze resursele14.

Refuzul dictaturii comuniste

Un alt element important al Rezistenței armate este motivația indivizilor și a grupurilor

convinse că doar o implicare armată ar putea să reducă teama crescândă și să oprească
ajungerea irevocabilă a comuniștilor la putere. Grupurile de rezistență conduse de foști ofițeri
acționau în mod coordonat și planificat. Se pare că își puneau speranțele în incitarea la o
insurecție armată generală, la o revoltă masivă, care nu s-au produs niciodată. O categorie mai
redusă de insurgenți dornici să lupte împotriva comunismului era formată din refugiați români
recrutați în Europa de Office of Policy Coordination (OPC), antrenați în Franța, în Italia și în
Grecia și apoi parașutați în Carpați. Majoritatea dintre ei nu au reușit să creeze contacte
locale, care le erau indispensabile pentru supraviețuire, și au fost rapid capturați, iar cei mai
mulți judecați de tribunalele militare și executați15.

Persecuția Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice

Considerate «reacționare» prin naturalor, instituțiile bisericești și mișcările religioase pacifiste

au fost verificate și supravegheate atent, dar politica PCR față de acestea a variat de la caz la
caz: deoarece nu avea legături de subordonare sau de interdependență cu alte state și nici nu
poseda o rețea școlară proprie, Biserica Ortodoxă Română a făcut obiectul unei schimbări
rapide de generații la nivelul conducerii (o parte a fost întemnițată, la fel ca prelații care au
protestat), precum și a unei monitorizări vaste a clerului16.

Niciun preot sau călugăr nu putea accede pe o înaltă poziție în ierarhia ecleziastică fără
aprobarea poliției politice comuniste. Este interesant de citat o frază populară în epocă: „Dacă
vrei să denunți pe cineva fără să te demaști ca informator, du-te la spovedanie”. În
contrapartidă, Bisericile catolice, indiferent că erau de rit latin sau de rit bizantin, precum și
Bisericile protestante, cea Iudaică și musulmană, aveau școli confesionale și legături solide cu
străinătatea, în special cu țări considerate drept «imperialiste»: prin urmare, persecuția lor a
fost mult mai dură. Școlile pe care le dețineau au fost desființate, numeroase mânăstiri și
lăcașuri de cult închise, unii clerici fiind întemnițați sau uciși, iar proprietățile confiscate17.

14
ibidem
15
ibidem
16
Radio Vatican (13 august 2009). „Implicarea lui Stalin în distrugerea Bisericilor Greco-Catolice”.
catholica.ro. Accesat în 24 ianuarie 2018.
17
ibidem

5
 O parte dintre proprietățile Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) au fost
atribuite Bisericii Ortodoxe. Astfel, la sfârșitul lui septembrie 1948, în încercarea de a rupe
legătura cu occidentul și de a diminua influența Romei în rândul catolicilor români, regimul
comunist a impus credincioșilor și preoților greco-catolici să treacă la ortodoxie. Autoritățile
comuniste din România, după modelul impus de Stalin, au declarat ilegală, desființând practic
Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, la 1 decembrie 1948, confiscându-i acesteia
toate bunurile. S-a instituit o represiune brutală și sistematică ce avea să dureze până în 1964.
Toți episcopii greco-catolici (dar și unii romano-catolici, precum Anton Durcovici) au fost
trimiși la închisoare, unde o parte dintre ei au murit din cauza condițiilor de detenție. Mulți
preoți au fost torturați, încarcerați în lagăre de muncă sau pur și simplu asasinați. În
consecință, unii preoți și credincioși catolici, cu precădere din Transilvania, s-au alăturat
mișcărilor de rezistență anticomunistă18.

În timpul lui Dej, acţiunile împotriva regimului comunist au fost rare şi niciuna nu a
ameninţat să-l răstoarne;din acest motiv, românii au fost acuzaţi pe nedrept de slăbiciune sau
timorare. Acuzaţiile se bazau pe faptul că părea să lipsească orice urmă de opoziţie faţă de
regimul comunist din România, în comparaţie cu revoltele din Polonia, RDG şi Ungaria.
Practic, în Occident nu s-a ştiut nimic despe lupta din Munţii Carpaţi a micilor grupuri de
partizani conduse de Gheorghe Arsenescu, Toma Arnăuţoiu şi Ion Gavrilă-Ogoranu19.

Sprijinul americanilor

Mişcarea partizanilor era destul de importantă pentru ca CIA să încerce să o exploateze. La

începutul anului 1949, Oficiul de Coordonare Politică (OPC) condus de Frank Wisner a
început să recruteze români din lagărele de refugiaţi din sudul Germaniei, Austria şi
Iugoslavia20.

