Ministerul Culturii şi Turismului din Republica Moldova

Agenţia pentru Administrarea Zonelor Turistice Naţionale

TRASEUL TURISTIC NAŢIONAL nr. 4

Chişinău – Romaneşti – Peresecena – Orheiul Vechi – Orhei –

Soroca – Cosăuţi – Rudi – Otaci – Ocniţa – Edineţ – Donduşeni - Drochia –
Rîşcani – Glodeni – Bălţi – Chişinău

Elaborat de: Ion Perojoc şi Anastasia Terente

Consultant ştiinţific: dr. arhit. Sergius Ciocanu

Chişinău 2009
 Itinerarul Nr. 4
Chişinău – Romaneşti – Peresecena –
Orheiul Vechi – Orhei – Soroca –
Cosăuţi – Rudi – Otaci – Ocniţa –
Edineţ – Donduşeni - Drochia –
Rîşcani – Glodeni – Bălţi – Chişinău

Introducere.

,, Tu, neamule, adunat grămăjoară, poţi să încapi într-o icoană.’’ G. Vieru.

,, E Moldova o statuie,
Care vine de departe
E Moldova hram ce nu e
Nicăieri în altă parte.
E Moldova vatra noastră
Cea de ieri, de azi, de mîine…’’
D. Matcovschi.
Avem un pămînt ca un arbore secular. El a adunat în trunchiul său 650 de inele, 650 de
ani de glorie.
Bine aţi venit pe minunatele plaiuri ale Moldovei, locuri de neasemuit farmec al naturii,
de legendă şi de istorie. Aşa cum veţi avea ocazia să constataţi D-stră înşivă, republica
noastră deşi are o suprafaţă mică a fost dăruită cu o bogăţie şi diversitate foarte mare de
peisaje unice, cu monumente ale naturii de o valoare mondială.
Pămîntul Moldovei s-a închegat în vremuri de grele răzbucniri geologice . De aceea şi-
a încruntat faţa în atîtea măguri, dealuri şi fundături de văi. Aşezîndu-şi viaţa între ele
oamenii s-au deprins cu locurile şi le-au îndrăgit ca pe o casă cu pridvoare şi zugrăveli
preafrumoase. Ne-am consacrat şi expresia graiului după varietatea reliefului şi a
legăturilor specifice cu pămîntul.
Acest pămînt este mai mult decît baştina mea şi a ta. Moldova este legenda unui popor,
de la care, vorba poetului nostru Grigore Vieru- toate le deprindem, toate le învăţăm. Şi
mai spune poetul, că pierzîndu-ţi mama- îţi rămîne Patria.
3
 Cînd bunul Dumnezeu a făcut împărţirea lumii, moldovenilor le-a dăruit şi mare, şi
munte, şi păduri, şi cîmpii, şi rîuri. I-a aşezat cu traiul pe unul din cele mai fertile
pămînturi, i-a acoperit cu un cer plin de soare. Le-a poruncit să-şi caute rostul şi bucuriile
exitenţei în truda paşnică.
Această viziune paşnică a călăuzit în mare măsură mişcarea sufletului şi a culturii. A
determinat modul de a fi, interesul istoric şi politic. Chiar şi sărbătorile tradiţionale şi
moderne îi prezintă pe moldoveni ca pe un popor care şi-a găsit împlinirea şi expresia în
sudoarea frunţii, în doine, în balade, dansuri de toată frumuseţea, în bucuria nunţii, în
zestrea şi obiceiul casei părinteşti.
Însă soarta a rezervat oamenilor şi locuitorilor Moldovei un destin sinuos uneori cu
accente de-a dreptul dramatice:
,, Moldova mea, istoria ţi-i scrisă
Pe valuri şi movile de pămînt’’, P. Zadnipru.
Veţi cunoaşte un popor, cu o istorie zbuciumată, încărcată de fapte înălţătoare, un popor
ospitalier cu o tradiţie şi o cultură de o vechime de peste două mii de ani. Veţi fi încîntaţi
de natura foarte variată a plaiului nostru mioritic, de şesurile şi colinele pitoreşti, livezile şi
viile cu o aromă deosebită, lanurile de grîu şi porumb de un galben pronunţat şi viu, de
Nistru maiestos, ce tămăduieşte pămîntul Moldovei, de pădurile seculare - Codrii, situaţi
în partea centrală a republicii, şi de stepa Bălţului.
Pe parcursul itinerarului turistic veţi lua cunoştinţă cu situl arheologic Orheiul Vechi,
oraşul Orhei al domnitorului Vasile Lupu, codrii Orheiului, iar la Soroca în cetate - inima
lui Ştefan bate - deci vom vizita vestita cetate ce se află în Riviera Moldovei, în continuare
vom vizita mănăstirile Cosăuţi, Rudi, Călărăşeuca şi renumita Rezevaţie naturală – Rudi-
Arioneşti. Apoi vom ajunge şi la ,, Porţile de Nord’’, oraşul şi localitatea Ocniţa, unde şi-a
trăit ultimii ani de viaţă ,, Lebăda Basarabiei’’, C. Stamati, vom traversa ţinutul Edineţului
şi vom admira frumoasele peisaje montane de lîngă Feteşti, Trinca, Codrineşti, Brînzeni,
ne vom coborî spre capitala de nord a Moldovei, oraşul Bălţi şi vom finaliza excursia în
capitala republicii, Chişinău.

Oraşul Chişinău.

“Oraşul meu cu umeri albi de piatră,

În ploi de soare zi de zi scăldat...
Mai tînăr şi frumos ca nici odată,
Avînd în schele-un falnic viitor
Tu te înalţi cu fruntea luminată
Oraşul meu, al tău , al tuturor”
G.Vodă

Suprafaţa oraşului –cca 120 km.2.

Populatia stabila total - 785,1 mii locuitori
4
Din punct de vedere administrativ oraşul este divizat în 5 sectoare: Botanica, Buiucani,
Centru, Ciocana, Rîşcani.
Pe vatra actuală a Chişinăului au locuit oameni din cele mai vechi timpuri. Conform
cercetărilor arheologice de teren, primii locuitorii au vieţuit aici cu 12 mii de ani î.Hr.. O
staţiune umană a existat circa 7000 ani î.Hr. pe malul Bîcului, sub dealul Rîşcanilor, pe
unde astăzi se află Biserica Sf. Împăraţi Constantin şi Elena. Aici s-au colectat obiecte din
cremene din epoca mesoliticului, pe cînd oamenii inventaseră arcul şi săgeata.
Prima aşezare umană datează în aceste locuri de prin anii 1100-900 î.e.n. Cu
circa 300 de ani î.Hr. pe dealul Măzărache (conf. ipotezei arheologului Ion Hâncu) apăru o
cetate cu două rînduri de fortificaţii , ce constau din şanţuri şi valuri de apărare. Cetatea a
fost părăsită prin anii 200 î.Hr., în urma năvălirii bastarnilor (triburi germanice).
Trei sate au existat aici după cucerirea Daciei de către romani: unul lîngă
Petricani, în locul numit Husia, altele două pe teritoriul sectorului Botanica, în valea rîului
Bîc şi în Valea Trandafirilor. Pe vetrele satelor antice s-au găsit obiecte tipice epocii
romane, aşezările existînd pînă la năvălirea hunilor (a.376 e.n.).
Procesul de romanizare a populaţiei dacice s-a desfăşurat şi în acest spaţiu
geografic. Oraşul Chişinău reprezintă una dintre cele mai vechi şi importante localităţi din
Republica Moldova. Este oraşul cu începuturi de viaţă strămoşească, geto-dacă şi română
de peste două milenii, cu înălţări şi decăderi în zbuciumatul Evul mediu, cu ascensiuni în
dezvoltarea comerţului şi meşteşugurilor, cu evidente schimbări de ordin economic şi
cultural în perioada de transformare a vechiului tîrg de provincie într-un oraş de
prosperitate modernă.
17 iulie 1436 este data primei atestări documentare a numelui topic Chişinău.
Una din ipoteze confirmă că drept punct de plecare în crearea toponimului a servit un
izvor. ”Izvor, cişmea , fîntînă arteziană” – această semnificaţie ar fi avut-o străvechiul
cuvînt românesc „chişinău”, dispărut astăzi din graiul viu şi păstrat doar în toponimie.
Următorul document de valoare pentru istoria Chişinăului este cel din anul 1466, prin care
Ştefan cel Mare confirmă unchiului său Vlaicu, pîrcălab de Cetatea Albă, o silişte, cu
întreaga moşie şi cu moară la Bîc, „la Chişinău, la fîntîna Albişoara , ce s-au cumpărat de
la Toader, feciorul lui Fedor,…….drept 120 arginţi tătăreşti.”
Biserica „Măzărache” (Hramul „Naşterea Maicii Domnului”)
A fost construită din piatră la 1742 -1752 pe locul unei cetăţi, care a fost distrusă de
tătari în secolul al XVII-lea. Serdarul Vasile Măzărache a fost ctitorul acestei biserici, de
aceea localnicii îi spuneau şi biserica Mazarache. Este situată pe una
din cele trei coline ale Bîcului. La poalele colinei curgea un izvor de
apă lină la care îşi potoleau setea credincioşii şi trecătorii. La 1812
biserica este reclădită în formă de corabie. Biserica Mazarache este
considerată una din cele mai vechi biserici medievale moldoveneşti.
În anii 60 ai secolului al XX-lea biserica a fost cedată
comunităţii creştine ortodoxe de rit vechi rus, schimbîndu-i hramul în „Acoperămîntul
Maicii Domnului.
Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena
Biserica cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din Chişinău a fost zidită din
piatră la 1777, pe vîrf de deal, la poalele căruia curge rîul
Bîc. Ctitorul bisericii, marele spătar Constantin Rîşcanu, a
dorit să fie înălţat locaşul sfînt pe moşia sa, Visterniceni,
şi a dăruit bani pentru construcţie. Biserica a avut la
5
început hramul „Învierea Domnului”. În 1834, la cererea lui Iorgu Rîşcanu, a fost schimbat
hramul, în memoria ctitorului. Edificiul bisericii are forma de corabie.
Ea a mai fost şi biserică de cimitir, cu necropolă, a familiei Rîşcanu. Boierul
Rîşcan este înmormîntat la intrarea în biserică, iar în apropierea bisericii sunt înmormîntaţi
reprezentanţi ai unor mari familii de nobili şi boieri moldoveni Donici, Crupenschi ş.a.
În anii 70 ai secolului trecut biserica a fost închisă, zidul a fost demolat, iar
mormintele din cimitir au început să fie distruse, unele au fost reînhumate în cimitirul din
strada Doina din Chişinău. Timp de 3 decenii biserica a rămas părăsită. În ultimii ani a fost
împodobită cu un iconostas sculptat în lemn de sculptorul Roland Vieru. A fost alipit un
pridvor şi construit un zid de piatră. A fost schimbată forma originară a acoperişului.
Bibliografie:
1. Asociaţia studenţilor creştini ortodoxi romîni ,,Locaşuri Sfinte din Basarabia’’ Ediţia
I, Editura Alfa şi Omega, Chişinău, 2001.

Sectorul Rîşcani
Este situat în partea de nord-est a oraşului, pe stînga rîului Bîc. A luat fiinţă în
epoca poostbelică pe fosta moşia a boierului Rîşcanu. Anterior, în prima jumătate a
sec.XV, moşia Visterniceni aparţinea pisarului Mihai Oţel şi urmaşilor săi. În 1517 o
jumătate din această „ocină de pămînt” este cumpărată cu 130 de zloţi tătăreşti de Ierimia
Visternicul, după al cărui titlu de rang a fost denumit satul Vesterniceni. Celelalte părţi de
moşie ajung în posesia mai multor latifundari. Astfel, la 1772, devine stăpînitor peste
pămînturile din sud-estul Vesternicenilor, Constantin Rîşcanu.
La începutul sec. XIX proprietarul Rîşcanilor şi al sloboziilor din vecinătate,
Bubuieci şi Gheţioani este Dimitrie Rîşcanu, vel stolnic şi ban, fiul lui Constantin Rîşcanu.
În tîrgul Chişinăului acestuia îi aparţinea o mare casă de piatră, care împreună cu
acareturile din curte ocupa un cartier întreg, o ulicioară aparte. În vecinătate, pe o colină,
se afla casa lui Iordache Donici, care în 1818 l-a găzduit pe Alexandru I, împăratul Rusiei,
şi în care a locuit în 1820 guvernatorul suprem al Basarabiei. Într-un timp a locuit în
această casă şi poetul rus A.Puşkin. Ambele edificii au fost distruse în urma cutremurului
din 1821.
De cealaltă parte a Bîcului s-a păstrat pînă în prezent Biserica Sfinţii Împăraţi
Constantin şi Elena, ctitorie din 1777 a vornicului şi spătarului Constantin Rîşcanu.
Pe podişul din dealul Rîşcanilor se afla un hipodrom, unde aveau loc spectaculoase
alergări de cai. Una din aceste reprezentaţii e descrisă de C. Negruzzi în nuvela „O
alergare de cai” (1840).
Aici, în aprilie 1877, au fost organizate şi instruite detaşamentele de voluntari bulgari,
care au participat la războiul ruso-româno-turc de eliberare a Balcanilor.
La începutul secolului trecut, satul Rîşcani este ataşat în raza oraşului. Aspectul de
aşezare rurală, însă, şi l-a păstrat pînă în anii de după război: cu ulicioare înguste şi
întortocheate, cu case mici acoperite cu draniţă şi stuf , împrejmuite cu livezi şi grădini.
Doar pe la sfîrşitul anilor cincizeci aici încep să se construiască primele case de locuit cu
4-5 etaje. Prin anii şaptezeci apar şi cele dintîi edificii cu 9 etaje, formîndu-se principalele
străzi, bulevarde şi pieţe cu aspect modern, cu clădiri vechi şi noi, cu monumente de
însemnătate istorică. biserica Naşterea Maicii Domnului (Mazarachi), Biserica Sfinţii
Împăraţi Constantin şi Elena, Biserica Armenească, Casa Mihalache Caţica, Moara Roşie
Circul ş.a.
Poşta Veche.
6
 Cartier în partea de nord a oraşului, cuprins între valea Rîşcanilor, strada Petricani şi
zona urbană Visterniceni. A apărut pe locul unei aşezări rurale cu acelaşi nume de la
începutul sec. XIX, denumită astfel după o veche staţie de poştă, apărută în anul 1673,
amlasată la periferia tîrgului, la intrarea dinspre Orhei. Localitatea a fost încadrată în
perimetrul oraşului prin anii douăzeci ai sec. XX. Era populată în fond de ţărani, dar
locuiau aici şi muncitori de la calea ferată, meşteşugari, negustori. Pînă în zilele noastre,
pe alocuri şi-a păstrat vechiul aspect: străzi înguste şi întortochiate, case mici cu loturi de
pămînt împrejmuite cu garduri de scînduri sau piatră. Doar pe unele străzi au apărut în
ultimii ani blocuri locative noi, cu cîteva etaje, clădiri industriale social culturale şi
comerciale.

Bibliografie:
1. Fundaţia ,, Draghiştea’’, ,,Localităţile Republicii Moldova’’ - oraşului Chişinău,
volumul 3. Chişinău. 2001;

Stăuceni
În partea nordică a capitalei Republicii Moldova, la
o distanţă de numai 3 km , este situată comuna Stăuceni.
Majoritatea populaţiei (81,0 %) o constituie
moldoveni, ruşi (7%), ucraineni (6%), găgăuzi, germani,
bulgari, polonezi şi reprezentanţi ai altor naţionalităţi (6
%).
Prima menţiune documentară despre această
aşezare datează din 7 iunie 1867.
Viaţa şi activitatea Stăucenilor este indispensabil legată de cea a Colegiului
Naţional de Viticultură şi Vinificare.

Colegiul Naţional de Viticultură şi Vinificare - mîndria Stăucenilor

Colegiul Naţional de Viticultură şi Vinificare din Chişinău - veche şi prestigioasă
forjerie de horticultori, viticultori şi vinificatori, a fost fondat în anul 1842 de către
Ministerul Proprietarilor de Stat al guvernului imperial rus ca şcoala de pomicultură de
categorie inferioară.
La 2 km de Chişinău, în sectorul Botanica de astăzi
Colegiului i-a fost oferit un teren de pămînt de 21
desetine, pe suprafaţa căruia a şi început înălţarea
blocurilor de studii, plantarea viilor, livezilor şi parcului,
sub conducerea celebrului agronom-savant A.Denghinc,
primul director al şcolii. Conform statutului şcolii,
discipolii studiau pomicultura, apicultura, cultura
tutunului, uscatul, alte metode de prelucrare a fructelor.
Graţie dezvoltării furtunoase a viticulturii şi vinificării în ţinut, în anul 1890 şcoala a
fost reorganizată în instituţie de învăţămînt mediu - Şcoala de vinificare din Basarabia, al
cărei scop era instituirea teoretică şi practică a viitorilor viticultori şi vinificatori.
În anul 1963 a fost creat un nou model de instituţie de învăţămînt - Sovhozul –
şcoală de viticultură şi vinificare din Chişinău, cu sediul la Stăuceni, care pregăteşte
tehnicieni-tehnologi în vinificare, tehnicieni mecanici în industria alimentară, tehnicieni-

7
electromecanici în exploatarea proceselor de automatizare a industriei alimentare şi
contabili pentru complexul agroindustrial. Anual instituţia ofereă circa 300 de specialişti.
Actualmente aici activează un telecentru didactic, care le oferă elevilor
posibilitatea de a viziona munca din ateliere fără a părăsi sălile de studii, iar laboratoarele
şcolii, fie că e vorba de tehnologia vinului, chimia vinului, măsurări tehnologice,
electrotehnica, automatica şi dispozitivele de standard, utilaj tehnologic sau reglementarea
automată şi dispozitive de calcul, sunt utilate cu instalaţii moderne.
Circa 100 ha de vii şi 400 ha de livezi -„laboratoarele verzi” ale instituţiei, sînt
reînoite cu cele mai performante soiuri, iar ca bază principală în procesul instruirii
practice a viitorilor vinificatori serveşte fabrica experimentală de vinuri a sovhozului -
şcoală. Această întreprindere modernă cu un ciclu de producţie finisat poate prelucra, în 24
de ore, 700 tone de struguri.
Însă cel mai preţios capital şi produs al acestei instituţii sunt cei paste 15.000 d
specialişti de înaltă calificare, pregătiţi de prestigioasa forjerie de cadre în anii existenţei
sale.
La dispoziţia studenţilor se află muzeul de viticultură şi vinificare, sălile de
festivităţi şi sport, bibliotecă, sală de lectură. Toţi elevii sunt cazaţi în cămine, servesc
masa la cantina şcolii.
La 28 iunie, conform Hotărîrii Guvernului RM, sovhozul-şcoala a fost transformat
în Colegiul Naţional de Viticultură şi Vinificare din Chişinău , cu destinaţia de a pregăti
specialişti de înaltă calificare, capabili de a exercita funcţiile de şefi de întreprinderi,
organizatori ai producţiei, arendaşi, fermieri, proprietari-funciari ai gospodariilor agricole
şi executanţi ai proceselor tehnologice.
Durata instruirii este de 5-6 ani.
În primii ani discipolii fac studii de cultură liceală, cu dreptul de a obţine diploma de
bacalaureat, iar în ultimii 2-3 ani ei însuşesc cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice
pentru viitoarea specialitate.
Anume aici activează renumitul muzeu al vinului din Republica Moldova, cu o
expoziţie bogată ce prezintă istoria viticulturii şi vinificaţiei din ţară.

Bibliografie:
1. Moldova Suverană. ,,Satul Stăuceni la 140 de ani’’, nr. 67-68 din 11.05.2007;

Combinatul de vinuri „Cricova”

Combinatul de vinuri „Cricova” a fost înfiinţat în anul 1952 şi este considerat
unicum in lume. Astăzi „Cricova” este un adevărat oraş subteran al vinului, care se întinde
pe o lungime de peste 60 km. Străzile subterane au denumiri exotice: „Cabernet”,
„Merlot”, „Chardonnay”…
Combinatul de vinuri „Cricova” a avut ca scop
iniţial producerea vinurilor de elită în corespundere cu
strictele reguli clasice a tehnologiilor europene. Principalul
secret al originalităţii vinurilor Cricova constă în
unicitatea, fără analogii nu numai în Europa, dar şi în
întreaga lume, microclimei subteranelor unde se
maturizează aceste vinuri nobile.

8
 Mîndria subteranelor Cricova este vinoteca naţională. Începînd cu anul 1953 aici
au fost aduse mostre de vinuri din întreaga lume. Acum colecţia cuprinde peste 1
mln.sticle, preţul cărora nu poate fi estimat. Cele mai vechi vinuri sunt- „Ierusalim de
Paşti” (1902) şi licoarea „ Ian Bekher” (1902).
Vinurile de marcă, de colecţie şi spumantele „Cricova”, fiind gloria naţională a
Republicii Moldova, au obţinut peste 70 de medalii la cele mai prestigioase concursuri
mondiale din Bordeau, Barcelona, Roma. În vîrful acestei piramide glorioase străluceşte
Ordinul Republicii - cea mai înaltă distincţie de Stat a Republicii Moldova, pentru prima
dată acordat unei întreprinderi, urmată de Steaua de Aur a Calităţii, adusă din Paris.
Cricova - unica interprindere din Republica Moldova
şi una dintre cele patru din CSI, care începînd cu
anul 1956 produce spumant aşa cum îl pregătea în
regiunea Champagne, în mănăstirea Otvilier,
călugărul-producător de vinuri Pierre Perignon,
conform metodei franceze cu maturizare în sticlă de
pînă la trei ani. Vinuri de calitate superioară de
colecţie, produse din soiurile de struguri europene,
maturizate în butoaie de stejar, cu maturizarea
ulterioară în sticle cel puţin 3 ani.
Asociaţia ştiinţifică Porumbeni
Este fondată în anul 1973.
Desfăşoară următoarele direcţii de activitate:
- crearea hibrizilor şi soiurilor competitive de porumb;
- producerea seminţelor hibride şi de soi de porumb;
- perfecţionarea tehnologiilor de cultivare şi instruirea cadrelor în domeniul producerii
culturilor de profil;
- comercializarea seminţelor şi materialului săditor certificat.
Direcţia prioritară de activitate a institutului este ameliorarea, producerea seminţelor şi
perfecţionarea tehnologiilor de cultivare a porumbului. Această direcţie constituie peste 70
la sută din volumul de investigaţii, este integrată într-un program complex, de cercetare,
realizat de 8 laboratoare specializate.
Asociaţia ştiinţifică „Porumbeni” dispune de baza tehnico-materială - maşini agricole,
transport-auto, depozite, uscătorii, teren agricol (1440 ha), personal calificat, care asigură
îndeplinirea obiectivelor trasate.
Aici activează 32 cercetători, inclusiv 16 doctori şi 4 doctori habilitaţi, peste 105
persoane cu studii speciale.
În prezent Centrul ştiinţifico-practic „Porumbeni” este filiala Institutului ştiinţifico-
practic din Bălţi.
Bibliografie:
1. Centru Ştiinţifico-practic. Porumbeni – Materialul Centrului Ştiiţifico – practic.
Porumbeni;

Romaneşti
Romaneşti – întreprindere a asociaţiei agroindustriale „Moldvinprom”, sediul
satului Romaneşti. Specializată în viticultura şi vinificare. Organizată în 1944. Vinurile
„Romaneşti” şi „Trandafirul Moldovei”, produse aici sunt apreciate în ţară şi peste hotare.

9
Primul a fost distins cu semnul de stat al calităţii şi cu patru medalii la expoziţiile
internaţionale. (ESM. Vol.6.Chişinău 1976)
Condiţiile climaterice favorabile au pus începutul producerii renumitului vin
„Romaneşti”, care a devenit analogul moldovenesc al celebrului vin franţuzesc
„Bordo”.Aici se produc vinurilor roşii seci , vinuri albe, vinuri vechi.
Anul 1812 Basarabia este anexată de Imperiul Rus. Ţarul Alexandru I, cel ce l-a
învins în război pe Napoleon, invită aici vinificatori elveţieni de origine franceză în
scopul organizării producerii vinurilor de calitate. Basarabia a făcut şi ea un serviciu
vinificatorilor francezi. La finele secolului XIX, cînd sa-u distrus soiurile de viţa
europeană, anume de aici, din Basarabia au fost livrate mari loturi de material săditor
pentru renaşterea plantaţiilor de vii din Franţa.
Multe din celebrele plantaţii de vii ale satului au devenit proprietatea familiei
imperiale. De la moşia casei Romanov a şi provenit denumirea localităţii - „Romaneşti”.
Specialişti excelenţi în domeniul vinificării, soiurilor de struguri calitative,
întreţinerea deosebit de bună a plantaţiilor de vii şi condiţiile climaterice favorabile-încă
atunci au contribuit ca producţia Romanov să devină faima localităţii Romaneşti. În 1850
din poruncă imperială a fost fondată fabrica de vinuri Romaneşti-proprietate privată. Ea a
devenit furnizorul curţii imperiale, expediind pentru masa ţarului vinuri alese, rafinate,
care în ce priveşte calitatea, nu erau mai prejos celor de import.
În anii de după război pe teritoriul acestei moşii a fost fondat un enorm sovhoz-
fabrică de vinificare - Romaneşti. De un succes deosebit s-a bucurat în perioada sovietică
vinul de marcă „Bordo”. Mai tîrziu denumirea „Bordo”a fost schimbată în Romaneşti.
În prezent vinificatorii moldoveni au revenit la producerea vinului imperial. Timp
de 2 ani vinul se păstrează în butoaie de stejar, în beciuri special amenajate, şi datorită
acestui fapt acest vin are o culoare rubinie, cu un buchet fin de migdale şi micşunea.
Designerii au renăscut şi aspectul exterior al sticlei din acele timpuri. Acest vin de elită se
bucură de o mare popularitate pe pieţele internaţionale.
În Romaneşti acum se preconizează producerea divinului de o calitate înaltă. În
acest scop a fost dat în exploatare o secţie nouă. Se lucrează în vederea reconstruirii
fabricii vechi de vinuri.
Bibliogarafie:
1. Romaneşti - ,, Романешты’’ – Printed by Pointi 2004;

Raionul Orhei
Raionul Orhei este situat în Centrul Moldovei, într-o zonă cu relief foarte pitoresc,
tradiţii istorice şi culturale bogate cu potenţialul turistic pronunţat.
Dezvoltarea raionului este influenţată de poziţia în zona de tampon a capitalei şi
relaţiile economice sociale şi culturale intense facilitate de rolul de nod rutier şi legătura
directă cu Bălţi, Soroca, Rezina, Rîbniţa, Străşeni, Călăraşi, Ungheni.
Hotarul raionului din răsărit este format de rîul Nistru. Prin teritoriul raionului se
scurg rîurile: Răut- afluent al Nistrului; Cogîlnic, Cula, Vatici - afluenţi ai Răutului, Ichel
şi Ivancea.
Raionul Orhei se învecinează cu raioanele Rîbniţa, Dubăsari, Criuleni, Străşeni,
Călăraşi, Rezina şi Teleneşti.
Raionul are în cea mai mare parte un relief deluros, fragmentat de văi şi rîpe.
1. Podişul Moldovei Centrale (Codru), partea de nord-est, reprezintă o combinaţie de
cumpene înguste în formă de creastă cu văi adînci şi largi, versanţii cărora sunt fragmentaţi
10
de depresiuni numite hîrtoape. Unitatea dată este brăzdată de rîuleţul Vatici şi Cula. În
componenţa ei intră următoarele sate şi comune: Peresecina, Teleşeu, Sămănauca, Donici,
Selişte, Isacova, Vatici, Morozeni, Puţuntei, Clişova, Ghetlova.
2. Cîmpia ondulată a Moldovei de Nord, care este caracterizată prin forme domole de
relief, fapt ce determină manifestarea relativă a procesului de eroziune a solurilor, avînd
însă altitudini absolute mai mici 200-250 m, unde se încadrează valea rîului Rău, care
străbate de la nord la sud şi rîuleţul Cogîlnic. În unitatea dată intră satele şi comunele
Ciocîlteni, Mălăeşti, Brăviceni, Mitoc, Cucuruzeni ş.a.
Terenurile de podiş, formate de rîul Răut în primăriile date formează un platou în
mărime de circa 6500 hectare, pe care sunt amplasate terenuri private.
3. Dealurile Prenistrului şi terasele lui se caracterizează prin altitudinea de 250-300 m,
fragmentarea verticală 150-200 m. versanţii de vest sînt lenţi, iar cei de est coboară brusc
spre Nistru. Aici intră următoarele sate şi comune: Jora de Mijloc, Vîşcăuţi, Susleni,
Bulăieşti, Mîrzaci, Pohrebeni.
Relieful, ca factor principal de formare a solului, are un rol deosebit. El
influenţează asupra repartizării energiei solare, curenţilor de aer, regimul de apă,
repartizarea precipitaţiilor atmosferice şi altele.
Condiţiile geomorfologice a raionului influenţează pozitiv la dezvoltarea diferitor
ramuri în agricultură.
Clima. Raionul Orhei se caracterizează printr-o climă continentală, cu iarnă
blîndă şi scurtă (temperaturile medii a lunei ianuarie: -3-5 C), vara caldă şi lungă
(temperaturile medii a lunei iulie -20-22 C ) cu o cantitate relativ mică de precipitaţii în
funcţie de latitudine. Pe teritoriul raionului se delimitează trei zone climaterice, în care
temperaturile medii în fiecare zonă variază cu 2-3 grade. Temperatura medie a anului este
de 8,6 -9,2 C. Minimum absolut de temperatură constituie -39-40 C. Durata perioadei de
temperatură fără ger este de 165-180 zile.
Cantitatea anuală de precipitaţii atmosferice variază anual în limitele a 450-550
mm.
Bogăţiile subsolului-argilă, calcare (Orhei, Brăneşti), nisip, prundiş.
Pe teritoriul raionului funcţionează 5 cariere de piatră spartă, nisip şi două mine unde se
dobîndesc blocuri tăiate de calcar, care ocupă o suprafaţă de 205, 2 hectare.
De către SRL „Ordonatcom” şi SRL „Natanol Priorit” din piatră spartă se produce
prundiş şi savură cu diferite dimensiuni. Pe teritoriul primăriilor există unele rezerve de
zăcăminte naturale care pot fi extrase.
În primăria Bolohani este un stat de piatră spartă şi nisip pe o suprafaţă de 10-15
ha. În comuna Piatra, Jora de Mijloc în satul Murovaia sunt rezerve pentru a deschide
mine de extragere a calcarului. În primăriile Seleşte, Puţuntei, Bolohani există unele
rezerve de lut, care poate fi întrebuinţat la fabricarea cărămidei şi alte articole din lut.
Suprafaţa totală a raionului Orhei constituie 122831 ha, ori 122,83 km 2. Densitatea
populaţiei este de circa 100 oameni la km2. Teritoriul raionului este compact, de la Est spre
Vest se extinde peste 40 km, de la Nord spre Sud se extinde la 40 km.
Fondul silvic
Fondul forestier, din suprafaţa raionului, ocupă circa 20 la sută şi constituie 24277
ha, din care 20959 ha constituie proprietatea statului, terenurile proprietate publică a
unităţilor administrativ-teritoriale constituie 3147 ha şi proprietatea privată constituie 170
ha. Anual, în primăriile raionului şi pe terenurile ocolului silvic se plantează circa 300 -350
ha de păduri masive.
11
 Speciile de bază în cadrul fondului forestier a statului sunt: gorun, stejar, frasin,
carpen, tei, salcîm. Vîrsta medie a arborilor este diferită, în dependenţă de specii şi
suprafeţele plantate şi variază în mediu de la 56-54 ani pînă la 25 ani, iar unele masive
ajung la 84 ani. Fauna: iepuri, vulpi, mistreţi, veveriţe, jderi, căprioare, nevăstuici.
Resursele de apă
Pe teritoriul raionului sunt circa 162 de lacuri şi iazuri artificiale, care ocupă o
suprafaţă de 975 hectare din care proprietatea statului constituie 94 ha, a unităţii
administrativ-teritoriale - 847 ha şi iazurile private constituie 34 ha. În toate cazurile apele
acestor iazuri se folosesc pentru creşterea peştelui.
Pe teritoriul primăriilor sînt 4763 fîntîni mină şi 213 fîntîni arteziene (sonde),
totodată sunt luate la evidenţă 133 de izvoare, dintre care şi izvorul din satul Jeloboc cu
capacitatea de 401 litri pe secundă.
Pe teritoriul comunei Bieşti, cercetările geologice au depistat rezerve mari de apă
potabilă, care poate aproviziona populaţia oraşului Orhei sută la sută.

