Romanul modern de tip subiectiv/ al experienţei/ psihologic

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

- Camil Petrescu

Este cunoscut faptul că în perioada interbelică, prin sincronizare cu spiritul european

al epocii, literatura română cunoaşte mutaţii esenţiale şi în domeniul epicului. Sub acest
aspect, romanul înregistrează o evoluţie de la tradiţional la modern, de la formula
obiectivă, la scrierea de tip subiectiv, de la tematica socială, la cea psihologică.
În diversitatea de modele epice care se afirmă în perioada interbelică, se impune
romanul de tip subiectiv, psihologic. Asemenea romanului experienţei, acest tip de proză
analizează realitatea conştiinţei, singura realitate verificabilă şi se caracterizează prin:
timpul prezent şi subiectiv, adecvat lumii interioare, naraţiune la persoana întâi, care face
ca naratorul să se identifice cu personajul, ceea ce conferă naraţiunii autenticitate. De
asemenea, în acest tip de roman acţiunea nu mai are o desfăşurare cronologică,
evenimentele nu mai sunt anticipate ca în romanul tradiţional, ci corespund fluxului
conştiinţei, ,,memoriei involuntare”.
Un astfel de roman este ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de
C.Petrescu, cel care a teoretizat în literatura noastră romanul modern de tip proustian. De
fapt, dacă în evoluţia romanului românesc ,,momentul Rebreanu” a însemnat
consolidarea prozei obiective de observaţie socială, Camil Petrescu situează construcţia
romanescă în registrul analizei stărilor de conştiinţă şi a proceselor sufleteşti complexe.
El consideră că actul de creaţie este un act de cunoaştere, nu de invenţie şi că realitatea
artistică trebuie să stea sub semnul autenticităţii, al experienţei unice şi irepetabile a eului
trăitor: ,,Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile
mele, ceea ce gândesc eu. Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti. Dar aceasta-i
realitatea conţtiinţei mele, copnţinutul meu psihologic... Din mine însumi eu nu pot ieşi…
Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi.”
Primul roman al lui Camil Petrescu aparţine literaturii autenticităţii şi ilustrează
estetica modernismului ( roman citadin, centrat pe problematica intelectualului). Este un
roman realist psihologic, de analiză a vieţii interioare, sumă a unor dosare de existenţă,
structurate pe o idee sau pe o pasiune, iar ca formulă epică ilustrează romanul subiectiv
,,ionic” (model proustian, naraţiune de tip confesiv şi focaliazare internă). Roman al unei
duble experienţe, existenţiale şi cognitive – iubirea şi războiul – ,,Ultima noapte...” îşi are
sursa în experienţa sublocotenentului Camil Petrescu, voluntar pe frontul Primului
Război Mondial, al cărui jurnal de campanie este ,,împrumutat cu amănunte cu tot
eroului.”
Titlul romanului pune în evidenţă cele două experienţe existenţiale şi de
cunoaştere ale lui Ştefan Gheorghidiu, devenite teme ale cărţii: iubirea şi războiul. În
roman însă, sunt abordate şi alte teme: cunoaşterea şi setea de absolut, tema moştenirii şi
cea a existenţei societăţii bucureştene în preajma Primului Război Mondial.
Un prim argument ce demonstrează calitatea acestui roman de a fi subiectiv este
principiul compoziţional după care se organizează conţinutul epic şi anume cel al
memoriei involuntare declanşate nu de o senzaţie, ca la Proust, ci de o dezbatere şi un
conflict de idei: discuţia polemică de la popota ofiţerilor, la care asistă şi Ştefan
Gheorghidiu, protagonistul romanului. Acest episod declanşează rememorarea unor
întâmplări sau stări trăite în trecut, într-un timp psihologic. Chiar dacă este vorba de un
roman modern, în incipit sunt precizate ca într-o proză realistă, reperele spaţio-temporale:
,,În primăvara anului 1916… Valea Prahovei, între Buşteni şi Predeal”. Discursul
continuă cu modelul ,,punerii în abis”, impunând naraţiunea subiectivă şi spaţiul simbolic
al conştiinţei, al lucidităţii. Finalul deschis însă, lasă loc interpretărilor multiple, aşa cum
se îmtâmplă de obicei, în proza de tip subiectiv. Cu o nouă cunoaştere a lumii, a vieţii şi a
lui însuşi, la care a ajuns după experienţa frontului, Ştefan Gheorghidiu se detaşează de
tot ce îi crease o criză a incertitudinii, lăsând în urmă ,,tot trecutul”.