OPC-ul a înfiinţat şcoli de pregătire în Franţa, Italia şi Grecia. Recrutaţii erau instruiţi să sară
cu paraşuta şi să utilizeze radio-emiţătoare. Printre românii recrutaţi la începutul anului 1951
s-au aflat Constantin Săplăcan, Wilhem Spidler, Ghergher Bârsan, Matias Bohm şi Ilie Puiu.
Din anchetarea lor de către Securitate, după ce au fost capturaţi, a reieşit că fuseseră recrutaţi
în Italia de către un fost pilot român şi prezentaţi pentru codificarea mesajelor la o mănăstire
franciscană din Roma, de unde au fost duşi mai întâi în Olanda şi apoi la Frankfurt, la o bază
americană, unde s-au antrenat pentru sărituri cu paraşuta. După ce au încheiat acest stagiu, au
fost duşi la Atena, de unde au plecat spre România. Au fost paraşutaţi pe Muntele Negoiu, în
Făgăraş, în noaptea de 18-19 octombrie 1951, într-o zonă stabilită anterior. Au încercat să
realizeze contactul radio, dar aparatele n-au funcţionat, iar după o lună au fost capturaţi.
Bârsan s-a sinucis în momentul arestării, iar colegii săi au fost executaţi în 1951. Guvernul
român a înaintat americanilor o notă de protest, pe baza mărturisirii a doi dintre ei conform
căreia au fost „trimişi să îndeplinească acte de terorism şi spionaj împotriva armatei romane”.

18
ibidem
19
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/rezistenta-anticomunista-pe-teritoriul-romaniei.
20
ibidem

6
Guvernul american a negat orice legătură cu Spindler şi Saplacan, dar foşti ofiţeri CIA au
recunoscut ulterior ca grupul respectiv era format din agenţi americani21.

Componenţa grupărilor

Această „rezistenţă armată anticomunistă”, cum a fost denumită, era un fenomen spontan şi
nu au existat legături între grupuri, chiar dacă aveau acelaşi ţel, şi anume să nu accepte
consecinţele comunizării ţării lor. Grupurile erau alcătuite dintr-un număr variat de persoane,
în medie între 20 şi 40.

Din punct de vedere al afilierii politice a celor care făceau parte din aceste „bande din munţi”,
un raport al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului din 1951 dovedeşte că nu era omogenă.
Astfel, dintre 804 persoane arestate pentru că făceau parte din 17 „bande”, 88 erau foşti
membri ai Partidului Naţional Ţărănesc al lui Iuliu Maniu, 79 membri ai Frontului Plugarilor,
73 foşti legionari, 42 foşti membri ai Partidului Comunist, 15 membri ai Partidului Naţional
Liberal şi alţii. Potrivit unui alt raport al Securităţii, datat septembrie 1949, existau „bande
teroriste” active în regiunile Craiova, Braşov, Sibiu, Ploieşti, Suceava, Galaţi, Oradea, Cluj,
Timişoara şi Constanţa. Niciunul dintre aceste grupuri nu avea mai mult de 25 de persoane,
iar majoritatea număra mai puţin de 10 membri22.

Haiducii Muscelului

Grupul care a rezistat cel mai mult a fost „Haiducii Muscelului”. Grupul a numărat doar 30-40
de persoane, a fost organizat de doi foşti ofiţeri de armată, Gheorghe Arsenescu şi Toma
Arnăuţoiu, în judeţul lor de baştină, Muscel, la poalele Carpaţilor. La 20 mai 1958, după lupte
succesive cu ofiţerii ai Securităţii, Toma Arnăuţoiu şi fratele său Petre, au fost ademeniţi de
un localnic să bea alcool amestecat cu medicamente, iar după ce au intrat în comă, au fost
arestaţi. Procesul celor doi fraţi a avut loc în anul următor, ei fiind condamnaţi la moarte şi
executaţi prin împuşcare, la închisoarea Jilava, la 18 octombrie 1959.

Procesul celuilalt conducător al „Haiducilor Muscelului”, Gheorghe Arsenescu, a avut loc în

februarie 1962, la doi ani după capturarea sa. A împărtăşit soarta tovarăşilor săi, fiind executat
la Jilava, pe data de 29 mai 196223.

Un al grup de rezistenţă important a fost cel condus de Ion Gavrilă-Ogoranu, în Munţii

Făgăraş, format în 1948. Această organizaţie cuprindea 11 studenţi ai universităţii din Cluj.
Timp de şapte ani au ţinut în şah câteva companii de trupe de securitate, până când au fost
capturaţi şi condamnaţi la moarte, în 1957. Gavrila-Ogoranu a izbutit să scape şi, cu ajutorul
unor prieteni, a stat ascuns până în iunie 1976, când a fost arestat, în cele din urmă, la Cluj.
Însă, el a scăpat de pedeapsa cu moartea şi a supravieţuit epocii comuniste24.

