CARACTERUL – subsistemul relaţional-valoric şi de autoreglare al personalităţii

1.2.2.1. Noţiunea de caracter

Cunoscând particularităţile dinamico-energetice care ţin de temperament şi extraversiuneintroversiune
nu totuşi putem spune nimic despre atitudinile ori trebuinţele spirituale ale unei
persoane, despre hărnicia, cinstea, modestia, sinceritatea, toleranța, perseverența ori multe alte
trăsături ale personalităţii ei. Aceasta deoarece toate aceste trăsăsturi nu mai depind de
temperament, ci de caracter. Cuvântul îşi are originea în limba greacă unde însemna gravare,
trăsătură, semn, particularitate, pecete. Pornind de aici, putem spune despre caracter că este acea
16

componentă a personalității care-şi pune amprenta pe modul de manifestare a persoanei făcând-o

să fie ea însăşi şi deosebind-o de alte persoane.
În sens general, caracterul desemnează ansamblul trăsăturilor esenţiale şi calitativ specifice,
care se exprimă în activitatea omului în mod stabil şi permanent. În această accepţiune,
conceptul de caracter poate fi considerat sinonim cu cel de personalitate. Într-un sens restrâns
(specific), caracterul reprezintă totalitatea trăsăturilor esenţiale şi stabile, derivate din orientarea
şi voinţa persoanei, definiţie care dezvăluie mai adecvat conţinutul psihologic al noţiunii de
caracter .

1.2.2.2. Locul caracterului în sistemul de personalitate

-Trăsăturile care intră în structura caracterului nu sunt manifestări întâmplătoare, ci însuşiri
esenţiale şi durabile care determină un mod constant de manifestare a persoanei. Cunoscând
trăsăturile de caracter ale unei persoane vom putea anticipa cum se va comporta ea într-o
împrejurare sau alta de viaţă. De pildă, despre o persoană care se caracterizează prin hărnicie şi
perseverenţă putem anticipa care va fi atitudinea ei faţă de sarcinile profesionale viitoare, faţă de
diferitele activităţi pe care le va realiza etc. Manifestările sporadice ori accidentale, care apar
doar în anumite situații nu sunt definitorii pentru persoană şi nu reprezintă trăsături pozitive sau
negative de caracter. Pot fi considerate trăsături de caracter numai acele însuşiri care exprimă o
atitudine stabilă, pozitivă sau negativă, faţă de realitate şi care se manifestă constant şi durabil în
faptele de conduită ale persoanei, în majoritatea situaţiilor de viaţă şi activitate. Sunt trăsături de
caracter doar acele însuşiri care se referă la moduri constante de a gândi, simţi şi acţiona ale
persoanei. Deși nu sunt direct observabile, trăsăturile caracteriale pot fi „descifrate” din
comportamentele și activitățile umane, pornind de la observarea îndelungată a acestora în diferite
situaţii de viaţă şi activitate, urmată de interpretarea lor prin desprinderea semnificațiilor acelor
manifestări comportamentale care s-au dovedit a fi constante, durabile și stabile.
În timp ce temperamentul nu implică referirea la valoare, caracterul nu se poate defini în sens
psihologic, fără referire la valori morale, sociale etc. Aşadar, putem caracteriza o persoană, îi
putem evalua comportamentele sub aspect valoric, ca fiind pozitive sau negative, bune sau rele,
corecte sau greşite etc., făcând referire la trăsăturile ei de caracter. Caracterul constituie
componenta/ subsistemul relaţional-valoric şi de autoreglare al personalităţii, profilul
psihomoral al persoanei, esenţa (conţinutul) conduitei şi al personalităţii sale.