Un alt argument al subiectivităţii romanului este naraţiunea la persoana întâi, cu
focalizare exclusiv internă ce presupune existenţa unui narrator care este şi protagonist.
Astfel situarea eului narator în centrul povestirii conferă autenticitate, iar faptele şi
personajele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate, analizate.
Şi construcţia subiectului este tipică romanului subiectiv. Structural romanul se
realizează prin interferenţa a două planuri narative, care la rândul lor sunt supraetajate.
Planul conştiinţei personajului-narator dezvăluie o realitate interioară care se defineşte
în durată subiectivă; în acest plan alternează planul narativ (al evenimentelor rememorate
din care se reconstituie ,,anotimpurile” poveştii de iubire) cu cel analitic., în care sunt
radiografiate stări de conştiinţă, se analizează patologia geloziei, se formulează judecăţi
de valoare. Al doilea plan narativ este cel al realităţii obiective, imediate, în care sunt
analizate de acelaşi personaj existenţa societăţii bucureştene, dar şi realitatea frontului.
Raportul dintre cele două planuri este conflictual, fiindcă tiparul de idealitate pe care se
structurează eul-conştiinţă este în antiteză cu realul.
Subiectul este mai degrabă un pretext, romanul reconstituind, în prima sa parte,
experienţa cunoaşterii prin iubire, cristalizând treptat, dramatic, ,,monografia unui
sentiment” crezut absolut. Este o poveste de dragoste cu accese dramatice de gelozie,
inserată în povestea, trăită efectiv, a campaniei militare din Primul Război Mondial.
Tragismul războiului schimbă scara de valori a eroului, aducând prin noua imagine a
sensurilor existenţei, anularea dramei intime.
Romanul începe cu un artificiu de compoziţie: acţiunea primului capitol este
ulterioară întâmplărilor relatate în prima parte a romanului. Un eveniment exterior
(discuţia de la popotă) declanşează rememorarea unor întâmplări care vor fi ordonate
cronologic şi analizate lucid. Astfel personajul-narator analizează şi interpretează
trecutul, spre deosebire de eroul lui Proust care retrăieşte trecutul.
Capitolul al doilea începe abrupt, anunţând rememorarea iubirii ca suferinţă:
,,Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă
înşeală”.
Student la filosofie, Ştefan se căsătorise cu Ela din dragoste, sentiment care
aducea în viaţa lor de studenţi săraci unica bogăţie spre care năzuiau. Moştenirea
neaşteptată lăsată lui Ştefan de bogatul său unchi, Tache Gheorghidiu, transformă radical
viaţa tânărului cuplu. Ela pare a se adapta rapid noului stil de viaţă, propriu lumii
mondene în care pătrund, în vreme ce Ştefan este atras de noua sa condiţie socială doar în
măsura în care îi oferă noi experienţe de cunoaştere. Cuplul evoluează spre o inevitabilă
criză matimonială, al cărei moment culminant este excursia la Odobeşti, organizată de
Anişoara care are mania excursiilor ,,în bandă”. În timpul acestei excursii Ela se
comportă ca ,,o femeie de lume” şi îi acordă atenţie exagerată unui domn G. vag avocat
şi gazetar mediocru, însă bun dansator. După o scurtă despărţire, Ela şi Ştefan se împacă.
Înrolat pe frontul românesc, Gheorghidiu cere o permisie, ca să verifice dacă soţia îl
înşală.
