IV Responsabilitatea crestina fata de el însusi, fată de semeni

si de întreaga creaţie

Datoriile faţă de noi înşine presupun îndatoririle faţă de Dumnezeu, omul fiind chip şi asemănare a lui
Dumnezeu. Chipul trebuie să s orienteze totdeauna după modelul său şi să dea mărturie pentru modelul său.
Îndatoririle faţă de noi înşine sunt legate atât de îndatoririle faţă de Dumnezeu cât şi de îndatoririle către aproapele.
Cele către noi înşine sunt o mărturie a trăirii în comuniune cu Dumnezeu, o pregătire şi o condiţie pentru îndatoririle
faţă de semeni, având în vedere că „pe Dumnezeu trebuie să-L iubim din tot sufletul şi din tot cugetul, iar pe aproapele
ca pe noi înşine” (Matei 22, 37-39 – porunca cea mare a iubirii).
Datoriile faţă de noi înşine se interpelează şi se intercondiţionează reciproc cu îndatoririle faţă de Dumnezeu şi
îndatoririle faţă de aproapele. Cu alte cuvinte, împlinind datoriile faţă de noi înşine, le împlinim şi pe cele faţă de
Dumnezeu, dacă avem în vedre chipul lui Dumnezeu în om.
În calitatea de fiinţă personală, omul trebuie să-şi îndeplinească datoriile faţă de sine însuşi pentru a
mărturisi concret că este în relaţii de comuniune cu Dumnezeu; trebuie să se îngrijească de sine însuşi şi să-şi
îndeplinească datoriile faţă de sine, fiindcă omul este chip şi asemănare a lui Dumnezeu, deci, el trebuie să înainteze de
la chip spre asemănare. Această înaintare e poruncită de Dumnezeu Însuşi: „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel
din ceruri desăvârşit este” ( Matei 5, 48).
Datoriile faţă de noi înşine sunt o temelie şi o disponibilitate pentru îndatoririle faţă de semenii noştri, având în
vedere că nu purtăm singuri chipul lui Dumnezeu, ci împreună cu toţi oamenii.
1. – Primul temei teologic şi esenţial al datoriilor faţă de noi înşine, deci, faptul creării omului după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu este un dat ontologic, iar asemănarea e o minune. Ca dat ontologic,
chipul lui Dumnezeu în om arată calitatea de subiect, de persoană a omului şi prin această calitate de partener de dialog
a omului cu Dumnezeu. Omul este un subiect responsabil pentru faptele sale proprii. El trebuie să îndeplinească aceste
fapte după voia lui Dumnezeu. De la chip el trebuie să înainteze spre tot mai mare asemănare cu Dumnezeu.
2. – Al doilea temei este cel hristologic. Făcându-se om, Fiul lui Dumnezeu a luat firea noastră omenească,
împărtăşind toate ale noastre, afară de păcat. Într-un fel, prin firea umană astfel asumată, noi suntem cuprinşi în Hristos
şi înrudiţi cu Hristos, fiii adoptivi ai lui Dumnezeu, datorită Fiului Său care S-a făcut om. Fiul lui Dumnezeu a luat
firea omenească pentru a o restaura, a o înnoi şi a reorienta pe om către Dumnezeu. Vindecările săvârşite de Hristos
asupra oamenilor sunt expresia grijii lui Dumnezeu faţă de făpturile Sale. Făcându-Se om, Dumnezeu ne arată valoarea
omului în faţa Sa. În Hristos noi avem sursa îndatoririlor faţă de noi înşine, dar şi sursa de putere pentru a le îndeplini.
3. – Al treilea temei teologic al îndatoririlor faţă de noi înşine îl constituie mântuirea şi desăvârşirea la care
suntem chemaţi toţi prin cuvântul lui Dumnezeu, Hristos ne-a răscumpărat prin jertfă şi înviere şi ne-a repus în
comuniunea cu Dumnezeu, iar noi avem datoria de a ne însuşi ceea ce El a făcut pentru noi. Mântuirea proprie, ca
însuşire a roadelor răscumpărării prin har, credinţă şi fapte bune, este un alt temei teologic al îndatoririlor faţă de noi
înşine. Mesajul d ea răspândi Evanghelia la toate neamurile dat Apostolilor de Hristos (Matei 28, 19-20; Marcu 16, 15-
16), ne arată obligaţia noastră de a răspunde la cuvântul lui Dumnezeu care ne cheamă la mântuire. A ţi îndeplini faţă
de tine însuţi înseamnă a răspunde chemării adresată nouă de Dumnezeu.
4 – Al patrulea temei teologic îl constituie însuşi aspectul comunitar sobornicesc al fiinţei şi vieţii umane.
Nimeni nu trăieşte de unul singur, ci este necesară o deschidere a fiecăruia spre altul şi spre mai mulţi alţii. Fiecăruia îi
revine sarcina de a-şi deschide fiinţa sa spre alţii şi a găsi în alţii confirmarea şi a se dărui altora. Nu te poţi dărui altora
dacă nu te deschizi tu însuţi şi nu te cunoşti tu însuţi. Dăruirea faţă de alţii implică o pregătire asiduă a ta proprie. Omul
împătimit nu se poate dărui. El caută satisfacerea plăcerilor sale în altul. Ori, dăruirea spre un altul implică o curăţenie
morală şi o mare disponibilitate de iubire pentru altul.
Concluzie
Împlinind îndatoririle faţă de noi înşine vom da mărturie de iubirea noastră faţă de Dumnezeu. Cel ce-şi
îndeplineşte îndatoririle faţă de sine însuşi va împlini şi îndatoririle faţă de Dumnezeu şi va fi disponibil pentru
iubirea şi slujirea aproapelui.
 Datoriile faţă de noi înşine se împart în două mari categorii:
a. – datorii generale;
b. – datorii speciale.
a. – Datoriile generale privesc pe om în întreaga lui fiinţă de persoană şi sunt legate de realitatea noastră ca
subiect, de calitatea noastră de persoane, capabile de comuniune cu Hristos şi cu semenii.
b. – Datoriile speciale privesc cele două componente esenţiale ale fiinţei umane: sufletul şi trupul. Ele se
împart în:
- datorii faţă de sufletul nostru;
- datorii faţă de trup.
În cadrul îndatoririlor generale şi speciale un loc aparte îl ocupă trăirea creştină autentică.
Ce datorii avem faţă de noi înşine?
În primul rând, grija de a ne păstra curate - prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti - trupul şi sufletul
nostru. Trupul, nu în sensul de a-1 spăla cât mai des şi mai bine. ci curat de mizeria păcatului - aşa cum ne îndeamnă
Sfântul Apostol Pavel care numeşte trupul, locaş al Duhului Sfânt (I Cor. 6, 19).
în al doilea rând, să avem grijă de a nu cădea in cealaltă extremă, neglijând cu totul grija faţă de trup şi
provocându-i astfel boli grave, tulburări şi disfuncţii organice care pot cauza uneori chiar moartea. Sfinţii Părinţi învaţă
că şi o astfel de atitudine constituie un păcat grav. Sfântul Apostol Pavel spune foarte clar: purtarea de grijă a trupului
să nu o faceţi spre pofte (Rom. 13, 14). Cât timp există un echilibru între îngrijirea trupului şi cea a sufletului - spre a fi
câştigat însă cel din urmă -totul este bine.
Cum putem avea grijă de sufletul şi trupul nostru?
Datoriile creştinului către întreaga sa fiinţă se cuprind în trei virtuţi:
 cinstirea de sine,
 dragostea de sine şi s
 smerenia.
Cinstirea de sine este virtutea prin care credinciosul recunoaşte şi preţuieşte vrednicia cu care Dumnezeu 1-a
înzestrat mai mult decât pe toate celelalte făpturi. Cu mintea sa, credinciosul îşi dă seama că el are însuşiri şi puteri
care-1 deosebesc de toate celelalte făpturi. Numai omul este creat după chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 26-27), trupul său
este templu al Duhului Sfânt (I Cor. 6, 19) şi numai el este chemat la fericirea, la viaţa veşnică.
Creştinul îşi arată cinstirea de sine prin ferirea de faptele rele, care întunecă şi înjosesc chipul lui Dumnezeu în el, dar
şi prin săvârşirea faptelor bune, care îl conduc spre asemănarea cu Dumnezeu şi prin păstrarea cinstei sau a numelui
celui bun. Cinstea sau onoarea se câştigă prin năzuinţa credinciosului de a-şi îndeplini datoriile sale, prin purtarea
cuviincioasă în orice împrejurare şi prin statornicia în bine. în Sfânta Scriptură se spune că Un nume bun este mai de
preţ decât bogăţia (Pilde 22, 1). Conştiinţa cinstirii de sine este un frâu împotriva păcatelor şi un îndemn către virtute.
De aceea, datoria creştinului este să-şi câştige şi să-şi apere cinstea sa.
Prin dragostea de sine, creştinul, ajutat de harul Sfântului Duh, îşi foloseşte darurile primite de la Dumnezeu
pentru a ajunge la unirea cu Dumnezeu, la mântuire. Această virtute înfrânează poftele cele rele, ajută pe om să se
ferească de păcat şi să se împodobească cu virtuţi.
Smerenia este virtutea prin care creştinul recunoaşte că toate darurile sale sunt de la Dumnezeu şi de aceea un
astfel de om nu se mândreşte cu ele. Prin smerenie, omul îşi recunoaşte slăbiciunile, dar şi dependenţa de Dumnezeu.
Datoriile creştinului faţă de suflet sunt foarte importante, pentru că sufletul este partea spirituală din om ce-1
deosebeşte de orice altă făptură. Ele se cuprind în grija de luminarea şi întărirea puterilor sufleteşti cu care a fost
înzestrat omul: mintea, voinţa şi sentimentul.
Astfel, creştinul trebuie să se îngrijească în primul rând de luminarea şi înzestrarea minţii cu învăţătura
propovăduită de Biserică, apoi cu cea dobândită în familie şi în şcoală.
Apoi, omul trebuie să lupte ca voinţa sa să rămână statornică pe calea binelui, oricâte greutăţi sau ispite ar avea.
Sentimentele pot fi întărite prin înfrânarea de patimi, prin lecturarea cărţilor folositoare pentru suflet, prin admirarea
frumuseţilor naturii etc.
Datoriile creştinului către trupul său se cuprind în grija de viaţa şi de sănătatea lui, ca unul ce este locuinţa şi
slujitorul sufletului, templu al Duhului Sfânt. El ia parte la primirea Sfintelor Taine şi este menit pentru învierea şi
preamărirea în viaţa cea de după moarte (Rom. 8, 11). Pe de alta parte, de trup este legată viaţa pământească, în timpul
căreia creştinul trebuie să-şi pregătească mântuirea.
Creştinul se îngrijeşte de sănătatea trupului prin: hrană potrivită, îmbrăcăminte cuviincioasă pentru ocrotirea trupului,
locuinţă sănătoasă pentru odihnă şi adăpostire, muncă şi exerciţii trupeşti care întăresc puterile şi-1 menţin pe om într-o bună stare,
vindecarea sănătăţii zdruncinate de boli etc.
 Datoriile faţă de semeni