Peresecina
Peresecina este un sat de răzeşi, situat în zona centrală a
Moldovei. Îmbrăcat în covoare de păduri, podgorii şi livezi, aceste
locuri te cuceresc printr-o taină fermecătoare. Casele modernei mai
păstrează tradiţia arhitecturii populare.
Satul este întemeiat în 1436. Ilie şi Ştefan, voievozi Moldovei,
au dăruit boierului Duma Uranie şi fratelui său Petrică, locul pustiu
peste rîul Ichel, pentru a fonda localitatea.
Peresecina e un sat cu bogate tradiţii şi obiceiuri moldoveneşti.
Însă cea mai de seamă trăsătură a răzeşilor din Peresecina a fost şi
rămîne cea a spiritului gospodăresc, dragostea de glia strămoşească şi
limba neamului nostru.
Conform unei ipoteze Peresecina provine de la cuvîntul de origine daco-getă
porosocina, ce se tălmăceşte ca ponorături - adică terenuri de pămînt care se prăbuşesc, se
năruie. Ori mai exact ponoare, ceea ce înseamnă povîrniş abrupt sau adîncitură formată
prin prăbuşirea sau alunecarea unor straturi de teren.
Recent a fost înregistrată o legendă despre originea satului.Unii bătrîni spun că în
trecutul îndepartat pe locul, unde astăzi e aşezată vatra satului, era o pădure deasă cu o
postată de pere seci, sălbatice, adică pere fără suc. Tăind această pădure de peri seci,
oamenii au început sa-şi facă primele case, dîndu-i satului denumirea de Peresecina de la
„pere seci”, (povestită de Ananie Nepotu, născut în 1911).
E o legendă ce merită atenţie, dar care nu este confirmată în nici un document
istoric. Cît priveşte cuvîntul „poroseci” sau „”porosecina”, îl întîlnim într-un şir de
documente vechi.
Drept argument este şi originalul documentului, prin
care boierul Duma Uranie şi fratele său Petrică au primit această
moşie de sub Poroseci pe Ichel ca dar pentru slujba dreaptă şi
credincioasă faţă de Domnitor de la Ilieş şi Ştefan Voievod la 4
mai 1436, unde urma „să-şi facă cîte sate vor putea, acelea ca să
fie a lor”. Deci, denumirea de Peresecina provine de la cuvîntul
Poroseci şi este de origine pur moldovenească.

12
 Într-un document, semnat la Suceava la 13 martie 1495 de către Ştefan cel Mare, în
care Domnul Ţării Moldovei întăreşte lui Cozma Pasco şi fratelui său Mihai şi surorii sale
Nastea, feciorilor lui Hodco Paşcan satele Paşcani pe Ichel şi Siliştea de sub Poroseci. „…
i-am miluit pe ei cu a noastră osăbită milă şi le-am dat şi întărit lor în pămîntul nostru în
Moldova a lor dreaptă ocină. Satele anume Paşcani pe Ichel….şi o selişte sub Poroseci…”
Deci atestarea satului Peresecina a avut loc la 4 mai 1436, cînd au fost înălţate
primele case de către ţăranii liberi moldoveni, care mai tîrziu devin oastea de bază a lui
Ştefan cel Mare şi primind titlul de răzeşi-ţărani liberi organizaţi în obşti, ce stăpîneau în
comun pămîntul satului de care aparţineau, dar îl lucrau independent.
În 1953 la Peresecina a fost descoperit un tezaur, care conţinea 300 monede de aur
şi argint. Monedele au fost emise în secolul XVIII în Rusia, Austria, Turcia, Olanda,
Veneţia şi alte ţări din Europa. Tezaurul este o dovadă a diverselor legături economice ale
Moldovei cu aceste state.
Se presupune că Tezaurul de la Peresecina a fost îngropat în timpul războiului ruso-
turc din 1787-1791.Tezaurul se păstrează la Muzeul de istorie naturală şi etnografie (ESM,
Chişinău 1975).
Populaţia satului -8200 locuitori.
În sat – 2 biserici. Liceul în numele lui A. Donici.
Este unul din primele sate gazificate din raion.
Cultura, obiceiurile şi tradiţiile locuitorilor s-au conturat din cele mai vechi timpuri
în corespundere cu condiţiile de viaţă din zona Codrilor Moldovei. Ele se deosebesc, în
mare măsură, de cele din nordul şi chiar sudul Moldovei.
Casele oamenilor sunt înconjurate de garduri înalte, împletite din crengi de stejar cu
porţi masive la intrare în curte.
Casele din două camere se făceau întrecut din bîrne de stejar, tencuite cu lut şi
văruite în culori albăstrii, acoperite cu stuf sau paie de secară. Azi aspectul general al
satului s-a schimbat considerabil. În centrul satului au apărut case cu două etaje, frumos
aranjate de o parte şi de alta a străzii. Au dispărut casele acoperite cu stuf şi paie. Casele
sătenilor, construite recent, au 3-4 camere cu mansardă, beci şi garaj pentru limuzină.
La Peresecina, din cele mai vechi timpuri, erau dogari, ce meştereau cele mai bune
butoaie pentru vin şi murături, cei mai buni meşteri de case şi fîntîni. Aceste tradiţii s-au
transmis din generaţie în generaţie. Unul dintre aceştea este şi Gheorghe Buzu-strănepotul
dinastiei Buzu – intemeitorii satului Peresecina. Gheorghe Buzu meştereşte cele mai
frumoase fîntîni din sat şi din împrejurime. O adevărată artă şi gust estetic stăpîneşte acest
meşter.
Deci Peresecina e bogată în meşteri de diferite profesii-dogar, fierar, croitor, brodeze,
ţesătoare, tinichigii iscusiţi în ornamentarea acoperişurilor şi la case, amenajarea fîntînilor.
Ticluind ceva în timpul lucrului ori, stînd zile întregi la războiul de ţesut covoare şi lăicere,
din frămîntările sufletului se naşte un cîntec de dragoste sau de jale.
Una din particularităţile caracteristice cîntecului de la Peresecina întîlnit în
anturajul celor bătrîni este cel legat de soarta moldoveanului sub ocupaţia străină.
O notă interesantă a cîntecelor de la Peresecina este începutul multor dintre ele cu
„foaie verde”. Această „Foaie verde” este simbolul vieţii moldoveanului.
În Peresecina toate evenimente din viaţa oamenilor şi-au găsit oglindirea în folclor.
Sunt originale colindele la Peresecina, interesante sunt urăturile de Anul Nou.
Pe vremuri la Peresecina erau foarte populare descîntecele, care s-au păstrat pînă în
zilele noastre în memoria generaţiilor în vîrstă.
13
 Bibliografie:
1. Vasile Gajos, A. Grădinaru. Peresecina ,,Lumina’’. Chişinău. 1992;

Orheiul Vechi

Complexul muzeal Orheiul Vechi poate

fi indiscutabil o carte deschisă a istoriei.
Descoperit şi investigat pe un promontoriu
între satele Butuceni şi Trebujeni, apărat din
trei părţi de Răut cu malurile lui priporoase,
aici prin strădania arheologilor, s-au
confirmat informaţiile din izvoarele scrise
care amplasau vatra iniţială a oraşului
medieval Orhei. Astfel, au putut fi cunoscute
pentru prima oară cetatea de piatră a lui Ştefan cel Mare, palatul pîrcălabului de Orhei,
două biserici în fundaţie: una de lemn şi alta de piatră, ateliere meşteşugăreşti, case ale
orăşenilor, alte vestigii.
După efectuarea cercetărilor arheologice, istoria Orheiului
s-a dovedit a fi cu mult mai veche decît se presupunea.Unelte de
silex descoperite relevă un habitat uman încă din paleoliticul
superior circa 40-10 mii de ani în urmă, ca mai apoi să se
adeverească faptul că aici locuiau oameni din Cultura Cucuteni,
reprezentată printr-o splendidă ceramică pictată (mileniul IV-III
î.e.n.). În unele perioade existenţa umană fiind mai puţin reliefată,
prezenţa lor a continuat totuşi, şi e semnalată prin materiale
fragmentate din prima jumătate a mileniului II î.Hr., reprezentînd
mai ales tracii timpurii, din care, în secolul VI î. Hr., se constituie
neamul geţilor, cunoscut din izvoarele scrise. Un complex întreg,
mai multe aşezări, inclusiv o cetate getică din sec IV-III î.Hr., cu un sanctuar-calendar,
structurat din mai multe elemente ce denotă cunoştinţele astronomice ale strămoşilor şi, în
acelaşi timp, fiind o mărturie că aici s-a aflat un important centru politico-militar.
Cu ocuparea Hoardei de Aur, oraşul se va extinde, datorită şi unui aflux de
populaţie alogenă, în special meşteşugari, mînaţi în robie de către mongoli, care îşi
stabilesc la Orhei Vechi unul din centrele lor în anii 40-60 ai sec.al XIV, avînd chiar şi
monedă proprie. Din studiile efectuate asupra monedei tătăreşti de la Orhei, se ştie că ei
denumeau această aşezare Şehr-al-Djedid, ce
însemna „oraş nou”, în opoziţie cu oraşul
anterior.
După ce au fost alungaţi tătaro-
mongolii, Orheiul cunoaşte o nouă epocă de
dezvoltare şi sub această denumire va rămîne în
actele medievale. Oraşul a cunoscut perioade
glorioase, pîrcălabii lui fiind prezenţi în sfatul
domnesc alături de Ştefan cel Mare: un Gangur,
un Vlaicu, un Grozea, care împreună alcătuiesc gloria acestui neam. Va suferi din nou din
cauza tătarilor din Crimeea, iar pe la mijlocul sec.al XVI-lea îşi va muta vatra mai sus pe
14
cursul Răutului, unde se află şi astăzi, în acelaşi timp, documentele vremii, localitatea
distrusă o denumesc Orheiul Vechi.
Pe malurile stîncoase ale Răutului s-au păstrat pînă astăzi urmele unor mănăstiri
rupestre care au avut în dotare cîte o biserică, chilii şi anexe, necesare unei instituţii
monahale, toate săpate în rocile de calcar ale stîncilor priporoase. Primul complex
monastic se află lîngă satul Butuceni şi este cel mai vechi, aproximativ de la sfîrşitul sec.
XIII - începutul sec XIV. Este compus dintr-o biserica cu altar pătrat şi cu o încăpere unde
se găsesc chiliile călugărilor. Intrarea în biserică era dinspre Răut. Mănăstirea a fost
părăsită din cauza surpărilor şi distrugerilor stîncilor din imediata apropiere în urma unui
cutremur de pămînt. Ulterior sătenii îi vor săpa un tunel dinspre sat, şi o vor folosi ca
biserică parohială.
Al doilea complex e numit „Mănăstirea lui Bosie”. .
Al treilea complex, numit Peşterile Ciucului, este situat pe malul apusean al rîului.
Este alcătuit din şiruri de chilii amplasate în mai multe niveluri.
Al patrulea complex - Chiliori, a fost construit şi el în mai multe niveluri.
Aceste peşteri au fost populate de către călugări sihaştri în decurs de mai multe secole.
Ultima comunitate de călugări a plecat din zonă în anul 1816.
În caz dacă ţara noastră va implementa cerinţele UNESCO, aceste locuri ar putea fi
incluse în Lista patrimoniului cultural mondial, de sub protecţia acestei prestigioase
organizaţii internaţionale.
Bibliografie:
1. Iu. Răileanu. Judeţul Orhei. Editat de Consiliul judeţean Orhei. Direcţia judeţeană
cultură. 2002;

Codrii Orheiului

,,Împarat slavit e codrul

Neamuri mii îi cresc sub poale
Toate înflorind din mila
Codrului, Măriei Sale’’
( M.Eminescu )

Codru înseamnă pădure seculară şi reprezintă o bogăţie naturală de mare întindere.

Actualmente desemnează tot ceea ce a rămas mai frumos şi mai de preţ din faimoasele
păduri ale străvechilor provincii.
Savantul rus V.Dokuceaev a numit Codrii Moldovei ,,Elveţia
Basarabeană’’.
Probabil, nu sunt în Moldova locuri mai captivante, mai pitoreşti şi
mai frumoase decît aceste coline, vîlcele, acoperite cu păduri, vii,şi
livezi-locuri încărcate de un neasemuit farmec al naturii de legendă şi
de istorie. ,,Codrii sunt nu doar pădure, sunt satele străvechi cu podgoriile lor, cu baladele
şi cîntecele populare, cu poezia lor... Codrii sunt şi o bucăţică din tine însuţi din sufletul
neamului tău’’(Ştefan Manic,, Directorul rezervaţiei Codri’’)
Codrii... Dacă ar putea vorbi – ne - ar povesti despre istoria
zbuciumată a poporului nostru, despre lupta sa pentru
independenţa ţării, despre haiducii, care-şi găseau adăpost în
desişul lor, şi, mai cu seamă, despre viteazul nostru domnitor-
15
Ştefan cel Mare, care, după victoriile obţinute asupra duşmanilor, făcea popas cu bravii săi
oşteni în Codrii Moldovei.
E bogată flora şi fauna codrilor Orheiului.
În Codrii Orheiului întîlnim următoarele specii de copaci: stejar, carpen, arţar, frasin,
tei, salcîm, ulm, cireş ş.a.
Întîlnim şi arbuşti- alunul, păducelul, scumpia, cornul ş.a
Fauna e constituită din iepuri, vulpi, mistreţi, veveriţe, jderi, căprioare, nevăstuici.

Perlele Moldovei
Rezervaţiile peisagistice reprezintă adevărate perle ale patrimonului natural. Valoarea lor
ecologică şi turistică este dublată de cea ştiinţifică, aici fiind conservate în mediul lor
natural mai multe specii rare de plante şi de animale. Spre deosebire de alte locuri
faimoase în lume prin peisajul lor, rezervaţiile peisagistice ale Moldovei impresionează
printr-o copleşitoare armonie a concentrării pe o suprafaţă mică a unei mari diversităţi de
monumente naturale care fără a avea dimensiunile magnifice ale celorlalte, reuşesc să le
sugereze.
O adevărată faimă au căpătat rezervaţiile peisagistice - ,,Codrii’’, ,,Plaiul Fagului’’,
,,Pădurea Domnească’’, ,,Prutul de Jos’’ sau ,,Iagorlîc’’. Acestea sunt nume care evocă în
egală măsură istoria şi natura, fiind locuri reprezentative pentrul cadrul natural în care s-a
zămislit şi s-a format în timp de milenii cultura şi civilizaţia poporului nostru.
La 27 septembrie 1971, în zona de centru a R.Moldova s-a creat rezervaţia ,,Codri’’.
Iniţial suprafaţa rezervaţiei era de 2740 ha.
Din 1982 aria ei s-a extins la 5175 ha. În prezent suprafaţa totală a rezervaţiei este de
12.300 ha.
Rezervaţia se află în subordinea Asociaţiei de Stat pentru Silvilcultură ,,Moldsilva’’.
În rezervaţie cresc peste 1000 de specii de plante. Formaţiunile faunistice din rezervaţie
reprezintă aproape în totalitate fauna pădurilor Europei Centrale şi de Vest. Datorită
regimului de rezervaţie s-au creat condiţii de creştere şi reproducere pentru reprezentanţi ai
faunei din Carpaţi, Balcani şi din Asia Mică, care întrunesc circa 43 specii de mamifere şi
145 specii de păsări. Sunt 7 specii de reptile şi 10 specii de amfibii. Insectele numără peste
8000 de specii.
În prezent pădurile din Moldova ocupă 10,7% din teritoriul republicii. Pentru a avea un
mediu ambiant sănătos sunt necesare 25-30% de spaţii ocupate cu păduri.
Anual la noi se plantează circa 1000-1500 de ha cu păduri.
Se preconizează către anul 2025, pădurile să ocupe 15% din suprafaţa de 33,7 mii km 2
ai Moldovei.
Codrii- sunt plămînii ţărişoarei noastre.
Bibliografie:
1. Revista - ,,Moldova Pitorească’’( Revista,, Natura’’);
2. Rezervaţia ,,Codrii’’ – 25 de ani. Asociaţia de Stat pentru silvicultură ,, Moldsilva’’.
ditura – Uniunea Scriitorilor, Chişinău, 1966;
3. Rezervaţia ,, Codrii’’. Agenţia pentru silvicultură ,, Moldsilva’’. ,, Ştiinţa’’, 2006;

Oraşul Orhei
Atestat la 1 aprilie 1470.Despre oraşul Orhei, centru industrial, dar şi centru al unui
mare raion agricol, divers şi bogat, s-a scris mult, chiar foarte mult. O şi merită.

16
 E un oraş mare, unul dintre cele mai vechi, situat în centrul republicii, în partea de
nord-est a Codrilor Orheiului, cu relief foarte pitoresc, cu tradiţii istorice şi culturale
bogate şi evident cu un mare potenţial turistic. Totuşi se îndestulează cu bucata de luncă a
Răutului de la Mitoc (vezi LRM, vol. 8, pag. 493) pînă la Slobozia Doamnei, care, de
fapt, e tot o mahala a Orheiului şi pe care în perioada sovietică, au încercat s-o reboteze în
Progress, dar ea tot Slobozia Doamnei a rămas. Oraşul, deşi e constrîns de dealurile
calcaroase şi apa îngustă a pîrăiaşului Ivanos dinspre est, mai că s-ar rupe prin lunca
strîmtă a Răutului spre Păhărniceni. Suprafaţa oraşului e de 2018 ha.
Din capitală ajungi la Orhei după ce traversezi
Codrii Orheiului, în care găseşti mulţi copaci seculari.
Un stejar peţiolat de 310 ani creşte chiar lîngă traseu.
Tîrgul Orhei a fost foarte îndrăgit de movileşti, dar
cel mai înfloritor devine pe vremea lui Vasile Lupu
Voievod, care s-a îngrijit în mod deosebit de
organizarea şi înzestrarea oraşului. Domnitorul a refăcut
lacul Orheiului, a construit noi poduri, a reamenajat
mai multe străzi, inclusiv strada centrală, care acum, pe
bună dreptate, îi poartă numele. A fondat suburbia
Slobozia Doamnei (în cinstea doamnei sale - n. a.), dar
cel mai important lucru, pe care l-a făcut el, a fost
ctitoria catedralei „Sf. Dumitru”, edificată din piatră,
una din cele 15 ctitorii ale Măriei Sale în cei 19 ani de
domnie. Sus, în catedrală o placă de piatră mai
păstrează inscripţia, care în traducere din slavonă zice: „Cu voia Tatălui şi săvîrşirea Fiului
şi a Sfîntului Duh a început şi ridicat această biserica în numele sfîntului, slăvitului,
marelui Dimitrie, făcător de minuni, Ioan Vasile Voievod din mila lui Dumnezeu, domn al
Ţării Moldovei, şi doamna sa Teodosia şi copilul lor Ioan ”.
Biserica „Sf. Dumitru”, fosta ctitorie a domnitorului Vasile Lupu, se află pe un
dîmb înalt şi domină împrejurimile. Biserica se folosea şi în scopuri de apărare. Orheienii
se ascundeau în ea, cînd năvăleau tătarii, o dovedesc pereţii groşi de 1, 4 m. E un
monument caracteristic pentru secolul XVII.
În incinta bisericii poate fi contemplat portretul voievodului, executat de
zugravul P. Troteanu, care a surprins multe din trăsăturile descrise mai înainte de călugărul
Bandini: „Domnul, care nu este prea înalt, ci de o statură potrivită, cu faţa oacheşă, cu
reflexe rumene şi aurii, cu sprîncenele negre, fruntea înaltă, nasul spre acvilin, buzele
puţin întredeschise, mustaţă şi barba neagră, cu o expresie severă şi o cătătură şi mai
severă a ochilor, se înfăţişa cu o majestate împărătească”. Mai era în biserică un foarte
vechi crucifix din lemn, dar au năvălit tătarii, au prădat fără milă oraşul şi biserica, au tras
cu săgeţi în cruce şi în Mîntuitor, de l-au trîntit în colb. Mai tîrziu crucea a fost ridicată şi
a fost ascunsă sub acoperiş, stînd aşa pînă în 1848. După aceea multpătimita cruce a fost
scoasă, i s-a făcut o cutie sub sticlă şi instalată din nou în biserică.
În Piaţa Centrală este amplasată statuia de bronz a domnitorului Vasile Lupu.
Monumentul lui Vasile Lupu a fost realizat în deceniul 4 al secolului XX de către
sculptorul Oscar Han. Autorul reuşeşte să reconstituie chipul şi firea celui ce a fost ctitorul
culturii moldoveneşti din sec. XVII. Monumentul prezintă o figură turnată în bronz,
îmbrăcată într-un caftan lung şi luxos, cu căciula pe care e fixată o pană, aşa cum e pictat
pe frescele timpului său. Figura este puţin răsucită în jurul axei, avînd poala caftanului în
17
bătaia vîntului. În mîna dreaptă domnitorul ţine o carte tipărită, simbol al activităţii sale de
iluminist. Statuia este fixată pe un postament modest, avînd inscripţia „Vasile Lupu”. În
1971 arhitectul V.Kurţ a contribuit la restaurarea monumentului.
Orheiul de astăzi dispune de o natură bogată. Aceste meleaguri se deosebesc printr-
o mare diversitate geografică, printr-o vecinătate surprinzătoare dintre trecutul îndepărtat
şi contemporaneitate. Văile roditoare, sclipind în oglinzile şirului de lacuri în cascadă,
dealurile învelite secular cu verdele covor, peşterile misterioase şi stîncile ce te fascinează
prin siluetele lor fantastice, plantele rarisime şi vechile parcuri de concepţii originale,
uluitoarele mostre de sculptură în piatră…. Toate acestea sunt adunate pe o palmă de
pămînt moldovenesc.
Oraşul ocupă o suprafaţă de 1402 ha („Ghidul oraşelor”); 2018 ha (V.Ladaniuc,
Fundaţia „Draghiştea”) are un cadru natural foarte variat şi pitoresc, situarea dealurilor şi a
versanţilor permiţînd crearea de perspective şi compoziţii urbane ce accentuează formele
naturale. Terenurile agricole extravilane ocupă 218 ha, cariera de piatră „Ivanos” ocupă 54
ha.
Cadrul natural, în care este situat oraşul, are un mare potenţial urbanistic
neexploatat, ce permite crearea unui sistem diversificat şi bine structurat de zone verzi.
În acest sens, trebuie menţionată lunca rîului Răut, precum şi atractivitatea din
punct de vedere turistic, istoric şi rolul de agrement cu microclimat balnear al codrilor din
apropierea localităţii.
Rîurile Răut şi Ivanos şi iazul din oraş constituie reţeaua hidrografică a oraşului.
Suprafaţa totală a spaţiilor din intravilan destinate înverzirii este de 184 ha sau 9,1
% din suprafaţa totală a oraşului, din care 70 % sunt acoperite cu vegetaţie forestieră, iar
restul se completează anual.
Din resursele minerale oraşul dispune de zăcăminte de piatră şi argilă. De
asemenea pe teritoriul urbei sînt terenuri ocupate cu cariere deschise, cu pietriş bolovăniş,
terenuri cu exces permanent de umiditate.
Domeniul economic al oraşului este reprezentat prin trei sectoare importante
pentru dezvoltarea economiei locale: sectorul industrial, sectorul comerţ şi servicii,
sectorul transport şi alte servicii publice.
Sectorul industrial e ramura prioritară a economiei oraşului şi cuprinde 19
întreprinderi industriale. În economia oraşului rolul de bază îl joacă în primul rînd
întreprinderile mari: „Orhei-Vit” S.A., Fabrica de pîine S.A. „Gabini”, Fabrica de
fermentare a tutunului, „Orlact” SRL, „Orhei-Vin” S.A., Galanta S.A.. În prezent sectorul
industrial fabrică în special produse alimentare, sucuri, conserve, lactate, panificaţie,
ţigări, băuturi alcoolice şi răcoritoare, mărfuri de uz casnic, galanterie, încălţăminte. Se
reanimează activitatea în construcţie.
„Orhei-Vin” S.A. –este una din principalele întreprinderi din raion. Produce şi
exportă vinuri naturale de calitate–seci, demiseci sau demidulci ca: „Aligote”, „Rcaţiteli”,
„Floricica”, „Aligote de Orhei”, „Monastîrscoie”. Aici a fost elaborată o tehnologie
specială pentru producerea vinului de tip „Madera”, „Orhei”, „Orheiul Vechi”.Tot aici se
produc şi băuturi alcoolice tari-vodca „Russcaia”, „Stolicinaia”. „Madera” a cîştigat
medalia de aur la iarmarocul de la Laipzig iar vinul sec „Orhei” a obţinut 2 medalii de
argint la Istambul. Aceste şi alte medalii demonstrează că vinurile orheiene sunt demne de
toată lauda.

18
 Fabrica de conserve „Orhei-Vit” S. A.
Produce sucuri concentrate (Tetra Pak), gemuri, magiunuri de prune şi alte
fructe, compoturi, fructe uscate, tomate conservate. Calitatea produselor este foarte înaltă.
Ambalajul e foarte atractiv şi corespunde standardelor europene. Ţările în care este
exportată această producţie sunt: SUA, Canada, Germania, Israel, Bulgaria, Polonia,
Cehia, Slovenia, CSI. În 1995 întreprinderea a obţinut la Barselona Trofeul internaţional al
calităţii.
În oraş sînt 15 fîntîni arteziene.
Populaţia oraşului Orhei este de 33,100 mii locuitori.
Sistemul de învăţămînt este prezentat de 7 instituţii preşcolare, colegiul pedagogic
„V.Lupu”, colegiul de medicină, ŞPT, 4 licee teoretice, 4 gimnazii, şcoala de muzică,
şcoala de arte plastice, şcoala sportivă, casa de creaţie a copiilor, staţia tinerilor naturalişti.
Mai sînt 7 biblioteci, muzee de istorie şi etnografie, redacţia ziarului „Plai
Orheian”, monumentele lui V.Lupu, A.Puşkin, al gloriei militare. Bisericile: „Sf.
Dumitru”, „Sf. Nicolae”, biserica lipovenească, biserica catolică.
Oraşul Orhei este o localitate cu valori şi tradiţii culturale bogate. Urbea dispune
de 63 monumente istorico-memoriale, de artă şi arhitectură. În oraş activează 9 colective
artistice de amatori.
Meşteri populari (în piatră, lozie, olărit, argilă, lemn) vestiţi pe timpuri nu transmit
arta meşteşugăritului tinerilor generaţii deoarece nu sunt create condiţiile necesare pentru
a studia şi a practica meşteşugurile populare.

Oameni de vază din Orhei.

Unul dintre cei mai iluştri savanţi cu renume mondial, proveniţi din Orhei,
Nicolae Dimo, de fapt un clasic al pedogeologiei contemporane, ameliorator, doctor
habilitat în geologie şi mineralogie, academician.
Soprana Lilia Amarfei (născută 8 noiembrie 1949) e una dintre cele mai mari
artiste, pe care le-a dat Orheiul, activerază în prezent la Sanct Petersburg.
Valentina Izbeşciuc (născută 10 octombrie 1936), e una dintre cele mai marcante
actriţe de teatru din RM, a absolvit Şcoala Teatrală Superioară „B.Şciukin” din Moscova
(Rusia). Debutează în 1960 pe scena teatrului pentru tineret „Luceafărul unde lucrează
toată viaţa, personificînd o galerie întreagă de chipuri dramatice, printre care în „Ipolit” de
Euripide, „A douăsprezecea noapte” de W. Shakespeare, „Întrigă şi iubire” de F.Schiller,
„Pescăruşul” şi „Trei surori” de A.P.Cehov, „Casa Bernardei Alba” de F. Garsia Lorca,
„Copii şi merele” de C.Condrea, „Pe un picior de plai” de I. Podoleanu, „Păsările tinereţii
noastre” de I.Druţă şi multe altele.
Bibliografie:
1. V. Ladaniuc. Arhiva Fundaţiei ,,Draghiştea’’. 2008;
2. V. Ioniţă, I. Muntenu. Ghidul oraşelor din Republica Moldova. Editura TISH. 2004;

Bibliografie:
1. V. Ladaniuc. Arhiva Fundaţiei ,,Draghiştea’’. 2008;
2. V. Ioniţă, I. Muntenu. Ghidul oraşelor din Republica Moldova. Editura TISH. 2004;
3. Poşta electronică. Raionul Orhei.

Raionul Teleneşti
19
 Raionul Teleneşti este situat în centrul Republicii Moldova.
Tradiţia orală susţine că bătrînul ţinut al codrilor care a devenit vatra satului
Teleneşti a fost populat din cele mai vechi timpuri. Conform unei legende locale numele
localităţii vine de la Telea, fiul unui boier din partea locului. Acel Telea, moştenitorul
satului, s-a înecat într-o baltă. Pentru a-i înveşnici numele, părintele său a numit satul mai
întîi Teleşti, apoi Teleneşti.
Situat în partea centrală a republicii – raionul Teleneşti se învecinează cu raioanele
Floreşti, Rezina, Orhei, Călăraşi şi Ungheni. Format în noiembrie 1940. centrul
administrativ al raionului este or.Teleneşti.
Natura. În sud-vestul raionului se întind ramificaţiile de nord-est ale Codrilor. Relieful
aici este puternic dezmembrat de văi, rîpe şi hîrtoape. Sînt răspîndite alunecările de teren
şi procesele de eroziune. Restul teritoriului prezintă o cîmpie deluroasă. Bogăţiile
subsolului – argile (Teleneşti), prundiş, nisip (orăşel Teleneşti, s.Mîndreşti).
Pe teritoriul raionului curge r.Răut şi afluenţii lui Ciulucul Mare, Ciulucul de
Mijloc şi Ciulucul Mic, Dobruşa. Solurile- cernoziomuri. Cele mai mari masivuri de
păduri sunt răspîndite în zona codrilor din apropierea satelor Mihalaşa, Crăsnaşeni,
Ghiliceni etc.
Fauna: cerbul nobil, căprioara, mistreţi, bursucul, vulpea, iepurele de cîmp,
ondatra, jderul.
Suprafaţa totală a raionului -84,86 mii ha (848,6 km2).
Populaţia raionului este de 69640 locuitori.
Populaţia urbană – 6850 persoane.
Populaţia rurală – 62790 persoane.
Densitatea 82,5 loc/km2.
În raionul Teleneşti sunt 53 de localităţi săteşti şi 1 oraş.
Terenuri cu destinaţie agricolă – 45, 7 mii ha.
Pămîntul arabil ocupă 42,8 mii ha.
Plantaţiile multianuale ocupă 6,2 mii ha, inclusiv: vii – 3, 42 mii ha, livezi -21 mii
ha. În raion sînt: 19 gimnazii, 7 licee, 1 şcoală –internat pentru copii orfani, 1 şcoală-
internat pentru copii cu dizabilităţi, 15 şcoli medii.
Teleneşti-pitoresc ca o stampă Cuvintele din titlu aparţin marelui scriitor Mihail
Sadoveanu. În vatra anului 1919, la vîrsta de 40 ani, maestrul întreprinde o călătorie de
creaţie pe meleagurile ţinutului Orhei şi Soroca, lăsîndu-ne ca moştenire cartea „Drumuri
basarabene”.
„La Teleneşti, în ţinutului Orheiului, erau minunate serile de iulie. Tîrgul pitoresc,
ca de pe o stampă străină, se ridică în terase pînă la sprînceana de pădure de pe deal - de
unde începe uriaşul codru. Pare o aşezare veche, de piatră, cu uliţi liniştite, cu cinstită
rînduială. Aici aud nume: Plămădeală, Lapte - Dulce, Şapte - Fraţi, Bou - Negru….şi încă
un lucru şi mai minunat:„colonia agricolă”vorbeşte aşa de curat şi de colorat
moldoveneşte, cum nu-mi puteam închipui…..”
Prima atestare documentară a localităţii vine din anul 1497 din cancelaria lui Ştefan
cel Mare. În 1930 profesorul Mihai Costăchescu a editat la Iaşi cartea „Satul şi târgul
Teleneşti”, care aruncă lumină asupra acestei localităţi.
În prezent or.Teleneşti, împreună cu satele Mihălaşa şi Mihălaşa Nouă are o moşie
de 4693, 47 ha cu o populaţie de 11.192 de locuitori, dintre care 9900 sînt moldoveni.

20
 Aici activează 52 de întreprinderi industriale şi de construcţie, diferite instituţii
social-culturale, inclusiv SA „Fabrica de vinuri”, „Fabrica de produse lactate”, „Rapid –
Constructorul”, Filiala Combinatului de tutun Orhei S.A..
La Teleneşti activează Şcoala profesională polivalentă, Liceul teoretic „Mihai
Eminescu”, Şcoala de arte plastice, Şcoala muzicală ş.a.
Acest mărgăritar de la poalele codrului nu mai seamănă cu tîrgul descris de Mihail
Sadoveanu la 1919.
Bibliografie:
1. Poşta electronică. Raionul Teleneşti;

or.Teleneşti
Este situat în partea centrală a Republicii Molodva, pe malul drept al rîului
Ciulucul Mic, la 91 km de Chişinău., are o populaţia de 10.960 persoane, inclusiv 1660 în
s.Mihalaşa şi 304 în s.Mihalaşa nouă.
În privinţa apariţiei sau primei atestări documentare a Teleneştilor există foarte
multe neclarităţi.Cercetători consideră că într-un document din 1437 se vorbeşte despre o
oarecare localitate Moianul de Jos, care se presupune că ar fi Teleneşti. Un alt document
din 1497 vorbeşte despre un oarecare Telea, pe care unii cercetări îl consideră drept
proprietar al satului cu acelaşi nume care există. Cert este că primul act istoric în care se
vorbeşte despre Teleneşti, aşezat pe malul rîului Ciulucul Mic, datează cu anul 1611.
Datorită amplasării sale avantajoase, la hotarul dintre codri şi cîmpie, localitatea ca tîrg a
fost dezvoltată din anul 1796.
Unul dintre cei mai mari agenţi economici din teritoriu este întreprinderea de Stat
pentru Silvicultură Teleneşti, care este situată pe o suprafaţă de 10.527 ha. Material săditor,
colectează 20-25 specii de plante medicinale în volum de 20 tone anual. La întreprindere
se confecţionează peste 30 modele de obiecte din răchită, care sînt exportate în diverse
ţări, ca România, Polonia, Germania, Franţa etc.
În oraş funcţionează două mori, două întreprinderi de panificaţie şi 3 oloiniţe.
Populaţia totală a Teleneştiului este de 10.960 persoane, inclusiv 1660 în
s.Mihalaşa şi 304 în s.Mihalaşa nouă.
În oraş sînt 3 gimnazii, o şcoală profesională polivalentă, 1 liceu, o şcoală
specială.
Bibliografie:
1. V. Ioniţa, G. Munteanu ,,Ghidul oraşelor din Republica Moldova’’. Or.Teleneşti.
Editura TISH. 2004;
Raionul Floreşti
Suprafaţa totală a raionului 1108,19km2
Populaţia-89,3 mii locuitori
Densitatea-81 de locuitori la km2
Populaţia urbană-17,0 mii persoane, populaţia rurală-72,3 mii persoane.
Raionul Floreşti are în total 74 localităţi, inclusiv: 3 oraşe-Or. Floreşti, or Mărculeşti,
or.Ghindeşti şi 71 de sate.
Am putea spune că plaiurile floreştene sunt de un pitoresc aparte şi strămoşii noştri
văzînd acele frumuseţi impresionante le-au comparat cu o floare. Nistru, Răutul, Căinari
sunt rîurile care împrospătează străvechea vatră strămoşească şi o fac mai fermecătoare,
mai fară de pereche. Cele mai multe colţişoare pitoreşti de aici sunt legate de rîul Răut şi
afluenţii lui Cubolta, Căinari, Camenca şi Soloneţ, care ba îşi poartă lin apele prin văi,
21
formînd cotituri întortocheate, ba se loveşte de stînci, coborînd apoi în cascade. Un
adevărat muzeu al naturii este Valea Răutului, ce are o mulţime de izvoare cu apă
cristalină. Unul dintre sate chiar aşa şi se numeşte- Izvoare. Iar de-a lungul cotului
Răutului, lîngă satul Lunga sunt 11 izvoare.
O adevărată podoabă a satelor sunt şi numeroasele lacuri. Sunt şi masive de păduri.
Cele mai mari sunt situate în apropierea satelor Ciutuleşti şi Ciripcău.
Raionul Floreşti este situat în partea de Nord-Est al Republicii la 120 km de la Chişinău
şi se învecinează cu raioanele Drochia, Soroca, Camenca, Rezina, Floreşti.
Raionul are un relief deluros fragmentat de văi şi rîpe. Bogăţiile subsolului –nisip,
piatră de construcţie,calcare. Solurile: -predomină cernoziomurile.
În raion fucţionează fabricile de zahăr, de sticlă, de fermentare a tutunului, de vinuri, de
lactate. Agricultura raionului se specializează în cultura cerealelor şi a plantelor tehnice-
(sfeclă de zahar, floarea soarelui, tutun).
Ponderea terenurilor agricole constituie 88934 ha din suprafaţa totală de terenuri.
Pămîntul arabil ocupă 70070 ha din suprafaţa totală a terenurilor agricole.
Plantaţile de livezi ocupă 4456ha, viile- 1175ha, păşunile-114222 ha altele-1811.
În raion sunt 11 licee, 24 de gimnazii, 4 şcoli profesionale, 58 Case de cultură, 56
biblioteci publice, 2 şcoli de muzică, 1 şcoală de arte plastice, 3 muzee, o şcoală specială,
14 şcoli de cultură generală, 5 şcoli primare. În raion fucţionează 31 instituţii preşcolare.