A doua experienţă în planul cunoaşterii existenţiale este războiul. Simbolic
,,ultima noapte de dragoste” trăită alături de soţia sa la Câmpululung e urmată de ,,întâia
noapte de război”. Războiul i se pare eroului un adevărat ,,infern pe pământ”. Frontul
înseamnă haos, mizerie, măsuri absurde, dezordine. Gheorghidiu descoperă însă acum,
adevărata prietenie, solidaritatea, sentimental responsabilităţii faţă de vieţile oamenilor
din plutonul pe care îl conduce, dar şi solitudinea fiinţei în faţa morţii. Capitolul ,,Ne-a
acoperit pământul lui Dumnezeu” este o ilustrare artistică a războiului şi a dramei umane
prin care trec camarazii protagonistului. Viaţa combatanţilor ţine de hazard, iar eroismul
este înlocuit de spaima de moarte care păstrează doar instinctul de supravieţuire: ,,Nu mai
e nimic omenesc în noi”. Drama colectivă a războiului pune în umbră drama personală a
iubirii.
Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă la Bucureşti dar se simte detaşat
de tot ce îl legase de Ela. Astfel citeşte cu indiferenţă biletul anonim în care i se dezvăluie
trădarea Elei şi îi solicită despărţirea definitivă:,,-Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu dacă
ne-am despărţi?” Părăsind fără regrete casa în care a cunoscut fericirea, dar şi suferinţa,
Gheorghidiu îi lasă Elei ,,absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi…de la
bunuri persoanle, la amintiri. Adică tot trecutul.”
Prin acest deznodământ, conflictul psihologic dintre raţiune şi pasiune, care
conduce iniţial la o criză de valori îşi află rezolvarea: iubirea îşi pierde rangul de valoare
absolută sfârşind în ,,oboseală şi indiferenţă”. Cel de-al doilea conflict, exterior, cu
familia, societatea şi cu lumea îşi va găsi o târzie rezolvare în hotărârea eroului de a
dezerta. Această opţiune consemnată în ,,Patul lui Procust” poate fi motivată prin refuzul
eroului de a se abate de la idealurile sale care nu au niciun punct de sprijin în realitatea
mediocră.
Un alt argument ce susţine încadrarea acestui roman în seria prozelor subiective
este statutul personajului-narator. Acesta este un intelectual lucid şi un inadaptat
superior care trăieşte drama incertitudinii. Filosof, el are impresia că s-a izolat de lumea
exterioară, însă realitatea, evenimentele exterioare sunt filtrate în conştiinţa sa. Însetat de
absolut, spirit lucid şi inflexibil, Gheorghidiu aplică tiparul său de idealitate realităţii,
iubirii, oamenilor din jurul său. Aceştia nu corespund exigenţelor sale şi rezultă drame ale
incompatibilităţii (între el şi Ela, el şi familia sa, el şi societatea mondenă, el şi realitatea
tragică a frontului) care se amplifică nemăsurat şi conduc la o dramă a existenţei.
Tot prozei moderne de tip subiectiv aparţin şi mijloacele de caracterizare a
personajului-narator: introsprecţia, monologul interior, tehnici ale analizei psihologice.
De asemenea stilul anticalofil pentru care optează autorul este marcă a autenticităţii
operei şi a prozei subiective.
Astfel, ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman
modern, psihologic de tip subiectiv, un roman al experienţei prin: timpul prezent şi
subiectiv, perspectiva narativă unică, memoria afectivă, naraţiune la persoana întâi şi
autenticitatea trăirii.

NOTĂ
 - secvenţa introductivă, necesară încadrării textului şi la romanul experienţei.

Dacă în evoluţia romanului românesc ,,momentul Rebreanu” a însemnat

consolidarea prozei obiective de observaţie socială, Camil Petrescu situează construcţia
epică de tip roman în registrul analizei stărilor de conştiinţă şi a proceselor sufleteşti.
Primul roman al lui C.Petrescu, ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
aparţine literaturii autenticităţii şi ilustrează estetica modernismului (roman citadin,
centrat pe problematica intelectualului, împlinind trăsăturile formulate în teoria
lovinesciană a sincronismului). Este un roman realist psihologic, de analiză a vieţii
interioare, sumă a unor dosare de existenţă, structurate pe o idee sau pe o pasiune, iar ca
formulă epică ilustrează romanul subiectiv, realizat după model proustian, cu naraţiune de
tip confesiv, şi viziune/focalizare internă. Roman al unei duble experienţe, existenţiale şi
cognitive – iubirea şi războiul – ,,Ultima noapte...” îşi are sursa în experienţa
sublocotenentului Camil Petrescu, voluntar pe frontul Primului Război Mondial, al cărui
jurnal de campanie este ,,împrumutat cu amănunte cu tot eroului.”