Datoriile faţă de semeni au fost precizate de Mântuitorul în Sfânta Evanghelie: celui ce voieşte ...să
îţi ia haina ta, lasă-i şi cămaşa (Mt. 5, 40); celui ce te bate pe tine peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt... (Lc. 6, 29);
iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine ...(Lc. 6, 35).
Să nu uităm că mântuirea noastră va depinde de trei factori: cum am ştiut să păzim poruncile lui Hristos, cum
am ştiut să ne sfinţim pe noi înşine şi cum am încercat să-L facem viu pe Dumnezeu în inima şi sufletul aproapelui
nostru.
Şi cum putem să facem aceasta din urmă? Împlinind ultimele şase porunci ale Decalogului. Toate acestea se
cuprind în trei virtuţi de seamă: cinstirea sau respectarea aproapelui; dragostea către aproapele; dreptatea faţă de
aproapele.
Cinstirea aproapelui este recunoaşterea vredniciei pe care o are orice semen al nostru. Toţi oamenii fiind creaţi
după chipul lui Dumnezeu, au datoria să-şi recunoască unul altuia vrednicia şi însuşirile cu care i-a înzestrat
Dumnezeu.
Dragostea către aproapele este virtutea prin care creştinul doreşte şi voieşte aproapelui binele vremelnic şi
veşnic, dându-şi totodată şi silinţa de a-i face acest bine. In virtutea aceasta sălăşluieşte deplin duhul învăţăturii şi vieţii
creştine. De aceea, Mântuitorul o şi numeşte semnul de recunoaştere al creştinului: întru aceasta vor cunoaşte toţi că
sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (In. 13, 35).
Dreptatea este dovada dragostei către aproapele şi se arată în respectarea vieţii, sănătăţii, cinstei, libertăţii şi
tuturor bunurilor lui. Ea este temelia bunei rânduieli între oameni.
Împlinirea datoriilor către aproapele este o dovadă a dragostei noastre către Dumnezeu. De aceea, creştinul
este dator să le îndeplinească cu toată conştiinciozitatea, luându-şi ca măsură datoriile către sine însuşi, după cuvintele
Mântuitorului: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Mt. 22, 39) şi: Precum voiţi să vă facă vouă oamenii,
faceţi-le şi voi asemenea (Lc. 6, 31).
Datorii faţă de viaţa sufletească a aproapelui: rugăciunea, atât pentru cei vii cât şi pentru cei adormiţi; exemplul,
pilda bună, sfatul; întoarcerea celor rătăciţi pe calea adevărului şi a celor păcătoşi la virtute; învăţarea celor neştiutori
şi nepricepuţi; sfatuirea celor ce au nevoie de un sfat; mângâierea celor întristaţi şi iertarea celor ce ne greşesc de
şaptezeci de ori câte şapte (Mt. 18, 22); răsplătirea răului cu bine etc.
Datorii faţă de viaţa trupească a aproapelui:
• faptele milosteniei trupeşti: hrănirea celui flămând; adăparea celui însetat; îmbrăcarea celui gol; cercetarea celui
aflat în necazuri şi nevoi; cercetarea celui bolnav; găzduirea călătorilor; îngroparea celor pe care nu are cine să-i
îngroape etc;
• ferirea de tot ceea ce ar putea primejdui sau nimici libertatea, sănătatea şi viaţa semenului (de exemplu,
omorul şi furtul).