1.2.2.3. Componentele structurale ale caracterului.

Din structura caracterului fac parte două segmente: un segment direcţional, de orientare,
format din concepţia generală despre lume şi viaţă, drumul de viaţă ales, scopurile activităţii, din

valorile pe care persoana le recunoaşte şi le confirmă prin comportamentul său şi dintr-un

segment efector care reprezentat de mecanismele voluntare ale conduitei, adică de voinţă definită
drept coloana vertebrală a caracterului persoanei. De aici rezultă una din definiţiile date
caracterului ca fiind „voinţa moral organizată” .
Caracterul se dezvăluie în faptele de conduită, în relaţiile cu ceilalţi, în comportamentele și
activitățile desfășurate. Toate aceste acte de conduită relevă, de fapt, poziţiile specifice pe care o
persoană le poate adopta faţă de ceilalţi oameni, faţă de activitatea desfășurată sau față de propria
persoană. Aceste poziţii reprezintă ceea ce numim atitudini, iar caracterul ne apare ca un „sistem
de atitudini proprii subiectului, exprimate de el constant în comportament, cu o relevantă
semnificație social-umană și definindu-l individual din punct de vedere axiologic” . Atitudinea
reprezintă „un sistem relativ durabil de reacţii faţă de obiecte,
persoane, situații sau valori, reacţii care reflectă credințele şi convingerile subiectului referitor la
obiectul vizat şi care-l determină pe acesta la un anumit spectru comportamental” . „A lua atitudine”
înseamnă a lua o poziţie, a fi pro sau contra în raport cu un fapt,
eveniment, situaţie ori persoană, a te raporta selectiv la acestea, ceea ce se exprimă în caracterul
selectiv al opiniilor şi al modului de comportare. Atitudinea este simultan fapt de conştiinţă şi de
comportament. În structura unei atitudini există o componentă cognitivă (de cunoaştere), una
afectivă şi o a treia comportamentală. Atitudinea nu reprezintă o dispoziţie de moment, ci o
propensiune stabilă, un principiu unificator al actelor de conduită care prefigurează o formă mai
generală de reacţii faţă de persoane, idei, situaţii, instituţii, valori etc. Prin intermediul
atitudinilor, persoana nu se mai raportează separat la fiecare din obiectele unei categorii, ci la o
clasă de obiecte, persoane, evenimente, situații etc. ca unitate. Opinia reprezintă expresia verbală
a atitudinii. Definitoriu pentru ceea ce numim atitudine este referinţa implicită sau explicită la
valoare, cuplul atitudini-valori exprimând nucleul personalității . La rândul lor,
valorile sunt mai mult decât însuşiri ale fenomenelor sau actelor externe. Pe o anumită treaptă de
dezvoltare istorică, ele s-au conturat ca principii (binele, adevărul, frumosul, dreptatea etc.)
generate de anumite nevoi ale omului sau ale unor grupuri sociale. Astfel, valorile au un conţinut
general uman şi unul în funcţie de contextul social-istoric concret. În anumite condiţii, omul
proiectează anumite valori ca obiect al dorinţei, aspiraţiei ori idealurilor sale. Pentru copil,
valorile reprezintă iniţial date/fenomene externe care trebuie înțelese, însuşite, interiorizate şi
transformate în valori și principii proprii de conduită. Aşa cum copilul sau tânărul găsesc o
anumită tehnologie, știință, cultură existente la un moment dat în societate, la fel găsesc şi un
sistem de valori socioculturale şi morale recunoscut prin aprecierea colectivă, care li se propun
ca principii de conduită.