- evoluţia unui personaj, ilustrată într-un roman psihologic din perioada

interbelică.

Prin sincronizare cu spiritul european al epocii, literatura interbelică cunoaşte

mutaţii esenţiale şi în domeniul epicului. Sub acest aspect, romanul înregistrează o
evoluţie de la tradiţional la modernism, de la formula obiectivă la scrierea de tip
subiectiv, de la tematica socială, la cea psihologică.
În diversitatea de modele epice care se afirmă în perioada interbelică, se impune
romanul psihologic care analizează individualitatea umană, spaţiul psihic şi durata
interioară. Noul roman poate fi considerat ,,povestea unor oameni caracteristici, originali,
a căror viaţă se degajă clar de mediul cu care intră în conflict.”(M.Ralea). Personajele de
roman trebuie să fie individualităţi puternice, iar ,,viaţa lor sufletească trebuie să fie
complexă”, marcată de probleme de conştiinţă, fiindcă romanul e legat de apariţia
conştiinţei.”(M.Ralea)
Astfel de romane sunt în perioada interbelică, ,,Pădurea spânzuraţilor” de
L.Rebreanu, ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” sau ,,Patul lui Procust”
de C.Petrescu, proze subiective în care personajul protagonist este un spirit reflexiv, care
trăieşte în lumea ideilor pure, este intelectualul hipersensibil şi ultralucid, însetat de ideal,
de adevăr şi de trăiri absolute. Cel mai adesea trăieşte drama lucidităţii.
Ştefan Gheorghidiu este o ilustrare a acestui tip uman din proza modernă, iar în
romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un alter-ego căruia îi
sunt transferate experienţele personale ale autorului.
 În lumea de ficţiune imaginată de autor, el cumulează funcţii narative multiple:
eul narator, eul-conştiinţă, care ordonează lumea prin experienţe de cunoaştere,
protagonistul care se confesează.
Ca personaj de ficţiune, este construit prin însumarea mai multor ipostaze: a
studentului sărac, dar cu rude bogate, a îndrăgostitului căutând iubirea absolută, a
combatantului pe frontul Primului Război Mondial.
Student la filozofie, Ştefan Gheorghidiu este un intelectul care trăieşte în lumea
ideilor, a lecturilor, având impresia că prin aceasta s-a izolat de lumea imediată. Se
căsătoreşte cu Ela din dragoste, sentiment care aduce în viaţa lor de studenţi săraci unica
bogăţie la care năzuiau. Căsătoria lor pare să corespundă cu adevărat unui tipar de
idealitate, căci se întemeiază pe o perfectă comuniune a sentimentelor.
Moştenirea lăsată lui Ştefan de bogatul său unchi Tache Gheorghidiu transformă
radical viaţa tânărului cuplu, generând criza matrimonială. Ela pare a se adapta rapid
noului stil de viaţă caracteristic lumii mondene în care pătrund, în vreme ce Ştefan este
atras de noua sa condiţie socială doar în măsura în care îi oferă noi experienţe de
cunoaştere.
Spirit lucid şi absolutizant, orgolios şi inflexibil, Ştefan aplică tiparul său de
idealitate realităţii, iubirii, oamenilor din jurul său. Constată că aceştia nu corespund
exigenţelor sale şi trăieşte drame ale incompatibilităţii.
Astfel este cea dintre el şi Ela, protagonistul descoperind caracterul relativ al
sentimentelor. Făurit din sete de ideal, vedea în iubire un sentiment unic, irepetabil.
Descoperă surprins pentru firea lui raţională că Ela este o fiinţă aproape mediocră,
preocupată de bani, de lux şi de distracţii în cercuri mondene.