21
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/anticomunismul-american-in-perioada-postbelica-
mccarthysmul
22
ibidem
23
https://ro.wikipedia.org/wiki/Rezisten%C8%9Ba_anticomunist%C4%83_din_Rom%C3%A2nia#cite_note-52.
24
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/rezistenta-anticomunista-pe-teritoriul-romaniei

7
Graiul Sângelui

Membri altei organizaţii de rezistenţă, „Graiul Sângelui”, înfiinţată în 1944 din iniţiativa lui
Ion Vulcănescu, se întrebau retoric „Dacă naţionalismul este o utopie, de ce URSS, în
momentele de grele încercări, a apelat la naţionalismul luptătorilor şi a prăbuşit frontul
german de răsărit în numele naţionalismului rus?”.

În ciuda faptului că rezistenţa anticomunistă a existat şi pe teritoriul României, ea nu a fost

atât de largă sau de puternică pentru a ameninţa răsturnarea regimului comunist. În aceste
condiţii, activităţile şi curajul „ilegaliştilor” ne apar ca fiind demne de admirat25.

Un grup înarmat de rezistenţă anticomunistă, trebuie să aibă următoarele caracteristici:

1. Un număr de doi sau mai mulţi luptători (189 –în banda Lupşa Victor-Vrancea, 250 –în
banda Dunca Vasile – Maramureş, etc), hotărâţi să se opună cu arma, orânduirii comuniste,
pentru a o dărâma26.

2. Un număr de oameni de sprijin al luptătorilor, care ajunge până la ordinul miilor,

oameni ce au dat adăpost, hrană şi informaţii grupurilor de luptători27.

3. Un sector muntos sau păduros, în care să activeze, şi un număr de localităţi unde să-şi
exercite influenţa asupra populaţiei28.

4. Forţe ale securităţii şi miliţiei, de la un pluton până la o armată de multe batalioane sau
regimente, cu tehnică de luptă, care au acţionat după toate regulile războiului, împotriva
grupului, câteva zile, câteva luni, sau ani în şir (20 de ani în munţii Bucovinei)29.

5. Un număr de câţiva luptători din grup ucişi, sau prinşi răniţi în ciocnirile cu forţele
securităţii30.

6. Un număr de câţiva dintre luptători sau dintre sprijinitori, ucişi în anchete în

securitate31.

7. Neapărat unul sau mai multe Iude, care i-au vândut pentru bani sau avantaje materiale,
pe luptători, pentru a fi prinşi vii sau răniţi32.

8. Un proces sau mai multe procese publice, sau secrete, în care s-au dat zeci, sute sau mii
de condamnări (cazul zonei Făgăraş), dintre care multe la moarte şi confiscarea averii 33.

25
ibidem
26
https://www.fericiticeiprigoniti.net/rezistenta-impotriva-prigoanei/611-rezistenta-din-munti-haiducii-secolului-
xx
27
ibidem
28
ibidem
29
ibidem
30
ibidem
31
ibidem
32
ibidem
33
ibidem

8
9. Execuţii ale celor condamnaţi la moarte, în locuri dosite, aruncarea cadavrelor în gropi
comune, necunoscute până în ziua de azi, sau execuţii fără condamnare, în locuri publice,
pentru a înspăimânta populaţia (la Cîmpeni, a rudeniilor episcopului Valerian Trifa)34.

10. Ucideri, a celor condamnaţi la închisoare, în afara Penitenciarului, în condiţii

necunoscute35.

11. Instalarea unui regim de teroare asupra familiilor, sprijinitorilor şi populaţiei din
localităţi (bătăi, chinuri, confiscarea averii, familii distruse, alungarea din case, strămutarea
lor forţată, copii neprimiţi la şcoli, servicii militarii în unităţi de pedepsire de muncă forţată,
sate întregi dislocate în Bărăgan, (de exemplu satul Segacea din munţii Apuseni.36)

12. Arogarea dreptului de viaţă, libertate sau moarte, de către câţiva ofiţeri de securitate, care
puteau face în sectorul lor, orice crimă şi fărădelege, fără a da socoteală nimănui37.

