Şcoala de la Annales.

Sursele şi metodele istoricului mentalist.

Domenii conexe.
Există istorie adevărată?

Conf. univ. dr. Cristina Bogdan

 Un alt fel de istorie –
Şcoala de la Annales
• 1929 – Strasbourg – revista Annales
d’histoire économique et sociale.
• Întemeietori: Lucien FEBVRE şi Marc
BLOCH;

• În timpul războiului (până în 1944), revista îşi

schimbă numele – Mélanges d’histoire
sociale.
 Şcoala de la Annales (continuare)

După război, revista îşi schimbă iar denumirea –

Annales. Economies, Sociétés, Civilisations.

În ultimul deceniu al secolului XX, revista se va

numi – Annales. Histoire, Sciences Sociales
 Etapele Şcolii de la Annales

• 1. Analele înainte de apariţia revistei

(1921-1929);
• 2. Primele Anale (1929-1941);
• 3. De la Analele de tranziţie (1941-1956)
la Analele braudelienne (1956-1968);
• 4. Analele mentalităţilor, ale noii istorii şi
ale antropologiei istorice (1968-1989);
• 5. Perioada de după 1989.
Caracteristicile fiecărei perioade din
istoria Analelor: 1. 1929-1950
• Accentul se mută de pe domeniul politic
pe cel economic şi social (datele
economice şi cele demografice sunt
prelucrate pentru a pune în lumină
mutaţiile istoriei);
• Istoria se hrăneşte din 2 surse:
psihologia (Lucien Febvre) şi sociologia
(Marc Bloch);
• Discursul istoric este ANTROPOCENTRIC
 1929-1950 (continuare)
• Va fi elaborat un program de rescriere a istoriei,
după un model enunţat de VOLTAIRE: Nu s-a
făcut decât istoria regilor, trebuie să o facem
şi pe aceea a naţiunilor.

• Istoricul nu se mai mulţumeşte să transcrie

datele oferite de documente, el trebuie să le
pună întrebări, să le insereze într-o
problematică.

• Apar studii seriale legate de preţuri; studii

demografice; monografii regionale (geo-istoria).
 2. 1950-1970
(sub semnul lui F. Braudel)
• Istoria nu va mai fi o ISTORIE-POVESTIRE, ci
o ISTORIE-PROBLEMĂ;

• Decupajul istoric nu se mai articulează după

perioadele clasice, ci după problemele puse
în lumină şi cărora li se caută traseul;

• Istoria se vrea a fi SINTEZĂ; este folosită

metoda COMPARATIVĂ pe durata timpului
foarte lung şi a spaţiilor întinse.
 1950-1970 (continuare)
• Istoria este privită ca o scientia regia în
perimetrul disciplinelor socio-umane (ea
absoarbe informaţia din celelalte domenii
şi o introduce în scheme proprii);

• Istoria trebuie să surprindă TOTALITATEA

SOCIALULUI, prin intermediul unor
operaţiuni precum: OBSERVAREA,
CLASAREA, COMPARAREA, IZOLAREA
fenomenelor.
 3. 1970-1990 – noua istorie
• Istoria îşi anexează treptat şi alte domenii:
ICONOGRAFIA (dimensiunea colectivă a
fenomenului artistic), LINGVISTICA (studierea
limbajului ca fenomen social, din unghiul
semanticii istorice, căci orice vocabular trădează
o viziune asupra lumii);

• Ambiţia TOTALIZATOARE / GLOBALIZANTĂ a

istoriei mentalităţilor (M. Vovelle o numeşte
disciplină bulimică); caracterul anexionist;

• Cercetările îmbină studiul SERIAL cu studiul de

CAZ.
 3. 1970-1990 – noua istorie
(continuare)

• Istoricii mentalităţilor tind să ocupe

poziţii-cheie în lumea academică, în
mass-media, în universul editorial,
astfel încât promovarea noii istorii se face
concomitent pe mai multe canale.
 4. Generaţiile de după deceniul
al IX-lea al sec. XX
• Din trunchiul generos al noii istorii s-au
desprins şi s-au individualizat o suită de
câmpuri tematice şi metodologice:

Imagologia; Istoria Imaginarului (politic,

religios); Istoria vieţii private, Istoria
moravurilor, Istoria plăcerilor, a
timpului liber (loisir), Istoria climei, a
alimentaţiei, a bolilor, a morţii etc.
 Sursele istoriei mentalităţilor

Corpusurile istorice sunt, prin definiţie,

de natură atât de diversă, încât istoricul le
poate constitui după preferinţele şi
competenţele sale, le poate prelucra ca
economist, demograf, sociolog, etnolog
sau lingvist. (F. Furet)
• Orice este sursă pentru istoricul
mentalităţilor. (Al. Duţu)