Satul Tîra
Satul Ţîra, o localitate cu multe locuinţe rupestre, săpate de săteni, în povîrnişurile din
calcar ale văii riverane, fenomen destul de obişnuit pentru bazinul Răutului de jos. Ele
servesc şi ca spaţii de locuit şi în scopuri gospodăreşti, fiind călduroase şi, nu în ultimul
rînd- economice.
Oraşul Floreşti.
Populaţia oraşului-15 520 locuitori
23 întrprinderi de stat, sectorul industrial- 13 agenţi economici, inclusiv 6 întreprinderi
mari dintre care 4- din industria de prelucrare, 1-industria uşoară, 1-industria sticlei;
fondul forestier 110 ha; 3 şcoli medii, liceul teoretic ,,Ion Creangă’’, şcoala profesională
polivalentă, 3 Case de cultură, Muzeul de Istorie şi Etografie, şcoala de arte, Biserica Sf.
Mitrofan , Biserica Sf. Nicolae.
Floreştii îşi au obîrşia în adîncul veacurilor, fiind atestaţi documentar, după cum afirmă
savanţii-istorici, la 20 august 1588.
Localitatea a fost atestată documentar sub frumoasa denumire ,,Rediul Florilor’’ sau
,,Vîrful Rediului florii’’. Există, deci o pădurice a lui Florea, de la care se afirmă, îşi trage
obîrşia localitatea Floreşti de pe Răut.
A mai existat încă un sat care, cu trecerea anilor, s-a contopit cu localitatea Floreşti şi
şi-a pierdut numele- Bălăbăneşti.
Moşia a mai aparţinut cronicarului Miron Costin, ficei sale Maria, de la care a trecut în
mîinile lui Iordache Cantacuzino(Deleanu).
Mult timp a fost un sat obişnuit, devenit tîrg pe la mijlocul secolului XIX, cînd
proprietar era generalul Simion Starov.
Cea mai mare întreprindere din oraş este fabrica de sticlă. Întreprinderea produce
blocuri de sticlă, care se folosesc în Moldova, Belarusia şi Ucraina la construcţia clădirilor
industriale. Liniile de înalt randament realizează zilnic mii de sticle pentru sucuri de
fructe, vinuri şi coniacuri.
22
 De mare popularitate se bucură vazele, paharele, cupele şi alte articole de sticlărie
frumos ornamentate, cunoscute departe de hotarele Moldovei. Pentru fabricarea sticlei au
fost explorate şi se exploatează importante zăcăminte de nisip care se găsesc lîngă satul
Gvozdova. Mai funcţionează fabrica de unt, de vin.
Despre întemeerea localităţii de către un boier Florea, de unde şi numele oraşului, acum
centu raional), ne spune şi Dicţionarul Statistic al Basarabiei, editat în 1923.
Se vede că la cumpăna dintre secolele XIX şi XX memoria localnicilor mai păstra
numele întemietorului. Numai că un pic incorect: Radu Florea. Documentele nu ne
vorbesc însă despre un boier floreştean cu asemenea prenume. Nu excludem faptul că,
odată cu trecerea anilor, termenul rediul, fiind transmis din gură în gură, s-a transformat în
numele de om Radu-Radu Florea. Foarte apropiat, asemănător cu Rediul Florii. Cu atît mai
mult, că în popor termenul se pronunţă ,,rădiu”.
În plus, savantul Anatol Eremia scrie: ,,Floreşti: formaţia toponimică cu sufixul- eşti ne
trimite la un nume de familie Florea răspîndit în Moldova. Documentar antroponimicul
Florea este cunoscut din secolul XV. În alt loc el scrie că funcţia sufixelor -eşti şi eni(-ani)
constă în indicarea originii personale a localităţilor, adică a descendenţilor celui ce a
întemeiat ori a stăpînit satul. Concluzia e foarte bine venită, mai ales că localitatea Floreşti
figurează şi cu denumirea Floreni.
Bibliografie:
1. Fundaţia ,,Draghiştea’’ Localităţile Republicii Moldova. Vol. 6, Chişinău, 2006.

Căpreşti.
La 10 iunie 1782 boierul Gavril Varctic vinde lui Ianachi Cantacuzino două moşii-
Căpreşti şi Porceşti. Această dată poate fi considerată drept prima menţiune documentară a
satului Căpreşti. Numele localităţii reapare în recesămîntul efectuat în 1817.
In 1853 apare la Căpreşti colonia agricolă evreiască. Colonia Căpreşti a fost întemeiată
de evrei sosiţi din Ucraina, care au luat în arendă pămînt.
Deşi colonia iniţial avea profil agricol, prea puţini colonişti se ocupau cu plugăritul.
Faptul e menţionat şi de Zamfir Arbore, în 1904: ,,Evreii au părăsit agricultura şi fac
comerţ”.
Din colonia Căpreşti provine o pleiadă de personalităţi notorii. În 1908 aici s-au născut
poetul şi prozatorul Herţ Leizerovici Rivkin ( numele autentic Gaisiner).
Tot aici, în 1913, a văzut lumina zilei poetul Ţvi Ţelman.
În 1911, la Căpreşti s-a născut Ariel (Ari) Kaprov, prozator.
Ariel Kaprov, Ţvi Ţelman, Herţ Rivkin şi încă alţi oameni de cultură, specialişti în
economie, medicină, pedagogie, tehnică au făcut numele Căpreşti pe toate meridianele
globului, totodată amintinduşi cu recunoştinţă de meleagurile natale, de unde şi-au luat
zborul în lumea mare. 300 de descendenţi din familiile care au trăit cîndva la Căpreşti au
întemeiat în oraşul israelian Aşdod comunitatea ,,Căpreştenii”.
Marele scriitor romîn M. Sadoveanu a vizitat Căpreştii în vara anului 1919. Iată ce
impresie i-a lăsat localitatea:,,Venind dinspre Teleneşti. Intrăm în furnicarul zilei de
iarmaroc a Căpreştilor. E o aşezare in cîmpie, la graniţa de miază-zi a ţinutului Soroca, nu
departe de apa Răutului. E tot o fostă ,,colonie agricolă a administraţiei moscovite. Sînt
deschise moldovenilor din împrejurimi toate dughenile negustoreşti, multe zidite în piatră
de Orhei.
...Şi-n aceste prăvălii de băcănie furnică ţărani şi răzeşii din Ştefăneşti, Prodăneşti,
Răspopeni, Brînzeni, Ordăsei şi alte aşezări.
23
 ...În lungul uliţei celei mari care străbate tîrguri, negustori ambulanţi şi-au întins
tărăbile cu mărfuri felurite: cituri colorate, horbote şi cordeluţe; zarzavaturi şi fructe;
slănini, mezeluri şi peşte sărat. Ca şi-n Teleneşti, găsesc si aici un tîrguşor ca în Moldova
de Sus, cu apriga luptă a negustorilor, cu alura moale, şovăitoare şi neîncrezătoare a
muşteriilor...”
Este impresionant şi tabloul creionat de cunoscutul scriitor Ihil Şraibman: ,,Tîrguşorul
Căpreşti era situat la vreo treizeci-patruzeci de verste de la Raşcov, în direcţia Bălţi. El era
renumit prin marile iarmaroace care se faceau acolo, odată pe săptamînă- în ziua de joi. În
grădina fiecărei case din Căpreşti creştea porumb. ... În genere, Căpreştii arătau ca un
semioraş-semisat... Micul tîrg basarabean Căpreşti avea casele împrăştiate în stepă şi arata
aşa de parcă cineva ar fi putut, nu dea Domnul, să-l prade, să-l care într-o singură noapte...

Prodăneşti:
Specialiştii au indetificat aici, la Prodăneşti vetrele a două staţiuni primitive, avînd o
vechime de 14 mii de ani. Pe locurile acestor aşezări au fost atestate unelte şi aşchii din
cremene, datînd din perioada tîrzie a paleoliticului (mileniile XL-XII î.Hr). Tot aici au fost
descoperite urmele unui sat, întemeiat în anii 3500-3000 î. Hr. Pe vatra lui au fost efectuate
cercetări arheologice şi, ca urmare au fost atestate urme de case arse, diferite obiecte
casnice, vase de argilă din eneolitic,epoca aramei şi pietrei (mileniile IV-III î.Hr.). Alte 2
sate au apărut în perioada romană a Daciei şi au existat pînă la invazia hunilor din anul
376, cînd acestea au fost devastate şi incendiate, pe vetrele lor fiind indentificate urme de
case arse, grămezi de lut cu amprente de lemn, diverse obiecte, mai ales vase de argilă din
perioada romană( secolul II-IV). Tot aici a fost descoperit şi cimitirul unuia din satele din
perioada dată.
Nomazii au staţionat aici de mai multe ori, drept probă materială servind cele 12
movile funerare.
Satul este foarte tînăr, are doar un veac.Dicţionarul statistic al Basarabiei spune clar:,,
Prodăneştii Noi’’. Anul întemeierii 1901. Întemeiat de Banca Ţăranească din Odesa.
Pînă la 11 iunie, anul 1901, localitatea s-a numit Prodăneştii Noi, spre deosebire de
satul Prodăneşti de pe malul Răutului, prima atestare documentară a căruia datează cu 15
noiembrie 1609, denumit actualmente Prodăneştii Vechi.
În anii postbelici, în preajma şcolii fuseseră descoperite trei morminte ale ostaşilor
căzuţi în primăvara lui 1944. Osemintele lor au fost transportate la Cotiujenii Mari şi
reînhumate într-un mormînt comun. Pe locul lor s-a înălţat un monument, constînd dintr-
un obelisc modest cu numele celor căzuţi pe cîmpul de luptă.
La 11.06 1964 satele Căpreşti şi Prodăneştii Noi au fost contopite, dîndu-li-se un nume
comun – Prodăneşti.
După 12 noiembrie 1998 satele Căpreşti şi Prodăneşti au devenit din nou sate de
sinestătătoare, unindu-se în comuna Prodăneşti. Componenţa etnică a populaţiei din
comuna: 1163 ucraineni, 925 moldoveni, 43 ţigani, 36 ruşi, 4 beloruşi, 2 evrei.
Bibliografie:Vasile Trofăila ,, Căpreşti şi Prodăneşti’’ Chişinău, 2000.
Bibliografie:
1. Vasile Trofăilă ,, Căpreşti şi Prodăneşti’’. Chişinău. 2000;
2. Ion Hîncu ,,Vetre strămoşeşti’’.Chişinău, Ştiinţa, 2003.

24
 Domulgeni:
Localitatea e atestată la 16 august 1611.

În localitate sunt 561 gospodării, Biserica Sf. Ierarh Nicolae

(1812). Populaţia constituie 1502 oameni, majoritatea-
moldoveni, o şcoală- gimnaziu, Casă de cultură.
Satul e clădit pe malul stîng, stîncos şi abrupt, al Răutului.
Primii oameni s-au stabilit aici cu traiul cu peste 14 mii de ani
în urmă. Locul vetrei unde au staţionat, ei s-a păstrat. Acolo se
găsesc oase de animale, cărbune de lemn, aşchii şi unelte de
muncă făcute din cremene tipică pentru epoca istorică numită
paleolit, perioada tîrzie, mileniile 40-12 î.Hr.
În culegerea de documente ,,Moldova în epoca feudalismului’’
(vol.III, Chişinău, 1982) se constată că în anul 1611, august 17, seliştea aparţinea lui Petru
Gurgheală’’. Iar în a treia domnie Gheorghe Duca (1678-1683) aşezarea deveni proprietate
a cronicarului Miron Costin.
Satul Domulgeni se poate mîndri şi cu cele 5 fîntîni cu adîncimea de 65 m, săpate în
piatră şi care ajung pînă la ,,talpa Răutului’’. Prima din aceste fîntîni a fost săpată în 1963,
în mod manual timp de 10 ani.
Faima satului Domulgeni o face şi oamenii lui.
Fiii lui Gheorghe Loghinescu: Leonard (membru al
gărzii personale a ţarului rus Nikolai II), Simion
(general în districtul militar Odesa), Ion (profesor la
şcoala mecanică din Soroca) şi Dumitru (primar al
comunii Căpreşti pînă la 1940)
Vladimir Fialcovschi (13 ianuarie 1885- noiembrie
1933 poet şi publicist.
Dumitru Patraşcu (născut la 21 iulie 1951)- doctor
habilitat în pedagogie.
Ion Varzaru ( născut la 27 iulie 1937) -doctor habilitat în politologie, profesor
universitar, membru corespondent al AS politice din Ucraina.
Din Domulgeni vine şi savantul, publicistul şi pedagogul Clima Gescu( născut la 7
noiembrie 1937), doctor în fizică.
Pantelimon Varzari- doctor în filozofie, conferenţiar universitar.

Bibliografie:
Fundaţia Draghişta. ,,Localităţile R.Moldova’’. volumul 5. Chişinău 2005.

Gura Camencii, raionul Floreşti

Atestat la 28 aprile 1552.

Populaţia-1.600 locuitori; 670 gospodării.

Aşezare umană străveche revărsată într-o văgăună strîmtorată de stînci la gura
rîuşorului Camenca, ce are o lungime de 29 km şi alimentează cu apă 10 iazuri pînă a se
vărsa în Răut. Localitatea se află la răspîntia şoselelor Chişinău- Soroca- Floreşti, şi e
întretăiată de calea ferată Bălţi-Rîbniţa.

25
 Comuna e compusă din 3 sate, toate cu o istorie bogată – Gura Camencii, Bobuleşti şi
Gvozdova. În vecinătate se află oraşele Floreşti şi Ghindeşti.
Pe aceste locuri fertile, cu ape bogate în peşte, păsări şi animale sălbatice, oameni
primitivi şi-au făcut sălaşe în adîncul timpurilor tumultoase. Săpăturile arheologice
efectuate de către savanţii V.Marchevici, A.Cernuş, N.Chetraru, dovedesc cu prisosinţă că
viaţa umană s-a înfiripat aici circa 140 de secole în urmă, Doctorul în istorie Ion Hîncu
zugrăveşte astfel trecutul meleagului de la Gura Camencii: ,,Aici au fost descoperite
urmele a 4 aşezări umane, avînd o vechime de peste 14 mii de ani. Pe vetrele lor au fost
atestate oase de animale, cărbune de lemn, aşchii de unelte de cremene din perioada tîrzie
a paleoliticului (mileniile XI – XII î.Hr.). Din neolitic (mileniul V î.Hr.) a fost identificate
vetrele a 2 aşezări umane. Locuitorii acestora îşi făceau case adîncite în pămînt, produceau
unelte din cremene, şlefuindu-le exteriorul, modelau deja vase din argilă. Din eneolitic
datează vetrele a 6 aşezări rurale. După cucerirea Daciei de către Imperiul Roman, aici a
apărut un alt sat. În anul 376, cînd au năvălit hunii, satul a fost devastat şi incendiat, pe
vatra lui fiind găsite diferite obiecte casnice din perioada romană.
Cele 7 movile funerare de pe moşia satului mărturisesc despre luptele băştinaşilor cu
hoartele de barbari năvălitori pe aceste meleaguri din steepele asiatice şi sînt, de fapt,
cimitire mute ale invadatorilor.
Dar cu actuala denumire satul a fost menţionat documentar la 28 aprilie 1552, cînd
Ştefan Voievod întăreşte cumpărătura făcută de Gheorghe Logofăt de la nepoţii lui Coste
Posadnic, fost pîrcalab de Soroca.
Coste Posadnic e pîrcălabul de Soroca, cel care în 12 iulie 1499 participă de o potrivă
cu alţi boieri moldoveni la încheierea Tratatului de pace veşnică dintre Ştefan cel Mare şi
regele Poloniei. Fiind un boier a lui Ştefan cel Mare, putem presupune că pîrcălabul Coste
o fi fost miluit cu moşia de pe malul Răutului de acest viteaz domn al Moldovei, iar fiul
său Bogdan Voievod doar a confirmat privilegiul, adică documentele de dăruire pe numele
lui Coste pîrcălab de Soroca. Conchidem că moşia de la gura rîuleţului Camenca există
încă pe la finele secolului al XV, deşi e atestată mult mai tîrziu.
În 1940 regimul sovietic a întregistrat în sat 998 de locuitori.
Pedagogul şi poetul Gheoghe Rusu, original din Gura Camencii, lucra la Cosăuţi unde
a fost atrestat de sovietici şi aruncat într-un lagăr de concentrare. S-a stins din viaţă în
1942.
Apoi războiul, foametea şi deportările au redus populatia din Gura Camencii la 223 de
oameni.
Acum în localitate activează SRL ,,Procult-Agro’’, S.A ,,Cereale-Flori’’de colectare şi
păstrare a cerealelor, S.A ,,Carne-Flor’’ şi ,,Mărculeşti-Combi’’, ultimele 2 specializate în
creşterea porcinelor şi fabricarea mezelurilor.
Satul Gura Camencii are 30 de izvoare.
Bibliografie:
Fundaţia ,,Draghiştea’’. Localităţile Republicii Moldova. Vol. 6. Chişinău. 2006.

Ciripcău , r.Floreşti
Are o populaţie de 1600 de oameni. Aici sunt: Cooperativa agricolă „Viaţa
Satului”, Biserica Sf. Arhangeli Mihail şi Gavriil (1844), Gimnaziu, Casă de cultură, 2
biblioteci.
Pe marginile şoselei ce străbate Ciripcăul, sat cocoţat pe o culme de unde se văd
ca în palmă localităţile din jur, văile cu pîrîiaşe sclipitoare şi iazuri ca nişte cioburi de
26
oglinzi, se înşirau două rînduri de plopi piramidali, atît de mîndri, încît făceau impresia că
anume ei îi dădură lui A. Lipcan titlul romanului „Drumul cu plopi”.
E un sat cu oameni gospodari înfrăţiţi cu glia.
Lîngă Ciripcău specialiştii in arhiologie au dat de o vatră de sat din mileniul III î.
Hr. şi o vatră de sat părăsit din sec. II-IV d. Hr. Pe moşia satului sunt 5 movile funerare
care urmează a fi cercetate de către specialişti in arhiologie.
La sfîrşitul sec. XX în sat erau 630 de case locuite. Populaţia constituia 1600 de
persoane dintre care 1556 de români basarabeni, 18 ruşi, 8 ţigăni, 3 găgăuzi. Agricultorii
se ocupau, în temei, cu creşterea culturilor tehnice şi cerealiere. A fost fondată cooperativa
agricolă „Viaţa Satului”. Activează Biserica Sf. Arh. Mihail, Gimnaziul poartă numele
„Constantin Stere”. De pe băncile acestei şcoli a pornit în viaţa Evlampie Donos, doctor
în drept, conferenţionar universitar.
Constantin Stere (1 iunie 1865-27 iunie 1936), apărătorul ţăranilor, a fost „Vlăstar de
viţă boierească”, odraslă a aristocraţiei…..fiindu-i accesibile cele mai înalte demnităţi în
ierarhia socială”. A fost o fire generoasă, care nu căuta o viaţă timidă, mai degrabă era
furat de zbucium şi „întocmeli” riscante. Prin tot ce făcea căuta să apropie oamenii între ei,
să-i unească, în sufletul său mereu îşi găseau ecou „suferinţele şi năzuinţele claselor
dezmoştenite”. În activitatea sa politică şi literară condeiul şi cuvîntul devin arme de
luptă. Cunoaşte temniţa şi exilul. Ucenicia vieţii o face şi în pustietăţile sibieriene „Vania
Răutu”, „Lutul şi Hotarul” vin din sursele acestei experienţe. Eliberarea Basarabiei era
unicul lui scop de viaţă. În „Sfatul Ţării” s-a pronunţat ferm şi activ pentru unirea cu
România. A întemeiat revista „Viaţa românească”.
S-a născut C. Stere într-o familie de boieri în satul Ciripcău (după alte date – în
Horodişte). Astăzi numele lui îl poartă gimnaziul din sat, unde în 1995 a fost inaugurat
Muzeul „Constantin Stere”. În cimitirul satului s-a păstrat cavoul părinţilor lui C.Stere.
În Ciripcău a văzut lumina zilei şi Pavel Cristea (Cristov), unul dintre cei mai
înzestraţi ziarişti din Moldova. (Fundaţia Draghiştea , Localităţile RM, volum 4, Chişinău-
2002)
Legenda satului Ciripcău
Satul ar fi fost aşezat la 2 km de la locul de azi- aşa zis pe dealul Camca. Locul era
deschis şi atrăgea atenţia turcilor, care pe atunci domneau în Moldova. Locuitorilor le era
frică de năvălirile turcilor şi s-au aşezat în văile de lîngă pădure. (remarcă asupra invenţiei
recente a legendei: legarea aşezării oamenilor lângă pădure de frica faţă de turci este
stranie - deoarece în trecut acest teritoriu era acoperit în totalitate de pădure, şi, pentru a
crea spaţii noi de locuire oamenii procedau la defrişarea pădurii – fapt necunoscut
inventatorilor acestei istorioare. În afară de acesta groaza satelor sorocene nu erau turcii, ci
tătarii şi cazacii). Pădurea se întindea pînă în valea de la marginea satului. Pînă nu demult
prin ogrăzile oamenilor se puteau întîlni stejari, frasini şi alţi copaci de pădure. Valea
îndosită şi priporoasă, cu multe rîpe, pădurea de alături da putinţă sătenilor să se ascundă
de turci. Treptat locuitorii de pe dealuri Camcii au trecut lîngă pădurea vecină, adică unde-
i satul de azi. O altă legendă spune că locuitorii au numit această localitate Ciripcău
deoarece în pădure ciripeau foarte frumos păsările. Denumirea Ciripcău se întîlneşte în
hărţile militare ruse din sec. XVIII. O altă legendă spune, că primele pietre de temelie ale
satului au fost puse de nişte ţărani, aduşi pe la sfîrşitul sec. XVII de către boierul Ciripeu.
Ei au construit o minune de casă pentru acest boier. El a început să mai aducă oameni, ca
să-i prelucreze pămîntul. Aceşti oameni şi-au făcut nişte bordeie şi mici căsuţe din lut
acoperite cu paie şi stuf. După moartea boierului Ciripeu satul devine proprietatea
27
boierului Băleanu, o rudă a lui Ciripeu. Prin anul 1740 el a şi dat denumirea satului în
cinstea fostului boier Ciripeu- numindu-l Ciripcău. Căsuţele ţăranilor erau întunecoase,
de-a lungul pereţilor erau nişte laiţe din scînduri şi lut, lemn. Fiind neştiutori de carte,
ţăranii pentru a se înţelege între ei au dat diferite denumiri localităţilor din împrejurimi ca:
„Valea lui Caciuc”, „Moartea lui Azîc”, „La gîtul lupului”, „Strajescu”, „Movila turcului”,
„la Potboleac”, „Podul lui Lico” ş.a.
Bibliografie:
1. Fundaţia ,, Draghiştea’’, ,,Localităţile Republicii Moldova’’ Ciripcău - raionul
Floreşti , volumul 4, Chişinău. 2002;
2. Legenda satului Ciripcău. Primăria satului;

Gura Căinarului
În sat sînt 758 gospodării, 1911 locuitori. Aici se află fabrica de îmbuteliere a apei
minerale „Gura Căinarului”, moară, gimnaziu, monument al consătenilor căzuţi în
Războiul II Mondial.
Pe baza unui punct de prelucrare primară a strugurilor din localitate, ruinat şi
părăsit, cîţiva întreprinzători din or. Bălţi au fondat întreprinderea industrială „Rusnac”,
care a angajat 37 muncitori şi fabrica 14 feluri de băuturi răcoritoare, inclusiv apa minerală
curativă de masă „Gura Căinarului”, înalt apreciată pe piaţa internă şi externă. Ea a obţinut
medalii de aur în 2002 la concursurile internaţionale din Kiev, Moscova şi Paris. Izvoarele
de sub malul priporos ridică prestigiul satului, îl scot în lume.
Bibliografie:
1. Fundaţia ,, Draghiştea’’, ,,Localităţile Republicii Moldova’’ satul Gura Căinarului,
raionul Floreşti, volumul 6. Chişinău. 2006;

Combinatul de zahăr din Ghindeşti

În Republica Moldova activează 9 fabrici de zahăr. Cele mai principale sunt: de la
Alexăndreni, de la Briceni, Glodeni - zahăr, fabrica de la Donduşeni, Drochia – zahăr,
Cupcini, Rîbniţa, Frunze- Ocniţa şi fabrica de zahăr de la Ghindeşti- Floreşti.
La 23 martie 1951 Consiliul de Miniştri al RSSM a dat dispoziţia să se elaboreze
proiectul construcţiei celei de-a 3-a fabricii de zahăr în republică. S-a decis edificarea
fabricii de zahăr în raionul Floreşti, lîngă satul Ghindeşti. De ce anume aici? Fiindcă, în
primul rînd, aici se profila centrul unei mari zone de cultivare a sfeclei de zahăr, iar
întreprinderi pentru prelucrarea ei nu prea erau, în afară de două fabrici mici la Bălţi şi
Rîbniţa. În al doilea rîndul Ghindeştii aveau staţie de cale ferată, încoace duceau cele mai
importante drumuri, care legau localitatea cu diverse sate din raionele Soroca, Teleneşti,
Orhei, Rezina, Floreşti, Vertiujeni, Cotiujeni, Răspopeni. Existau şi resursele umane
necesare. Capacitatea proiectată a fabricii era de 2500 tone de rădăcini dulci prelucrate
într-o tură.
Lucrările de construcţie au început în luna noiembrie a aceluiaşi an. Fabrica a fost
dată în exploatare la 10 octombrie 1956. Paralel cu obiectivul de producţie se înălţa şi
orăşelul muncitoresc.
La 12 august 1956, localităţii i s-a conferit statutul de orăşel. Dar utilajul fabricii
nu a fost din cel modern. În fiecare an se întreprindeau măsuri energice de modernizare a
tehnicii şi tehnologiei, de mecanizare complexă a proceselor de muncă. Un mare merit îl
aveau raţionalizatorii şi inovatorii. În 1959, colectivul fabricii a iniţiat întrecerea tuturor
fabricilor de zahăr din Uniunea Sovietică pentru sporirea productivităţii muncii şi
28
reducerea cheltuielilor la prelucrarea sfeclei de zahăr. La 31 decembrie 1968 fabrica de
zahăr din Ghindeşti a fost declarată întreprindere-model în privinţa organizării ştiinţifice a
muncii (OSM). Aici a fost organizată Şcoala–seminar pentru OŞM a tuturor producătorilor
de zahăr din Uniunea Sovietică pe atunci. Printre raţionalizatori au fost A.Zămăneagră,
L.Sofoniuc, F.Tofan, B.Pigarev, C.Vovicov s.a.
În cadrul reformelor economice din Republica Moldova, fabrica a fost
transformată în societate pe acţiuni, supusă privatizării. În 2004 ea se numea „Ghindeşti –
Crotal –Prim”, care în 2005 a staţionat.
Oraşul Ghindeşti, întemeiat în 1952, gospodării- 735, populaţia 1842 locuitori.
fabrică de zahăr, liceu, centru de sănătate, Casă de cultură, bibliotecă, grădiniţă de copii.

Bibliografie:
1. Fundaţia ,,Draghiştea2”, ,,Localităţile Republicii Moldova’’. Ghindeşti – raionul
Floreşti, Volumul 6. Chişinău. 2006;

Săpături arheologice
Specialişti au descoperit aici, lîngă Floreşti, urmele a 2 aşezări umane, întemeiate
cu mai bine de 200.000 de ani în urmă. Pe locuri acestora au fost atestate oase petrificate
de animale, aşchii şi unelte de muncă din cremene, datînd din paleolitic (mileniile CCC-
LXX î.Hr.). Puţin mai tîrziu, tot pe aceste locuri au apărut alte 2 aşezări umane, pe vetrele
cărora au fost colectate materiale arheologice din perioada mijlocie a paleoliticului
(mileniile LXX-XL î.Hr.). Din perioada tîrzie a epocii paleoliticului, aici au fost atestate 4
aşezări umane, pe locurile lor fiind colectate materiale arheologice din milenii XL-XII
î.Hr. Şi în mezolitic a existat, pe locul ei fiind colectate unelte de muncă şi alte obiecte din
mileniile XII-VII î. Hr. O altă aşezare umană datează din neolitic, epoca pietrei şlefuite
(mileniile VI-V î. Hr.), pe locul ei fiind indentificate bordeie în forma vizuinii, umane de
activitate agricolă, inclusiv de crescători de animale domestice, fragmente de vase de
argilă. În anii 3500-3000 î. Hr., aici a apărut un sat, iar puţin mai tîrziu s-au mai format
încă 2 sate. Satele au căzut pradă focului, pe vetrele lor fiind atestate obiecte şi unelte din
cremene, din oase de animale şi lut (mileniile IV-III î. Hr.). În anii 1400-1300 î. Hr. au
apărut alte 2 sate. Pe vetrele acestora au fost identificate urme de case arse, vase de argilă
din epoca bronzului (sec. XIV-XII î. Hr.).
După cucerirea Daciei de armatele Imperiului Roman, aici s-au format 5 sate,
care au menţinut pînă în anul 376, cînd au fost devastate şi incendiate în urma invaziei
hunilor. Pe vetrele lor au fost identificate urme de case, vase de argilă din perioada
romană.
Pe aceste locuri au staţionat în foarte multe rînduri, cete de nomazi, sosiţi din
stepă, mărturie materială a acestui fapt servind cele 18 movile funerare.
Bibliografie:
1. Floreşti. Săpături arhiologice. I.Hîncu ,,Vetre strămoşeşti’’. Chişinău. ,,Ştiinţa’’.2003;

Staţiuni preistorice floreştene.

Majoritatea localităţilor floreştene sunt atestate în sec. XV-XVI, dar cele mai vechi
fiinţe umane au apărut aici aproximativ 300 mii de ani în urmă. Pe malurile şi prin văile
Răutului şi ale altor rîuri s-au descoperit rămăşiţele aşezărilor şi locuinţelor unde au locuit
triburile preistorice.

