Cetatea Neamț (cunoscută impropriu sub titulatura Cetatea Neamțului)

este o cetate medievală din Moldova, aflată la marginea de nord-vest a

orașului Târgu Neamț (în nord-estul României). Ea se află localizată pe stânca
Timuș de pe Culmii Pleșului (numită și Dealul Cetății), la o altitudine de 480 m
și la o înălțime de 80 m față de nivelul apei Neamțului. De aici, străjuia
valea Moldovei și a Siretului, ca și drumul care trecea peste munte
în Transilvania.
Cetatea Neamț făcea parte din sistemul de fortificații construit în Moldova la
sfârșitul secolului al XIV-lea, în momentul apariției pericolului otoman.
Sistemul de fortificații medievale cuprindea așezări fortificate (curți domnești,
mănăstiri cu ziduri înalte, precum și cetăți de importanță strategică) în scop de
apărare, întărite cu ziduri de piatră, valuri de pământ sau având șanțuri adânci.
Cetatea a fost construită la sfârșitul secolului al XIV-lea de Petru I, a fost
fortificată în secolul al XV-lea de Ștefan cel Mare și distrusă în secolul al XVIII-
lea (1718) din ordinul domnitorului Mihai Racoviță.
Cetatea Neamț a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Neamț
din anul 2015

Ipoteze privind originea cetății

Cetatea Neamț a fost construită în timpul domniei lui Petru I (1375-1391), ea
fiind menționată pentru prima dată la 2 februarie 1395, în timpul expediției
regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei în Moldova. [3]
Ca urmare a cercetărilor arheologice efectuate aici în a doua jumătate a secolului
al XX-lea, au fost identificate mai multe etape de construcție a cetății. Nu au fost
identificate aici fortificații anterioare, rezultând că prima construcție fortificată
datează din epoca domniei lui Petru Mușat. Aici au fost descoperite monede din
timpul domniei lui Petru I, acestea constituind o dovadă certă că Cetatea Neamț
a fost construită în a doua parte a domniei lui Petru I, perioadă în care Moldova
a cunoscut o dezvoltare economică și politică continuă. [4]
Până la efectuarea acestor cercetări arheologice, istoricii au vehiculat mai multe
ipoteze cu privire la perioada când a fost construită fortificația. Pornind de la
informația din Bula papală din 1232 că în timpul șederii cavalerilor
teutoni în Țara Bârsei, între anii 1211-1225, aceștia ar fi construit pe versantul
estic al Carpaților un castrum muntissimum, unii istorici de seamă ca A.D.
Xenopol, B.P. Hașdeu sau Dimitrie Onciul au acreditat ipoteza că Cetatea
Neamț a fost construită de teutonici, un argument în plus constituindu-l însăși
denumirea cetății. Cu toate acestea, nu s-a descoperit nicio mărturie arheologică
sau documentară care să susțină această ipoteză. [4] Într-o adăugire la letopisețul
lui Grigore Ureche, Misail Călugărul vehiculează ipoteza construirii cetăților
moldovenești de către genovezi: "Aflatu-s-au într-această țara și cetăți făcute
mai de demultŭ de ianovedzi: cetaatea în târgul Sucévii și cetaatea la Hotin și
Cetatea Albă și Cetaatea Chilii și Cetaatea Neamțului și Cetatea Noaă,
Romanul, ce i s-au surpat pământul ș-au cădzut cetaatea.". [5]
Cetatea Neamț a reprezentat un avanpost fortificat important pentru apărarea
graniței de vest a Moldovei și a trecătorilor Carpaților Orientali în fața politicii
de continuă expansiune teritorială spre est a Regatului Ungar. Ea era una din
cele mai bine întărite cetăți de care a dispus statul medieval moldovenesc și avea
un rol important în sistemul general de apărare a țării.
În anul 1395, regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei a întreprins o
expediție militară asupra Moldovei, în scop de expansiune teritorială. După cum
atestă Cronica veche moldovenească, domnitorul Ștefan I (1394-1399) i-a învins
pe unguri la Hindău (azi satul Ghindăoani, aflat la circa 12 km sud de Târgu
Neamț), fapt confirmat și de inscripția de pe piatra de mormânt a lui Ștefan
I aflată în Mănăstirea Bogdana. Cronica oficială maghiară și documentele emise
de Sigismund consemnează că armatele regale au înaintat până la reședința
domnească, asediind probabil și Cetatea Neamț. La 2 februarie 1395 s-a emis un
act de cancelarie "ante castrum Nempch", care constituie prima atestare
documentară a cetății. [6]
Primul document care menționează numele unui pârcălab (comandant de cetate)
datează din anul 1407. [3] Pârcălabii cetății făceau parte din sfatul domnesc atât
în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432), cât mai ales în timpul
lungii domnii a lui Ștefan cel Mare (1457-1504). Dintre aceștia sunt de
menționat Șandru, Stanislav Rotompan și Arbore cel Bătrân.
Lacul Izvorul Muntelui (cunoscut și sub denumirea de Lacul Bicaz)
este un lac de acumulare aflat pe cursul mijlociu al râului Bistrița din România,
în Carpații Orientali, la 4 km în amonte față de orașul Bicaz din județul Neamț.
Lacul, cu o formă alungită, pe direcția nord-vest–sud-est, are o suprafață de 32,6
km² și s-a format după construirea între anii 1950 și 1960 a unui baraj care
alimentează hidrocentrala de 210 MW construită în timpul regimului comunist
inclusiv cu aportul muncii forțate prestate de deținuți politici. Pentru construcția
barajului și amenajarea lacului au fost strămutate 22 de sate din zonă, și peisajul
natural a fost drastic schimbat, el fiind declarat rezervație naturală acvatică în
2000.
Barajul
Este un baraj de greutate construit din beton și unește Muntele Gicovanu cu
Obcina Horștei, fiind situat în amonte de confluența pârâului Izvorul Muntelui
cu Bistrița.[2] A fost construit între 1950 și 1960, are o înălțime de 127 m, o
lungime de 435 m la coronament și o lățime maximă la bază de 119 m (la
nivelul blocurilor deversoare), respectiv 115 m (la nivelul blocurilor
nedeversoare). Geologic este situat într-o zonă cu predominanță
de gresii silicioase (gresie de Tarcău)[3], restul fiind pachete de șisturi argiloase
și un strat de conglomerate. Terenul de fundație prezintă o puternică fisurație