Ziua memoriei

Tema rezistenţei anticomuniste a fost reluată şi dezvoltată în istoriografia şi jurnalistica

românească abia după 1989. Receptarea fenomenului rezistenţei a fost una din cele mai
fascinante teme de istorie în discursul public după 1989. Subiect interzis de ideologia
comunistă, el a fost recuperat mai întâi la nivelul publicisticii populate de interviuri şi evocări
ale foştilor combatanţi, în nenumărat e volume de memorialistică. S-a întreprins o
retrospectivă bibliografică a articolelor apărute pe tema rezistenţei armate în 1945-1965,
înregistrîndu-se în 35 de ziare şi reviste, apărute în 1990-1994, între 250 şi 400 de articole pe
an38.

Dacă la început dominau o formă şi o tonalitate foiletonistice, ulterior aceste articole îmbracă
o formă mai apropiată de exigenţele istoriografice, în care sunt aduse ca surse ale istoriei atât
mărturiile orale, cât şi cele arhivistice. Purtând însemnele traziţiei, fapt ce presupune o serie
de metamorfoze şi corecţii şi în planul discursului istoriografie, în planul eticii profesionale,
recuperarea istoriografică a rezistenţei anticomuniste nu a fost la început un subiect agreat în
mediile academice (institute de cercetare, universităţi), ea realizându-se cu predilecţie în
cadrul unor societăţi şi organizaţii din zona societăţii civile: Academia Civică, Fundaţia
Memoria etc. Mefienţele faţă de un asemenea subiect încorporau şi tarele unei mentalităţi din

34
ibidem
35
ibidem
36
ibidem
37
ibidem
38
V. Orga, Premise în rezistenţa anticomunistă din Apuseni. Studii de istorie orală, Argonaut, Cluj-Napoca,
2003, p. 15.

9
lumea istoriografică puternic contaminată şi marcată de ideologia comunistă, mai ales în ceea
ce priveşte segmentul istoricilor specialişti în istorie contemporană39.

A trebuit să așteptăm anul 2016 pentru ca România să-și celebreze cu adevărat și oficial
membrii rezistenței. Până atunci, nici o lege sau inițiativă parlamentară nu a putut fi dusă până
la capăt pentru a comemora această mișcare. Totuși au existat inițiative locale care au încercat
să îi redea acestei mișcări locul cuvenit în istoria României. Contrar Poloniei care-și
celebrează Soldații blestemați din 2011 sau altor țări din fostul bloc est european care au votat
o zi națională pentru comemorarea eroilor rezistenței, în România descendenții birocrației și ai
nomenclaturii comuniste rămân crispați în refuzul lor de a comemora o zi a memoriei. După
ce s-a argumentat până în 2007 că nu trebuie să se cliveze societatea și deci refuzând să se
facă o cercetare adevărată asupra trecutului comunist, ei au încercat să-și schimbe atitudinea
odată cu intrarea țării în Uniunea Europeană. Pe de altă parte, în ciuda unei condamnări
oficiale a comunismului în 2006, ‘un negaționism neo-comunist’ planează mereu asupra
României și rămâne cu atât mai tenace cu cât autoritățile publice și cele morale nu vorbesc la
unison despre acest subiect40

Amalgamarea ce asociază pe toți membrii rezistenței anticomuniste cu fasciști antisemiți este

susținută activ de către moștenitorii Partidului Comunist Român și de către vechi securiști.
Acesta joacă un rol important în blocajul legislativ asupra unei zile comemorative, fără să mai
punem la socoteală indemnizația vechilor luptători și deținuți politici. Mișcarea legionară a
fost totuși, după opinia majorității istoricilor din prezent, minoritară în sânul rezistenței (mai
puțin de 10% dintre luptători conform statisticilor Securității din 1951), chiar dacă foarte
prezentă. În 2017 încă nu este totuși posibilă o evaluare precisă a proporției lor în cadrul
rezistenței. Trebuie să adăugăm, de asemenea, că membrii idealiști și decepționați ai
partidului comunist sunt și ei prezenți în cadrul rezistenței41.

Există totuși, începând din anul 2000, o formă de recunoaștere națională: “Crucea
comemorativă a rezistenței anticomuniste”. De altfel, în mai 2016, președintele Klaus
Iohannis a inaugurat la București un monument în memoria acestora, situat în fața Casei
Presei Libere, pe un amplasament unde, între anii 1960 și 1990 se înălța o uriașă statuie a lui
Lenin42.

39
Ghiţă Ionescu, Comunism în România. 1944-1965, Londra, 1974; Vlad Georgescu, Istoria românilor,
American-Romanian Academy of Arts and Scriences, Los Angeles, 1984.
40
Ziua de comemorare în memoria rezistenței anticomuniste a munților din Făgăraș, incluzând în special Ion
Gavrilă Ogoranu. buciumul.ro (Buciumul). 24 iulie 2017.
41
ibidem
42
ibidem

10