29
 În Republica Moldova sunt cunoscute circa 300 de staţiuni preistorice din
paleolitic şi mezolitic.O astfel de staţiune din paleoliticul timpuriu este situată pe şesul
Răutului, între satele Boduleşti şi Gura –Camencii. Acum circa 150 mii de ani pe aceste
locuri locuia omul preistoric. Săpăturile arheologice au depistat multe obiecte
confecţionate de omul preistoric din cremene cît şi alte materiale. Pe pămînturile
floreştene s-au descoperit chipurile unor zeităţi păgîne, cioplite în piatră, mai tîrziu apar
zeităţi creştine, care, însă, nu s-au păstrat. Cele mai vechi sculpturi din Moldova datează
din mileniul III a. Hristos sau acum 4000 de ani.
Lîngă satul Alexandrovca, Floreşti, a fost depistată o sculptură antropomorfă,
executată stilizat. Sculptorul a redat schematic ochii, nasul, gura, bărbia ascuţită, mîinile
îndoite din coate spre pîntec. Această lucrare a fost executată pe la sf. mileniului III.
Probabil, e prima încercare atestată pe teritoriul Moldovei, care redă reuşit şi destul de
realist chipul uman în piatră. Tot în sectorul Floreşti, lîngă satul Frumuşica, a fost depistată
o altă sculptură din epoca bronzului. Chipul uman e redat aici mult mai reuşit.
Pe teritoriul sectorului Floreşti, ca şi teritoriul întregii republici, pot fi observate
pe alocuri movile, care parcă-ar fi semănate de mîna unui uriaş. Oamenii din partea locului
le zic „movile”. Majoritatea movilelor situate pe pămînt arabil se deosebesc după numele
proprietarilor, pe care se aflau. Alte movile au denumiri proprii şi sînt observate în diverse
colţuri ale Moldovei.
Printre acestea se evidenţiază „MOVILA ELENEI”, situată tot pe teritoriul
sectorului Floreşti.
Bibliografie:
1. Poşta electronică.
Raionul Soroca.
Ţinutul Soroca, afirmă istoricul Constantin Giurescu, trebuie să fi existat sub primii
voievozi ai Moldovei, în orice caz sub Roman I (deci prin 1391-1399 –n.a.). Documentele
l-au atestat încă în 1529.
Raionul Soroca este situat în nord-estul republicii. Se învecinează cu raioanele
Donduşeni, Drochia, Floreşti, Camenca (din Moldova) şi cu raioanele Moghiliov-
Podolschii şi Iampol (regiunea Viniţa-republica Ucraina). Format în august 1940.
Economia raionului e reprezentată de 17 întreprinderi industriale mari. Suprafaţa totală
a raionului, conform datelor de la 1 noiembrie 2005, constitue 104.299 ha din care terenuri
agricole alcătuiesc 62.989 ha, inclusiv arabile 56.677 ha, livezi-5.777 ha, vie-172 ha, alte
plantaţii şi terenuri-363 ha.
Relieful.”,Parcă un capriciu al naturii a făcut să alunece aici, la malul Nistrului, în
marginea cîmpei Podoliei, o frîntură din Carpaţi”, scria Mihail Sadoveanu cu referire la
colinele sorocene. Şi într-adevăr, malul drept al Nistrului-înalt, stîncos, pe alocuri
împădurit-iţi face impresia că te afli într-o regiune montană.
Relieful raionului e variat. La nord-vest el reprezintă o cîmpie uşor ondulată. Între
valea rîuleţului Căinar la vest şi fluviul Nistru la est este cuprinsă înalţimea văluroasă a
Nistrului avînd aspectul unui lanţ de dealuri. Altitudinea maximă e de 353 m deasupra
nivelului mării. Semnul minim faţă de nivelul mării-30m. Versanţii de vest a înălţimii sunt
mai puţin fragmentaţi de cît cei în est, dar ei au un profil complicat datorită alunecărilor de
teren. Se evidenţiază dealurile Băxani, Visoca, Vădeni, Rudi. Toată partea centrală a
raionului de la nord-est spre sud-vest e întretăiată de pragurile nordice ale colinelor
transnistrene.

30
 În aceeaşi direcţie e şi cumpăna apelor rîuleţului Căinar şi a fluviului Nistru, prezentînd
nişte cotituri cu înălţimi absolute de 280-310m, care scad pe măsura apropierii de văile
rîuleţului Căinar şi Răut. Panta de nord-vest a cumpenei apelor trece treptat în sistemul de
terase nistrene, bine reliefate la cotiturile fluviului. Cea mai înaltă terasă ( 170-180m) se
profilează în regiunele satelor Cosăuţi şi Vasilcău.
Clima. Clima raionului se caracterizează ca moderat-continentală. Iarna, de obicei, este
blîndă şi scurtă dar îşi poate arăta şi capriciile. Vara e lungă şi călduroasă. În medie pe an
au fost înregistrate 2060 ore cu soare. Direcţia principală a vînturilor e nord-vest, dar în
cursul a 3-4 luni se obvservă repetările vîntului de sud-vest. Viteza maximă a vîntului se
atestă iarna şi primăvara- în martie pînă la 5,2 m (sec.).
Cantitatea medie anuală de precipitaţii e de 490mm.circa 2/3 din cantitatea anuală de
precipitaţii cad în aprilie-septembrie. Sînt frecvente îngheţurile tîrzii primăvara şi cele
timpurii toamna.
În perioada octombrie-aprilie se formează polei. Frecvenţa cea mai mare a zilelor cu
chiciură (promoroacă) se înregistrează în decembrie şi ianuarie.
Zăcăminte. În subsolurile raionului se află zăcăminte considerabile. Pentru obţinerea
pietrei sparte de înaltă rezistenţă se foloseşte piatra de granit, iar pentru placare se
utilizaeză graniturile, gresiile şi gabbronoritele de la Cosăuţi şi Egoreni. Piatră de
construcţie găsim la Ocolina, Vărăncău, Visoca şi în alte localităţi. Calcare cretacice au
fost descoperite în satul Vărăncău. Se foloseşte pentru creta de scris, iar praful în industria
lacurilor şi vopselelor, precum şi în industria parfumurilor. La Cerlina şi Tătărăuca Veche
se află zăcăminte de tripoli, care pot fi utilizate la producerea detergenţilor, plăcilor pentru
izolaţie termică şi acustică a zeoliţilor sintetici pentru dedurizarea apei, limpezirea prin
absorbţie a vinurilor, sucurilor şi altele.
De-alungul Nistrului-la Cremenciug-Soroca, Vasilcău, Vărăncău, Cerlina- albesc
maluri de calcar. La Visoca se extrage piatra de var, este şi o carieră numită la Varnită.
Apele subterane. În prezent se exploateză sondele de apă minerală de la Soroca, fiind
îmbuteliată pentru consum. În opinia savanţilor, la Soroca ar fi bine venită edificarea unei
staţiuni balneare de tipul celei din Mirgorod (Ucraina) pentru tratarea bolilor
cardiovasculare şi gastrointestinale. Lîngă Vărăncău, geologii soroceni au evidenţiat ape
cu conţinut de radon. Izvoarele se află pe o suprafaţă de 2 ha.
Regnul vegetal şi animal. Aproape 71,2% din teritoriul raionului reprezintă
ecosistemele agricole dintre care numai o parte mică ( 11,8 mii ha-11,2%)- păşunile care
şi-au păstrat acoperămîntul de iarbă. Cealaltă parte a terenurilor agricole este varorificată.
Terenurile fondului silvic ocupă 8150,3 ha din teritoriul raionului. Cele mai mari
masivuri de păduri naturale se află în jurul Sorocii, lîngă satele Rudi, Visoca, Dărcăuţi,
Holoşniţa, Cosăuţi, Rubleniţa, Ocolina, Voloviţa. Cîndva aceste păduri seculoare erau
considerate ca o parte componentă a Codrilor Moldovei.
În pădurile sorocene se află sub protecţia statului: 5 arbori seculari, rezervaţie naturală
(Baxani-45ha), rezervaţiile peisajistice Rudi-Arioneşti- 916 ha, Cosăuţi- 585 ha,
Holoşniţa- 1999 ha.
Vegetaţia de pădure o constitue stejarul, teiul, arţarul, salcîmul, cireşul săbatic ş.a. În
stratul arbustiс întîlnim cornul, alunul, sîngerul, scumpia, porumbarul, măcieşul, cruşinul.
În păduri se întîlnesc căprioare, bursuci, mistreţi, fazani, veveriţe, vulpi, iepuri, arici,
ciocănitori, piţigoii. În locurile mlăştinoase poposesc cocori cenuşii. În iazuri şi alte bazine
acvatice se îmulţesc caraşii, carpul, amurul alb etc. În bazinul Nistrului trăiesc circa 68
specii de peşti, inclusiv 13 specii răpitoare.
31
 Ape de suprafaţă. Principalul fluviu care scaldă hotarul de est al raionului Soroca este
Nistru. Albia fluviului are o mare înclinaţie, de aceea viteza cursului este foarte mare.
Rîul Căinar, afluent pe stînga al Răutului, are o lungime de 113km. Izvorăşte la o
altitudine de 217m în partea de est a Cîmpiei Moldovei de Nord (lîngă sat. Briceni).
Afluentul lui principal Bulata, izvorăşte lîngă sat. Visoca şi parcurge 48 de km pînă la
gură, la Căinarii Vechi.
Mai mulţi savanţi afirmă că hidronimul Căinar provine de la termenul turanic Kainar
,,izvor, sursă de apă; izvor cu apă caldă”.
Solurile. Circa 10% din suprafaţă este ocupată de soluri cenuşii de păduri, în temei în
partea de nord-vest a raionului. Conţinutul de humus pe orizontală ajunge la 2-3% şi scade
odată cu adîncimea. Sunt utilizate pentru culturile multianuale culturele cerealiere şi cele
tehnice (sfecla de zahăr, rapiţa, floarea soarelui, soia etc.). Cernoziomurile nodzolice
ocupă, în deosebi, masivele de colinele rîurilor. Conţinutul humusului ajunge pînă la 3,5-
5,5%, circa 350-450 tone la hectar. Aceste soluri sunt fertile, în marea majoritate sunt
ocupate de plantaţiile multianuale.Cernoziomurile obişnuite şi carbonate după compoziţia
glanurometrică sunt atribuite la cele lutoase şi profund lutoase. În afară de aceste tipuri
principale de soluri în luncile rîului Căinar şi a afluenţilor săi destul de răspîndite sunt
cernoziomurile de luncă şi cele hidromorfe, tipice levigate şi alcaline.
Satul Zastînca.
Atestat la 15 mai 1666 cu denumire Stînca. Satul actual, iniţial s-a numit Stînca, unii
alcătuitori de documente scriindu-l şi Stenca. Cu această denumire apare satul în următorul
zapis de vînzare: ,,Adecă noi, Toderaşco Grama... şi Dumitraşco Prăjescul... scriem şi
mărturisim cum noi...ne-am învoit noi ş-am vîndut un sat ce se chiamă Stenca, ce iaste la
ţinutl Sorocii, care sat este danie părintelui nostru, Gramei Stolnicul, de la Alexandru
Vodă şi de la Radu Vodă’’.
Satul a fost vîndut lui Iancu, fost pîrcălab, feciorul lui Costin, hatmanul, 15 mai 1666.
Despre Stînca (Zastînca) citim într-o carte de mărturie, scrisă la 30 ianuarie
1747:,,Adecă Toderaşco, feciorul lui Pohomie, mărtureisesc... precum se ştie că în
vremurile de mult, pe cînd erau turcii la Cameniţa şi era nepace, trăind eu la stînca Sorocăi
dempreună cu alţi oameni de frica oştilor, ţinem în casă pe un Gavril Burdugan.’’
,,Această Stîncă se află aproape de Nistru la răsărit miază-zi, acoperită de o mulţime de
vii pe o întindere destul de însemnată se zice că de frica tătarilor locuitorii de prin
Basarabia au fost nevoiţi să sape un adăpost în acea stăncă. Întrarea ei este atît de îngustă
încît abia un om abia tîrîndu-se poate intra, şi numai la oarecare depărtare ea începe a se
lărgi în cît ar putea locui mai multe familii. După aceea se îngustă şi pe urmă se lărgeşte,
în cît în chipul acesta locuitorii ce se adăpostiau în acea stîncă dacă erau alungaţi din prima
boltitură, ei se trăgeau în a doua, în a treia şi aşa mai departe apărîndu-se cu armele păn la
răsuflătoarea ei de la miază-zi care dă în satul numit Zastănca. Întinderea acetei grote
deasupra poate fi de 20 de min, iar pe dinlăuntru nu se ştie: căci nime nu cutează a face
asemine cercare, temîndu-se de primejdii, ori de frica superstiţiilor ce se zicu asupra
acestei Stînci’’.
Casa lui ,,Toderaşco, feciorul lui Pahomie’’ se afla, fireşte, pe stîncă, şi nu în grotă iar
satul de după stăncă, după cum vedem din al doilea document inserat în ,,Uricarul...’’, se
numea Zastănca, Zastînca. Aşa dar, Zastînca, iniţial Stînca, scris şi Stănca, Stenca, a
existat încă pe la începutul secolului XVII şi a fost atestat documentar la 15 mai 1666.

Peştera lui Bechir.

32
 Panglica asfaltutui alunecă printr-o alee verde. Pădure din stînga, pădure din dreapta. O
şuviţă de amintire despre filmul ,,Atamanul Codrilor’’ ne readuce chipul eroului- haiducul
Tobultoc, care a băgat groaza în boieri şi negustorii din centu şi sudul Basarabiei, timp de
vre-o 12 ani, prin deceniile III-IV ale sec. XIX.
Aceste păduri şi locuri tăinuite de la Soroca au adăpostit cete de haiduci. Unul dintre ei
au fost Bechir, zis şi Bachir care a activat pe la sfîrşitul sec. XVIII. Numele lui a străbătut
veacurile, înscriindu-se în memoria generaţiilor, care a rămas să dăinuie în denumiri de
locuri. Legenda spune că mulţi ceauşi, adică funcţionari judecătoreşti din epoca dominaţiei
otomane au încercat să-l prindă, dar nici unul nu a reuşit.
Zice-se că într-o noapte el a trecut Nistrul şi dus a fost în Rusia. Şi se mai spune că
umbra vestitului haiduc apare şi astăzi şi poate fi văzută noaptea pe acest drum ce coboară
spre Nistru.După ce treci podeţul de lîngă casa pădurarului, la o
cotitură îţi apare în faţă, în toată splendoarea sa, o stîncă albă ca un
perete văriut de mîna unei bune gospodine. Pare a fi un zid alb, iar în
mijlocul lui întunecă o pată mare verticală. E gura unei peşteri,
căreia i se zice şi ,,Peştera lui Bechir’’
La poalele stîncii e o rîpă. Pe fundul ei şerpuieşte un pîrîiaş
modest, aproape neobservat, dar care roade întruna în rocă, adîncind
rîpa. Pîrăul vine de lîngă Rubleniţa, mai sus de la Zastînca şi se
înfrăţeşte cu altul, zis Duruitoarea, ce vine de la Ocolina. Sorocenii
i-au dat numele lui Bechir şi acestei rîpe. (Rîpa are o lungime de 10
km. Şi o lăţime de 375 m). Şi podului peste pîrău, pod fără de care
nu ai avea nici o şansă să ajungi în oraş.
Această denumire i s-a dat oficial şi rezervaţiei naturale de aici care se întinde pe 46 ha,
declarată monument al naturii ocrotit de stat.
Mănăstirea rupestră.
Tradiţia populară spune şi de un călugar care, cică, nu a găsit limbaj comun cu fraţii săi
de la schitul ,,Sfîntul Nicolae’’, ce s-a aflat cîndva pe dealul Sorocii, cam în drept cu
stadionul de astazi şi s-a retras în această stîncă, unde a trăit ca un sihastru. De aici e şi a
doua denumire a peşterii-Chilia călugărului sau Chilia sihastrului.
Unul dintre cercetătorii locaşelor de cult din Basarabia, Vasile Curdinovshi, studiind
peştera prin 1917, scria: ,,Aceasta a fost o biserică a primilor creştini, după cum se poate
vedea din particularităţile amenajării ei”, iar timpul apariţiei ,,acestei chilii, în esenţă fiind
o biserică creştină, trebuie să coincidă cu primele secole ale crediţei creştine’’.
Locaşul are două încăperi: altarul şi o cameră care are ieşire prin stînca abruptă.
Podoabele bisericeşti se mai păstrau doar pe tavan.
Lumînarea Recunoştinţei.
...27 octombrie 2002, Ziua cînd se sfinţeşte temelia
monumentului Poetului Anonim-autor al baladei ,,Mioriţa’’.
Acolo sus se va ridica o bisericuţă cu aspect de lumînare.
27 martie 2004... Are loc inaugurarea monumentului Lumînarea
Recunoştinţei. Aici se întîlnesc două stihii-cea a naturii şi cea a
istoriei. Lumînarea Recunoştinţei, crescînd din adîncurile
trecutului nostru, reprezintă un omagiu tuturor eroilor anonimi,
care au păstrat cultura, limba şi istoria Moldovei în paleta
polocromă a civilizaţiei umane. Ea simbolizează speranţa

33
noastră, ne lumineză calea spre viitor, calea ce poate fi parcursă numai prin munca
creatoare, prin puterea binelui.
Lumînarea Recunoştinţei-acest monument ridicat pe stîncă şi care încoronează această
stîncă, deasupra bătrînului Nistru, la marginea Sorocii, este, poate, cea mai controversată,
dar şi cea mai importantă zidire în istoria contemporană a Moldovei. Aici zac, vărsate în
temelii, legate de piatră în piatră, suferinţele, speranţele şi truda multor generaţii.
Autorul acestui monumetn este Ion Pascal. Are o înălţime de 30 m.
Bibliografie: Vasile Trufoilă. Raionul Soroca. Cronica documentară. ,,Vast- M’’ SRL.
Chişinău. 2006.
Codrii Mici.
De la Ciripcău, ba de o parte a drumului, ba de alta răsar în cale pădurile înveşmîntate
după anotimp. Savanţii afirmă cum că această regiune a Moldovei era cîndva acoperită cu
paduri, că dealurile Codrului Nistrului poartă denumirea de Codrii mici, care au o formă
lunguiaţă, capătul de nord fiind la Visoca, iar сel de sud în Ustie, lungimea totală fiind de
250 km. Drept confirmare sunt şi pădurile Voloviţei, Trifăuţiului, Ocolinei, Rubleniţei,
Cosăuţilor care înconjoară Soroca şi în prezent, contribuind la crearea unui microclimat
specific.
Cîmpia strămoşească... Cîmpia Sorocii. Gură daca ar avea multe ne-ar povesti ea
despre vremurile trecute. Şi nu numai despre liftele străine, ci şi despre tăria strămoşilor
care au trăit pe aici. Ne-ar depana povestea dacilor al căror stat cuprindea şi meleagurile
noastre. Dovadă ne sunt afirmaţiile ilustrului cronicar Miron Costin: ,,Hotarăle Daciei
dispre răsărit este Nistrul apa, la istoricii cei vechi Tiras, iar dispre amiază zi Marea
Neagră şi Dunărea, dispre Apus Panonia, acum ţările Budii, dispre miază noapte Morava şi
Podolia în crăiia leşasca, unde este Cameniţa.’’
Bibliografie:
V.Trofăilă. Raionul Soroca. Cronică documentară ,,Vast’’-M SRL Chişinău 2006.
Oraşul Soroca
,, …În pădurea din colină Clipe viacurii şi milenii.
Vîntul cîntă în surdină Lîngă malul de granit,
De pe deal coboară-n vale Tu opreşte-te şi ascultă
Zîngănint de nicovale Glasul vremilor trecute
Nistrul, val neostenit, Şi priveşte cum răsare
Deapănă pe ghemul vremii Un oraş din stropi de soare’’
Vasile Trofăilă.

Soroca e oraşul despre care au scris mari

prozatori şi istorici în diferite perioade de timp.
Aşezarea oraşului în acest amfiteatru natural
dintre bătrînul fluviu şi aşa zisă ,,frîntura din
Carpaţi”, aruncată aici de capriciile naturii, a
oferit condiţii favorabile omului, le-a cultivat
strămoşilor marea dragoste faţă de ţară, a făcut
din ei aparatorii neînfricaţi ai pămîntului natal.
Să coborîm cu gîndul spre începuturi,
măcar pînă unde ne permit vechile hrisoave, să
ravăşim puţin trecutul şi să tragem învaţăminte pentru prezent şi viitor. Soroca a tras
brazde adînci pe ogorul istoriei noastre, este un sanctuar al memoriei neamului. Fiindcă
34
pietrele din zidurile cetăţii păstrează nu numai urme de giulele inamice, ci şi amprentele
durerilor, dar şi ale faptelor de demnitate şi glorie a înaintaşilor. Fiindcă Soroca e un altar
al luminii, credinţei un centru al cărturăriei, al muzicii culturii, obiceiurilor şi tradiţiilor
noastre milenare.
Aşadar, Sorocii i-a fost hărazit încă din vremuri străvechi să devină un centru de o
deosebită atractivitate pentru locuitorii Moldovei şi nu numai. Şi în prezent mii de oameni
din diverse colţuri ale lumii vin încoace pentru a admira falnica cetate medievală şi a se
atinge cu sufletul de istoria noastră milenară. Dar atractivitatea Sorocii e determinată nu
doar de existenţa aici a peste 60 de monumente de istorie şi cultură, ci, mai întîi de
activitatea făuritoare a oamenilor.
Poate apărea o aşezare din stropi de soare? Savantul Vlad Ciubcuciu, doctor în istorie,
în manuscrisul său are articolul ,,Soroca''- unde vorbeşte de mai mulţi moldoveni cu
numele Soare: comisul Soare, martor la vînzarea unei părţi din s.Poiana (1608). Soare sau
Sora, fiica lui Bechir(1622), Soare-logofăt (1624), citează şi numele Sora, Sorca sau
Soroca, Soriţa, Soruca şi alte derivate ale numelui Soare. Numele Soare- Sora-Soriţa-
Sorca-Soruca-Soroca'', scrie savantul „sînt atestate cu aceeaşi frecvenţă în Moldova ca şi
pe întreg spaţiul ex-dacic. Putem coinchide cu fermitate: denumirea istorică a or. Soroca
constituie un derivat diminutiv al străvechiului nume neaoş, străbătut spre noi din istorice
(pre) dacice- Soare’’.
Şi Ion Dron, doctor habilitat în filologie, scria:,, Sîntem în drept să considerăm că
numele topic Soroca ar fi evoluat de la un nume topic minor cunoscut pe timpuri în
limetele hotarelor de azi ale Sorocii... orice provenienţe сu ,,coţofene'', ,,sorocuri’’ şi
‚,săraci’’ pentru numele cetăţii şi urbei Soroca trebuie abandonate ’’- scrie savantul.
În scrisoarea marelui vizir Mahmed paşa către domnul Moldovei Mihail Şuţu cetatea
este denumită şi Sorica.
Astfel zis, a fost cîndva pe această vatră a soarelui un proprietar de moşie cu numele
Sorica sau Soroca şi de atunci vine spre noi acest frumos nume de cetate şi de oraş.
Numele de familie Soroca mai poate fi întîlnit şi în prezent în arealul Sorocii.
Populaţia. Populaţia or. Soroca e de circa 35 mii locuitori, inclusiv 68 % -moldoveni,
15%-ucraineni, 12,3%-ruşi, 0,03%- evrei, 3%- romi.
Sute de ani oraşul Soroca a fost centrul comercial, meşteşugăresc şi agricol al
Pricipatului Moldova.
La 1835 localităţii i se atribuie statut de oraş, iar la 1836 devine centru judeţean.
În timpul reformelor din a doua jumnătate a secolui XIX Soroca a beneficiat de o
dezvoltare economico-socială, manifestată prin creşterea populaţiei, dezvoltarea
economiei locale, a instituţiilor de învaţămînt, medicale, administrative. O nouă înflorire
oraşul a cunoscut în perioada interbelica.
Odată cu adoptarea Legii privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii
Moldova din 12.12.1998, Soroca a obţinut statut de municipiu şi a devenit centru al
judeţului Soroca.
Economia. Pe teritoriul oraşului activează peste 2000 de agenţi economici, cea mai
mare pondere număr o constituie întreprinderile individuale şi deţinătorii de patentă.
Sectorul industrial al oraşului este reprezentat de 20 agenţii economici mari.
Principalele întreprinderi industriale sînt concentrate în industria uşoară, de
prelucrare şi constructoare de maşini. În industria alimentară pot fi evidenţiate domeniile
de prelucrare a fructelor şi legumelor, laptelui, produselor din carne şi al tutunului.

35
 ,,Dana’’ S.A- este o fabrică de confecţii, întreprindere cu capital privat sută la sută
este specializată în confecţionarea hainelor pentru femei, barbaţii şi copii. Mai bine de 10
ani este prezentă pe piaţa mondială. Colaborează cu un şir de firme prestigioase din SUA,
Canada, Marea Britanie, Italia, Germania şi alte ţări. Activitatea colectivului a fost
apreciată înalt la nivel internaţional prin înmînarea la Paris, a Cupei de calitate a Europei şi
la Madrid cu Steaua de Platină pentru calitatea producţiei.
,, Fabrica de brînzeturi” S.A. este specializată în producerea brinzeturilor cu cheag
tare şi a untului, avînd o capacitate de prelucrare a 100 tone de lapte pe zi, care este
colectat din tot nordul republicii.
,,Alfa- Nistru” S.A. produce sucuri şi conserve din legume şi fructe. Un loc deosebit
îl ocupă producerea sucului concentrat şi în tetra-pac. Întreprinderea prelucrează circa 100
mii de tone de materie primă pe an. Producţia ,,Alfa-Nistru” S.A. este tot mai mult
solicitată pe pieţele externe, fiindcă ea conţine toată gama de vitamine ce contribuie la
fortificarea sănătăţii omului.
Peste 80% din producţie este exportată în Federaţia Rusă, precum şi în alte state ca
Belurus, Germania, Austria, Canada etc.
,,Noul Stil’’ S.A. este o întreprindere de tricotaje.
S.A.,, Hidroinpex’’- asamblează motoare hidraulice. În oraş sunt 4 biserici ortodoxe,
o sinagogă.
În municipiu funcţionează 10 instituţii preşcolare, inclusiv una privată.
În oraş sunt 2 şcoli profesionale, 4 colegii, 2 gimnazii, 2 şcoli medii, 3 licee publice şi
unul privat.
Colegiul de arte
Biografia acestei instituţii începe la 20 octombrie 1940- menită să pregatească cadre
calificate pentru cluburi şi biblioteci.
În 1957-este fondată Şcoală de iluminare Culturală; 17 iulie 1991- redenumită în
Colegiul Republuican de iluminare Culturală; la 7 februarie 2002 în Colegiul Republican
de Arte din Soroca; iar la 14 ianuarie 2004 în Colegiul de Arte din Soroca.
În anii de existenţă, instituţia a pregatit 15 300 de specialişti în domeniul culturii,
printre care şi asemenea personalităţii notorii ca Nicolae Botgros, Lidia Bejenaru, Ioana
Căpraru, Boris Rudencu, directorul teatrului din Botoşani Alexandru Grecu, regizorul
teatrului ,,Satiricus'' din Chişinău.
Aсtuamente colegiul pregăteşte conducători de instrumente aerofone, de muzică
populară, coreografi, dirijori de cor, meşteri de artizanat, manageri în cultură.
Şcoala profesională din Soroca pregăteşte viitorii croiitori, cusători, frizeri, bucătari,
tencuitori, operatori la calculatoare electronice. Şcoala profesională de Comerţ Cooperatist
pregăteşte: vînzători , bucătari-cofetari, barmani, contabili.
Colegiul Pedagogic ,,Mihai Eminescu''- pregăteşte educatori, lucrători muzicali,
învaţători de clasele primare, învaţători de muzică, asistenţi sociali, manageri în domeniul
turismului.
În prezent activează: Licelul teoretic,,Petru Rareş”, Liceul Teoretic ,,A.S.Puskin’’
Licelul teoretic ,,Constantin Stere”, Colegiul Tehnic-Agricol, Gimnaziul nr.1.
Colegiul ,,Prometeu’’- pregăteşte specialişti în: drept, contabilitate, informatică ecologie,
turism. Gimnaziul Tehnologic- pregăteşte specialişti în : tehnologia prelucrării lemnului,
artizanat, arta culinală, lăcătuşi auto, aşchierea metalelor, cusutul şi brodatul.
În Soroca funcţionează muzeul de istorie şi etnografie, Complexul turistic ,,Victoria’’,
Catedrala ,,Adormirea Maicii Domnului’’, Biserica ,, Sf. Dumitru’’.
36
 Cultura e promovată de 11 instituţii, inclusiv Palatul de Cultură, 7 biblioteci, 2 instituţii
de învăţămînt artistic.
Bibliografie:
1. Vasile Trofăilă. Oraşul Soroca ,,Vast- M’’, SRL. Chişinău, 2007;

Cetatea Soroca
Legenda: Există o legendă veche despre Barza
albă a cetăţii Sorocăi, în care se spune că pe timpul
unui îndelungat asediu de către Tătari, o barză alba ar
fi adus struguri apărătorilor înfometaţii ai cetăţii
salvîndu-le astfel viaţa şi dăruindu-le biruinţă.
Cetatea Soroca este unicul monument al epocii
medievale din spaţiul pruto-nistrean, care s-a păstrat
aproape integral. Este construită din piatră şi situată pe
cursul de mijloc al Nistrului, unde existau patru
vaduri: Otaci, Soroca, Vadu Raşcov şi Rîbniţa.
Necesitatea construirii acestei cetăţi se datorează faptului, că aceste vaduri făceau posibilă
trecerea lor de puhoiul sălbatic al tătarilor, care se năpusteau asupra Cîmpiei Sorocii,
prădînd satele în curmezişul şi în latul cîmpiei, în pofida încercărilor Sorocenilor de a le
bara calea spre centrul ţării. Şi numai cînd tătarii au ajuns la Dumbrava de la Lipnic,
aproape de Nistru, au fost zdrobiţi de oştile lui Ştefan cel Mare şi în acea bătălie
crîncenă ,,au pierdut tătarii pe fiul hanului prins de viu’’. Numai ridicînd o cetate la
Soroca, Ştefan cel Mare şi-ar fi asigurat securitatea dinspre răsărit. Bineînţeles, apare
întrebarea: a fost construită fortăreaţa pe un loc gol, sau a avut ca predecesoare o altă
cetate? Se consideră veridică de unii savanţi varianta că Cetatea Soroca este opera
,,genovezilor’’ şi că nu e altceva decît Olhioneea, colonie străveche, iar mai tîrziu factorie
genoveză. Printre promotorii acestei versiuni este şi D. Cantemir, care în cunoscuta lucrare
,,Descrierea Moldovei’’ susţine că ,,...Ţinutul cel mai de preţ ce este pe malul Nistrului o
bună bucată de cale, este ţinutul Sorocii. Scaunul lui este Soroca, de se chema mai
înainte ,,Alchionia’’.
Numai în rezulatul săpăturilor arheologice din anii 1958-1959 şi 1968-1969, i-au
permis lui Gheorghe Cebotarenco, doctor în istorie, să sprijine versiunea, înaintată de
istoricul A. Lapedatu şi arhitectul V.Voiţehovski, care afirmau că pe timpul lui Ştefan cel
Mare, la Soroca, a fost construită o cetăţuie din lemn şi pămînt. În favoarea acestei
versiuni, care pare a fi cea mai veridică, vorbesc o serie de izvoare documentare ,,Coste,
pîrcălab de Soroca’’, astfel este menţionat în procesul verbal al Sfatului Domnesc de la 12
iulie 1499. Acest document conţine şi prima atestare documentară a Sorocii. Peste două
luni, la 14 septembrie 1499 din nou ,,Coste, staroste de Soroca”, întăreşte ca martor ocular
tratatul lui Ştefan cel Mare cu Alexandru, mare duce de Lituania. Probabil că pîrcălabul
Sorocii era o personalitate de epocă, avînd respectul domnitorului pentru înţelepciunea şi
slujba lui la hotarul de răsărit al Moldovei, la cele patru vaduri de pe cursul de mijloc al
Nistrului.
Aşadar, odată cu căderea cetăţilor de pe Dunăre şi de la Marea Neagră, se creează
mari breşe în sistemul defensiv al Moldovei. Ştefan cel Mare, în ultimii ani ai vieţii sale,
şi-a îndreptat atenţia spre întărirea graniţelor şi cetăţilor din nordul Moldovei, hotărăşte de
a construi noi cetăţi, care aveau destinaţia să opună rezistenţă invaziilor tătare şi poloneze.
37
 Săpăturile arheologice au demonstrat, că într-adevăr, Ştefan cel Mare a poruncit să
fie ridicată la Soroca o cetate din pămînt şi lemn, care să se opună invaziilor cetelor de
tătari, care ocolind vadurile Nistrului, făceau incursiuni în Cîmpia Sorocii, iar mai apoi
spre inima Moldovei. Urmele cetăţii din lemn şi pămînt au fost găsite în perimetrul cetăţii
din piatră, construită mai tîrziu pe acelaşi loc de Petru Rareş. Fortăreaţa din lemn şi pămînt
de la Soroca a continuat să funcţioneze cu aceeaşi destinaţie, de apărare, şi în timpul
domniei feciorilor lui Ştefan: Bogdan cel Orb (1504-1517), Ştefăniţă (1517-1527) şi în
prima domnie a lui Petru Rareş (1527-1538).
Cetatea de pe Nistru avea în pază hotarul Nistrului pe porţiunea Otaci-Vadul Raşcov.
În preajma acestor vaduri, mai tîrziu, au apărut aşezări importante, care există şi astăzi-
Otaci, Soroca şi Vadul Raşcov. Sub protecţia aşezărilor de hotar, pe malul moldovenesc al
Nistrului s-a întărit şi s-a menţinut timp de secole populaţia autohtonă moldovenească.