Suflet hipersensibil, Gheorghidiu suferă din cauza schimbării Elei, oscilând între
speranţă şi disperare, dispreţ şi ură. De aici criza de identitate, suferinţa eroului provenind
din faptul că se raportează mereu la o ierarhie spirituală şi nu la una socială, bazată pe
avere şi bani, ca mulţi dintre oamenii din jurul său.
Natură reflexivă şi hipersensibilă personajul suferă pentru că are impresia că este
înşelat. Gesturi fără importanţă, atenţia pe care Ela începe să i-o acorde d-lui G. se
amplifică în conştiinţa protagonistului şi îl determină să-şi exagereze suferinţa, ridicând-o
la proporţii paroxistice.
Tipic este episodul excursiei la Odobeşti care declanşează criza de gelozie a
eroului, care pune sub semnul incertitudinii fidelitatea Elei. Compania insistentă a d-lui
G. , gesturile familiare ale Elei sunt tot atâtea prilejuri de observaţie atentă şi frământare
interioară care provoacă eroului o chinuitoare suferinţă. El suferă nu numai din orgoliu,
deziluzie şi neputinţă, dar şi pentru că se dedublează, se străduieşte să-şi ascundă
chinurile. Participarea peste câteva zile la deschiderea unui teatru de vară îi accentuează
drama, pentru că Ela are acelaşi comportament.
Alături de drama intimă, Gheorghidiu suferă şi drama omului superior dominat pe
plan social de indivizi inferiori.
Exigenţele personajului sunt absolute, pentru că de fapt, viaţa este alcătuită dintr-o
sumă de mici compromisuri care o fac acceptabilă. Este învins de bătrânul avar Tache
Gheorghidiu şi de fratele acestuia Nae Gheorghidiu, de milionarul analfabet Tănase
Vasilescu Lumânăraru, până şi de mondenul Gregoriade, toţi manifestând dispreţ pentru
cultură: ,,Cu filosofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant acela al dumitale şi cu
Scopenhauer nu faci în afaceri nicio brânză.”, îi spune Nae Gheorghidiu, atunci când
observă că protagonistul nu este deloc impresionat de averea pe care tocmai o primise.
Gheorghidiu refuză să trăiască într-o asemenea lume şi se retrage în lumea lui, a
ideilor, dar care îi amplifică sentimentul singurătăţii, aş eşecului, al ratării.
A doua experienţă fundamentală, cea a confruntării directe cu moartea, devine tot
o experienţă de cunoaştere. Şi acum eroul trăieşte dramatic. Tot ceea ce se petrece pe
front se reflectă în conştiinţa combatantului care rămâne acelaşi intelectual lucid, reflexiv.
De altfel, autorul precizează că nu-şi propune să descrie nicio luptă, ci doar viaţa
interioară a insului confruntat cu frica de moarte, cu atmosfera frontului.
Gheorghidiu ar fi putut evita experienţa frontului, din punct de vedere material,
averea sa putându-i oferi această şansă de a evita participarea la război. Dar Gheorghidiu
se înrolează voluntar, din dorinţa de a se cunoaşte şi de a-şi stabili valoarea umană în
raport cu ceilalţi. Războiul îi oferă însă şi posibilitatea de a confrunta drama colectivă, ce
însemna şi experienţa morţii, cu experienţa iubirii, personală..
În confruntarea directă, pe câmpul de luptă, protagonistul descoperă realităţi
necunoscute. Frontul înseamnă de fapt, haos, mizerie, marşuri neîntrerupte fără nicio
finalitate, învălmăşeală şi dezordine, ceea ce creează o imagine halucinantă a unei lumi
pe dos. Sugestivă este imaginea frontului prezentată în capitolul ,,Ne-a acoperit pământul
lui Dumnezeu”, o ilustrare a psihologiei groazei, dar şi a capacităţii omului superior de a
se ridica deasupra trăirilor instinctuale. Asemenea camarazilor lui cu care se simte solidar,
Gheorghidiu este cuprins de panică, de laşitate şi groază, nicidecum de sentimentul
eroismului, al vitejiei. Notaţiile sunt de o reală autenticitate şi luciditate, viaţa oamenilor
stând sub semnul întâmplării: ,,Cădem cu sufletele rupte în genunchi, apoi alergăm,
coborâm speriaţi, nu mai e nimic omenesc în noi.” Atmosfera infernală este receptată de
erou prin percepţii senzoriale. Înţelege că războiul este o stare de criză în istoria
umanităţii şi o tragedie a individului, care se simte depersonalizat, întors spre zonele
abisale ale instinctului de autoconservare. În aceleaşi circumstanţe – limită i se revelează
însă şi măreţia tragică a omului capabil să se ridice deasupra spaimei de moarte, prin
demnitate şi luciditate, prin solidaritate şi responsabilitate.