• Istoricul nu dispune de trecut, ci de urmele

lui. (Daniel S. Milo)
 Surse predilecte
• Documentele care ofereau informaţii despre comportamentele
paroxistice sau marginale dintr-o societate (confesiunile
ereticilor, procesele Inchiziţiei, documentele juridice);

• Documentele literare şi artistice (ca produse ale imaginarului);

• Actele de cancelarie;

• Arhivele private (testamentele, inventarele, actele notariale,

contractele de căsătorie, foile de zestre);

• Surse orale (tradiţii populare, texte performate şi păstrate pe

cale orală) etc.
 Raporturi noi cu sursele
• 1. Lărgirea noţiunii de sursă;

• 2. Manipularea diferită a surselor;

• 3. Investigarea seriilor de documente

(CANTITATIVUL în istorie);

• 4. Absenţa, tăcerea – descifrate ca fapte

istoriografice
 Metodele istoricului mentalităţilor

• 1. Studiul comparatist;

• 2. Studiul interdisciplinar / multidisciplinar;

• 3. O cercetare arheologică a acelor epave

mentale reunite în nuclee coerente, care
străbat deceniile sau veacurile.
J. Le Goff, Les mentalités: une histoire
ambiguë
(Faire de l’histoire, vol. III, Paris, 1974)
• “... tot ce e adânc înrădăcinat, născut din
improvizare şi reflex, gesturile maşinale,
cuvintele negândite (...) vin de departe şi
mărturisesc despre lunga şi adânca lor
infiltrare în sistemele de gândire.”

• Istoria mentalităţilor = istoria lentorilor

istoriei
 Domenii conexe ale istoriei mentalităților
• Întemeietorii rev. Annales au aşezat istoria lângă 2
surse:
PSIHOLOGIA (L. Febvre)
Individul nu este decât ceea ce-i permit să fie epoca şi
mediul social în care trăieşte.
Un destin, Martin Luther (1928);
Rabelais sau problema necredinţei în secolul al XVI-lea
(1942).

SOCIOLOGIA, în descendenţa lui E. Durkheim (M.

Bloch).
Societatea feudală (1939) – structurile societăţii;
Regii taumaturgi (1924) – practicile colective, simbolice,
ritualurile de vindecare.
Domenii conexe ale istoriei mentalităților

GEO-ISTORIA (cercetările au caracter

zonal; într-o anumită regiune / provincie
sunt investigate aspectele demografice,
economice, sociale, religioase etc.) –

F. Braudel – lumea mediteraneeană;

M. Vovelle – sudul Franţei.
ANTROPOLOGIA
 Istorie / Antropologie
• Până în anii „50 ai sec. XX, domeniile erau
perfect delimitate;

• Istoria se ocupa de studiul societăţilor civilizate,

iar antropologia de studiul societăţilor primitive;

• Istoria încerca să reconstituie cronologia

evenimentelor, iar antropologia să înţeleagă
structura şi funcţiile instituţiilor sociale, în
societăţile marcate de permanenţe şi repetiţii.
 Antropologia istorică
• Devine disciplină autonomă din anii „70 ai
secolului XX;

• Istoria începe să evidenţieze permanenţele,

gesturile repetabile ale vieţii cotidiene, vizând o
suită de tematici familiare antropologiei: familia
(structurile de rudenie), problema sexelor,
riturile de trecere (naşterea, căsătoria,
moartea), miturile etc;

• Sursele istoricului s-au diversificat, sub influenţa

antropologiei. În afara surselor scrise, istoricul a
început să folosească izvoare arheologice,
iconografice, tradiţii orale ş. a.
 Istorici ai mentalităţilor
din spaţiul românesc

Alexandru Duţu, Ştefan Lemny,

Toader Nicoară, Alexandru-Florin Platon,
Lucian Boia, Mihaela Grancea,
Nicolae Bocşan, Sorin Mitu, Simona Nicoară,
Constantin Bărbulescu, Constanţa Ghiţulescu,
Alexandru Ofrim ş. a.
Revista Caiete de antropologie istorică
(Cluj-Napoca)

Teme abordate:
Pentru o antropologie istorică în spaţiul
istoriografiei româneşti contemporane;
Istorie şi violenţă;
Familie şi moralitate – studii de gen în Europa
central-sud-estică;
Istoria şi antropologia corpului uman;
Oamenii şi moartea în societatea românească;
Sărbătoare. Celebrare. Comemorare;
Identităţi şi sensibilităţi alimentare europene;
Loisir-ul etc.