Cetatea lui Petru Rareş

Cetatea de piatră de la Soroca a fost construită în locul
cetăţii din lemn şi pămînt, ridicată de Ştefan cel Mare împotriva
tătarilor. Miron Costin în ,,Cronica Polonă’’ scrie: ,, Soroca a fost
clădită de Petru Vodă, după descălecatul al doilea’’. Cetatea de la
Soroca , spre deosebire de alte cetăţi medievale, poate fi admirată
de contemporani aproape în forma ei iniţială, cu toate că a stat
secole în şir de pază la vadurile Nistrului de mijloc şi a trecut prin focul multor bătălii.
Petru Rareş scrie la 23 aprilie 1543 o scrisoare adresată magistratului oraşului
transilvănean Bistriţa (Bistriţa în prima domnie a lui Petru Rareş din 1527-1538, se afla în
componenţa Moldovei) prin care îl ruga să-l susţină în ,,alegerea muncitorilor şi meşterilor
pentru construcţia cetăţii, numită Soroca’’.
E cazul să menţionăm, că în secolele XV-XVI, în Transilvania au lucrat mai mulţi
constructori italieni de formaţie renascentistă, aşa numiţii fundatores care erau invitaţi în
secolul XVI să construiască cetăţi şi castele în diferite ţări europene. Asemănarea Cetăţii
Soroca cu o cetate genoveză ne face să credem, că cetatea a fost într-adevăr ridicată de
mîna unor meşteri ce cunoşteau rînduiala cetăţilor mediteraniene. Zidarii lui Petru Rareş,
invitaţi din Bistriţa, cît şi cei din Moldova au ridicat o cetate, care după sistemul ei de
apărare se aseamănă mult cu unele cetăţi din Europa. Prin arhitectura sa, Cetatea Soroca
are analogie în unele elemente de fortificaţie şi de
apărare cu Castelul del Monte din Italia, cu cele de
la Queenborough, Walmer şi Deal din comitatul
Kent, Anglia. Asemănarea dintre Cetatea Soroca şi
castelele sus menţionate se manifestă prin :
- pereţii rotunzi ce sunt mult mai puternici decît
cei drepţi;
- sistemul concentric de apărare;
- terenul deschis inconvenabil pentru atacanţi,
care vroiau să atingă scopul principal, să ajungă la
punctul cel mai vulnerabil, intrarea în cetate;
- intrarea în cetăţile europene, cît şi a Cetăţii Soroca erau bine apărate de artileria
tunurilor din flancuri.
Privită din zborul unei păsări, Cetatea Soroca reprezintă un pentagon regular
imaginar, ale căror vîrfuri sunt marcate de turnuri de apărare, prins într-o incintă de plan
38
circular. Patru turnuri din cinci au la baza planului un cerc. Zidurile , împreună cu cele
cinci turnuri formează o stea cu cinci colţare, amintind figura omului, spun unii, coroana
Voievodului, susţin alţii. Cercul e o figură geometrică cu valoare mistică încă din
antichitate (soarele şi luna plină). El e simbolul veşnicei perfecţiuni şi reînceperi, al
mişcării eterne, fără început şi sfîrşit. Nu întîmplător multe popoare ale lumii atribuie
cercului funcţia de protecţie de forţele malefice. În acelaşi timp, incintele circulare propun
cel mai mic perimetru pentru cea mai mare arie apărată. Numărul cinci este şi el un număr
sacru şi figurează des în astrologie şi în cosmologia mitologică. Regăsim acest număr în
simbolistica alchimistă şi masonică. Dacă unim între ele toate vîrfurile pentagonului
regulat obţinem varianta stelată, numită pentagramă. În epoca Renaşterii ea simboliza
însuşi omul, cu braţele ridicate orizontal şi picioarele depărtate. Desenul corpului uman,
înscris într-o stea cu cinci raze, apare în sec. XVI, în lucrările lui Heinrich Cornelius
Agrippa şi Michele Cataneo. Pentagramei i se conferea, de asemenea, proprietăţi
apotropaice şi se credea că ,,pentagrama dreaptă’’ cu o rază orientată în sus, proteja de
nenorociri şi răutăţi. ,,Pentagrama răsturnată’’, numită şi pentagrama inversă cu o rază
orientată în jos, era socotită aducătoare de rele duşmanilor.
În perioada de la sfîrşitul sec. XV-XVI, arhitecţii europeni, propun pentru cetăţi
poligoane cu pentagonale obişnuite şi stelate. În general, caracteristica fortificaţiilor din
sec. XV-XVI, este adaptarea la artilerie, iar Cetatea Soroca ilustrează un tip avansat al
amenajării de apărare înainte de proliferarea ,,turnurilor de artilerie’’, basteilor şi
bastioanelor iatalieneşti. Scrisoarea Voievodului Rareş de la 23 aprilie 1543 este ca o
adeverinţă de naştere a Cetăţii Soroca. Procesul de pregătire a început o dată cu venirea lui
Petru Rareş în scaun. S-au pregătit gropile cu var stins, s-a scos şi s-a adus din împrejurimi
piatra, nisipul, lemnul pentru schele ca mai apoi, sub conducerea meşterilor zidari să se
înceapă construcţia propriu-zisă a cetăţii. Cetatea a cunoscut mai multe etape în
construcţia sa, iar la înălţarea zidurilor s-au folosit calcar şi gresie în îmbinare cu piatră
silicioasă, extrase în preajma Sorocii. Mortarul se compunea din nisip şi var ţinut mai
mulţi ani în gropi, unde se aruncau animalele pierite, oase, sau răcitura de oase a căror
proteine au contribuit la formarea cleiului mortar , care a fost folosit în edificarea cetăţii.
Din interior, pereţii cetăţii au fost tencuiţi. Turnurile cilindrice se înalţă deasupra
pînzelor de zid şi controlau împrejurimile, iar planul circular contribuia la repartizarea
eforturilor defensive în mod unitar pe toate direcţiile. Proiectilele de artilerie ale
inamicului ricoşau de la suprafeţele convexe fără a le pricinui mari daune. Diametrul curţii
cetăţii măsoară 30,5 m. Curtinele şi turnurile au o grosime de 3,05-3,10 m. Doar turnul de
la intrare avea o grosime de 2m, fiind apărat de apa rîului. Înălţimea zidurilor de la nivelul
soclului este 18m, înălţimea soclului e de 3m. În partea superioară curtinele au creneluri,
în spatele cărora se găseşte drumul de pază. În jurul turnului principal se aflau patru
turnuri de luptă şi unul de la intrare de formă dreptunghiulară. Diametrul turnurilor de
luptă este de 4,75m. Turnul de la intrare are patru niveluri, primul îl constituie tunelul de
intare, care avea trei uşi; două din ele erau executate din trunchiuri de stejar, călite în foc,
îmbibate cu smoală şi ferecate de metal, a treia uşă era din metal şi se ridica cu un scripete,
care se afla la nivelul trei deasupra paraclisului. Fiecare turn rotund avea patru nivele şi
parterul avea tot patru nivele, care erau folosite ca beciuri şi depozite şi nu dispuneau nici
de uşi, nici de ferestre. La etajul unu şi doi erau instalate tunurile cetăţii şi tot acolo
locuiau şi servanţii de la aceste tunuri. Sub podelele etajului, unde erau tunurile, se afla un
mic depozit de muniţii şi lucruri personale ale ostaşilor.

39
 Fiecare turn dispunea de cîte şase tunuri, care în timpul luptei erau trase înăuntru,
pentru a fi încărcate cu praf de puşcă şi obuze rotunde. În cele două turnuri, care se aflau
în stînga şi în dreapta turnului de intrare, locuia comandantul cetăţii-pîrcălabul şi căpitanii
săi, care dispuneau de încăperi confortabile, dotate cu cămine şi toalete. Ultimul nivel, era
destinat apărătorilor. Intrările în aceste turnuri erau ridicate cu circa 4m deasupra nivelului
de călcare şi se făceau de pe galerii din lemn, alăturate din interior incintei principale. Pînă
în zilele noastre s-au păstrat pe zidurile cetăţii orificii de la grinzile susţinătoare ale
galeriilor. Acolo, sus, se afla linia principală de apărare, iar garnizoana număra 200-250
ostaşi, care în timpul asediului erau ajutaţi de locuitorii din împrejurimi, ascunşi după
zidurile cetăţii.
Arhitectul V. A. Voiţehovski, originar din Soroca publică planul de reconstrucţie al
cetăţii, implicit şi planul paraclisului. Compus dintr-un naos mic şi o structură pătrată în
altar, neobişnuită pentru arhitectura moldovenească, transpusă de către meşterii din
Bistriţa transilvană asemenea bisericilor catolice, paraclisul denotă prin liniile arcuite ale
portarului cu muluri în retragere, o tendinţă de abandon a arcului frînt, caracteristică
dominată de stilul Renaşterii, proprie ctitoriilor rareşiene din puţinul care s-a păstrat pînă
în zilele noastre, m-ai putem remarca sculpturile ingenioase de la baza mulurilor portalului
de forma unor frîngii răsucite, ele relevînd fineţea unui gust pentru frumos a ctitorului, dar
şi o maiestrie artistică a meşterilor cioplitori. Intrarea în paraclis era individualizată printr-
un portal gotic, terminat în arc frînt, cu baghete paralele, încrucişate în partea superioară.
În această mică bisericuţă ortodoxă făceau serviciile divine slujitorii religioşi ai
garnizoanei moldoveneşti.
Cetatea era nu numai pază la hotar, ci şi centrul creştin-ortodox, sprijinul spiritual şi
moral al sorocenilor. Ultimul nivel al turnului de acces, comunica cu drumul de strajă, şi
putea servi drept terasă de observare şi semnalizare. În anii 1684-1699, cetatea a fost
reconstruită de poloni. A fost adîncit şanţul vechi, care se umplea cu apele rîuleţului
Racovăţ, iar sub oglinda apelor erau ascunse două rînduri de ţăpoaie. A fost ridicat nivelul
curţii, cu pămîntul extras din şanţ, ajungînd în prezent la trei metri de la bază. Pe două
niveluri s-au construit mai multe încăperi din piatră, iar curtea cetăţii obţine o formă
hexagonală.
Din interior, incintei hexagonale în plan, i s-au adăugat 12 contraforturi. La parter,
13 încăperi boltite în leagăn (cazemate) au fost construite de-a lungul peretelui rotund din
piatră, unde se păstrau praful de puşcă şi proviziile. La etaj, au fost amenajate căzărmi
pentru soldaţi. Nivelul următor îl constituia galeria de lemn, păstrată de la faza
constructivă precedentă. Comunicarea verticală între căzărmile noi construite, galeria de
lemn şi drumul de rond, se realiza cu ajutorul unei scări în formă de melc, situată în partea
opusă paraclisului. În curte s-au mai construit o fîntînă în partea de nord. De această
fîntînă este legată de legenda cu tunelul, ce merge pe sub albia Nistrului, care duce spre
malul stîng.
Garnizoana poloneză s-a aflat în Cetatea Soroca pînă la 1699, cînd conform
prevederilor tratatului de pace de la Carloviţ, Soroca a fost retrocedată Moldovei. În
1711, la Soroca, are loc trecerea armatei ruse peste rîul Nistru lîngă cetatea Soroca. Aici a
fost construit un pod peste Nistru, pe care a trecut corpul de armată de sub conducerea lui
Şeremetiev, care a fost dislocată în apropierea Cetăţii Soroca. La 2 iunie a sosit şi ţarul
Rusiei Petru I cu unele trupe de gardă şi cancelaria sa. Campania de la Prut a lui Petru I,
care avea ca scop scoaterea Moldovei de sub dominaţia otomană, s-a terminat cu un eşec
total. În rezultatul bătăliei de lîngă Stalineşti dintre armata ruso-moldovenească şi armata
40
turcă, prima a suferit înfrîngere şi Petru I a fost nevoit împreună cu armata sa să
părăsească Moldova. Împreună cu el a părăsit Moldova şi domnitorul Dimitrie Cantemir.
Poziţia strategică a Cetăţii Soroca a provocat interesul Porţii Otomane. Turcii doresc
separarea cetăţii de Moldova, dar domnitorul Constantin Mavrocordat reuşeşte să păstreze
Cetatea Soroca pentru Moldova. Poarta Otomană nu permitea Moldovei să dispună de
unităţi militare puternice, aşa că pe la 1741 slujitorii de la hotarele ţării au dispărut.
Toponimul Sorocii.
Nu există izvoare documentare toponimice sigure, care ar putea explica denumirea
originii Soroca. Există mai multe ipoteze susţinute de cercetători:
Sărac-Soroca;
Sor’oc (margine de ţară) –Soroca;
Sor’oca (coţofană);
Soroc (rus 40);
Sroc, Sor’oc-(rus) aş face sorocul la cetate;
Sorok, Sarok (magh.) cot, cotul (dealtfel cetatea se află la o cotitură a rîului Nistru).

Bibliografie:
1. Mariana Şlapac, ,,Cetăţi medievale din Moldova’’, editura ,,Arc’’, Chişinău,2004,
p.89-91, 164-174.
2. Nicolae Bulat , ,,Judeţul Soroca: file de istorie’’, editura ,,Arc’’, Chişinău, 2000,
p.10-65
3. C. Gane, Trecut-au vieţi de doamne şi domniţe, Universitas, Chişinău, 1991.
4. N. Dabija, Domnia lui Ştefan cel Mare, Universitas, Chişinău, 1992.
5. Gh. F. Cebotarenco, Cetatea Soroca- monument istoric, Ştiinţa, Chişinău, 1984.
6. D. Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, Cartea Moldovenească, 1973.
7. V. Ghimpu, Biserici şi mănăstiri medievale în Basarabia, p. 95, Editura Tyragetia,
Chişinău, 2000.
Comunitatea ţiganilor din Moldova
Ţiganii, romală (aşa se numesc ei însăşi), fac parte din rasa indiană din regiunea
Mării Mediterane. Etnografia demonstrează, că ţiganii sînt descendenţi din India. Ei
vorbesc în limba ţigănească, care face parte din grupul de limbi indo-arină, care are
diverse dialecte. Dialectele contemporane au rădăcini în dialectele limbilor indiene
,,radjasthan’’, ,,marathi’’,,,pandjabi’’. Englezii îi numesc ,,gipses’’- adică egipteni,
spaniolii-,,gitanos’’, francezii- ,,bohemiens’’, italienii- ,, zingaros’’, olandezii
-,,heidens’’(păgîni), ungurii-,,cigani’’ sau ,,faraon’’, iar ei îşi zic simplu -,,roma’’ adică
oameni.
Ca urmare a procesului de diferenţieri, după ocupaţiile prioritare în care s-au
specializat, s-au format mai multe grupuri subetnice de ţigani: căldărari, ursari, lingurari,
iovari, servi, etc. Timp de secole multipli radjahi şi prinţi din nordul Indiei dispuneau de
bogăţii enorme şi ţineau pentru desfătare un număr mare de artişti de curte, în special
reprezentanţi ai păturilor de jos. Ocupaţiile acestora de la curte au fost transmise prin
moştenire în decurs de sute de ani şi treptat strămoşii ţiganilor practic şi-au pierdut
deprinderile faţă de alte ocupaţii. Ca urmare a invaziilor musulmanilor, la sfîrştiul
mileniului 1 e.n., şi din cauza urmăririlor de către cuceritori ei au fost nevoiţi să
pribegească. Părăsind patria lor India, care a fost devastată de cuceritori, triburile de ţigani,
treptat, s-au împrăştiat în toată lumea.

41
 Prima informaţie despre ţigani în Europa, ne-
a lasat-o un călugăr de pe Sfîntul Munte Athos, şi
datează din 1110. În această informaţie se vorbeşte
de nişte oameni numiţi Asinlan, cărora la
Constantinopol le mersese vestea de iscusiţi
vrăjitori. În 1346 ei se stabilesc în Serbia, iar din
1387 în Ţara Românească şi în Moldova. În pofida
curiozităţii reprezentanţilor diferitor popoare faţă de
modul de viaţă al ţiganilor, în toate ţările şi în toate
timpurile psihologia ţiganilor nu putea fi înţeleasă de
băştinaşi. Fiind privaţi de posibilitaea de a-şi redobîndi mijloacele prin îndeletnicirile
obişnuite, şi neposedînd deprinderi de muncă, ţiganii erau nevoiţi să fure. Pentru prima
dată ca poporaţie ţiganii au fost recunoscuţi în spaţiul ex-sovietic în an 1925, promovîndu-
se o politică de trecere a ţiganilor la o viaţă sedentară. Dar necătînd la faptul, că au fost
create şcoli ţigăneşti, s-au editat reviste, a fost deschis ,,Teatrul Romen’’, s-au editat cărţi
în limba ţigănească, aceste măsuri au avut un efect neînsemnat, întrucît nu au fost luate în
consideraţie particularităţile psihice ale ţiganilor, modul lor de viaţă.
La momentul actual numărul ţiganilor în toată lumea este de aproximativ 15
milioane. În Republica Moldova – aproximativ 12 mii ţigani. La titlul de ,,capitală
ţigănească’’ ar putea pretinde tîrgul Otaci şi nu Soroca cum se crede, de obicei, unde sînt
peste 2 mii romi, iar în Soroca cu 300 mai puţin. Ţiganii în ultimul timp construiesc case
mari, cum ar fi în oraşele Otaci şi Soroca. Acest tip de ţigani sedentari constituie elita sau
aristocraţia ţigănească. Ţiganii nomazi, constituie o uniune temporară a cîtorva familii,
care pribegeau pe teritoriul stabilit tradiţional sub conducerea unei căpetenii ,,vaida’’
(uneori ,,baron’’), care reprezintă tabăra puterii administrative regionale pe unde pribegesc
ţiganii. El judecă conflictele interne din comunitate. Dar pentru soluţionarea litigiilor
există o judecată ţigănească - cris. În rolul de judecători sînt cei mai stimaţi şi mai înaintaţi
în vîrstă, în temei bărbaţi.
Educarea copiilor se deosebeşte prin severitate. Ţiganii cred în existenţa zeităţii
supreme Devia, care face oamenilor bine şi rău. Ei ţin de obiceiurile acelor popoare în
mijlocul cărora trăiesc, deseori schimbă credinţa, ţinîndu-se de credinţa tradiţională. Au
fost însuşite de ei unele rechizite ale bisericii creştine : apa sfinţită, răstignirile, chipurile
sfinţilor care se folosesc în ritualele ţigăneşti specifice. La diferite grupuri de ţigani
prevalează diferite tipuri de meşteşuguri: fierăritul, confecţionarea şi sudarea cazanelor,
sculptarea în lemn, lucurul de juvaier. La bărbaţi erau răspîndite precupeţitul (vînzarea
cailor), iar la femei ghicitul. În toată lumea ţiganii sunt cunoscuţi şi vestiţi ca excepţionali
muzicanţi, dansatori şi cîntăreţi.

Localitatea Cosăuţi.
Atestată documentar în hrisovul domnitorului Bogdan al III-lea din 17 ianuarie 1517.
Situată în partea de nord-est a Republicii Moldova, pe malul drept al Nistrului.
Lungimea satului de circa 7 km.
Vestită în Moldova, dar şi peste hotarele ei, datorită pietrei ce se extrage aici din cele
mai îndepărtate timpuri. Materialul preţios de construcţii, roca, poartă denumirea satului –
piatra de Cosăuţi.
În localitate există 2 cariere de unde se extrage gresie.

42
 La aproximativ 400 m de la sat se află cariera de granit, care cuprinde o suprafaţă de 36
ha.
În urma săpăturilor arheologice s-a stabilit, că Cosăuţul a fost populat de om din epoca
paleoliticului inferior. Cîteva piese din silex, unelte ale omului din epoca veche a pietrei -
peste 100 mii ani în urmă, au fost depistate în valea rîuleţului, ce curge în Nistru. Aceasta a
permis specialiştilor să stabilească unde se află vechea staţiune.
În 1978 arheologii I. Borziac şi M. Anikozici au descoperit staţiunea paleolitică
Cosăuţi, considerată una din cele mai importante staţiuni din paleoliticului superior din
Moldova.În satul Cosăuţi au fost descoperite aşezări din epocile neolitică, mezolitică ş.a.
Este descoperită o aşezare rurală a geţilor, unde au fost depistate unelte de os din sec.
IV – III în. Hr.. O aşezare din zona Cosăuţilor, atribuită perioadei timpurii moldoveneşti,
ţine de sec. XV- XVII. Se presupune că ea a fost vatra iniţială a satului Cosăuţi.
Zona satului Cosăuţi reprezintă un exemplu tipic de amplasare completă a aşezărilor
umane din cele mai vechi timpuri, într-un landşaft prielnic pentru viaţa omului.
În 1995 în fosta şcoală a fost inaugurat muzeul satului cu o bogată colecţie de exponate
arheologice, istorice ş.a. La intrarea în satul Cosăuţi în 1999 a fost înălţat monumentul
,,Crucea Istorică’’instalat în locul celui distrus în 1957. Monumentul reprezintă o
construcţie înalţă de 4,6 m cu 4 nivele din piatra de Cosăuţi şi granit, încununată cu o
cruce, pe care este scris: ,,În amintirea celor deportaţi în Siberia, celor căzuţi în cel deal II-
lea război mondial: romîni, nemţi, ruşi, unguri, italieni, evrei 1940- 1956. Fie voia ta,
Doamne’’. Mijloacele pentru monument au fost adunate de săteni.
Bibliografie:
A. Zagarievschii, V. Zagarievschii Cosăuţi, p.9-30, ,,Tipografia Centrală’’, 2005.

Mănăstirea Cosăuţi
Istoria mănăstirii este puţin cercetată. Ştim doar din articolul ,,Din documentele
bisericeşti’’ publicat în revista ,,Kishiniovskie eparhialinîe vedomosti’’ din 1882, care
menţionau, că mănăstirea Cosăuţi a fost întemeiată de ieromonahii Pavel şi Gavriil, care
aparţinea atunci, în anul 1729-1730 Episcopiei Huşilor, ceea ce denotă faptul că
mănăstirea Cosăuţi a fost ctitorită în prima jumătate a sec. al XVIII-lea, în anul 1729, prin
contribuţia localnicilor.
Istoricul Pavel Ciudeţkii, vizitînd în 1880
mănăstirea Hîrbovăţ, a studiat arhiva mănăstirii
Cosăuţi, pe atunci de mult desfiinţată. În articolul
său, el scrie ,,cea mai mare parte a arhivei din
mănăstirea Hîrbovăţ o constituie arhiva mănăstirei
Cosăuţi, care iniţial a fost, probabil, autonomă pînă
în 1819, ca mai apoi să se contopească cu mănăstirea
Călărăşeuca sub conducerea aceluiaşi stareţ. Mai
tîrziu mănăstirea a fost închisă. Există multe
documente oficiale, care erau adresate de către
conducerea eparhiei de la Chişinău egumenului mănăstirii Cosăuţi, Onisifor, care, între
anii 1814-1821 era stareţ, mai deţinînd şi funcţia de blagocin (exarh) al mănăstirilor şi
schiturilor din ţinutul Soroca, apoi din ţinutul Iaşi. Astfel mănăstirea Cosăuţi şi mănăstirea
Călărăşeuca au fost un timp sub conducerea aceluiaşi egumen. Aceste două mănăstiri au
fost în acea perioadă un loc de purificare pentru mulţi din călugării răzvrătiţi, care încercau
prin orice metode să evadeze din cauza necunoaşterii limbii ruse şi a lipsei cărţilor în
43
limba română. Egumenului Onisifor i se aduce la cunoştinţă decizia Chişinăului, prin care
călugărilor li se interzicea ieşirea liberă din mănăstiri fără permisiunea scrisă a
egumenului; cei care încălcau această dispoziţie erau arestaţi. Această decizie s-a răsfrîns
asupra tuturor mănăstirilor din Basarabia pentru a împiedica refugierea călugărilor
basarabeni peste Prut. La mănăstirea Călărăşeuca, disciplina era mai puţin severă şi de
acolo mai fugeau unii călugări, de aceea la 31 ianuarie 1819, egumenul Lazăr a fost
destituit din funcţie, iar Onisifor este numit şi egumenul mănăstirii Călărăşeuca.
Prin multe încercări şi greutăţi a avut de trecut mănăstirea Cosăuţi, situată pe moşia
lui Iordache Bartolomeu. Călugării se întreţineau lucrînd pămîntul, pentru care moşierul
nu le cerea plată, dar nici nu le ajuta sub aspect material. Pe la sfîrşitul deceniului al doilea
al sec.XIX, mănăstirea avea 7 clădiri, toate învechite: o biserică cu hramul Naşterea Maicii
Domnului, o clopotniţă cu 5 clopote mici, trapeza, chilii pentru egumen şi fraţi acoperite
cu stuf. Cei 9 călugări trăiau conform aşezămîntului chinovial. Exarhul Basarabiei Gavriil
Bănulescu-Bodoni a transformat acest aşezămînt din schit în mănăstire în jurul anului
1812, dar aceasta nu a adus nici o îmbunătăţire a situaţiei materiale. După trecerea la cele
veşnice a lui Gavriil Bănulescu-Bodoni, în 1821, arhiepiscopul Dimitrie dispune, ca
mănăstirea Cosăuţi cu alte 6 aşezămînte monahale să fie desfiinţate, din cauza
imposibilităţii întreţinerii lor. Astfel s-a încheiat istoricul mănăstirii vechi. De la vechea
mănăstire a rămas doar un loc de amintire, căruia i se zice ,,La Pristol’’, un mic paraclis,
unde zi şi noapte ard candelabrele în faţa icoanelor.

Reînfiinţarea mănăstirii Cosăuţi

Tăcerea clopotelor mănăstirii pe parcursul celor 170 de ani nu a şters din memoria
credincioşilor aminitirea binecuvîntării dumnezeieşti, ce exista în lăcaşul sfînt dispărut.
Binecuvîntarea divină se revărsa permanent printr-un izvor de apă vie , care tămăduieşte
atît bolile trupeşti cît şi a celor sufleteşti. S-au scurs ani grei de tiranie şi ateism, dar
credinţa că va veni timpul şi Dumnezeu va cerceta poporul său dăinuie în sufletele
oamenilor, iar ca semn al venirii timpului, va fi dangătul clopotelor de la mănăstirea
înviată. În 1994 s-a început construcţia mănăstirii noi, vis-a-vis de locul celei vechi.
Ctitoria mănăstirii este administrată de
stareţul Ieronim, fost preot paroh în satul Cosăuţi
la biserica care are hramul ,,Naşterea Maicii
Domnului’’(1990-1994). Fără ajutorul statului,
prin muncă proprie şi jertfele credincioşilor s-a
ridicat o frumoasă biserică cu hramul
Acoperămîntul Maicii Domnului. Biserica are un
plan treflat cu pronaosul lung şi tinda pătrată.
Deasupra tindei se înalţă turla cu clopotniţa, iar
deasupra naosului turla tradiţională. Biserica este acoperită cu tablă de fier care este o
donaţie a fabricii de tricotaj din Soroca. Dimensiunile bisericii sunt: lungimea-30m,
lăţimea-8m. Spre anul 1998 este terminată construcţia corpului de case, care adăposteşte
stăreţia, camere pentru pelerini, chilii pentru obştea monahală cu cîte 4 paturi în fiecare
chilie. În vara anului 1998 au fost terminate o cladire cu bucătărie şi trapeză.

44
 Gospodăria agricolă locală a donat mănăstirii 5 ha de pămînt arabil, 3 ha de pădure,
iar pe terenul de 1,5 ha din jurul mănăstirii a fost amenajat
un parc cu iazuri şi cascade. Obştea monahală a mănăstirii
este mică iar programul ei este foarte încărcat. Viaţa
spirituală aici nu este neglijată, fiind sub supravegherea
permanentă a stareţului mănăstirii. Călugării sunt spovediţi
regulat în cele 4 mari posturi şi la cererea personală. Tot de
sărbători se oficiază slujba Sfîntului Maslu pentru
credincioşi şi prin rugăciunile preoţilor se tămăduiesc de
multe boli sufleteşti şi trupeşti. Mănăstirea, fiind pe malul drept al Nistrului, este vizitată şi
de credincioşii ucraineni din Podolia, deoarece slujbele se oficiază şi în limba rusă. La
mănăstirea Cosăuţi, care este cunoscută în Ucraina, Bulgaria, România vin mulţi călugări
şi pelerini întru îmbogăţirea spirituală. Putem să menţionăm că această mănăstire este un
mărgăritar fără de preţ, pentru credincioşii din nordul Basarabiei, unde avem puţine
aşezăminte monahale. Încet, înfruntînd multe greutăţi, a apărut chipul unei mănăstiri din
nefiinţă şi încă o pagină smulsă din istoria noastră, îşi reia locul ce i se cuvine în marea
carte a neamului moldovenesc.

Bibliografie:
1. Mănăstiri Basarabene, T. Ţopa, V. Trofăila, Chişinău, 1995.
2. Locaşuri sfinte din Basarabia, Chişinău, Editura Alfa şi Omega, 2001.
3. Z. Arbore Basarabia în sec. XIX, Bucureşti, 1898.

Mănăstirea Rudi
Este situată la 300-400m de malul rîului Nistru şi la 15 km de orăşelul Otaci. A fost
ctitorită la 1777 pe moşia fraţilor Andronache şi Teodor Rudea şi cu spijinul financiar al
negustorului Donciul din Movilău (Podolia). La început a fost construită o biserică cu
hramul Sfînta Treime, în stil moldovenesc, fapt consemnat printr-o inscripţie în slavonă,
gravată pe o placă de marmură în pridvorul bisericii. O altă inscripţie cu acelaşi conţinut
este pictată pe peretele de miază-noapte din altar, care are următorul conţinut: ,, În numele
Sfintei Treimi, în zilele blagocestivului domn Grigore Alexandru Ghica, cu blagoslovenia
episcopului de Huşi, Inochentie, la anul 1777, iunie 1’’. După înălţarea bisericii, au fost
construite şi cîteva chilii, locuite de monahi şi fraţi pînă în 1828. Pînă în 1828 la mănăstire
au stăreţit cîţiva egumeni, dar după 1828, împuţinîndu-se numărul lor, monahii au plecat la
mănăstirea din vecinatate Călărăşeuca. La Rudi trece schitul de femei din Curătura, judeţul
Soroca, care s-a aflat pe moşia unui proprietar evreu. Călugăriţele au luat în primire
veşmintele mănăstirii printre care: 4 vase de argint, 6 sfeşnice şi o cădelniţă de aramă, 2
evanghelii şi 57 stupi de albine.
Din formularul bisericii Sfînta Treime a schitului Rudi, datat cu anul 1835,
aflăm: ,,Pămînt propriu nu avem, chiliile călugăriţelor sunt construite din talazuri,
subvenţii de întreţinere nu primim de nicăieri’’. Plus la aceasta, proprietarul moşiei
acaparate de la boierii Rudi, a ruinat şi mai tare mănăstirea, luînd cu forţa livada, via,
păşunile, prisaca. Dar ca o pedeapsă pentru fărădelegile comise, în anul 1845 moare fiica
proprietarului acaparator Bogus-Anastasia, iar peste un an se stinge din viaţă şi cealaltă
fiică –Ana. Moşierul Bogus s-a stins şi el din viaţă la 62 ani. Familia lui Bogus a fost
înmormîntată pe teritoriul schitului care a fost părăsit de călugăriţe la anul 1846. Pe
45
peretele stîng al nartexului din biserică se mai găseşte o inscripţie funerară : ,,Aici se
odihnesc trupurile ctitorilor sfîntului locaş Teodor şi Andronache Rudi’’. Biserica rămasă
de la schitul Rudi a fost închisă, iar în 1846, prin decizia autorităţilor eparhiale a fost dată
sub supraveghere parohiei din satul Rudi de Jos.
Sub proprietarul Mihail Roşca, rudă apropiată a lui Bogus, mănăstirea a fost
abandonată şi distrusă, păstrîndu-se doar ruinele, de existenţa cărora nu mai ştia nimeni,
iar locul din pădure unde cîndva fusese mănăstirea, a fost transformat de noul proprietar în
adăpost pentru animale şi albine. Mănăstirea Rudi îşi reia activitatea după 75 de ani, cînd
la 24 octombrie 1921, prin străduinţa
arhimandritului V.Puiu a fost aprobată
restaurarea ei. În 1924 s-a stabilit vatra
schitului după ce au fost construite
chilii pentru fraţi, o bucătărie, depozite,
o pivniţă, un bloc de locuit din piatră
cu trei balcoane toate fiind acoperite cu
şindrilă. În anul 1925 a fost restaurată
biserica. Cu această ocazie în pronaos
s-a instalat o placă comemorativă cu
următoarea inscripţie: ,, Această biserică cu hramul Sfînta Troiţă a schitului Rudilor, zidită
în 1777, s-a restaurat cu totul în anul 1925 sub domnia regelui Ferdinand al României cu
osîrdia episcopului Visarion al Hotinului, cu cheltuiala comisiei monumentelor istorice din
Chişinău şi a bunilor creştini, ostenitor fiind stareţul Gherontie şi ieromonahul Dionisie şi
Daniil cu tot soborul’’.
Un studiu important al acestei mănăstiri l-a făcut inginerul-arhitect Nicolae Ţiganco,
autorul mai multor edifici unicale din Chişinău şi din alte oraşe, inclusiv şi edificii
religioase cum ar fi biserica ,,Sfîntul Nicolae’’. În 1928, în cartea ,,Comisiunea
monumentelor istorice’’, se menţiona: ,,Locul ales pentru schitul Rudi este unul din cele
mai frumoase, iar biserica are un caracter bine pronunţat al bisericelor moldoveneşti din
veacul al XVI-lea’’. Dimensiunile generale ale bisericii nu sînt mari: lungimea-17,7m, iar
lăţimea 12,3m, inclusiv absidele. Pereţii din afară au înălţimea de 9m, iar turla cu crucea-
20m. Planul bisercii este treflat avînd grosimea pereţilor de aproape 1m. Tinda se află în
partea sudică a bisericii. În interior pronaosul este despărţit de naos printr-un perete
susţinut de doi stîlpi puternici avînd formă rotundă. Turla bisericii este susţinută prin
tehnologie moldovenească-arcuri semicirculare suprapuse. Cele trei abside sunt
ornamentate cu arcaturi, în care, după tradiţia moldovenească veche, se pictau chipurile
sfinţilor. Uşile şi ferestrele, cu pervazuri semicirculare nu poartă urme de profilare gotică.
Din toate bisericile Basarabiei au păstrat aceste profiluri numai uşile bisericii Sfîntul
Dumitru din Orhei, zidită de Vasile Lupu, şi ale paraclisului din cetatea Hotinului. Biserica
din Rudi, din acest punct de vedere este monumentul cel mai interesant şi comisia
monumentelor istorice a avut toate motivele să o declare în anul 1921 monument istoric,
construit în vechiul stil moldovenesc.
Pe timpul stareţului Ghenadie Cojocaru, arhitectul Valentin Voiţehovski, originar din
Soroca, care a făcut studii la Iaşi, a înălţat în anii 1930-1936, pe baza lucrării sale de
diplomă şi cu ajutorul meşterilor din Vălcineţ, o şcoală pentru dascăli cu două nivele şi un
castel.
Şcoala a activat pînă 1943, iar după aceea a fost transferată la mănăstirea Dobruşa.
În 1948, mănăstirea Rudi a fost închisă. Averea a fost confiscată de autorităţi, iar călugării
46
s-au retras pe la alte mănăstiri. În mănăstire a fost instalată casa de copii, iar mai tîrziu
complexul monastic a fost tranformat în spital de ftiziatrie pentru copii. Biserica Sfînta
Treime era folosită ca depozit al spitalului. În 1990 spitalul a fost evacuat şi pînă în 1992
mănăstirea a rămas pustie.
În 1992, în mănăstire au venit trei călugări: părintele Melchisedec şi doi călugări din
România. Din 1994, temporar, administrator a fost numită maica Antonina, sub oblăduirea
căreia a fost reconstruit în mare parte ansamblul monastic: au fost reparate chiliile, biserica
de iarnă cu hramul Acoperămîntul Maicii Domnului. Biserica de iarnă reprezintă o
încăpere dreptunghiulară cu plafon drept, pereţii fiind împodobiţi cu icoane vechi, păstrate
şi aduse de credincioşii satelor din împrejurimi. În 1994 este reparată şi biserica de vară
Sfînta Treime, altarul bisericii fiind sfinţit de către un sobor de preoţi. În 1998, cu ocazia
unei vizite de cercetare a operelor de artă bisericească, în special a icoanelor, cercetătorul
şi cineastul Pavel Balan a descoperit în biserica Sfînta Treime o veche icoană a Sfîntului
Ilie pictată în 1799, la Moscova. Din
inscripţia slavonă, din josul icoanei
desprindem: ,,Această icoană a fost pictată
după făgăduinţa şi prin stăruinţa
negustorului din Moscova, Semion Donciu
la 29 septembire 1799’’. Icoana necesită
restaurare urgentă. Un ajutor esenţial
pentru vieţuitorii mănăstirii îl constituie
jertfele credincioşilor, care vin aici pentru
a participa la Sfîntul Maslu, la rugăciunile
lui Vasile cel Mare şi pentru a-şi curăţa sufletele lor de grijile lumeşti. Natura cu bogăţiile
şi frumuseţile ei dimprejurul Sfintei Mănăstiri, contribuie la crearea stării de rugăciune şi
profundă reculegere.
Mănăstirea Rudi este încă o dovadă, că fondatorii sfintelor locaşuri din Basarabia
stăruiau de obicei în a alege cele mai pitoreşti locuri pentru bisericile sfinte în care cerul
coboară pe pămînt, iar omul vorbeşte cu Dumnezeu.
La mănăstire se păstrează o colecţie unicală de covoare vechi de la începutul şi
jumătatea sec. XIX-lea. O mare parte din covoarele vechi se află la cetăţenii în vîrstă din
satul Rudi. Cercetătoarea Ecaterina Cernous, bună specialistă în arta covoarelor, a atestat
aici 120 covoare vechi, dintre care peste 25 de o mare valoare artistică.
Arhitectura acestei mănăstiri din epoca lui Ştefan cel Mare, situată tocmai la
marginea cea mai îndepărtată a ţării prezintă o enigmă şi o perioadă de peste 200 ani, cînd
asemenea biserici nu se mai zideau în acea perioadă în restul Moldovei. Fraţii – proprietari
Andronache şi Teodor Rudi au fost descendenţi din neamul credinciosului Eustatie Rudi,
un fost mare armaş din Suceava, căruia Ştefan cel Mare printr-un uric emis la 23.11.1470,
i-a dăruit : ,,...În a noastră ţară a Moldovei ocinele de drepte Samoleuca Mare şi Mică’’,
numită şi Rudi.