Cu această nouă cunoaştere a lumii, a vieţii şi a lui însuşi. Gheorgidiu află în sine
puterea de a se desprinde de incertitudinile iubirii, lăsând în urmă ,,tot trecutul”.
Prin acest deznodământ, conflictul psihologic (raţiune-pasiune) care conduce
iniţial la o criză de valori îşi află rezolvarea. Iubirea îşi pierde rangul de valoare absolută
de ,,monodeism”, sfârşind în ,,oboseală şi indiferenţă”. Cel de-al doilea conflict însă,
exterior, de ordin moral, cu familia, societatea, cu lumea, îşi va găsi o târzie rezolvare în
hotărârea eroului de a dezerta. Această opţiune poate fi motivată prin refuzul omului
superior de a abdica de la idealurile sale care nu au nici un punct de sprijin în realitatea
mediocră, pragmatică, prin refuzul intelectualului orgolios de a se lăsa redus la starea
instinctuală în învălmăşeala unui război care nu era al lui şi prin refuzul ofiţerului care se
simte responsabil pentru vieţile oamenilor săi de a deveni complicele comandanţilor
incompetenţi.
Prin introspecţie şi monolog interior, tehnici ale analizei psihologice, Ştefan
Gheorghidiu analizează cu luciditate alternând sau interferând aspecte ale planului
interior din fluxul conştiinţei (trăiră, sentimente, reflecţii) şi ale planului exterior (fapte,
tipuri umane, relaţia cu alte personaje).
 Dintre modalităţile de caracterizare a personajului, portretul lui Gheorghidiu este
realizat mai ales prin caracterizare indirectă, care se desprinde din fapte, gânduri, limbaj,
gesturi, atitudini şi relaţia cu celelalte personaje. Caracterizarea directă este rar realizată
de alte personaje. În acest roman de tip subiectiv, de analiză este folosită frecvent
autocaracterizarea pentru portretul fizic, moral sau psihologic. Pentru observarea
propriilor trăiri psihice se utilizează procedee specifice romanului psihologic modern:
introspecţia, autoanaliza lucidă, monologul interior, notarea stărilor fiziologice şi a
senzaţiilor.
Personajul face parte dintr-o tipologie a inteligenţei. Ca şi alţi eroi ai autorului, el
este îndrăgostit de o idee: aceea de absolut. Ca şi aceştia, Gheorghidiu caută mai multe
drumuri - dragostea, cunoaşterea, războiul, filosofia – pentru a atinge absolutul, dar
fiecare dintre acestea se dovedeşte a fi închis.
De aceea protagonistul trăieşte o dramă, în roman acesta aflându-se sub semnul a
două metafore: cea a patului procustian şi cea a jocului ielelor. Mitul celebrului tâlhar are
semnificaţia unui spaţiu al inadaptării. Autorul aplică acest mit condiţiei existenţiale a
omului superior – intelectualul care a văzut ideea şi va fi pedepsit asemenea tânărului
care a văzut ielele dansând. Este cazul şi al lui Ştefan Gheorghidiu care încearcă zadarnic
o conciliere a idealului cu realul.
Spaţiul inadecvării în roman este reprezentat de cele două experienţe
fundamentale pe care le trăieşte protagonistul: dragostea şi războiul. Iubirea pentru Ela
devine pat procustian pe măsură ce căutătorul de ideal coboară în realitate, acolo unde va
trăi drama nepotrivirii. Al doilea pat procustian este războiul. Privit la început ca o
experienţă necesară, războiul îl pune pe Gheorghidiu în faţa unui alt absolut: moartea.
