Turandot a fost ultima operă a marelui

compozitor Giacomo Puccini. Opera nu a fost

terminată atunci când compozitorul a murit, în 1924. Acest fapt îi conferă operei
atât semnificaţie cât şi complexitate – pe de o parte, prezintă unele evoluţii în
stilul lui; pe de altă parte, lăsând-o neterminată, finalul a fost compus de unul
dintre elevii săi. Deşi finalul este cel pe care noi îl interpretăm azi, el nu este
unul perfect, iar rezultatele sunt puţin nesatisfăcătoare.
Cu toate acestea, nu putem fi duri cu ultimul compozitor, Alfano,
deoarece însuşi Puccini, s-a chinuit cu sfârşitul operei şi nu se poate spune dacă
chiar el ar fi putut rezolva dificultăţile operei.
Povestea stă în libret. Dacă povestea l-a încântat pe Puccini, eroina crudă
a operei l-a lăsat cam rece. Astfel, îi dă viaţă lui Liu, o fată sclavă, care iubeşte
sincer şi îi oferă cea mai bună muzică şi foarte multă simpatie. Acest lucru face
ca finalul să fie puţin complicat, deoarece compozitorul trebuie să îi aducă
cumva pe protagonişti împreună, la câteva secunde după ce Liu îşi ia viaţa.
Bolnav fiind, Puccini a reuşit să compună opera fără final. Presimţind
poate ce va urma, acesta i-a spus, într-o vizită, lui Arturo Toscanini: “Nu lăsa ca
Turandot al meu să moară!”.
La un an şi cinci luni după moartea lui Puccini, a avut loc premiera operei,
în 1926, sub bagheta lui Arturo Toscanini. După momentul când Liu moare,
dirijorul a întrerupt desfăşurarea operei și a spus: „În acest moment, maestrul a
pus jos pana”.
Liu este unul dintre personajele operei Turandot. Aceasta este o tânâră
fată, care are rol de sclavă. Opera descrie evoluţia a doi protagonişti, Turandot,
fiica unui mandarin şi Calaff, fiul unui rege exilat. Prinţesa se va căsători cu cel
care va desluşi misterul celor trei enigme puse de ea. Ultimul care încercase,
fără reuşită, era un prinţ persan. Mulţimea de oameni asista la execuţia prinţului.
În învălmăşeala produsă de acest eveniment, un bătrân este trântit la pământ,
moment când are loc prima apariţie a lui Liu. Aceasta îl însoţea pe bătrân, de
aceea strigă după ajutor. În ajutor îi sare un tânăr din mulţime, care descoperă că
bătrânul e de fapt, tatăl lui, Timur, regele exilat al Tartariei. Cei trei au parte un
moment de fericire.
Dând dovadă de credinţă şi devotament, plăpânda Liu îl determină pe
Calaff să o întrebe ce a determinat-o să îşi urmeze stăpânul în surghiun.
Răspunsul ei răsună simplu şi impresionant: făcea acest lucru pentru că într-o zi,
demult, tânărul prinţ îi dăruise un zâmbet.
Dar Calaff se îndrăgosteşte pentru totdeauna, de apariţia fulgerătoare a lui
Turandot, fapt ce îl determină să meargă spre palat să încerce dezlegarea
enigmelor. Timur încearcă să-şi convingă fiul să nu plece. Deşi Liu îl
înduioşează prin cuvintele ei, Calaff nu îşi schimbă hotărârea.
Ajuns la palat, Turandot îl confruntă. Calaff reuşeşte să dezlege cele trei
enigme, dar prinţesa încearcă să se elibereze de legământul făcut. Calaff doreşte
să o cucerească din dragoste, de aceea îi oferă o şansă. Dacă până în zorii zilei,
prinţesa află adevăratul nume al prinţului, acesta va fi executat, de nu, va deveni
soţia lui.