Bibliografie:
1. Mănăstiri Basarabene, T. Ţopa, V. Trofăila, Chişinău, 1995.
2. Locaşuri sfinte din Basarabia, Chişinău, Editura Alfa şi Omega, 2001.
3. Z. Arbore, Basarabia în sec. XIX, Bucureşti, 1898.

47
 Rezervaţia Rudi - Arioneşti
La 10-15 km de oraşul Otaci, pe malul drept
al Nistrului între satele Ungor şi Tătărăuca Nouă se
află rezervaţia Rudi-Arioneşti. Ea include în
limitele sale trei defileuri împădurite: Rudi, Arioneşti
si Tătărăuca şi are o suprafaţă de 916 ha. Cel mai
impresionant este canioul Rudi cu o lungime de 5
km şi adîncime de pînă la 250 m. Povîrnişurile sunt
foarte priporoase, chiar abrupte. Fenomenele inedite
ce insoţesc aceste locuri se întîlnesc chiar în partea
superioară la începutul defileului, stîncile cu fisuri
eoliene. Pe parcursul mileniilor, vînturiile şi ploile au şlefuit aceste roci sarmatice, creînd
forme bizare, alveolate de adîncituri şi firide eoliene”Zeul Vîntului Eol”. În zilele cu o
anumită direcţie a vîntului ele emit sunete melodioase. Graţie acestui efect ele au fost
numite”harpe eoliene”, iar legendele leagă fenomenele de peregrinărele miticului cintăreţ
Orfeu pe meleagurile noastre. Din mulţimea de izvoare ce clipotesc printre pietre, clipînd
peste lespezi, şuviţele de masa se adună într-un rîuleţ, ce pe alocuri curge în cascade,
ducîndu-şi gîndul grabnic spre Nistru. Localnicii spun ca apa unor izvoare ar fi
tămăduitoare. S-a creat şi legende despre minunele ce le-ar fi săvîrşit aceste ape izvorînd
din “farmacia” ascunsă în adîncul pămîntului. În legendă se spune că, Domnitorul
Moldovei Ghica-Vodă, fiiind atăcat de o boală grea, era ţintuit la pat. Auzind despre
izvorul din defileul de la Rudi, a urcat în careta sa şi a luat calea spre acele locuri. După ce
a făcut cîteva băi cu apă de leac, s-a întors acasă călare pe cal sănătos.
Bibliografia:
1.S.Florea, “Potenţialul turistic al Republicii Moldova”, Chişinău
“Labirint”, 2005, pag.87-94.
Raionul OCNIŢA
Poziţia geografică
 Raionul Ocniţa este amplasat în partea de nord a Republicii Moldova la o
distanţă de 236 km de capitala republicii.
Suprafaţa totală - 597 km²
Populaţia raionului Ocniţa constituie 56510 locuitori, dintre care :
 populaţia urbană - 19279
 populaţia rurală - 37231
 densitatea - circa 56 locuitori la km²
Structura administrativ-teritorială
Raionul Ocniţa are în total 33 localităţi, inclusiv oraşele Ocniţa, Otaci, Frunză şi 30 sate.
În structura teritorial-administrativă sînt 21 primării.
Economia
 În raion sînt înregistraţi în total 4932 agenţi economici.
 Ponderea terenurilor agricole constituie 45897 ha.
 Pămînt arabil ocupă 35205 ha din suprafaţa totală a terenurilor agricole
1. plantaţiile de livezi - 4038 ha;
2. păduri - 8214 ha;
3. bazine acvatice - 735 ha.
Educaţia
În raionul Ocniţa activează 32 instituţii de învăţămînt.
48
Sănătate
În raionul Ocniţa funcţionează :
 2 spitale cu fondul general de 200 paturi;
 1 centru al medicilor de familie, în componenţa căruia sînt 20 oficii ale
medicului de familie;
 6 centre de sănătate;
 1 punct medical.
Cultura
În raionul Ocniţa funcţionează :
 6 muzee;
 activează 153 colective artistice;
 15 formaţii care deţin titlul de formaţie-model;
 biblioteci publice – 30.
or. OTACI
După alţi 11km ajungem la Otaci, situat pe malul Nistrului, punct vamal la trecerea
rîului. Sub acest toponim localitatea este cunoscută din timpul
războiului ruso-turc care are
sensul de tabără. Înainte de
războiul ruso-turc localitatea se
numea Movilău. În istoria sa, o
lungă perioada de timp otacii
au aparţinut principelui
M.Cantacuzino care a avut aici
un conac. Principele a fost unul
dintre ctitorii bisericii Arh.
Mihail şi Gavriil. Lîngă această
biserică în partea de nord se află un monument din marmură albă sub care a fost
înmormîntată soţia principelui, Elena Cantacuzino, născută principesa Gorceacov (1794-
1854).
În centrul oraşului se afla unul din cele mai impresionante Monumente ale Naturii
,,Rîpa la Izvoare’’ o arhitectonică care şi-a luat începutul în lanţul de dealuri de la vestul
oraşului. Malurile sale din care izvorăsc o mulţime de izvoare, conţin diverse materiale
arheologice şi paleontologice, inclusiv oase de animale din epoca glaciară şi inventar al
omului preistoric.Cîndva teritoriul Moldovei era acoperit cu păduri. Aici la nord se uneau
cu pădurile Bucovinei. Pădurile din raion ocupă aproximativ 76000 ha. Adevăratele relicve
ale trecutuli pot fi considerate pădurile din Grinauţi,
Ocniţa, Lipnic, Mihailaşeni, Sauca.

Mănăstirea Călărăşeuca

Mănăstirea Călărăşeuca (de călugăriţe) - este

situată într-un defileu foarte frumos, pe malul drept al
Nistrului, lîngă satul Călărăşeuca, la 7 km mai jos de
orăşelul Otaci. Conform actelor vechi, această
mănăstire a fost un schit la începutul sec.al XVIII-lea,
care depindea de mănăstirea Sfîntul Sava din Iaşi, închinată Sfîntului Mormînt. Trimişii
mănăstirii Sfîntul Sava administrau moşiile, ce le aveau prin aceste locuri. Este confirmată
49
donaţia unui lot de pămînt de Maria Cantacuzino la anul 1747. Din cauza neputinţei
folosirii bisericii vechi a mănăstirii, Hagi Marcu Donici - un negustor din Tîrgul Movilău
(Movilău este denumirea veche a Otacilor) a cerut binecuvîntarea Patriarhului de
Ierusalim, Avraam, de a construi o biserică şi o clopotniţă, care a fost sfinţită în 1782 cu
hramul Adormirea Maicii Domnului. Acest eveniment este consemnat pe o placă de piatră,
ce se află deasupra intrării în biserică şi s-a păstrat pînă în prezent.
Pentru construcţia bisericii mănăstirii, Hagi Marcu Donciu, a primit din partea
Patriarhiei blagoslovenia de a se numi epitrop pe viaţă al acestei mănăstiri, avînd dreptul
de a administra bunurile ei şi de a îngriji de părinţii trăitori în ea. După decesul lui Donciu,
în 1809, în locul lui a fost numit administrator un trimis al mănăstirii Sfîntul Sava,
ieromonahul, care avea datoria de a achita anual cîte 100 lei. După alipirea Basarabiei la
Rusia în 1812, schitul este ridicat la treapta de mănăstire, iar moşiile mănăstirii au fost
date în arendă. Tot, în rezultatul acestui decret,
mănăstirea trece sub cîrmuirea arhiepiscopului
Eparhiei Chişinăului, fără a mai avea vreo
legătură cu mănăstirea Sfîntul Sava din Iaşi.
Către 1853 începe construcţia celei de a 2-
a biserici cu hramul Sfîntul Mitrofan al
Voronejului din Rusia, din ale cărui moaşte se
păstrează şi aici o părticică. Biserica a fost
ctitorită de general-maiorul Nicolai Al. Cerchez,
sub stăreţia lui Ghedeon (1853-1865). În această
biserică, construită din lemn, se păstrau multe
icoane scumpe şi cărţi aduse de la schitul Sîrcu. În 1896, după ce au fost la conducerea
mănăstirii mai mulţi stareţi puţin cunoscuţi, este rînduit iegumenul Ioan, care a stăreţit
timp de 20 ani, pînă în 1916. Împreună cu obştea, el a zidit la 1911 biserica mare de piatră
a Sfîntului Mitrofan, făcînd şi alte construcţii. În această perioadă, stăpînirea patriarhală ia
unele măsuri, menite să reorganizeze viaţa mănăstirilor, potrivit nevoilor vremii.
Principala măsură a fost introducerea vieţii comune în mănăstire, iar prin Ucazul Sfîntului
Sinod din 7 noiembrie 1909, mănăstirea Călăreşeuca, împreună cu alte mănăstiri, a fost
transformată în mănăstire chinovială.
În 1916, monahii sînt nevoiţi să plece pe la alte mănăstiri, iar în Călărăşeuca sînt
aduse călugăriţe din Virov, Polonia. În 1917 o parte din averea mănăstirii a fost
naţionalizată, iar în perioada postbelică, obştea mănăstirii, unde majoritatea călugăriţelor
erau rusoaice a învăţat limba română, fiindcă o mare parte din slujbele bisericeşti se făceau
în această limbă.
În această perioadă s-a făcut reparaţia capitală a acelor două biserici, a chiliilor, s-au
reconstruit magaziile, gardurile. Din 1924, la îndemnul episcopului Visarion Puiu, la
mănăstire s-a inaugurat o şcoală pentru călugăriţe, un atelier de confecţionare a
veşmintelor bisericeşti şi o ţesătorie. Gospodăria frumoasă a mănăstirii a fost confiscată la
8 iunie 1961, cînd autorităţile locale au venit la mănăstire cu decret de lichidare a sfîntului
locaş. Călugăriţele au plecat la alte mănăstiri, iar mănăstirea a fost transformată în spital
pentru copiii cu handicap psihic. Biserica de iarnă a fost transformată în club, iar cea de
vară - în depozit pentru spital. După evacuarea spitalului în 1989, din cauza degradării
locaşului, mănăstirea devine proprietate a unei întreprinderi agricole care o transformă în
cămine pentru cei veniţi din alte localităţi la munci sezoniere. Din 1990 mănăstirea este

50
părăsită şi timp de un an de zile, stînd fără pază şi îngrijire, a fost prădată şi distrusă de
localnici.
La 3 mai 1991, mănăstirea de călugăriţe Călărăşeuca a fost redeschisă. În timpul
lucrărilor de reconstrucţie este deschisă biserica de vară Adormirea
Maicii Domnului. În 1992 biserica a fost finisată şi pictată, fiind
sfinţită de sărbătoarea Arhanghelilor Mihail şi Gavriil. Biserica are
planul treflat, de dimensiuni mici, cu absidele laterale susţinute de
patru contraforturi, iar absida altarului este susţinută de două
contraforturi. Grosimea pereţilor este de 1,5 m. Deasupra
pronaosului se înalţă un turn-clopotniţă în formă pătrată, iar
deasupra naosului se află o altă turlă, în formă octagenală
ornamentată. Pronaosul este despărţit de naos printr-o arcă
semicirculară ce susţine turla. În pictura interioară predomină
ornamentele pictate cu scene din viaţa Mîntuitorului, precum şi cu
chipurile sfinţilor.
Biserica de iarnă, cu hramul Sfîntul Mitrofan din Voronej, a fost pictată în stil
rusesc (1996-1998), şi este încadrată într-un corp de chilii. Biserica a fost construită în stil
rusesc.Învelitoarea turlei centrale ce se află deasupra naosului are forma unei cepe
întoarse. În interior pronaosul este în plan dreptunghiular, pe cînd în exterior naosul este
mai larg şi are forma unui plan pătrat. Bolta pronaosului are formă semicilindrică. Sfîntul
locaş are o acustică excelentă.
Bibliografie:
1. Mănăstiri Basarabene, T. Ţopa, V. Trofăila, Chişinău, 1995.
2. Locaşuri sfinte din Basarabia, Chişinău, Editura Alfa şi Omega, 2001.
3. Z. Arbore, Basarabia în sec. XIX, Bucureşti, 1898.
s. MELEŞEUCA
După alţi doi km în s.Meleşeuca se poate vizita biserica Înălţarea Sfintei
Cruci (1819), ctitorită de Vasile Dascăl Pogor. Este o biserică trilobată, cindva larg
răspîndită în Moldova, care reapare în Basarabia la sf. sec.XVIII. Cîteva biserici în acest
stil au fost construite la mici distanţe între ele: loc.Lencăuţi, or.Otaci si mănăstirile Rudi si
Calărăuşeuca.
s. LENCĂUŢI
La 11 km de Ocniţa se află s.Lencăuţi. Aici lîngî biserica ”Acoperămîntul
Maicii Domnului”, începută în 1894 şi finisată abia în ultimii ani, se află un monument
comemorativ inaugurat în 1935 şi ridicat în memoria consătenilor şi grănicerilor. Printre ei
este menţionat gen. Stan Poietas. Monumentul în forma arborelui vieţii este cioplit din
piatră de Cosăuţi.
s. NASLAVCEA
La cinci km de Ocniţa pe un drum local spre nord-
est se afla s. Naslavcea-cea mai nordică localitate a
republicii. Satul a fost intemeiat la pragurile fluviului
Nistru, unde în verile secetoase se formau vaduri,
dispărute în 1936 cînd rîul a fost adîncit. Satul, cu
casele alipite de costisele malurilor, are un aspect
montan şi este înconjurat de cîteva monumente al
naturii. Astfel, numai de a lungul Chisărăului, afluent al
Nistrului, s-au creat trei rezervaţii naturale. ”Rîpa lui Carp” începe la doi km de la
51
revărsarea Chisărăului în Nistru. În aflorimentele malurilor, printre straturile de şist se
găsesc amprentele ale florei si scheletele ale faunei fosile.Tot aici se găsesc si bulgări de
fosforiţi, nimiţi ghiule si despre care D.Cantemir scria, că puteau fi folosite pentru tunuri
fără a fi prelucrate: ”rotunde, grele dar de proastă calitate”.
,,Rîpa Rocilor’’se întinde pînă în apropierea satului. Impresionează prin
diversitatea rocilor: cretă, şist, silex, ultimele fiind de cele mai variate culori.
”Treizeci şi trei de vaduri” cuprinse între Chisărău şi pîraele sale, din satele
Gîrbova (1448) şi Bîrnova (1437). Aici cursul Chisărăului este zgomotos, cu căderi de apă,
scurmat de o mulţime de stînci enorme, aruncate parcă de Sfarmă Piatră….Nu departe de
acest loc se află o moară veche de piatră. De-atunci i s-a schimbat utilajul, instalaţia, roata
hidraulică şi pereţii din lemn. Din 1913 a fost instalată a doua roată hidraulică.
În apropierea aceluiaşi sat mai curge un izvor cu apă minerală care are o
componenţă clorurată cu radiaţie de radiu şi uranium.

Ocniţa - poarta de Nord a Moldovei.

La hotarul de nord al Republicii Moldova, se află oraşul
Ocniţa, numită uneori “poarta de Nord a Moldovei”. Raionul
Ocniţa are o populaţie de 110. 000 de locuitori. Oraşul a apărut în
1893 lîngă unul dintre cele mai importante noduri de cale ferată
din Basarabia. În 1946, Ocniţa primeşte statut de oraşel, iar în
1975 devine centrul raional. În oraşel dominau două meserii: cea
de feroviar si muncitor la cariere, de unde se extrăgeau materiale
de construcţii. Acum Ocniţa este o adevarată poartă de Nord a
căii ferate din Moldova, căci prin Ocniţa trec acceleratele din
Moscova, Sofia, Bucureşti. În afară de aceasta în Ocniţa sunt
cunoscute aşa întreprinderi: combinatul de zahăr de la Hîrbova,
combinatul de extracţie a uleiului, combinatul de construcţii şi
altele. În Ocniţa au fost construite, la începutul sec.XX. Câteva edificii care există şi
astăzi. Clădirea Gării (1902) are un volum impunător din cărămida fasonată comparativ cu
alte clădiri din oraş. Se deosebesc prin elementele de decoraţie plastică, printre care
pavimentul din sala de aşteptare este din ceramică ornamentată.
Şcoala feroviară (1905) a fost destinată instruirii personalului de la calea ferată.
Prezintă interes piesele design-ului suprafeţei uşei de la intrare, tamburul turnat din fontă,
pardoseala din plăci de ceramică multicoloră.
Biserica Sf.Gheorghe (1913) se află în centrul orăşelului de altă dată. La început urma
să primească infăţişarea unei biserici parohiale în stil ruso-bizantin, dar din cauza primului
război mondial, construcţia a fost oprită. În anii 20 construcţia bisericii a fost terminată în
conformitate cu rigorile stilului neoromânesc. Deasupra naosului a fost ridicată o turla, iar
deasupra pronaosului o clopotniţă, ambele zvelte şi cu acoperişuri înalte piramidale. În
1935 pereţii şi boltele au fost acoperite cu frescă, executate de meşteri din Italia. Din cauza
intreţinerii neadecvate a clădirii din ultimele decenii, picturile s-au păstrat doar pe cîteva
porţiuni ale bolţii din naos.
Monumentul lui C. Stamati (1957-sculptor I.Poneatovski, Al.Fitov), se află în
faţa librăriei pe strada M.Eminescu.
Ocniţenii se mîndresc cu compatrioţii săi. Aici şi-a petrecut ultimii ani din viaţă
”Lebăda Basarabiei” Constantin Stamati. La 3 km spre sud de Ocniţa se află satul Lipnic,
atestat la 1437. Lîngă Lipnic la locul numit la ,,Şanturi’’ se găsesc urmele unei cetăţi
52
fondate pe malurile rîuleţului Soloneţ. Curtea ovală a cetăţii, care se mărginea cu malul
rîuleţului e înconjurată cu un şanţ adînc, completată din interior cu un val mare de pămînt.
Dinspre rîu, cetatea a fost apărată de albia lui plină cu apă, care crează o
mlaştină în acest loc. Localnicii afirmă, că anume aici s-a aflat vatra satului în momentul
bătăliei de la Lipnic al lui Ştefan cel Mare cu tătarii. Există o legendă, că în pădurea Lipnic
mai freamată coroanele stejarilor de pe timpul lui Ştefan cel Mare. Aici, la 1470, oştile
slăvitulului voievod i-a zdrobit pe tătari şi i-au alungat din Moldova. Bătălia istorică, ce a
avut loc în 1473 a fost consemnată de către cronicarul G.Ureche. Această luptă, după cum
se crede, ar fi avut loc în sectorul XX al Braniştii de azi, unde s-au păstrat stejarii seculari.
La cimitirul satului, locul de veci al eroilor în lupta cu tătarii, în 1936 a fost instalată o
troiţă, restaurată în 1990.
s. Lipnic
Atestat la 19 septembrie 1436, Lipnicul dăinuie
aici, lîngă Ocniţa, din cele mai vechi timpuri. Încă
voievozii Iliaş şi Ştefan II, ambii-fii ai lui Alexandru
сel Bun şi asociaţi la domnia Ţării Moldovei omenesc
de acest sat în 20 decembrie 1437, când îl întăresc lui
Mihai de la Dorohoi împreună cu alte 47 de sate.
Înşirarea de sate în document se face în felul următor
(cităm numai locul, unde e pomenit şi Lipnicul),, ...l-
am miluit cu deosebita noastră milă...şi satul Vişneuţi,
şi satul Lipnic, la Nistru...’’. Din acest document
reieşea, că satul exista şi în timpul domniei lui Alexadru сel Bun (1400-1432), dar fiindcă
nu există un document care ar confirma acest lucru, rămînem la atestarea de către fraţii
Iliaş şi Ştefan II. Această atestare veche a satului, omagiată de locuitorii Lipnicului ca fiind
prima. Însă neobositul cercetător Vladimir Nicu, o viaţă întreagă a răsfoit arhivele şi
cărţile vechi, a găsit o atestare şi mai timpurie. E vorba de actul de omagiu din 19
septembrie 1436, depus de boierii din Sfatul lui Iliaş, în care sînt indicate numele unor
boieri moldoveni şi localităţile unde aveau stăpînire. Sătăpînul Lipnicului e numit Panul
Vîlcea.
Specialiştii arheologi demonstrează, că satul are o vechime şi mai mare. Nu departe de
vărsarea pîrăului Soloneţ în iaz, numit de localnici ,,Iazul lui Ştefan cel Mare’’ pe
locul ,,La şanţuri’’ a fost descoperită vatra unei străvechi horodişte, unde se presupune că
a şi existat vatra s.Lipnic. ,, La Şanţuri’’ s-au descoperit urme ale unei cetăţi getice din
sec.IV-III î.Hr., care nu a fost bine cercetată şi este luată sub ocrotirea statului.
S-a constatat, că vechii constructori au folosit albia rîului ca element de apărare. În
interior horodiştea avea forma unei potcoave cu deschizătura spre rîu. Suprafaţa - cca 5 ha.
Şanţul din jur avea lăţimea de cam 10 m, iar pămîntul scos din el a fost depus în interior în
forma de val, pe care au fost ridicaţi din bîrne şi copaci pereţii horodiştei. Rîuleţul, aşadar,
servea de piedică pentru năvălitori, dar şi ca sursă de apă. Cunoscutul Letopiseţ de la
Putna conţine informaţie despre Lipnic, în care se vorbeşte de marea biruinţă de la 20
august 1470 în Dumbrava de la Lipniţa (Lipnic) a lui Ştefan cel Mare asupra tătarilor, care
intrase să prade Moldova.
Despre acest război povesteşte şi Grigore Ureche în cronica sa. Aceşti tătari de pe
Volga au prădat mai întîi Podolia, dar în Ţara Moldovei nu le-a mers, le-a stat în cale
Lipnicul cu Dumbrava sa, în care i-a zdrobit Ştefan cel Mare. Dumbrava aceasta de stejari

53
este arătată pe harta lui D.Cantemir, şi există şi în zilele noastre. Acum acest loc de lîngă
stejărişul Lipniţei este un monument al istoriei militare.
Mihail Sadoveanu descrie acest război în cartea sa ,,Viaţa lui Ştefan cel Mare’’.
Se consideră, că denumirea satului provine de la slavonescul lipa- tei şi lipnak
(lipneak)- pîlc de tei, şi chiar se spunea, că acel pîlc de tei creştea pe locul, unde azi se află
cimitirul satului.
Conform unei legende, apariţia vechii vetre a satului este legată de
numele lui Ştefan сel Mare.
Cică, după bătălie, Ştefan şi oştenii săi obosiţi de luptă, nu băgară
de seamă că dinpreună cu veneticii barbari îi mînau şi pe moldovenii
legaţii încă cu funii. Pînă cînd unul mai bătrîn strigă: ,,Măria ta, dar nu
vezi că noi sîntem de aici, din ţara ta?’’, ,,Cum te cheamă?’’- l-a
întrebat Ştefan. ,,Furtună’’. ,,Dar pe voi?’’.
,,Hortolomei’’, ,,Musteaţă’’. Vodă i-a dezlegat, apoi, ştiindu-le
satul ars şi dărîmat, le-a dat cîte o pungă de bani, zicînd:,, Vedeţi
izvorul acela, de unde începe apa Cuboltei? Acolo să vă ridicaţi case
noi, că pămîntul aici e bun’’. De la acei Furtună, Hortolomei, Musteaţă, cică se trage
Lipnicul de azi.
Au trecut anii, s-au rînduit domnitorii, şi iată că vin sec. XVIII-XIX, cînd Rusia ducea
o serie de războaie cu Turcia şi trecu prin aceste locuri, aducînd mari neplăceri locuitorilor,
care fugeau şi se ascundeau cu familiile în păduri.
În 1811 Lipnicul avea numai 82 gospodării, iar cele mai bune pămînturi aparţineau
Mănăstirii Todireni de peste Prut.
În 1825 la 1 iunie la Lipnic se deschide şcoala populară.
Satul a trecut prin focul I-lui Război mondial, revoluţiei. În 1918 are loc Unirea cu
România. Viaţa devine mai stabilă. Viaţa paşnică a populaţiei este întreruptă de războiul II
mondial. Armatele sovietece revin în martie 1944. După război începe foametea,
deportările, colectivizarea.
Colectivizarea, începută după război a fost o mare dramă pentru locuitori. Şchiopătînd
la început, k-ul ,,Scînteia’’ începe prin anii 70 să se înzdrăvenească. Au început să se
construiască pentru locuitorii Lipnicului mai multe obiective de menire social-cultural,
care au schimbat aspectul satului.
S-a construit şcoala medie, în care a fost inaugurat şi un muzeu istorico-etnografic, 2
puncte sanitare, 2 biblioteci, Casa de cultură, un alt cămin cultural, 2 oficii poştale,
grădiniţa de copii şi o creşă, cîteva magazine, un pavilion mare de prestare a serviciilor.
Satul Lipnic era cel mai mare din nordul Moldovei, numărînd peste 4063 locuitori ca
rezultat a contopirii cu satul Paustova, formînd un singur sat.
Locuitorii satului Lipnic se mîndresc nu numai cu trecutul istoric al satului, ci şi cu
pedagogii matematicieni, jurnalişti, care au făcut primii paşi în satul natal, iar acum sunt
mîndria satului şi a republicii, ca marele savant, academician în domeniul chimiei, Pavel
Vlad, specialist în chimia organică, bioorganică ş.a.
Vestitul profesor Vladimir Rolinsky, inspector general la inspectoratul şcolar din
raionul Ocniţa şi coautor al manualelor ,,Aritimetica’’ pentru clasa V (1962), ,,Aritimetica’’
pentru clasa VI (1968). Învăţător-emerit din R.Moldova, decernat cu ordine şi medalii de
stat.
Victoria Rader-Rolinsky- doctor habilitat în medicină.

54
 Pavel Popovici - matematician, prorector la Universitatea Pedagogică ,,A. Russo’’ din
Bălţi.
Vsevolod Ciornei - poet şi publicist.
Florin Muscalu - poet şi filozof.
Dar nu numai aceşti consăteni reprezintă mîndria satului. De o importanţă naţională şi
chiar europeană sunt unele monumente istorice de aici.
Pe locul, unde la 20 august 1470 a avut loc lupta lui Ştefan cel Mare cu tătarii, în care
tătarii au fost înfrănţi, în iunie 2004 a fost instalată o stelă comemorativă lîngă un
monument mai vechi. Nu departe de sat se află s.Horodişte. s.Horodişte şi locul luptei
viteazului domnitor moldovean, ocupate de două sectoare împădurite, sunt luate sub
ocrotirea satului. Acest loc numit Braniştea Lipnicului e vizitat de numeroşi turişti.
Bibliografie:
1. N. Iorga Istoria lui Ştefan cel Mare, Chişinău, Litera, 1990, p.69-71.
2. N. Iorga Din faptele Străbunilor, p.35, Chişinău, Hyperion, 1991(Grigore Ureche,,
Cronica polonă’’).
3. Ştefan S. Gorovei Musatinii, p.59, Chişinău, Basarabia, 1991.
4. Z. Arbore Basarabia în sec. XIX, Bucureşti, 1898.
5. Localităţile Republicii Moldova V. Ladanciuc, vol. VIII, p.76-88.
6. M. Sadoveanu Viaţa lui Ştefan cel Mare.
7. Serafim Florea Potenţialul Turistic al Republicii Moldova, p.89,92, Chişinău,
Editura ,,Labirint’’, 2005.
Lîngă comuna Sauca se află un monument- Stîlpul Leahului- un obelix ridicat în memoria
conducătorului de oşti poloneze S.Jolchevchi, căzut în lupta cu turcii în 1620.

Ocniţa şi Constantin Stamati.