Imaginea iniţială ,,N-aş vrea să existe pe lume o experienţă definitivă ca aceea pe care o
voi face, de la care să lipsesc” nu corespunde cu peisajul straniu, feţele palide,
dimensiunea cosmică a tragediei.
De aceea, Ştefan Gheorghidiu rămâne un personaj exemplar pentru categoria
inadaptaţilor superiori care refuză abdicarea de la ideal.

– cuplu de personaje
- Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
- Camil Petrescu

Subiectul romanului se organizează în jurul dramei de conştiinţă a personajului

principal, generată de incertitudinea în iubire.
Ştefan Ghoerghidiu este un student sărac care trăieşte greu, împreună cu surorile
sale, din pensia modestă de văduvă a mamei.
Logodit cu o frumoasă colegă de facultate, Ela, Ghoerghidiu amână nunta până la
obţinerea licenţei, întrucât banii puţini nu-i ajung să-şi întreţină familia.
Ela este şi ea o fată orfană, crescută de o mătuşă. Ghoerghidiu are doi unchi, unul
bogat şi avar, Tache, altul binevoitor şi glumeţ, Nae Gheorghidiu, un cunoscut avocat şi
om politic.
Deşi nu-şi agreează şi nu-şi cultivă rudele, pe care le dispreţuieşte pentru
preocupările lor mercantile, Ştefan Gheorghidiu devine spre surprinderea tuturor,
moştenitorul unchiului Tache, care-i lasă o avere considerabilă, încredinţată spre
administrare celui de-al doilea unchi, Nae Gheorghidiu, în schimbul unei consistente
rente lunare.
Eliberat astfel de grijile materiale, personajul se poate dedica preocupării sale
favorite, filosofia, consacrându-se liniştit studiului. Ştefan Gheorghidiu nu reuşeşte totuşi
să-şi câştige independenţa. Îşi iubeşte soţia, dar aceasta este un produs al lumii din jur, şi
vrând-nevrând, eroul trebuie să participe la viaţa mondenă, să frecventeze personaje cu
preocupări meschine, să facă excursii în grup, să se prefacă preocupat de modă, de dans,
de alte frivolităţi ce fac parte din sfera de existenţă a soţiei sale.
Ştefan Gheorghidiu este în fond un inadaptat superior, care aplică dragostei şi
existenţei propria viziune însetată de ideal, un fel de pat al lui Procust care nu are
contingenţă cu valoarea şi cu realitatea personajului feminin. Între ideal şi realitate se
instituie o evidentă nepotrivire, între cei doi soţi neexistând o comunicare sufletească
autentică.
Ela Gheorghidiu este o femeie frumoasă, dar cât se poate de obişnuită, cu
manifestări de tandreţe şi de feminitate copilărească, sensibilă, alintată, dar sub care se
ascund suferinţă, egoism şi mărginire. Îşi urmează soţul la seminarii, ca nu cumva să
flirteze cu colegele, deşi nu are înclinaţie pentru speculaţii intelectuale, fapt evidenţiat
printr-o autentică lecţie de filozofie ce se desfăşoară în patul conjugal.
Dragostea Elei are astfel, un efect acaparator, care tinde să anihileze
personalitatea lui Gheorghidiu. Drama lui nu este de fapt a geloziei (,,N-am fost nicio
secundă gelos, deşi am suferit atât din cauza iubirii”), ci a iubirii înşelate, a dorinţei de
certitudine. Personajul observă cu minuţie comportarea soţiei sale în societate, aparenta ei
atracţie pentru un om de lume, Gregoriade, cu care crede că Ela îl înşală.
Sunt remarcabile paginile de acută observaţie pe care le face Gheorghidiu, asupra
acestui posibil cuplu amoros, sentimentul geloziei atingând cote insuportabile.
În această stare sufletească de incertitudine, la intrarea României în Primul Război
Mondial eroul este mobilizat şi participă la luptele din zona Rucăr-Bran şi de pe Valea
Prahovei, făcând observaţii asupra dramei războiului; el trăieşte experienţa majoră a
acestuia, putând să o compare cu proporţiile exacte ale dramei sale sentimentale, pentru
care la un moment dat, era în stare să dezerteze de pe front. În final se desparte de Ela,
lăsându-i întreaga avere.