Ajungem în punctul culminant, când oamenii lui Turandot îi supune unui
interogatoriu chinuitor, pe Timur şi pe Liu. Torturată sub ochii îngroziţi ai
oamenilor, Liu păstreză cu sfinţenie taina. Liu îşi ia viaţa. Finalul aduce lumină
pentru toţi, iar Calaff încălzeşte inima de gheaţă a lui Turandot.
 Deşi nu este personaj principal, Puccini a făcut din Liu un personaj
complex, cu multe calităţi. Cuvinte ca “milă”, “ajutor”, fac ca Liu să pară omul
de care fiecare avem la un moment dat nevoie. Aflat în surghiun, lui Liu i se
face milă de regele Timur şi îi oferă, necondiţionat ajutorul, cu toate că şi ea va
suferi. Timur îi este recunoscător pentru toate. Când a simţit că nu mai poate,
Liu i-a şters lacrimile şi a implorat pentru el. Aflând că Timur este tatăl lui,
Calaff o binecuvinetează pe Liu, pentru tot ce a suportat pentru el. Cine eşti? o
întreabă Calaff pe Liu. Liu dă dovadă de modestie şi răspunde: Sunt nimic. O
sclavă, prinţul meu! Calaff continuă: De ce ai suportat acest chin?, iar Liu îşi
mărturiseşte adevăratele sentimente, cu suflet curat: Pentru că într-o zi, la palat,
mi-ai zâmbit. Aceast suflet curat continuă să uimească prin inocenţă, şi totodată
prin naivitate. Deşi inima prinţului va fi luată, Liu nu îşi va schimba sufletul şi
va alege să sufere în taină.
La rugăminţile tatălui, dar şi din iubire, Liu încearcă să îl convingă pe
prinţ să nu plece, să îşi rişte viaţa. Liu îşi cântă prima arie Signore ascolta. Parcă
e cu noi...Liu suferă! Inima mea e frântă! Liu nu mai poate suporta gândul că îl
va pierde. A aşteptat atât de mult timp să îl întâlnească. I-a păstrat numele în
suflet şi pe buze. Liu este conştientă de moarte. Dacă el va muri, vor muri şi ei.
Timur îşi va pierde fiul, iar ea umbra unui zâmbet. Nu plânge Liu! Dacă într-o zi
îndepărtată, ţi-am zâmbit, apoi pentru acel zâmbet, fetiţa mea dulce, ascultă-
mă: stăpânul tău poate mâine va fi singur...nu-l lăsa! I-al cu tine!
Liu este pusă cumva în situaţia de a alege. Cu toate că îi spune prinţului că
vor muri în drum spre exil, acesta insistă susţinând că ea are rolul de a uşura
situaţia lui Timur. Biata mea, Liu! Cere nădejde inimii tale! Aievea cere Liu
milă prinţului, acesta este impresionat de apariţia lui Turandot şi pleacă. În urma
alegerii prinţului, speriată, Liu îi cere stăpânului să fugă şi aşa împovarată de
chinul stăpânului.
 Liu apare şi în actul III, după ce prinţul este supus dezlegării celor trei
enigme. Turandot află între timp că Liu cunoaşte adevăratul nume al prinţului,
de aceea îi cere acesteia să îl spună.
Conştientă de sentimentele prinţului faţă de Turandot, Liu alege să îi
rămână fidelă şi tace. Recunoaşte că îl ştie, dar plăcerea ei enormă este să îl
păstreze secret şi să îl ţină doar pentru ea. Pentru a afla adevărul, Turandot o
supune la chinuri. Omul Liu e capabil să reziste până la final pentru dragoste. E
capabilă să depăşească orice greutate, indiferent de valoarea ei.
Una din slugile prinţesei, o supune la durere, răsucindu-i încheieturile.
Moment când Liu, îi cere iertare, dar ea nu poate asculta. Voinţa o determină
pe Liu să spună că nu o doare!, iar gura o va închide. Prinţesa o eliberează şi îi
cere să vorbească. Liu alege mai degrabă să moară, decât să trădeze. Turandot