În Ocniţa şi azi poate fi văzut un tei secular, numit din generaţie în generaţie „Teiul
lui Stamati”. La Ocniţa Stamati şi-a trăit ultimii ani de viaţă. Legenda plăsmuită de
Stamateşti spune, că originea boierilor Stamati
provine din conţii St.Amati din Florenţa-emigranţi
din Ungaria în Principatele Romăne. Mosia lor din
Ungaria a fost Amati. Începînd cu sec.XVI în
Moldova întîlnim mai mulţi Stamati. Astfel, un
Stamati, pentru serviciul credincios obţine din
partea regelui Ungariei un pahar de argint.Urmaşul
său Tomoteus Stamati – boier maghiar se
casătoreşte cu o fiica de ţăran din Transilvania. S-a
dezis de catolicism şi a trăit în mijlocul familiei soţiei sale. Romănii i-au zis Stamati.
Mitropolitul Iacov II Stamati, urmaş al ţăranilor romăni din Transilvania s-a născut la 1848
şi a fost educat la mănăstirea Neamţ. În timpul războiului ruso-turc, fiind fidel turcilor a
fost exilat la Hotin. După pacea din 1792 cu sprijinul sultanului turc, devine Mitropolit al
Moldovei. Acordă atenţie mare problemelor şcolare şi tipăriturilor bisericeşti. Este apreciat
de oamenii de ştiinţă din Europa. S-a stins din viaţă în 1803. Este primul reprezentant al
unui neam, ce-a dat ulterior cîţiva reprezentanţi ai culturii romăne printre care: C.Stamati
şi C.Stamati Ciurea. Miropolitul I.Stamati a fost unchiul lui C.Stamati. Împreună cu soţia
sa Smaranda, Toma Stamati a avut trei copii - Costache, Gherghe şi o fiică.C.Stamati. S-a
născut la 1787 la Cluj. Al.Hîjdeu, prieten al lui C.Stamati scria în 1835, în revista

55
”Telescop”, că S.Stamati a studiat la Iaşi şi ştia limba elenă veche, elena nouă, franceza,
rusa.
Timp îndelungat a activat în instituţiile administrative şi juridice din Basarabia. În 1818
l-a insoţit pe ţarul rus Alexandru, care trecea prin Hotin. La Chişinău casa cavalerului
C.Stamati se afla la colţul str.Pavlovskaia şi Haralampievskaia. În 1812, C.Stamati face o
călătorie prin Moldova. În ziarul “Albina Romînească” a fost publicată traducerea lui
C.Stamati “Odă către Dumnezeu’ de Derjavin, vestit poiet rus. Aceasta a fost considerată
debutul lui Stamati în presă. Creaţia lui Stamati cuprinde opera în proză şi dramaturgie,
poiezii lirice. În 1834 a publicat “Stajerul taberei”. În 1830-1840 a creat poiemul “Eroul
Ciubar-Vodă”, ”Piatra teiului”. În 1867 se răspîndi zvonul despre moartea lui C.Stamati.
Nicolae Onciu rosti cuvintele: ”Un deşteptător neadormit, un bard mare, un atlet mare
pentru cauza sfîntă, un poet excellent şi patriot adevărat pierdu Basarabia şi pierdu
românismul prin moartea cavalerului C.Stamati”. I sa zis atunci “Lebăda Basarabiei”.
Stamati, însă nu muri şi prietenul său G. Hurmuzachi răspunse, dezminţînd moartea: “
Lebăda Basarabiei nu a cîntat ultimul său vers”.
C.Stamati a fost unicul basarabian, care a ţinut contact cu Moldova de peste Prut.
Stamati ţinea legături de creaţie cu scriitorul Al.Hâjdeu. În 1848 el cumpără de la Elena
Cantacuzino mosia Ocniţa, unde se muta de la conacul său din Cărăcuşenii Vechi. Trăieste
în palatul său ca un boier medieval. În 1865 un polonez Ocearovski, pretinde asupra
moşiei lui Stamati. Bătrînul scriitor îşi termină anii în procese. Moare după o boală lungă
în 1869. Este înmormîntat în cavoul de lîngă
biserica din Ocniţa.
În 1968 la şcoala din acest sat a fost
inaugurat muzeul C.Stamati. După două
decenii, în 1988, muzeul a fost mutat în
atanansa restabilită a fostului conac. În
încăpere era un dulap cu cărţi din fosta
bibliotecă a C.Stamati, printre care şi ediţii
rare. Într-un alt dulap se păstrează obiecte de
ceramică, farfurii, monede vechi, care au aparţinut familiei. În curtea casei-muzeu se află
teiul lui Stamati- un Arbore cu vîrsta de peste două sute de ani şi bustul scriitorului.
Bibliografie:
1. S.Florea “Potenţialul turistic al Republicii Moldova”, Chişinău ,“Labirint”,2005,
pag.87-95.
Raionul Donduşeni.
Raionul Donduşeni demult îi atrage pe turişti prin frumuseţea irepetabilă, Aici e Nistrul
cu malul drept înalt, împădurit, defileu de la Rudi şi сel de la Arioneşti, renumitul parc de
la Arioneşti, renumitul parc din Ţaul, cîmpiile aurii de grîne, livezile.
Fîntîniile din partea locului sunt aidoma foisoarelor din poveste, Casele locuitorilor din
Cernoleuca, Tîrnova, Climăuţi, Sudarca şi din multe alte sate ale raionului sînt împodobite
cu ornamente originale. Podoabe alese vei vedea şi în casa mare; covoare, obiecte de
ceramică, broderii- tot ce îi este scump inimii gospodarului. Cîte un sat, ce-şi înşiră casele
multicolore pe coasta vremii , dealul şi parcul sa fie şi el un covor din casa mare.
În raion sînt 29 sate şi un oraş, Suprafaţa raionului 892km2. Populaţia- 46 437 locuitori.
Densitatea 52.1 la km2. Atracţii turistice- parcul Ţaul, ,,Parcul din s. Mîndîc’’(complexul
muzeal ,,Vila cu parc Mîndic’’).

56
 Parcul Ţaul
Mîndria satului este parcul din Ţaul. Acesta este cel
mai mare parc din Republica Moldova şi unul din cele
mai mari din Europa de sud-est. Pe o suprafaţă de 46,2
ha cresc peste 150 de specii şi forme de arbori şi
arbuşti, reprezentanţi ai diverselor zone climaterice ale
globului.

Vila cu parc Mîndîc

Acest parc a fost intemeiat in anul 1896 de catre boierul
Ohanowicz, originar din Polonia. In total exista 15 alee, 5 izvoare, 3
lacuri si 2 pîrîiaşe.

Personalităţii:Boris Melnic, I.Dediu, pictorul Igor Vieru, P.Zadnipru, Vladimir Rusu-

poet, Teodor Negară- cîntăreţ, critic literar E. Botezatu, actorul Vitalie Rusu, jurnalistul
Arcadie Gherasim, medici-Adănilă, P. Belous, ex. Ministru Valeriu Chiţan.

Cultură: În raionul Donduşeni funcţionează:

 Un muzeu;
 activează 87 colective artistice;
 12 formaţii, care deţin titlul de formaţie – model;
 23 biblioteci publice;
 22 case şi cămine de cultură.

Oraşul Donduşeni. Centru raional.

A fost atestat la 27 iunie 1897. Suparafaţa urbei - 255,4 ha. Populaţia în anul 2005
constituia 11.327 locuitori. Aici fucţionează biserica cu hramul sf. Nicolae, fabrica de
zahar, fabrică privată de panificaţie, S.A Rţelele
Electrice, fabrica de păpuşi ,,Etna’’, bibliotecă
publică, 3 instituţii de învaţămînt preuniversitar -
Liceul teoretic român ,,Alexei Mateevici’’, 2 şcoli
medii ruse, 2 monumente, un parc.
Oraş în nordul republicii, pe magistrala de cale
ferată Bălţi-Ocniţa, peste care se ridică covîrşitor
coşurile unei impunatoare fabricii de zahar. În jur-
cîmpii şi mici coline, ici -colo rasar livezi şi păduri
bătrîne de stejar.
Moşia urbei se învecineză la nord cu Corbu, la vest cu satul Donduşeni, la sud- cu
aşezarea parc- Ţaul, la est cu localitatea Plopi. În apropierea Donduşenilor îşi mînă apele
la vale două rîuri- Răut şi Cubolta.

57
 Odată cu construcţia căii fierate pe fragmentul Bălţi-Ocniţa în 1894 pe moşia satului
Donduşeni apăru o gară, în care soseau şi plecau zilnic trenurile. Pe lîngă ea crescu un mic
cătun, înregistrat ca unitate administrativă la 27 iunie 1897.
Peste 2 ani, în 1899, guvernatorul Basarabiei întări planul de construire a unui oraşel
feroviar.
În secolul XX cele 2 aşezări învecinate au intrat cu denumirile Donduşeni- sat şi
Donduşeni –tîrg. Zamfir Arbore în Dicţionarul geografic al Basarabiei arată: ,,Donduşeni
sat în judeţul Soroca, are 149 de case cu o populaţie de 1320 de suflete, ţărani românii’’,
şi ,,Donduşeni, staţie de cale ferată pe linia Ocniţa-Bălţi. Dar el nu indica dacă erau alături
careva case locuite. Din documentele de arhivă ştim precis că în 1910 localitatea
feroviarilor de aici întrunea 14 familii cu 73 de suflete.
Apoi Donduşenii-tîrg începură să crească vertiginos. În 1923 el numără 312 locuitori,
în 1933 avea 658, în 1940-1.093 de oameni.
În iunie 1941 aviaţia fascistă aruncă bombe cu nemiluita asupra gării. Iar la 25 martie
1944 trupele sovietice în ofensivă pun stăpînire pe staţia căii ferate şi localităţile din
preajma Donduşenilor-Corbu, Grinăuţi, Ţaul, Secureni, Tîrnova.
Monumentele din grădina publică glorifică isprava ostaşilor băştinaşi, din oraş şi din
sat, căzuţi pe cîmpul de luptă.
În perioada postbelică Donduşeni Noi au făcut un salt colosal, pe loc viran am crescut
blocuri cu multe etaje, s-au construit intreprinderi industriale, edificii de menire social-
culturale, s-au conturat străzi drepte şi largi, plantate cu arbori decorativi.
În 1963 aşezarea capată statut de oraş şi devine centru raional. Localitatea s-a înzestrat
cu 3 şcoli medii, 2 case de cultură, 2 biblioteci, o tipografie, o şcoală muzicală şi alta
sportivă, un apeduct, un centru comercial, un restaurant, o mare
librărie, un hotel, un cinematograf, un microoraşel al spitalului de
circumscripţie.
În 1970 or. Donduşeni avea deacum 7400 de locuitori, faţă de
1.093 de locuitori în 1940.
Schimbările mari au atras după sine construcţia combinatului de
zahar, unul din cele mai mari din republică. Şantierul a fost ţinut în
vizorul presei republicane de la turnarea primului metru cub de mortar în temelie şi pînă la
darea lui în exploatare. În prezent la Donduşeni activează zeci de agenţi economici,
importante intreprinderi industriale şi de transport.
Liceul teoretic ,,Alexei Mateevici’’ are un contingent de 897 de elevi şi 63 de
profesori.
Unul din miile de tineri care au acumulat aici cunoştinţe e şi Alexandru Gudima (născut
31 ianuoarie 1958), doctor habilitat în medicină. După absolvirea şcolii medii din
Donduşeni şi a institutului de medicină din Chişinău, se specializează în oncologie. A
publicat un şir de lucrări ştiinţifice cu răsunet peste hotare. În 1998 şi-a susţinut teza de
doctor habilitat pe tema: ,,Cercetări privind tratarea tumorilor ovariale’’. Îşi continuă
activitatea de medic, profesor şi cercetător la Institutul de oncologie din Chişinău.
Oraşul şi raionul a avut parte pe timpuri de mulţi conducători cu minte ageră, printre
care Victor Mazur, Trofim Stasiev, Ilie Bodur, ultimul învrednicindu-se de Steaua de
Aur, ,,Erou al Muncii Socialiste’’
Valentin Rusu, T.Ţopa.
Bibliografie:
1. Fundaţia ,,Draghiştea’’ Localităţile Republicii Moldova Volumul 5,Chişinău 2005
58
 Ion Druţă
,,Pămîntul, istoria şi limba - sunt în esenţă cei 3 stîlpi pe care se sprijină neamul’’
(Ion Druţă)
Ion Druţă s-a născut la 3 septembrie 1928 în satul Horodişte, fostul
judeţ Soroca, într-o familie de ţărani. Pămîntul, veşnica grija a
plugarilor, face familia lui Pantelimon Druţă să se mute cu traiul, prin
1939, în satul Ghiţă Vodă, un sat nou din prejma Bălţilor. Aici în 1942
viitorul scriitor termina şcoala primară din sat. În primii anii după
război îşi caută un rost, o meserie: cursurile de tractorişti (1945),
tehnicumul de pădurari (1946), secretar în Sovetul sătesc din Ghica
Vodă (1947).
În 1951 revista Octombrie publică prima lui povestire ,,Problemele
vieţii’’. Demobilizat face cîţiva ani la rînd gazetăria. Lucrează la
,,Ţăranul Sovetic'', ,,Femeia Moldovei’’, ,,Moldova Socialistă’’. La editura apar două
volume de schiţă: ,,La noi în sat’’(1952) şi ,,Povestea de dragoste’’(1954).
În 1955 Druţă scrie: ,,Frunze de dor’’ prima lucrare de proporţii mai mari.
Mai tîrziu publică culegerea de nuvele ,,Dor de oameni’’. Apoi urmează ,,Casa Mare’’
(1959), ,,Balade din cîmpie’’ (1962), ,,Povara bunătăţii noastre’’ (1969), ,,Păsările tinereţii
noastre’’ (1974). Opera lui Druţă cunoaşte o răspîndire largă şi în afara republicii.
Dramele: ,,Casa Mare’’ şi ,,Păsările tinereţii noastre’’, au fost puse în scenă în numeroase
teatre ale ţării şi în străinătate, iar bucăţi de proză au fost traduse în limbele rusă,
ucrainenă, letonă, lituaniană, germană, polonă, bulgară. În legătură cu Decada literaturii şi
artei moldoveneşti la Moscova, I.Druţă a fost decorat cu ordinul ,,Drapelul Roşu de
Muncă’’.
Dramei psihologice ,,Casa mare’’, nuvelei de mari proporţii ,,Ultima luna de toamnă’’
şi unui ciclu de povestiri li s-a decernat Premiul de Stat republican (1967), iar ,,Păsările
tinereţii noastre’’ a primit premiul I în cadrul concursului Ministerului Culturii al URSS
pentru cea mai bună piesă despre sat.
Proza moldovenească, prin anii cincizeci, cînd şi-a făcut apariţia I.Druţă în literatură,
era încă fară Negruzzi, fară Creangă, fară capodoperele secolului XIX. Era deci mai mult
decît o proză tînără, I.Druţă vine cu ,,Dor de oameni’’. Apoi cu ,,Frunze de dor’’,
,,Duioşie, lirism’’. Teme multe, subiecte diferite, caractere inconfundabile. Frămîntări unde
domină poezia lirismul, duioşia.E curată viaţa plugarului, dar e grea pentru dînsul pîinea
pe care o creşte. I.Druţă crescuse pîine, cunoaşte viaţa ţăranilor. O să gasim la el în toate
cărţile. O să ne întîlnim cu ei vii sau morţi. O să-i aflăm în ploaie şi pe ninsoare. Paznici în
bordee la cîmp şi zgribuliţi la aria de paie. Ori arînd ca Gheorghe Doinaru. La coarnele
plugului, apoi brăzdînd haturile cu tractorul, ca ginerele lui Onache Cărăbuş. O să-i găsim
aşteptînd poşta de pe front în ,,Fruze de dor'' şi cutreerînd drumurile ca moş Bulgăre şi ca
Onache Cărăbuş, în ,,Povara bunătăţii noastre’’. Şi furînd un sărut al poeziei din aroma
fînului într-un loitrar ce înoată sub lumina lunii în ,,Balada de cîmpie’’.
De atunci într-o viaţă atît de grea se mai iscă poezia? De ce ne stinge inima de dor, de
curăţenie, de cea mai sfîntă dragoste, cînd observăm, împreună cu Gheorghe Doinaru,
floarea de brînduşă din buzunarul dela bluziţa Rusandei?
-La arat, bădiţă?
-Au răsărit brînduşele, Rusandă?
Asta o spun ochii, o spun inimile acestor doi tineri.
59
 Nimic, nici un cuvînt concret, banal despre dragoste. Şi atît de mult se spune dincolo de
text. În raportul lor eroii lui I.Druţă veşnic pun pe cîntar omenia şi frumuseţea lor morală,
care se află într-un conflict permanent şi necurmat cu neomenie şi neadevărul.
Printre cîte n-au trecut I.Druţă şi eroii săi! I s-a spus că-i un scriitor patriarhal, nu vede
noul din viaţă, nu acceptă progresul. Astăzi acei cu progresul ar fi nespus de fericiţi ca toţi
oamenii pămîntului să fie feciori devotaţi ai gloriei pe măsura lui Gheorghe Doinaru şi a
Rusandei, în rînd cu Onache Cărăbuş şi Vasiluţa, alături de Pavel Rusu şi mătuşa Ruţa.
Fiindcă pe umeriii acestor plugari se ţin pămîntul, hărnicia şi bunăcuviinţa.
Metoda de creaţie a lui I.Druţă ne demonstrează o adevărată lecţie de exigenţă literară.
Fară teme şi subiecte senzaţionale, fară exerciţii frapante ca formă, proză şi
dramaturgia lui.
I.Druţă prin talent şi trudă, s-a impus în ţară şi dincolo de hotarele Patriei noastre.
Anul 2008-a fost numit- Anul Druţă. În legătură cu jubileul de 80 de ani de la naştere-
scriitorului i s-a decernat Premiul de Stat al Republicii Moldova.
Bibliografie:
1. I.Druţă ,,Ultima luna de toamnă’’ Cartea Moldovei, Chişinău 1975 Notiţa
biografică.
2. Ion C.Ciobanu Cuvînt despre Ion Druţă scrieri volumul 1 Chişinău Literatura
artistică 1989.
Raionul Edineţ
Profil socio-economic
Poziţia geografică
 Raionul Edineţ este situat în partea de nord a Republicii
Moldova.
 Teritoriul lui cu suprafaţa 932,91 km2 este străbătut de
auto magistrala Odesa-Brest.
Suprafaţa totală
932,91 km2
Populaţia
Populaţia raionului Edineţ, constituie 84072 persoane, din care:
 în localităţile urbane – 25847 persoane,
 rurale – 58225 persoane.
Structura administrativ-teritorială
 Raionul Edineţ include 49 localităţi, inclusiv, 2 oraşe
(Edineţ şi Cupcini) şi 47 sate.
 În raion funcţionează 32 primării ale oraşelor şi satelor
(comunelor), inclusiv: 2 primării ale oraşelor, 11 comunale, 19
săteşti.

Economia
 În raion sînt înregistraţi 21063 agenţi economici. Ponderea terenurilor agricole
constituie 62,3 mii hectare din suprafaţa totală a raionului de 93,2 mii ha. Pămîntul
arabil ocupă 59,1 mii hectare teren din suprafaţa totală a terenurilor arabile.
Plantaţiile de livezi – 2,8 mii ha, viile ocupă 0,03 mii ha.
Educaţie
În raionul Edineţ funcţionează 95 instituţii de învăţămînt
Sănătate
60
  Instituţia medico-sanitară „Spitalul raional Edineţ”,
 Instituţia medico-sanitară „Centrul medicilor de familie Edineţ”, în componenţa
căreia activează 14 centre de sănătate, 17 oficii ale medicilor de familie, 8 puncte
medicale.
Cultură
În raionul Edineţ funcţionează:
 40 case de cultură;2 muzee;
 2 şcoli muzicale; 1 şcoală de arte plastice;
 126 colective artistice; 36 formaţii deţin Titlu de
colectiv „Model” ; 47 biblioteci publice.
Edineţ- ţinut al ,,micii Elveţiei’’.
Un orăşel nu prea mare dar pitoresc şi frumos,
situat la nordul Republicii Moldova, la intersecţia
traseelor internaţionale importante Lvov-Cernăuţi-Edineţ-Bălţi-Chişinău-Odesa, cu o
lungime de peste 1000 km, Edineţul este situat pe un relief deluros, întins de la est spre
vest. Zona naturală a teritoriului oraşuli şi ale împrejurimilor este foarte diferită. Clima
poate fi caracterizată, ţinîndu-se cont de aşezarea geografică, care este una moderat-
continentală cu ierni nu prea lungi şi cu puţină zăpadă, veri călduroase. Temperatura medie
a aerului este 8,9 º C. Temperatura maximă absolută a aerului este de 38º C şi minimă 32º
C. Cantitatea medie a precipitaţiilor anuale este de 400-450 mm. Edineţul este aşezat pe
malul rîuleţului Bogdan, care este un afluent de stînga a rîului Prut. Suprafaţa actuală a
Edineţului este 807 ha. Lungimea de la nord la sud- 9 km, de la est spre vest- 8 km. În oraş
locuiesc peste 24 mii locuitori, densitatea medie fiind aproximativ de 230 locuitori km².
Distanţa pînă la Chişinău- 201 km , pînă la calea ferată (staţia Ocniţa) 31 km.
Aşezări vechi pe teritoriul Edineţului.
Teritoriul Edineţului a fost populat cu aproximativ 230 mii ani în urmă, în perioada
paleolitică (epoca veche a pietrei), perioadă în care s-a format
tipul fizic al omului contemporan şi au început să se dezvolte
formele iniţiale ale culturii şi ale vieţii sociale. Aşezările
omeneşti din apropierea Edineţului, ţin, după toate
probabilităţile, anume de perioada paleoliticului, lucru ce ni-l
dovedesc şi săpăturile efectuate în împrejurimi. Anume în
arealul Brînzeni-Edineţ, se află una din cele mai vechi staţiuni
paleolitice timpurii din Moldova, situată sub cerul liber. În
rezultatul efectuării diferitor săpături arheologice au fost
descoperite circa 8000 de obiecte din cremene, lucrate cu
dibăcie de oameni, care au trăit aici cu mii de ani în
urmă. Materialele descoperite mai ales în grotele din
împrejurimile Edineţului (Brînzeni, Buzdugeni, Trinca,
ş.a.) putem constata, că fiinţele umane- homosapiens,
care au descoperit aceste peşteri, au trăit la sfîrşitul
paleoliticului inferior-începutul celui superior, timp ce
corespunde cronologic mileniilor 40-30 î.e.n. În grota de
lîngă Edineţ, în afara de aşezarea paleolitică, au fost
depistate resturi de staţiuni din epoca mezolitică (10-8
mii de ani în urmă), eneolitică (6-5 mii de ani în urmă),
bronzului (mileniul 2 î.e.n.) şi cîteva resturi de staţiuni din evul mediu. Se poate de
61
conchis că peştera de la Brînzeni a fost populată, începînd cu perioada paleolitică şi
terminînd cu perioada feudală tîrzie. Anume astfel de monumente arheologice ne servesc
ca punct de reper în ceea ce priveşte viaţa propriu-zisă, ocupaţiile şi îndeletnicirile
oamenilor din acea perioada, numită perioada comunei primitive timpurie. Materialele
descoperite aici ne vorbesc elocvent şi despre începutul formării culturii materiale şi
spirituale pe meleagurile Edineţului.
Complexele de monumente arheologice, descoperite pe acest teritoriu poartă
denumirea de ,,grupa culturii Edineţ’’, care cuprinde, prin urmare, un teritoriu din stînga
Prutului în dreptul actualelor raioane Edineţ-Rîşcani-Făleşti. Această grupă arheologică se
caracterizează, îndeosebi, prin cimitirele găsite şi o serie întreagă de complexe de movile.
În morminte şi movile înmormîntarea se făcea în gropi dreptunghiulare cu colţuri
rotungite, pereţii gropii fiind perpendiculari, iar sicriile erau nişte lăzi din piatră. Pentru
toate complexele, ce au fost găsite e caracteristic aşezarea asemănătoare a răposaţilor -
ghemuită, cu capul spre sud, sau sud - asfinţit. Anume pentru aceste locuri funerare din
,,cultura Edineţ’’ sînt caracteristice şi anumite categorii de inventar: vase de ceramică,
arme şi unelte de muncă, bijuterii. Ceramica împreună cu ritualul de înmormîntare
caracterizează specificul ,,grupei Edineţ’’. De obicei vasele erau aşezate la capul sau la
picioarele răposatului, avînd pereţii subţiri, netezi, de culoare neagră-sură, cu pete. Cele
mai numeroase sunt cupele cu braţe, care, de obicei sunt fără ornament, apoi cupele cu
mîner. Specialiştii au ajuns la concluzia, că pentru ,,cultura Edineţ’’ sunt caracteristice
vasele de formă cilindrică. În morminte au fost descoperite farfurii polisferice şi conice,
vîrfuri de săgeţi cu formă triunghiulară, părţile din mijloc fiind bombate, topor-ciocan, etc.
Mai rar, dar au fost întîlnite şi unele bijuterii, podoabe, inel de tîmplă din bronz
(Cuconeştii Vechi), brăţară de bronz, bijuterii de aur în formă de semilună, mărgele sferice
(Brînzeni).
Toate aceste materiale arheologice expuse
anterior, nu au altele analoage printre alte grupuri
culturale din Moldova şi alte teritorii limitrofe,
dăndu-ne astfel posibilitatea de a le evidenţia
într-o cultură aparte pînă acum necunoscută.
Toate acestea, destul de convingător ne
demonstrează că ,,cultura Edineţ’’ se aseamănă
cu complexele culturale din perioada timpurie a
epocii de bronz în bazinul carpatic, iar
provenienţa lor poate fi explicată ca urmare a
migraţiei populaţiei din această regiune de pe
malul stîng al Prutului (de mijloc).
Se cere evidenţiat încă o dată faptul, ca anume inelul de legătură între toate
grupurile culturale sunt cupele cu două braţe. Cercetările speciale a vaselor de această
formă ne oferă posibilitatea de a conchide că ele se referă la tradiţiile Balcano-Anatolice,
care au primit mai tîrziu un impuls de dezvoltare în culturile Dunării de mijloc. Toate
aceste descoperiri ne oferă o posibilitate aparte de a înţelege procesele istorice în
dezvoltarea etnică şi culturală a aşezărilor vechi din această parte a continentului
european, în particular ,,cultura Edineţ’’. V. Dergaciov ,,Moldova şi teritoriile vecine în
epoca bronzului’’, Chişinău 1986, pag.111-120
Pe un vast teritoriu de la Nistru pînă la Carpaţi s-au răspîndit în epoca eneoliticului,
aşezări de cultură Tripolie-Cucuteni. Anume în această perioadă avansează toate ramurile
62
economice, sporeşte densitatea populaţiei, se dezvoltă relaţiile sociale, precum şi
reprezentările estetice şi religioase ale oamenilor din acea perioadă, care au făcut o cultură
înaltă pentru acel timp. Satele din Cucuteni-Tripolie erau aranjate diferenţiat: în formă de
cerc liniar, pe şiruri de-a lungul rîului. În faza Cucuteni-Tripolie au apărut pe aceste locuri
şi primele aşezări foarte mari cu aspect regional, din acestea făcînd parte aşezarea
Brînzeni. Anume din această regiune fac parte, după toate probabilităţile, şi locurile
actualului Edineţ. Numai în apropierea actualului Edineţ s-au depistat cîteva aşezări din
faza tripolie (Brînzeni-Gordineşti).
Aceste aşezări sunt situate pe locuri înalte,
unele avînd şanţuri şi valuri de apărare. Uneltele de
muncă ale tripolienilor erau confecţionate din piatră,
lemn cît şi din corn şi os de animale. Se dezvoltă
agricultura, se semăna grîu, ovăz, mei, orz, măzăriche,
culturi legumicole. Păstoritul capătă un caracter destul
de extensiv, se creşteau oi, capre, vite cornute mari.
Printre ocupaţiile secundare pot fi numite vînatul,
pescuitul şi culesul fructelor de pădure. Meşterii
tripolieni confecţionau minunate vase de ceramică,
variate prin formele şi ornamentele lor şi arse în cuptoare speciale, specific timpului. Ca
rezultat al creşterii vitelor se extind păşunile, iar aceste locuri devin spre sfîrşitul
mileniului 3 -începutul mileniului 2, o adevărată arenă a migraţiilor, începînd a poposi pe
aceste locuri şi unele comunităţi străine, care formează o nouă comunitate etno-culturală
de agricultori şi crescători de vite, cunoscută într-un cerc mai larg sub denumirea de
cultura nouă (de la satul Noua din Carpaţi). În această perioadă apar destul de multe
tezaure din bronz (ex: tezaurul din cîteva obiecte descoperite lîngă satul Alexandreni,
Edineţ).
Monumente arheologice vechi.
Printre monumente arheologice de valoare, o importanţă deosebită o au movilele
(curganele), care au fost depistate pe teritoriul multor aşezări săteşti din împrejurime,
precum şi nemijlocit la Edineţ. Ele reprezintă morminte vechi, şi în fiecare movilă poate fi
un mormînt sau chiar cîteva aflate la diferite nivele. Aceste movile, de o deosebită
importanţă, constituie o adevărată moştenire culturală despre popoarele migratoare sau
semi-migratoare. Fiecare movilă are tainele sale. În astfel de movile, în urma săpăturilor
arheologice, au fost găsite materiale preţioase ştiinţei: instrumente de lucru, obiecte
confecţionate de meşterii antici, bijuterii. S-a constatat că obiceiul de a face movile
deasupra mormintelor a apărut încă în mileniul 3 î.e.n., iar acest obicei l-au avut diferite
popoare, triburi ce au trăit pe teritoriul Moldovei de astăzi pînă în sec. XIV î.e.n. , fiind
practicate şi de cei ce populau teritoriile actualului Edineţ.
Toponemia Edineţului: de la legendă la adevăr
Cu cîteva sute de ani în urmă, în locul oraşului fremăta o pădure întinsă, care era
străbătută de un drum lat de ţară şi care unea cetatea Hotinului cu centrul Moldovei În
apropierea Edineţului de astăzi curgea un rîuşor, care întretăia calea călătorilor. Peste rîu a
fost construit un pod, iar la capătul podului un turc pe nume Edin, ţinea o cîrciumă. Cu
timpul, în jurul cîrciumei lui Edin s-au aşezat cu traiul şi alţi oameni. Se presupune că de
la numele turcului Edin provine denumirea Edineţ.
Din istoria apariţiei şi dezvoltării localităţii Edineţ