Întreaga creaţie, de la înger la minerale, este omogenă şi legată în toate părţile sale prin iubire
şi responsabilitate.” (Paul Claudel)

 Biblia nu ne învaţă nimic despre încălzirea climei sau despre dispariţia speciilor, dar ne oferă
cheia înţelegerii raportării omului la mediul înconjurător.
 Dumnezeu creează lumea: cerul şi pământul, marea, plantele şi animalele, arătând că toate
sunt „foarte bune” (Facere 1, 31). Bogăţia, diversitatea şi frumuseţea lumii arată slava lui Dumnezeu.

 Creează apoi pe om şi îi încredinţează lumea aceasta, chemându-1 să respecte însă viaţa

tuturor creaturilor. Prin căderea în păcat, lumea intră în dezordine şi devine ostilă omului.
Hristos, Noul Adam, sfinţeşte prin învierea Sa întregul cosmos şi îl readuce la starea din Rai. „Mari şi
minunate sunt lucrurile Tale, Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule!”

 Odată cu dezvoltarea uimitoare a tehnologiei, criza ecologică s-a accentuat foarte mult.
Pământul, cu toate resursele lui, a fost văzut ca un capital natural destinat doar profitului. Este evident
că rezultatele sunt dezastruoase. Iată doar câteva dintre consecinţe: efectul de seră, degradarea solului,
contaminarea aerului şi a apei, catastrofe naturale şi boli grave.

 . Este un paradox: omul poluează spaţiul în care el însuşi trăieşte.

  Perspective şi soluţii. Există oare vreo soluţie la problema ecologică? Ce se poate face pentru
a redresa situaţia sau pentru a reduce răul produs? Am putea spune că nu este nimic de făcut, căci
rezolvarea acestei probleme nu va veni din partea noastră, ci de la forurile politice înalte.

 însă fiecare om poate experimenta un mod de viaţă ecologic, având responsabilitate faţă de
lumea înconjurătoare.

 Decizia concretă îmi aparţine: să nu consum inutil apă sau energie electrică, să reciclez
deşeurile, să nu distrug vegetaţia. Nimeni nu mă poate împiedica să fac aceste lucruri; trebuie doar să
conştientizez importanţa lor.

 Fie că este vorba de un om politic sau de un cetăţean de rând, principiul ar trebui să fie acesta:
nu consum cât aş putea să-mi permit, ci numai cât îmi este necesar cu adevărat, ştiind că, din lipsă de
hrană şi de medicamente, în lume mor 40 000 de copii în fiecare zi.