este uimită de tăria lui Liu şi îi adresează întrebarea: Cine i-a dat inimii tale
atâta putere?, iar Liu devotată răspunde: Dragostea! Tânăra îi mărturiseşte
prinţesei dragostea secretă şi nemărturisită faţă de prinţ, şi că toate aceste
chinuri sunt atât de dulci pentru ea, pentru că prin ele îi face un cadou
stăpânului ei şi, pentru că prin tăcere, îi va oferi dragostea ei, a lui Turandot. Ţi-l
dau ţie, prinţesă, iar eu pierd totul! Chiar şi speranţa mea imposibilă! Leagă-
mă! Torturează-mă! Dă-mi chinuri şi durere! A! Darul meu suprem, dragostea!
Turandot cere slugilor să scoată adevărul de la Liu, iar prinţul cere îndurare. Liu
îşi cântă a doua arie Tu che di gel sei cinta. Prin această arie, Liu îi prezice
prinţesei că la ivirea zorilor va fi învinsă de aceeaşi forţă, care copleşeşte inima:
Da, prinţesă , ascultă-mă! Tu, care eşti închisă în gheaţă, cucerită vei fi de o
astfel de flacără, îl vei iubi şi tu! Înainte de răsărit, îmi voi închide ochii, şi aşa
el va câştiga din nou...şi nu-l voi mai vedea vreodată!
Liu alege să moară, înfingându-şi un pumnal smuls de la un soldat. Ea
pune capăt chinurilor pe care nu le mai putea îndura şi viaţa ei se stinge ca o
ofrandă imaculată pe altarul iubirii. Privită de mulţime cu milă, corpul mic al lui
Liu este ridicat cu respect, iar bătrânul Timur îi ia mână şi se plimbă alături de
ea. El regretă moartea fetei, spunându-i că ştie unde merge, că o va urma şi se va
odihni alături de ea în noaptea care nu mai are dimineaţă. Vorbele lui Liu s-au
adeverit, prinţul a spart inima de gheaţă prinţesei şi îşi mărturisesc iubirea.
Am ales rolul lui Liu, nu doar din motivul potrivirii cu vocea de soprană,
ci şi pentru că m-a impresionat complexitatea lui, rolul neavând totuşi multe
intervenţii. Frumuseţea acestei fete se face evidentă încă de la începutul operei,
când este pusă în valoare ca om. Ea dă dovadă de empatie, de fidelitate, de curaj
şi de modestie. Îşi cunoaşte destinul, alege să sufere alături de stăpân. Nu vrea
mai mult de la viaţă; vrea doar să îl revadă pe cel iubit. Iubirea nu îi este
împărtăşită, dar nu trădează. Puccini o înzestrează cu o forţă enormă, cu care
face faţă chinurilor. Poate că alegerea nu a fost tocmai corectă, aceea de a-şi lua
viaţa, dar dacă acest lucru a determinat ca iubirea ei să învingă, a preferat acest
gest. A ales corect, iar acest lucru a făcut ca viaţa să o ia pe un alt drum. Chiar
dacă gestul ei l-a determinat pe stăpân să sufere, a ştiut că tăcerea va ajuta ca doi
oameni să se împlinească în iubire.
Ariile lui Liu sunt frumoase, înălţătoare, dar pentru o mai bună executare
a lor, trebuie să te indentifici cu ea. Trebuie să îi simţi trăirile, sentimentele.
Puccini a fost un adevărat geniu în ceea ce priveşte modul cum a combinat
muzica cu poveştile oamenilor obişnuiţi. Compozitorul însuşi a spus odată că
succesul lui a fost datorat „aducerii marilor suflete”.
 UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” – GALAȚI
FACULTATEA DE ARTE, MASTER ANUL II
SPECIALIZAREA – TEORIA ȘI PRACTICA SPECTACOLULUI LIRIC

REFERAT
MELOTERAPIE

Student propunător
Georgiana Orășanu (Cristea)

GALAȚI
SEMESTRUL II
2019