Cauza principală a dramei lui Gheorghidiu provine din situarea meditaţiei sale
filosofice într-un spaţiu al inadecvării, ilustrat prin două metafore esenţiale ale întregii
opere a lui Camil Petrescu: jocul ielelor exprimând tentaţia absolutului şi patul lui
Procust, simbol al limitării, al constrângerii realului să se supună iluziei.
Rezultatul conjugării acestor două intenţii contradictorii este că, în ciuda
frământărilor sale interioare, chiar dacă este un filosof, Gheorghidiu nu poate depăşi
stadiul teoriilor şi al iluziilor, crezând în mod aproape schopenhauerian că lumea se
modelează după voinţa şi reprezentarea lui.
În primul rând Gheorghidiu proiectează iluziile sale procustiene asupra propriei
soţii. Obţinerea absolutului în iubire, printr-o imperfectă reiterare a mitului lui
Pygmalion, urmează după Gheorghidiu, o serie de procese definitorii: el încearcă să-şi
ridice soţia la nivelul abstracţiunilor sale teoretice, îi ţine lecţii de filosofie, raportează
povestea lor de dragoste la proporţiile unor evenimente.
 Dragostea lui Gheorghidiu este plină de neprevăzut: un caracter ca al lui,
vulcanic, poate găsi ceva suspect în fiecare dintre gesturile pe care le face soţia sa. Îşi
petrece timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o, făcând probleme insolubile din
interpretarea unui gest, din nuanţa unei rochii şi din informarea lăturalnică despre cine
ştie ce vizită la vreuna din mătuşile ei.
Evenimentele vieţii celor doi urmează căi puţin obişnuite: ei se plimbă la nesfârşit
prin locurile pustii ale Capitalei, participă la evenimente mondene din ce în ce mai dese,
în care se amplifică orice amănunt, chiar pregătirea unei mese dobândind proporţiile unui
festin cosmic.
Ela are în manifestările banale, cotidiene, un entuziasm deosebit: chiar discuţia cu
unchiul Tache, în care este pusă în miză moştenirea, i se pare tinerei femei un
amuzament.
Toate aceste detalii comportamentale, observate şi analizate cu minuţie,
alimentează sentimentul de gelozie al personajului, care sporeşte pe tot parcursul
romanului.
Gelozia ajunge la paroxism în mai multe momente: într-o excursie, la Odobeşti,
sau ultima dată, când Ştefan Gheorghidiu se află pe front şi asistă la o discuţie la popotă
despre fidelitate, hotărându-se brusc să-i redea Elei ,,tot trecutul” şi libertatea, aşa cum o
concepe ea.
Dar războiul rezolvă toate problemele cu care se confruntă personajul: gelozia pe
care o are faţă de uşuratica femeie cu care este căsătorit, inutilitatea vieţii sale de om al
înaltei societăţi. El eşuează într-o dragoste pentru o femeie ce se va dovedi la fel ca toate
celelalte, greşeală esenţială pentru un om îndrăgostit de ideal. Iar averea nu-l ajută să-şi
depăşească limitele existenţiale. Ela îşi pierde treptat farmecul deosebit, nemaiieşind în
evidenţă, devenind o femeie supusă şi ea degradării biologice, efectelor timpului, devine
o doamnă Bovary, în căutare de bucurii minore şi de aventuri facile.
Romanul se încheie cu această constatare tristă: ,,A... pentru asta? Ce-a găsit la ea,
dragă? Să ucidă pentru ea... nu mai putea găsi alta la fel?”
Personajul aşază femeia ideală în centrul lumii sale: planurile de viitor se fac în
funcţie de preferinţele ei şi toate elementele lumii materiale se structurează monadic în
jurul ei, slujind pe deplin marea, absoluta iubire: ,,Îşi construieşti casa pentru o femeie,
cumperi mobila pe care a ales-o ea, îţi fixezi deprinderile cum le-a dorit ea. Toate
planurile tale de viitor până şa moarte sunt făcute pentru doi inşi.”