 Să reţinem: nu conservăm natura dintr-o dorinţă egoistă de a trăi cât mai mult pe Pământ, ci
pentru că avem conştiinţa că Dumnezeu l-a creat pe om în lume cu un sens, cu o raţiune. Cu alte
cuvinte, respectăm şi protejăm natura ca pe un dar divin, de care nu trebuie să ne batem joc. Astfel,
înţelegem că situaţia se poate îndrepta numai printr-o educare a conştiinţei, iar aceasta este o datorie a
fiecăruia. Protejarea mediului reprezintă o necesitate nu doar pentru contemporani, ci şi pentru
generaţiile care vor veni. Ecologia devine astfel o formă de solidaritate umană.
„Care sunt interesele, care sunt valorile care guvernează civilizaţia noastră tehnico-ştiinţifică? Să
recunoaştem: este vorba de dorinţa nemărginită de stăpânire, care a împins pe omul istoriei către
preluarea puterii asupra planetei. (…) Criza ecologică actuală nu reprezintă doar o «criză ecologică» şi
deci ea nu poate fi soluţionată doar tehnic. O mutaţie în convingerile şi valorile noastre fundamentale
este la fel de necesară ca şi o schimbare în atitudinea asupra Creației.
Principii doctrinare privind grija Bisericii fata de mediul ambient

 Din punct de vedere ortodox, putem preciza motivatia profunda pentru care Biserica este de
acord si sprijina toate actiunile puse in slujba conservarii mediului inconjurator si pastrarii creatiei in
general.

 Mai intai de toate trebuie retinut faptul ca materia nu este rea. Lumea este un dar al lui
Dumnezeu, creat din nimic prin Cuvantul (Ioan I, 2) si Duhul lui Dumnezeu (Ps. 103, 30). Lumea nu-si
are cauza existentei in sine, ci in vointa atotputernica a lui Dumnezeu, intarita pe „Cuvantul viu-facator
al lui Dumnezeu”.

 Intre Dumnezeu si lume, pe de o parte, exista o distanta de netrecut, data „nu prin loc, ci prin
natura”, depasita pe de alta parte, de bunavointa lui Dumnezeu care prin harul Sau proniator patrunde
toate pana la noi si dincolo de noi, randuind toate spre bine. Lucrarile lui Dumnezeu in creatie ne
descopera fata iubitoare a lui Dumnezeu intoarsa spre noi, „privirea reala si vie a lui Dumnezeu cu care
vrea, da si pazeste toate, privirea fortei Lui atotputernice si a iubirii Lui suprafiintiale”.

 Creatia este, asadar, nu numai un bun la dispozitia oamenilor, ci si o modalitate prin care
Dumnezeu isi trimite mesajul Sau catre noi, un mod de comunicare al lui Dumnezeu cu oamenii, locul
unde omul se intalneste cu Dumnezeu insusi. Din Geneza aflam ca omul a fost instituit cultivator si
paznic al lumii. Dupa-dascalii Bisericii, omul trebuia sa-si exercite misiunea de paznic fata de locul in
care fusese asezat, asa cum Dumnezeu este paznic si Parinte pentru toata creatia. Omul este punctul
terminus al actului creator al lui Dumnezeu, stapan peste pestii marilor, pasarile cerului, peste toate
vietuitoarele pamantului si peste tot pamantul (Gen. 1, 20) ca chip al Creatorului si dupa chipul in care
Dumnezeu stapaneste toate. El nu este centrul astronomic al lumii, ci culmea calitativa a acesteia, care
are vocatia de a utiliza creatia primita in dar, cu responsabilitatea unui parinte.
  Stapanirea peste lumea creata, trebuie inteleasa nu numai ca un drept, ci si ca o misiune
si o slujire.

 Relatia cu mediul din care omul a fost creat si in care a fost asezat nu trebuie sa fie univoca,
redusa doar la satisfacerea nevoilor lui, ci una dinamica si reciproca in care omul nu numai primeste, ci
si ofera. Dupa modelul Creatorului a toate, omul trebuie sa fie, la nivelul lui, creator el insusi. Din
Revelatie aflam ca, la inceput pamantul nu avea roade pentru ca Domnul Dumnezeu nu trimisese peste
el ploaie si pentru ca nu era nimeni care sa-l lucreze (Gen. 2, 5) si ca omul era acela care urma sa
cultive pamantul (Gen. 2, 15). Dumnezeu si omul sunt prezentati de Sf. Scriptura drept colaboratori la
rodirea pamantului : Dumnezeu da ploaia, omul cultiva pamantul cu unul si acelasi scop – rodirea. Pe
pamant, omul „poate activa una sau alta din virtualitatile lumii in mod liber, iar, intrucat Dumnezeu il
ajuta la aceasta, El insusi ramane cu lumea intr-un raport de libertate, iar cu omul intr-un raport de
colaborare libera. In lume se intalneste astfel libertatea omului cu libertatea lui Dumnezeu”.
Calitatea omului de colaborator al lui Dumnezeu reiese din faptul ca el este chip al lui Dumnezeu.
Datorita acestei calitati el se gaseste intr-o relatie deosebita cu Dumnezeu si cu lumea.