Cheile Bicazului au fost formate de râul Bicaz și fac legătura

între Transilvania și Moldova.
Zona Cheile Bicazului, cu o lungime de peste 6 km, se desfășoară între Lacul
Roșu în amonte și localitatea Bicaz-Chei în aval, și este străbătută de drumul
transcarpatic DN12C care leagă orașele Gheorgheni și Bicaz.
Cheile Bicazului sunt incluse în Parcul Național Cheile Bicazului -
Hășmaș (6.575 ha) [1], situat pe teritoriul județelor Harghita și Neamț.

Lacul Roșu (local cunoscut și sub numele de Lacul Ghilcoș) este un lac de
baraj natural format în urma prăbușirii unui versant din cauza cutremurului din
23 ianuarie 1838, ora 18,45. 6,9 magnitudine, VIII intensitate[1], la poalele
Muntelui Hășmașul Mare, în apropierea Cheilor Bicazului, la distanța de 26 km
de Gheorgheni, în județul Harghita. La ultimele măsurători, efectuate în anul
1987, dimensiunile acestuia sunt: lacul se întinde pe un perimetru de 2.830 m,
aria este de 114.676 m² și volumul apei care se acumulează este de 587.503 m³.
Lacul s-a format la altitudinea de 983 m, într-o depresiune cu un climat
predominant subalpin.

Numele său provine de la Pârâul Roșu care traversează straturi de culoare roșie
cu oxizi și hidroxizi de fier. În limba germană se numeșteMördersee ("Lacul
Ucigașul"); în maghiară, gyilkos = ucigaș, deoarece, potrivit legendei, surparea
de teren ar fi acoperit un sat, omorându-i atât locuitorii lui, cât si animalele. Apa
adunată a avut culoarea roșie de așa de mult sânge, încât numele lacului a
devenit atât Lacul Rosu, cât și Lacul Ucigaș.[necesită citare]
În 1864 apare sub denumirea Lacul Pietrii Roșii, mai târziu a fost denumit Lacul
Ucigaș. Din 1936 este denumit oficial Lacul Roșu. Vechea denumire ungurească
pentru lac a fost Veres-to (Lacul Roșu), sub forma Gyilkos-to (Lacul Ghilcoș)
apare prima dată în descrierea lui Orbán Balázs. Denumirea muntelui Ghilcoș
apare de prima dată în 1773 ca teren al contelui Lazăr.
Localizare

Lacul Roșu se situează între Suhardul Mic, Suhardul Mare din partea nordică,
Munții Podu Calului din partea sud-vestică, Munții Licaș și Munții Kis-Havas
din partea nord-vestică, Csíki-Bükk din partea nord-estică și Muntele Ucigaș din
partea estică. Lacul este alimentat de patru pâraie mari și încă 12 cursuri de apă
temporară, dintre care cele mai importante sunt: Verescheul (Roșul), Licașul,
Suhardul, Oii, Ucigașul.
Formare

Cu toate că Lacul Roșu este o formație tânără, condițiile și timpul de formare a

lacului sunt foarte discutate. În timpul formării, zona lacului era o zonă greu
accesibilă, din punct de vedere economic neexplorată. După Franz Herbich, un
geolog recunoscut în Ținutul Secuiesc, Lacul Roșu s-a format în anul 1838.
Acest fapt este justificat și de cutremurul din 11 ianuarie 1838, care s-a repetat
în februarie și ar fi putut provoca alunecarea de teren. Un alt an de formare este
1837, care poate să fie argumentat de furtuni foarte violente și ploi puternice.
Despre această perioadă scrie Ditrói Puskás Ferenc în lucrarea lui, "Istoria
Borsecului". Esențial este că lacul s-a format prin deplasarea masei argiloase
depuse cu ocazia ultimei ere glaciare pe versantul nord-vestic al muntelui
Ghilcoș.
Curând după obturarea văii, pădurea de brazi a fost inundată și arborii s-au
pietrificat, oferind o particularitate rară întregului peisaj. În primii ani de la
formare, lacul s-a extins mai mult – cam un kilometru mai sus în valea pârâului,
dar de-a lungul timpului barajul natural s-a erodat, nivelul apei stabilizându-se la
nivelul actual.