18

Atitudinile nu trebuiesc însă confundate cu valorile. Ele constituie mai degrabă recunoaşterea
valorilor, însuşirea sau interiorizarea lor de către persoană. Cunoaşterea atitudinilor şi valorilor
proprii unei persoane ori unui grup constituie practic un instrument de previziune a
comportamentului acesteia. Atitudinile unei persoane tind să
formeze un sistem unitar în care unele valori sunt centrale, iar altele periferice. Atitudinile
centrale sunt cele care definesc caracterul persoanei. Sunt trei categorii de atitudini caracteriale,
şi anume:
a) atitudini faţă de oameni, faţă de societate în general: umanismul, grija faţă de ceilalţi,
sociabilitatea, altruismul, sinceritatea, combativitatea, spiritul de cooperare, spiritul critic,
exigenţa faţă de alţii, corectitudinea, cinstea, tactul, delicateţea, capacitatea empatică etc.,
precum şi opusele tuturor acestora: individualismul, închiderea în sine, indiferenţa,
nesinceritatea, egocentrismul, susceptibilitatea, intoleranţa, răutatea, meschinăria etc.
b) atitudini faţă de munca sau activitatea desfăşurată: hărnicia, sârguinţa, conştiinciozitatea,
exigenţa, punctualitatea, grija probitatea, responsabilitatea profesională, entuziasmul, spiritul de
iniţiativă, creativitatea, grija pentru produsele muncii, spiritul de întrajutorare etc.; ca trăsături
negative de caracter menţionăm: lenea, neglijenţa, apatia, rutina, dezorganizarea etc.
c) atitudini faţă de sine: modestie, spiritul autocritic, autoironia, autoexigenţa, demnitatea
personală, conştiinţa adevăratei valori a propriei persoane, optimismul, încrederea în sine,
stăpânirea de sine, autocontrolul etc. Reversul acestora îl constituie îngâmfarea, aroganţa,
subaprecierea sau supraaprecierea, timiditatea, egocentrismul etc.
În afară de trăsăturile care decurg din orientarea omului, din concepţia lui despre lume şi
viaţă, legate de segmentul orientativ-direcţional, caracterul se exprimă şi prin energia, prin
eforturile conştiente şi voluntare pe care omul le face în vederea realizării scopurilor fixate şi
care ţin de segmentul efector. Dacă stabilirea scopurilor exprimă orientarea persoanei, realizarea
lor solicită eforturi voluntare susţinute, voinţa fiind cea care imprimă caracterului trăsături ca:
fermitatea, organizarea, hotărârea, curajul, spiritul de iniţiativă stăpânirea de sine, disciplina,
autocontrolul, fermitatea, tenacitatea, hotărârea, perseverenţa, orientarea spre scopuri etc.

FORMAREA CARACTERULUI-
Trăsăturile de caracter se formează în contextul relaţiilor reciproce dintre oameni, în familie,
colectivele şcolare, sociale, profesionale, prin învăţare, educaţie şi autoeducaţie, prin însuşirea
normelor şi valorilor socio-morale. Pentru copil, valorile externe (sociale, culturale, morale etc.)
sunt treptat însuşite, interiorizate şi transformate în valori proprii de conduită socio-morală.
Odată recunoscute și asimilate de către persoană valorile se transformă în atitudini care prin
stabilizare devin trăsături de caracter. Trăsăturile negative de caracter sunt efectul educaţiei
19
greşite. Formarea trăsăturilor pozitive de caracter la o persoană reprezintă rezultatul unui proces
complex și îndelungat, care are loc pe parcursul vârstelor de creștere și dezvoltare (copilărie,
preadolescență, adolescență, eventual tinerețe) și care presupune parcurgerea următoarelor etape:
a) însuşirea de către copil, preadolescent sau adolescent a unor reprezentări şi noţiuni morale
clare. Aşa cum ne ocupăm de formarea riguroasă a noţiunilor ştiinţifice, la fel este necesar să ne
ocupăm şi de felul în care copii şi tineri înțeleg și îşi însuşesc semnificaţiile noţiunilor sociale,
morale etc. Astfel, copilul trebuie ajutat să cunoască şi să înţeleagă semnificaţiile pe care le au
diferitele noţiuni, cum ar fi: muncă, toleranţă, altruism, democrație etc., precum şi importanţa
formării la propria persoană a unei conduite de viaţă care să se sprijine pe astfel de valori. În
acest fel, prin acţiuni educative specifice, în şcoală şi familie, copilul trebuie ajutat să îşi formeze
treptat reprezentări şi noţiuni referitoare la ce înseamnă să fii harnic, tolerant, altruist etc.;
b) transformarea noţiunilor morale în convingeri morale, în sentimente şi atitudini morale. În
acest sens, se poate acţiona în moduri diferite: prin încurajare, susţinere afectivă, motivarea
pozitivă a comportamentelor dorite, prin oferirea de modele comportamentale de urmat,
explicaţii cu privire la unele erori de comportament etc.;
c) transpunerea constantă a convingerilor, sentimentelor şi atitudinilor morale în activitatea şi
comportamentul persoanei. Stimulând copilul sau tânărul să exerseze frecvent şi susţinut în
activitatea şi comportamentul său aceste valori şi atitudini morale, acestea se vor transformă în
deprinderi şi obişnuinţe morale fixate în trăsături pozitive de caracter