 Lumea are o valoare, dar valoarea ei nu este separata nici de Dumnezeu nici de om. „In
varful creatiei, omul este pus in gradina pentru a prelungi lucrarea lui Dumnezeu in grijile cu care El
inconjoara pamantul; el participa la o creatie constanta, la o evolutie pe care trebuie s-o influenteze
datorita puterilor care i-au fost incredintate”.

 Omul nu are insa dreptul de a dispune in mod absolut de calitatile si posibilitatile naturii, este
doar iconomul proprietarului divin care foloseste calitatile lumii in vederea existentei generatiilor
succesive de oameni. Calitatea de stapin al naturii trebuie exercitata in unire cu intentiile Creatorului a
toate.

 Creatia nu trebuie, asadar, tratata nici cu dispret, nici cu teama pentru imensitatea ei, nici
evitata pe considerentul ca ne-ar intina, ci folosita fara sa i se afecteze structurile sale esentiale si cu
respectul acordat pentru ca este lucrarea si bunul Altuia.

 Creatia este un element indispensabil vietii omului, avand si un important rol in istoria
mantuirii. Ea este insa o realitate neutra, subordonata omului, beneficiind de virtutile lui sau suferind
din lipsa acestora.

 In natura Dumnezeu a lasat spatiu ca omul sa-si exercite libertatile, puterea si virtutile in
calitate de reprezentant al lui Dumnezeu. „Asadar, linia de conduita fata de mediul inconjurator se
situeaza inevitabil in cadrul unui ascutit simt de slujire fata de creatia lui Dumnezeu. Omul este
responsabil in fata lui Dumnezeu de ceea ce face din lumea naturala si din produsele sale. El este
responsabil in fata lui Dumnezeu in asa fel incat sa reflecte natura morala a Creatorului sau in actiunile
lui de iconom al Stapanului, fidel fata de mandatul sau”.

 Creatia este oferita omului spre paza si cultivare, dar si spre hrana. Omul se hraneste eficient
din lumea creata atunci cand are constiinta ca aceasta i-a fost oferita in dar si multumeste Daruitorului.
Creatia are, asadar, si un sens euharistic (de multumire). Hranirea din ea si utilizarea ei trebuie facute
sub lumina acestui sens. Omul trebuie sa se hraneasca cu ceea ce-i ofera creatia, trebuie s-o introduca in
el curata, neintinata de noroiul abuzului, lacomiei si egoismului, trebuie s-o faca singe, adica viata si s-
o ofere lui Dumnezeu cu multumire.

 Atata vreme cat creatia nu este inteleasa doar ca un bun de consum strict biologic, ci si ca posibilitate
de hranire si crestere duhovniceasca, ea constituie o Taina in care este activata iubirea lui Dumnezeu
si infaptuit raspunsul nostru personal dat Lui.
Omul „trebuie sa socoteasca natura si ansamblul fiintelor omenesti drept parteneri de care trebuie sa
 tina cont in deciziile sale libere, pentru ca este nevoit sa traiasca impreuna cu ei. Daca vrea sa se
dezvolte in mod armonios, nu poate s-o faca decat tinand cont de semenii sai si de exigentele
obiective ale unei exploatari rationale a naturii”.

 . Scopul existentei omului nu este vegetarea intr-un mediu inconjurator ambiant, ci ca un alt inger in
mijlocul creatiei, el are indatorirea sa o inalte prin sine fara insa sa o nege. Dupa Sf. Maxim
Marturisitorul, omul este un fel de laborator in care se tin legate la un loc extremitatile lumii create.
El este un fel de „legatura naturala care mijloceste prin partile sale intre extremitatile universului si
aduce cu sine la unitate cele despartite dupa fire printr-o mare distanta, ca, prin unirea prin care toate
le aduna la Dumnezeu, ca la cauzatorul lor… pe rand si treptat, sa ia de la Dumnezeu, in care nu este
impartire, prin unirea eu El, sfarsitul urcusului inalt savarsit prin toate”.

 Sfantul Maxim sesizeaza noi aspecte ale relatiilor omului cu universul creat: acela de trimis al lui
Dumnezeu, dar si acela de initiat in tainele dumnezeiesti, de preot care avea menirea sa adune
in sine creatia, sa o miste (altfel decat miscarea ei fizica) spre Dumnezeu, cu alte cuvinte
sfintind-o. C.

 Daca prin pacatul primului om, in Creatie a intrat stricaciunea, in Hristos ea este
restaurata : o data cu cosmosul cel mic este restaurata si parga elementelor cosmosului celui mare
asumata de Ipostasul Cuvantului. Cosmosul recapata posibilitatea de a fi din nou vehicul al harului
dumnezeiesc. Misiunea Bisericii este aceea de a concretiza aceasta posibilitate pe care Dumnezeu a
redat-o Creatiei. Si o face prin Sfintele Taine, unde in mod concret omul primeste prin forme vazute
harul nevazut al Duhului Sfant.
Din cele de mai sus rezulta ca:

 a) intre lumea spirituala si creatia materiala exista o stransa legatura, pe de o parte prin
harul lui Dumnezeu, pe de alta parte prin paradoxala unire a celor doua lumi in fiinta umana si mai
apoi prin asumarea acesteia de Fiul lui Dumnezeu ,

 b) dupa credinta ortodoxa creatia are nevoie de harul dumnezeiesc, pentru ca in ea a

intrat stricaciunea prin pacatul primului om;

 c) creatia isi gaseste realizarea plenara a posibilitatilor ei atunci cand se gaseste in

comuniune cu puterea simtitoare a harului dumnezeiesc si este pusa in aceasta comuniune prin
intermediul omului in calitate de reprezentant si preot al lui Dumnezeu ;

 d) creatia a fost restaurata prin Marele preot, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu facut
om, asumand, deci, conditiile vietii materiale ;

 e) prin Biserica, creatia recapata calitatea de vehicul al harului lui Dumnezeu catre noi,
poate fi sfintita si transfigurata ;

 f) creatia exista pentru uzul omului, dar omul ca microscom traieste spre a se
indumnezei si sfinti creatia si spre a o conduce la plinatatea vietii, la comuniunea cu Creatorul a toate.

 Omul primeste roadele lumii create, dar ca preot, este chemat sa sfinteasca darurile si
pe cel care i le ofera. In felul acesta, nimic nu scapa de la impartasirea de Dumnezeu. Daca omul se
impartaseste de darurile lui Dumnezeu, el si participa constient la ele, creatia, (restul lumii materiale)
se impartaseste de darurile lui Dumnezeu in mod pasiv, in mod activ n-o poate face decat in om si
prin om. De aici nobletea si responsabilitatea omului fata de Cel care a randuit toate in acest sens.
  Grija fata de creatie trebuie fundamentata deopotriva pe credinta in Dumnezeu, in
nemurirea sufletelor si in responsabilitatea pentru tot ceea ce am implinit sau n-am implinit in mediul
ambiant fizic si social in care am trait. Credinta in Dumnezeu si iubirea fata de El ofera generatiei
noastre forte mult mai puternice in stradaniile depuse pentru pastrarea mediului inconjurator, decat
orice cugetari etice venite dintr-un mediu fara Dumnezeu. Credinta in Dumnezeu si in
responsabilitatea eterna pentru modul in care ne-am dus viata ne pot face sa depasim nivelul unei vieti
interesata doar de imediat, ne pot ridica comportamentul moral la dimensiuni noi, ne pot face sa
intelegem ca o anumita asceza poate sa fie prezenta in modul in care ne servim de ceea ce lumea ne
ofera.
Mult-laudata societate productiva tehnologizata, de pe pozitii autentic crestine, ar putea sa renunte la
unele articole de lux care necesita pierderi mari de resurse, dar si la luxul de a permite ca bogatiile
nationale sa fie folosite si manipulate de un numar restrans de potentati, la luxul de a tolera saracia, la
luxul de a nu lua in consideratie pe orice intalnit in cale si pe cei ce ne vor urma, si de a oferi fiecaruia
ceea ce are si va avea nevoie spre a duce o viata normala.