63
 Istoria apariţiei şi dezvoltării localităţii Edineţ cunoaşte o perioadă cu mult mai
înaintată în contextul istoric. Primele documente scrise referitor la satele din această
regiune apar în sec. XIV-XV. Documentele din această perioadă ne indică procesul de
formare a proprietăţii funciare feudale pe baza donaţiilor de sate din domeniul
domnitorului. Unul din aceste documente este gramota domnului Moldovei Alexandru cel
Bun, scrisă la 15 iunie, 1431, prin care i se dăruiau lui Ivan Cupcici 14 sate cu hotarele lor
vechi şi locuri pustii, pentru a înfiinţa sate noi şi o prisacă. În document se vorbeşte de
,,locuri pustii”, dar teritoriul situat între rîurile Ciuhur, Racovăţ şi Prut era populat din cele
mai vechi timpuri, despre care ne vorbesc şi cercetările arheologice.
Originalul gramotei lui Alexandru cel Bun se păstrează în Biblioteca Academiei
Române din Bucureşti. Un interes aparte prezintă partea a doua a gramotei lui Alexandru
cel Bun, unde se menţionează ,, ... şi la Terebne-pămînt din pustie-pentru ca să se
întemeieze satele Cororăuţi (Corjăuţi) şi Polzălăuţi, Viadinţi şi Micicicova şi Nesterăuţi ...
Toate acestea să-i fie uric cu tot venitul şi copiilor şi nepoţilor lui’’. Acesta este primul
document scris, în care pentru prima dată se utilizează toponimul Viadinţi. Din cele
observate anterior se poate menţiona că mai multe sate împreună erau stăpînite de unul şi
acelaşi boier, de obicei foarte devotat domnitorului. I.Cupcici a fost unul din cei mai mari
proprietari funciari al acelor timpuri, alături de Oană Vornicul, Mihai de la Dorohoi, şi
alţii. Prin acest sistem de dăruire a satelor, domnitorul reuşea să-şi asigure, din partea
supuşilor săi serviciile de care avea nevoie.
Un rol important l-au avut boierii - clasa marilor proprietari funciari, care se
impunea în primul rînd atenţiei domnitorului. Boierimea moldovenească din acea
perioadă, neastîmpărată, dornică de activităţi politice, forma o clasă socială relativ tînără,
constituită în perioada premergătoare formării statului feudal, paralel cu procesul de
închegare a acestuia şi în lupta pentru realizarea independenţei lui. În rîndurile ei intraseră
toţi cei, care reuşiseră să pună stăpînire pe pămînturile obştilor ţărăneşti , şi mai ales
conducătorii acestora, cunoscuţi sub numele de cneji şi voievozi. Acestora li s-au mai
adăugat apoi oameni din anturajul domnitorului. Toţi purtau denumirea de boieri.
Termenul a fost împrumutat de slavi de la popoarele turaniene şi avea în limba acestora
înţelesul cuvîntului latinesc magnaţi, (în Moldova termenul de boier se întîlneşte pentru
prima dată în documentul lui Roman Voievod din 18 noiembrie 1393, V.D.R.H.A, 1, p 5-
6).
Se pare că la început în Moldova, titlul de boier era purtat de cei care obţinuseră o
dregătorie în stat, iar cu timpul el s-a întins la întreaga pătură de mari proprietari. Aceştia
se împărţeau în boieri mari şi mici şi erau stăpîni peste sate, sau o parte din sate.
Dinastia Cupcici – primul stăpîn al Edineţului
Dinastia boierilor Cupcici, a fost una din cele mai mari neamuri de boieri care au
purtat grijă Ţării Moldovei în prima jumătate a sec. XV, iar numele lor vine de la satul
Cupca, care este în stăpînirea lor pe malul Prutului. Primul Cupcici apare în 1422. Din
această dinastie cel mai influent asupra treburilor statului rămîne a fi Ivan Cupcici, cel
căruia i-a şi întărit Alexandru cel Bun, actualul Edineţ (Viadenţi). Începînd cariera ca un
simplu diac la cancelaria Domnitorului Alexandru cel Bun (1399-1431) îl găsim, între anii
1422-1425, deţinînd funcţia de logofăt la curte, fiind mai marele în cancelaria domnească
şi conducînd toate sfaturile domneşti. Mai tîrziu, spre sfîrşitul domniei lui Alexandru cel
Bun, Ivan Cupcici e încadrat în dregătoria de Vornic de ţară, fiind conducătorul tuturor
judecăţilor regiunii de sus a Ţării Moldovei. Ivan Cupcici a fost unul dintre cei mai
apropiaţi colaboratori ai Domnitorului Alexandru cel Bun, şi a fost o persoană care a
64
deţinut locuri de frunte în Sfatul Domnesc, fiind răsplătit cu satele printre care şi actualul
Edineţ, confirmat documentar prin gramota de la 15 iunie 1431.
Un alt document mai convingător datează cu 18 august 1609, şi e vorba de o
gramotă dată de Constantin Movilă lui Cozma Plop, din care se elucidează următoarele
evenimente: în ultimul deceniu al sec. al XVI-lea urmaşii lui Cupcici, pierd sau vînd moşia
lui Cozma Plop ca apoi la 1609 Domnitorul Constantin Movilă întăreşte lui Cozma Plop şi
fratelui său Eremia, precum şi surorilor sale, localitatea Iadineţ pe Racovăţ. În consecinţă,
deducem faptul, că anume la începutul sec. XVII are loc transformarea toponimului
Viadeneţ în Iadineţ. Anume în anul 1663 se atestă documentar toponimul Edineţ, care
rămîne valabil pînă în prezent.
S-au perindat mai mulţi proprietari ai moşiei satului Edineţ. Pînă în 1715 proprietar
este atestat Iordache Rosset. La sfîrşitul sec. XVIII, în 1793, la Edineţ a fost construită o
biserică din lemn. Calea parcursă de Edineţ din momentul constituirii sale este evidenţiată
şi în documentele financiare păstrate. În rezultat, în cei peste 480 ani de exitenţă,
localitatea Edineţ a cunoscut perioade de dezvoltare economică şi creştere a populaţiei
destul de lentă.
O dezvoltare mai activă are loc în a doua jumătate a sec. XVIII-lea şi în prima
jumătate a sec. XIX-lea, cînd numărul populaţiei localităţii creşte de două ori (1772-42
gospodării, 1812-87- gospodării). În 1817 Edineţul, care aparţinea familie Mavrocordat,
cunoaşte o creştere rapidă ca număr a populaţiei şi din punct de vedere economic. În 1859
în localitate erau şi funcţionau o şcoală evreiască, o casă de rugăciuni a evreilor, o biserică
creştin-ortodoxă. Accelerarea dezvoltării economice şi sociale a ţinutului şi a localităţii a
fost condiţionată şi de starea politică a Basarabiei după 1812, cînd conform actului de la
1812 între Poarta Otomană şi Imperiul Rus are loc dezmembrarea statului moldovenesc şi
anexarea părţii de răsărit a acestuia la Rusia. Are loc procesul de deznaţionalizare a
moldovenilor şi de rusificare a lor. Pînă în 1837 proprietar al moşiei Edineţ a fost boierul
Mavrocordat - urmaş al unei dinastii de boieri moldoveni din sec. XVII.
Începînd cu 1837 moşia aparţine noilor veniţi-rusului Vasile Melnic şi urmaşilor
acestuia. Una din fiicele lui V. Melnic a moştenit mari proprietăţi în ţinutul Hotinului.
Acestă fiică pe nume Sofia, căsătorindu-se cu Petru Coziţin, un mare proprietar rus
expropriat, a lăsat o urmă adîncă în istoria Edineţului, dînd posibilitatea ca pe moşia lor să
fie construit un tîrg mare, care a schimbat radical aspectul exterior al satului Edineţ. Criza
acută economică, care s-a impus spre sfîrşitul sec.al XIX-lea, s-a răsfrîns negativ asupra
economiei ţinutului şi ca rezulatat s-a impus organizarea şi modernizarea gospodăriilor
marilor proprietari. Dacă pînă la mijlocul sec. al XIX-lea ramura de bază a gospodăriei
Coziţin o constituia creşterea cerealelor , atunci spre sfîrşitul sec. al XIX-lea au fost
plantate livezi şi dezvoltată creşterea vitelor mari cornute. Sofia Coziţin era unica
proprietară din nordul Basarabiei, care se ocupa cu creşterea viermilor de mătase. În 1882
Sofia Coziţin s-a adresat cu rugămintea către administraţia judeţului Hotin, de a i se
permite deschiderea la Edineţ a trei iarmaroace anual pentru vinderea vitelor şi a pîinei. În
rezultat a fost primită hotărîrea de a deschide iarmaroacele la 6 ianuarie, 27 aprilie şi 6
august. Fiecare pe un termen de 10 zile.
Produsele agricole erau prelucrate în 1871 de mori, oloiniţe. Erau înregistrate 5
treierători cu aburi. Tot în 1871 funcţionau 9 mori de vînt, o fabrică cu lumînări şi una de
săpun. O influenţă mare asupra dezvoltării economice şi propagării noilor metode de
gospodărire a avut-o şi organizarea expoziţiilor agricole anuale de ,,distinctul purtător de
cultură agricolă’’ Constantin Cazimir, descendent dintr-o familie cu vechi tradiţii culturale.
65
Una din primele expoziţii a fost organizată în 1896 la care au participat crescătorii de cai
din ţinut. Tot cu ajutorul lui C . Cazimir a fost construită la Edineţ Casa Poporului unde s-
au desfăşurat expoziţiile agricole pînă 1917, la care erau expuse oi, porci, peşte, păsări,
albine, cereale. La dezvoltarea Edineţului a contribuit şi aşezarea geografică favorabilă;
prin el trecînd două şosele: spre Lipcani, Briceni şi a doua prin Bălţi. La Edineţ se
organizau în fiecare săptămîna iarmaroace unde erau aduse spre realizare un număr
important de vite, cai, oi. La aceste iarmaroace se mai realizau diferite mărfuri necesare
atît pentru agricultură cît şi uz casnic. La mijlocul sec. XIX-lea, la Edineţ apare prima
staţiune poştală, situată pe strada centrală cu acelaşi nume.
Dezvoltarea socială şi componenţa etnică a populaţiei Edineţului
Pînă la mjlocul sec. XIX, majoritatea covîrşitoare a populaţiei Edienţului, o
constituiau ţăraniii moldoveni, care la 1431 au şi întemeiat localitatea dată. Dar odată cu
ocuparea şi ataşarea la Rusia a Basarabiei în 1812, se începe colonizarea ţinutului. Primul
val de emigranţi reprezintă ortodocşii de rit vechi veniţi din gubernia Podolsk. Pînă la
1812 în documentele de epocă, nu este menţionată populaţia de origine rusă, ei au venit pe
aceste meleaguri o dată cu armatele ruse, rămînînd să locuiască atît la Edineţ, cît şi în alte
localităţi ale ţinutului.
Fiind originari din părţile de mijloc ale Rusiei, ei, stabilindu-se cu traiul aici, au
construit biserici şi mănăstiri. Primul val migrator al lipovenilor (aşa erau numiţi
credincioşii de rit vechi: iniţial sub acest termen figurau urmaşii nepopiştilor- Filipovţilor,
care se stabilesc la gurile Dunării în sec. XVIII) a constituit o cifră mica-20 familii. Al
doilea val migraţionist al lipovenilor se referă la 1900, cînd au sosit din gubernia Minsk
500 persoane. Comunitatea religioasă de rit vechi ortodox, formată de lipoveni, se
păstrează pînă în prezent. La începutul sec. XX, comunitatea a construit biserica sa, care a
fost finanţată de membrii comunităţii. Serviciile religioase se fac după cărţile vechi.
Lipovenii duc o viaţă strictă, care le-a dat posibilitatea să-şi păstreze modul de viaţă
specific, tradiţiile. Lipovenii din Edineţ fac parte din comunitatea Pomoriană a
nepopiştilor. O altă comunitate cu un înalt grad de organizare a fost, pînă nu demult, cea a
evreilor, care a fost atestată documentar din cele mai vechi timpuri. Colonizarea ţinutului
are loc destul de intens la mijlocul sec. XIX-lea. Evreii constituiau clasa de mijloc,
ocupîndu-se cu comerţul şi industria.Către 1859 în Edineţ apare prima şcoală din
localitate. Comunitatea avea sinagoga sa, fabrica de săpun. Componenţa naţională a
localităţii se completează cu alţi reprezentaţi ca ucraineni, polonezi, nemţi, ş.a.
Serviciile medicale
Desele epidemii care au bîntuit la mjlocul sec. al XIX-lea, începutul sec. XX, au
impus organizarea unui punct medical staţionar, la care la început a contribuit şi Sofia
Coziţin. În 1885 ea a acordat zemstvei din Edineţ dreptul de a dispune de vechiul conac al
familiei pe un termen de 10 ani fără plată. Punctul de primire al bolnavilor era deservit de
un medic, o infirmieră şi o bucătăreasă, el servea şi ca ambulatoriu. Pentru îmbunătăţirea
stării sanitar-igienice la sfîrşitul sec. XIX-lea a fost dată în exploatare şi o baie obştească.
La începutul sec. XX este construit şi un spital.
Cultura şi învăţămîntul
Odată cu alipirea Basarabiei la Rusia, începe politica de deznaţionalizare a
moldovenilor, care a durat mai mult de un secol. Obiceiurile, datinele şi tradiţiile
strămoşeşti ale moldovenilor basarabeni au fost călcate în picioare, iar limba a fost
alungată de peste tot: administraţia, şcoala, biserica, ş.a.

66
 Primele aşezăminte de învăţămînt apar la mijlocul sec. XIX-lea. În afara şcolii
comunităţii evreilor din 1861, a mai fost deschisă o şcoală
parohială, iar în 1876 îşi deschid uşile încă două şcoli: una pentru
băieţi şi alta pentru fete. Datorită ajutorului acordat de soţii
Coziţin, la Edineţ funcţionau trei şcoli primare, dispunînd de
clădiri proprii şi fiind complectate suficient cu manuale. În 1895
pe moşia Sofiei Coziţin a fost organizată o şcoală pentru
ţesătoare, care erau cazate la şcoală, plătind pentru aceasta anual
6 ruble. Dar cel mai important centru de învăţămînt de la mijlocul sec. al XIX-lea este
Seminarul Teologic. Conform hotărîrii din 1 noiembrie 1872, Seminarul Teologic din Bălţi
este transferat la Edineţ, unde se construieşte clădirea seminarului (acum aici se află şcoala
nr. 1 din oraş). Episcopul Pavel a solicitat adăugător din veniturile mănăstirilor străine, 27
mii ruble pentru şcoala duhovnicească din Edineţ, construind şi o casă mare cu 2 etaje,
unde erau 6 apartamente pentru profesori. A fost începută construcţia bisericii pe banii
jertfiţi de persoane particulare. În 1876 se construieşte căminul pentru elevi, iar 1878,
Seminarul dispunea de biserica sa proprie. Învăţămîntul era în limba rusă. Seminarul era
deservit şi de un medic. Din 1918 Seminarul Teologic în documente este menţionat ca
Seminarul ,,Sfinţii Trei Ierarhi’’.
În anii 1918-1924 seminarul iese de sub biserica rusă, iar procesul de învăţămînt
trece la limba română. Dar din cauza conflictului dintre Ministerul Cultelor şi episcopie,
Seminarul a fost închis definitiv în 1931. Printre absolvenţii Seminarului Teologic a fost şi
Pan Halipa, care şi-a făcut studiile aici între anii 1893-1898. Mai tîrziu, în lucrarea sa ,,
Povestea vieţii mele’’, el menţiona că ,,era destul de greu pentru elevii moldoveni să înveţe
în limba rusă, care era obiectul principal de la început pînă la sfîrşit. Limba maternă era
interzisă oficial şi o puteam întrebuinţa numai între noi’’. În cartea ,, Povestea vieţii mele’’
Pan Halipa, menţiona de asemenea despre marea proprietară din Edineţ, Coziţina, care a
dăruit administraţiei eparhiei cîteva hectare de pămînt în ţinutul Edineţ, iar administraţia
bisericească a construit la rîndul său o şcoală modernă, blocul de studii , căminul, spitalul,
ospătăria, trapeza,numărul de elevi ajungea pînă la 300.
În martie 1906, un grup de iniţiativă din rîndurile intelegenţiei se adresează către
guvernatorul Basarabiei cu cererea de a înregistra ,, Societatea amatorilor de artă
dramatică’’. Societatea începe activitatea în 7 martie 1907. În 1912 este aprobat planul
clădirilor pentru nunţi şi reprezentanţei teatrale. În 1913 este inaugurată în Casa Poporului
o bibliotecă particulară cu 360 abonaţi şi care dispunea de 3100 volume. În rezultatul
dezvoltării social-economice şi culturale, Edineţul devine un centru economic şi cultural
destul de important din nordul Basarabiei. Pînă la 1917, reprezentanţii minorităţilor
naţionale din Edineţ: evreii, polonezii- îşi aveau şcolile lor, şi numai băştinaşii nu aveau
nici o şcoală în limba lor. Numai după decretul din 14 august 1918 cu privire la
organizarea liceelor, a avut loc inaugurarea liceului român la Edineţ, care a funcţionat pînă
în 1940. Şcoala în limba maternă a activat în Basarabia doar 23 de ani, dar a lăsat o urmă
adîncă în sufletle copiilor basarabeni.
În acea perioadă începe reforma agrară din 1918-1924, această reformă agrară a
afectat interesele economice şi chiar politice ale unei părţi considerabile ale populaţiei
Basarabiei, persoane din rîndul celor deposedate de moşiile deţinute pînă la 1918, opinînd
că reforma agrară ,,a ruinat Basarabia şi a sărăcit această provincie bogată’’. Dar marea
majoritate a ţăranilor din Basarabia, cît şi cei din Edineţ în particular, au fost de acord cu
faptul că măsura în cauză s-a efectuat ,, spre binele şi propăşirea ţăranilor’’. După anul
67
1923 apar pe teritoriul Ediniţului mai multe cooperative pentru aprovizionare, producţie şi
desfacere agricolă în care erau uniţi ţăranii cu pămîntul şi inventarul agricol. Scopul lor,
era de a aproviziona asociaţiile cu cele necesare, să ajute la dezvoltarea şi intensificarea
producţiei şi să organizeze desfacerea producţiei gospodăriilor asociaţiilor. Ţăranii săraci
din Edineţ au fost împroprietăriţi cu pămînt din moşia Ecaterinei Cazimir (Edineţ) şi din
moşia lui Scordele (Hlinaia). Legislaţia agrară nu s-a limitat numai la 1920, mai tîrziu au
apărut diferite acte legislative privitor la reforma agrară şi posterior. La 1940 componenţa
naţională a localităţii era următoarea: moldoveni-4354, ucraineni-1267, ruşi-1186,
polonezi-261. În localitate activau organizaţii ilegale comuniste şi comsomoliste care
duceau agitaţie în rîndul tineretului, chemau la răscoale, arborau steaguri roşii. La 28 iunie
1940, Basarabia a fost alipită cu forţa la Uniunea Sovietică, iar 11 noiembrie 1940
Edineţul devine centru raional. Viaţa paşnică a raionului fost întreruptă de începerea
războiului. Primele lupte au fost duse la graniţă de trupele de grăniceri dislocate la Edineţ.
Timp de 10, iar în unele locuri chiar şi 14 zile , au apărat ei graniţa, ca în cele din urmă să
cedeze forţelor net superioare şi să se retragă. La 24 martie 1944, Armata a 52-a a
Frontului 2 Ucrainean, a eliberat cu lupte oraşul Edineţ. În memoria celor căzuţi în luptele
de eliberare a Edineţului şi a întregului raion, au fost instalate pe pămîntul edinţean peste
40 monumente.
La Edineţ Memorialul Gloriei Militare a fost descoperit la 6 mai 1980, în ajunul
aniversării a 35-a din ziua victoriei. După război, conducerea Moldovei a început
deposedarea forţată a ţăranilor moldoveni de roadele recoltei din 1946, în republică a
început foamea care a dus la moartea a peste 200 mii locuitori. Abia în toamna anului
1947, după strîngerea noii recolte s-a făcut tot posibilul pentru lichidarea acestui fenomen.
În unul din eseele sale Ion Druţă, medita asupra tragicilor ani 1946-1947
,,Foametea... Peste o jumătate de secol, acest cuvînt scurt, adunat numai din trei silabe ne
va cutremura inima şi sufletul, coloana vertebrală ori de cîte ori va fi ajunsă la urechile
noastre, pentru că ruinarea neamului care s-a produs atunci nu a fost recuperată nici pînă în
ziua de azi, şi mahna care ne-a cuprins atunci mai umbreşte şi azi bucuriile noastre’’.
Comunităţi etnice din Edineţ
Un aport aparte la dezvoltarea social-economică a Edineţului l-a adus comunitatea
evreiască, care pînă în anii 90 ai sec. XX a fost destul de numeroasă. În 1930 în actualul
raion Edineţ locuiau 5400 evrei. Cele mai mari comunităţi evreieşti au fost în Chişinău,
Bălţi, Lipcani, Edineţ, Otaci, Soroca. În primele zile ale războiului ocupanţii germano-
fascişti au ucis peste 1000 evrei în Edineţ. Începe regimul de teroare şi genocid împotriva
evreilor numit Holocaust. Evreii din Edineţ au fost duşi în lagăre de concentrare, iar cei
rămaşi în viaţă duşi în ghetourile hitleriste de pe teritoriul regiunii Viniţa din Ucraina. În
1944 mai mult de jumătate din evreii din Edineţ, eliberaţi de Armata Roşie s-au reîntors
acasă. Mulţi din evreii edinţeni şi-au dat viaţa pe cîmpurile războiului, fiind decoraţi
pentru bărbăţie şi eroism cu ordine şi medalii. Dacă pînă la război erau 5 sinagogi, după
război n-a rămas nici una. Un loc aparte în istoria Edineţului îl are cimitirul evreiesc, aici
fiind reamenajate mormintele frăţeşti, unde au fost îngropate jertfele holocaustului din
1941-1944. În oraş există strada Holocaustului, iar pe fosta sinagogă este afişată o placă
comemorativă ce ne comunică despre moartea tragică a sutelor de edinţeni din timpul
războiului.
Comunitatea lipovenilor
De cînd s-au stabilit aici, la Edineţ, în majoritatea lor lipovenii au reuşit să-şi păstreze,
în mare parte, tradiţiile şi obiceiurile. La locaşul sfînt, construit în 1974 de comunitatea
68
lipovenilor din Edineţ situat lîngă cimitir, poţi observa, cum spre locaşul de rugăciuni, se
grăbesc fetele în fuste lungi, ale căror păr este strîns bine în broboade şi băieţii îmbrăcaţi
în cămăşi cu gulerul încheiat la o parte. Ajungînd la poarta bisericii îşi fac cruce ca toţi
credincioşii de rit vechi. Unul din atributele obligatorii ale bărbaţilor lipoveni în vîrstă este
barba. Astfel, cît de evlavioşi sînt aceşti oameni, ne dăm seama umblînd prin Edineţ, unde
vedem că toţi bărbaţii lipoveni în vîrstă poartă bărbi destul de bogate.
Instituţii bisericeşti
În oraş există episcopia de Briceni şi Edineţ, catedra căreia se află în biserica cu
hramul ,,Sfîntul Vasile cel Mare’’. Sediul episcopiei este amplasat pe şoseaua Bucovinei.
Spaţiul a fost acordat de primăria Edineţului. Episcopia a fost fondată în 1998 şi este
condusă de Preasfinţitul Dorimedont, membru permanent al Sinodului Bisericii Ortodoxe
din Moldova şi se bucură de toate drepturile, prevăzute de Legislaţia bisericească,
administrînd parohiile şi mănăstirile din cadrul raioanelor Edineţ, Briceni, Ocniţa şi
Donduşeni. În cuprinsul Episcopiei activează 113 parohii cu 110 preoţi şi 4 diaconi, în
componenţa ei intră şi cele 4 mănăstiri. Mănăstirile Episcopiei sunt: mănăstirea de
călugăriţe din Călăraşeuca cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului’’, mănăstirea de
călugăriţe din Rudi, cu hramul ,,Sfînta Treime’’. Din anul 1999 în localitatea Zăbriceni
este înfiinţată o mănăstire de călugări cu hramul ,,Naşterea Domnului’’, iar în 2000 la
Briceni s-a deschis mănăstirea de călugăriţe cu hramul ,,Învierea Domnului’’. Din toamna
anului 1999 activează Seminarul Teologic, Liceul de fete ,, Sfînta Elizabeta’’ din oraşul
Edineţ, şi Seminarul Teologic, Liceul de băieţi ,, Sfîntul Foca’’ din Zăbriceni. Tot în anul
2000, pe lîngă Seminarul Teologic, Liceul de fete din Edineţ ,, Sfînta Elizabeta’’, care este
o continuare a Seminarului Teologic de băieţi, ce activa din 1869, s-a decis fondarea
Societatea Surorilor de caritate ,,Sfînta Elizabeta’’. La Episcopie se editează în limba
română şi rusă, se editează ziarul ,,Steaua Betleemului’’, revista de gîndire şi spiritualitate
ortodoxă ,,Ortodoxia’’, ş.a.
Vorbind despre izvoarele scrise despre satele din raionul Edineţ, constatăm că
primele informaţii se referă la secolele XV-XVII. În literatura istorică este adoptată o
teorie conform căreia denumirea fiecărui sat cunoaşte o anumită evoluţie istorică,
aproximativ de 73-131 ani pînă la denumirea actuală. Se poate de spus, în acest context, că
anii apariţiei unei sau altei localităţi pot fi deplasaţi în dependenţă de alte investigaţii şi din
care reiese că nu numai denumirile au suferit esenţiale schimbări pe decursul istoric, ci
chiar însăşi vatra multor sate, fiind diferită decît vatra iniţială a unui sat sau altul.
Demonstrăm acest lucru prin exemple: Edineţ (1431, 15 iulie)-Viadinţi, Iadinţi (D.R.H.,
v.1, p.153). Cupcini (1431,15 iunie)-Cupcicul, Kalininsk (D.R.H., v.1, p 153). Feteşti
(1606, 6 aprilie) -Hriţeni (D.I.R.A.,
sec.XVII, v.2, p.23). Rîurile ce curg pe
teritoriul raionului Edineţ ocolesc recifele,
dar pe alocuri ele reuşec, totuşi să răzbată
prin stînci.
În aceste
locuri apar
privelişti
de o
frumuseţe

irepetabilă: stînci de oformă ciudată,

69
„porţi” de piatră, grote. La nordul raionului lîngă satul Trinca, rîuleţul Draghişte a străbătut
şirul de recife, formînd o strîmtoare cu lăţimea de circa 250m în care sînt cîteva grote.
Două din ele prezintă un mare interes – „Grota porumbeilor” şi „Grota lui Scridon”, care
sînt situate în stîncile ce stau faţă în faţă. Nu departe de Trinca se află un sector al
landşaftului natural cu pantă abruptă, acoperită cu păduri, cu stînci impunătoare, cu grote
şi peşteri. La fundul unei strîmtori curge rîuleţul Draghişte. Satul situat pe malul rîuleţului
acum se numeşte Feteşti. Conform legendei, în sat trăia o fată frumoasă, de care s-a
îndrăgostit un haiduc, ce se ascundea prin peşterile de aici. În fiecare seară, uitînd de
pericol, acesta ieşea din ascunziş, grăbindu-se la rîu, pe malul căruia era situat satul La
Fetica, unde îl aştepta iubita. De atunci rîuleţul se numeşte Draghişte (de la cuvîntul
dragoste).
Gordineşti (1429,7 mai)-Hurghineşti,
Horbineşti (D.I.R.A., sec.XV, v.1, p.158). La sud-est
de satul Gordineşti, acolo unde rîul Racovăţ întretaie
şirul de toltre, se află un sector al landşaftului natural
La Castel - aşa se numeşte cea mai mare grotă de pe
panta dreaptă a văii şi cărăruia ce duce spre ea. Există
o legendă, că pe timpuri în aceste locuri, trăiau un
flăcău curajos şi o fată de o frumuseţe rară. Ei erau
îndrăgostiţi , dar părinţii fetei nu le permiteau să se căsătorească. Atunci tînărul a furat
iubita şi a ascuns-o într-un castel de pe o stîncă inaccesibilă. Adesea prietenii îi spuneau că
ar fi vrut să o vadă pe preafrumoasa fată. Tînărul cădea de acord să le-o arate, dar temîndu-
se de trădare, îi ducea de fiecare dată mai întîi la grotă, unde pe oaspeţi îi aştepta o masă
mare cu mîncăruri alese. Aşezîndu-se la masă, prietenii se săturau, iar apoi se ridicau şi
refuzau să mai continuie calea grea şi periculoasă. Astfel, conform legendei, nimeni,
niciodată aşa şi nu a mai văzut-o pe preafrumoasa fată. Din landşaftul natural face parte şi
sectorul de pădure Gordineşti, bogat în tufişuri de jester, coarne, drăcilă, salbă, caprifoi.
Aici se întîlnesc plante tipice pentru aceste locuri şi totodată rare pentru flora Moldovei.
Între stînci îşi fac cuiburile păsările rare - bufniţa, şoimul dunărean, acvila ţipătoare mare,
viesparul. În împrejurimile Gordineştiului au fost descoperite două monumente
arheologice- o aşezare din paleoliticul tîrziu şi una tripoliană, unde au fost descoperite
diferite vîrfuri de cremene, răzuitoare, dalte, rămăşiţe ale sălaşelor pe pămînt, unelte de
muncă din piatră şi os, ceramică ornamentată. La est de satul Buzdugeni, pe cursul
rîuleţului Racovăţ, se află o strîmtoare formată din două povîrnişuri de recife de 100 m.
Aceasta este cea mai adîncă strîmtoare din republică. În pereţii ei s-au format nişte grote,
în care îşi găseau adăpost oamenii din epoca de piatră, precum şi multe animale
preistorice.
Multe descoperiri arheologice au condus savanţii la cercetarea unui alt monument al
naturii- recifele din Brînzeni. Numai la aşezarea paleolitică Mersina, situată la 3 km sud-
vest de Brînzeni au fost descoperite articole din ceramică,
unelte de muncă din piatră şi alte obiecte din diferite epoci.
Dintre numeroasele obiecte descoperite, atrage atenţia un
breloc din fildeş, semănînd cu un avion supersonic, o
pietricică de matostat pe suprafaţa căreia e desenată cu vopsea
roşie figura unui cerb fugînd. Unicale sunt şi recifurile ca
atare, patru povîrnişuri ale cărora formează un fel de cupă, în
care este situat satul Brînzeni.
70
 Despre istoria apariţiei satului Corpaci există de asemenea o legendă: în timpurile
îndepărtate oamenii umblau în căutarea unor păşuni bogate, a unui pămînt roditor din
belşug de pîine. Femeile erau dorite de familie, bătrînii se plîngeau întruna că vor muri sub
razele dogorîtoare ale soarelui, fără să-şi poată găsi un adăpost. Atunci un tînăr ciobănel se
opri cu turma sa de oi, nu departe de locul, unde rîuleţul Racovăţ se varsă în Prut. Acolo
creşteau trei copaci. La umbra lor şi-a făcut tînărul o stînă. Confraţii i-au urmat exemplul.
De atunci a început istoria satului Corpaci. Dar cît de mult s-a schimbat el. Te-ai mira să-şi
mai amintească azi cineva cei trei copaci de pe medean. Numai legenda le va păstra
amintirea, iar legendele ne ajută să înţelegem mai bine realitatea.
După localitatea Brînzeni, la 30 km de Edineţ curge rîul Draghişte peste care este
aruncat un pod din piatră, care poartă numele renumitului conducător de oşti rus A.V.
Suvorov. A crescut şi oraşul Edineţ. A crescut într-atît, că a depăşit proiectul arhitectonic
al oraşului elaborat în anul 1952 de renumitul arhitect R.E.Curţ, discipolul lui A.V.
Sciusev, care prevedea contopirea oraşului Edineţ cu orăşelul Cupcini, situat la 6 km şi
fondat de boierul I.Cupcici.

Muzeul din Edineţ

În centrul Edineţului se află două clădiri mai
vechi, ce-şi au rădăcinile implantate în adîncul istoric
al acestui pămînt. În aceste clădiri vechi se află
expoziţiile permanente ale Muzeului de Studiere a
Ţinutului Natal şi a Muzeului de Artă Populară
Autohtonă. Clădirea de bază a muzeului a fost
construită în ani 1922-1924 pentru societatea evreiască din Edineţ, unde era amenajat un
spital pentru bolnavi. Muzeul de Artă Populară este situat în fosta sinagogă. În timpul
războiului în ambele clădiri a fost amplasat Statul Major al unui regiment de grăniceri.
După război, în incinta de bază a muzeului a activat policlinica raională. În mai 1995 este
adoptată hotărîrea Comitetului Executiv din Edineţ, de a transmite clădirea fostei clinici
pentru muzeu. La 29 mai 1982, este deschisă prima expoziţie staţionară de istorie şi
etnografie cu un patrimoniu de peste 10 mii exponate. La 16 ianuarie 1984, a fost deschisă
secţia ,,Natura’’. Muzeul de artă populară este inaugurat la 15 ianuarie 1993. La 27 august
1997, a fost inaugurată o nouă expoziţie de istorie şi arheologie în secţia de istorie. În
timpul de faţă, fondurile Muzeului din Edineţ numără peste 25 mii exponate. Activează
foarte intens fondurile de bază: numismatica, arheologia, etnografia, documente,fotografii.
Bibliografie:
1. C. Cojocaru ,,Edineţ file de istorie’’
2. I. Hîncu ,, Vestigii strămoşeşti’’.
3. I. Oleinic-,,Din negura uitării Bătranului Cupcini’’, p.18.
4. G. Ureche ,, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dragoş Vodă pîmă la Aron Vodă’’.
5. C. Cifodarul ,,Alexandru cel Bun’’, p.145-146.
6. I. Neculce: ,, Letopiseţul Ţării Moldovei’’.
7. P. Halipa- ,,Povestea vieţii mele’’, ,,Patrimoniu’’, Nr.1, 1990, p.21-22.
8. R. Gîra ,,Seminarul teologic din Edineţ’’, ,,Deşteptarea’’, 4.XI.1992.
9. ,,Edineţ, Единцы, Edintsy’’, 1886, p. 7.
10. E. S. M- Editura Sovietică Moldovenească.
11. Anichin – articolul,, Istoria şcolii duhovniceşti din Edineţ’’.
12. A. R. Edineţ, A. N. M.
71
 Oraşul Cupcini (1431)
Oraşul Cupcini de azi se află pe autostrada Chişinău –
Cernăuţi. Este străbătut de la est spre vest de pîrăul Ciuhur şi
spălat de un mare iaz cu un parc de odihnă. Este situat într-o
regiune de şes şi coline mici.
Cupcini este un important centru industrial din nordul
Moldovei. În orăşel funcţionează mai multe întreprinderi
cunoscute în Moldova şi peste hotarele ei. Printre aceste
întreprinderi, care au pus bazele orăşelului Cupcini se numără:
combinatul de zahăr, combinatul de produse lactate, fabrica de
fermentare a tutunului, combinatul de pîine, organizaţii de
construcţii şi montaj, ş.a.

Poartă numele vornicului Ioan Cupcici, care în timpul domniei lui Alexandru сel Bun
stăpînea satul Cupca din ţinutul Suceava şi o mare moşie de cursul de sus al rîului Ciuhur
din ţinutul Hotin.
Prin cartea domnească din 15 iunie 1431, Domnitorul Alexandru cel Bun i-a întărit
boierului I. Cupcici un şir de sate şi o moşie, inclusiv cea de la ,,Vadul de piatră de pe
Ciuhur’’. Pe această moşie au apărut satele Cupcini, Brătuşeni şi Chetrosica Veche.
Avînd o vîrstă înaintată, Ivan Cupcici, a cerut voia domnitorului să se retragă în
aceste locuri. O veche legendă consacrată apariţiei satului vecin Cupcini, unde era locul de
reşedinţă al lui Ivan Cupcici, spune, că cică, după o bătălie grea dar victorioasă asupra
duşmanilor, în drum spre Cetatea de Scaun, oştenii au traversat o pădure de fagi. Făcînd o
cale lungă din Hotin, fără popas, chinuiţi de sete şi foame, într-o poiană, au dat peste un
sălaş. Alexandru cu căpitanii săi au hotărît să facă aici un popas. La auzul sunetului de
corn şi zîngănitul armelor, stăpînul sălaşului le-a ieşit în cale ca să-i blagoslovescă. Şi
mare i-a fost uimirea lui Ivan Cupcici cînd îl văzu pe Alexandru cel Bun oaspetele său.
Domnul Moldovei se minună că îl avea în faţă pe sluga sa - Vornicul Cupcici , care l-a
slujit cu credinţă multă vreme. Atunci domnul l-a întrebat pe Ivan :
- Pe unde pribegeşti şi cu ce te îndeletniceşti în această vreme?
Boierul răspunse:
-Luasem calea spre pădurea fagilor, Măria Ta, să-mi găsesc un loc tihnit. Trudit de
cale lungă pe la scăpătat de soare ajunsem aici, în locul acesta. Izvorul cel auzi doininid
îmi potolise setea, arşiţa gurii, iar poalele copacilor mă acoperise peste noapte.
Dimineaţa rămăsesem fermecat de ceea ce văzusem în jur: verdeaţa fagilor, trilul
păsărilor, răcoarea izvoarelor limpezi şi curate. Şi mi-am şoptit atunci că un loc mai
blagoslovit nu găsesc şi că aici, în poiană, o să-mi duc zilele, muncind din puteri şi slujind
Domnul. Mi-am ridicat streaşina deasupra capului, îngijesc izvorul şi fac să rodească
pămîntul.
- Ia şi gustă din truda acestei mîini, Maria Ta!- zise Ivan, întinzînd pîinea cu sare şi
cofa cu apă rece a izvorului.
Alexandru cel Bun le primi, şi după ce cinsti zise:
- Cu adevărat mîini de aur ai. Roadele muncii tale ne-au răcorit şi ne-au dat puteri. Cu
dreaptă şi credincioasă slujbă ai slujit la curte, cu credinţă slujeşti şi aici în mijlocul
fagilor. Pentru credinţă şi milostenie ţi-am făcut danie locurile acestea. Unde sînt fagii, să
crească vitele care vă vor hrăni cu laptele şi carnea lor, iar pe poienile deschise să
72
crească pîinea- mama vieţii pe acest pămînt. Pe oşteanul, care a trece pe aici să-l
cinsteşii, cu apă rece din izvoarul acesta, iar cu pîinea ce o cresc mîinele voastre să-i
ospătezi, ca puterea lui să crească, şi pe duşman să-l zdrobească. Satul ce va fi să apară
aici numele să-ţi poarte, iar izvorul-rangul.
Alexandru cel Bun urcă pe cal, şi în fruntea oştenilor, însoţit de corn a urmat calea
spre cetatea de scaun.
Deducem din cele observate anterior, faptul, că Ivan Cupcici a fost un gospodar de
talie, mînuind cu abnegaţie arta pămînturilor mănoase ce-l înconjurau. Cupcicicii erau de
origine poloneză, iar pe cel mai cunoscut dintre ei, Ivan Cupcici, îl întîlnim şi la Grigore
Ureche în ,,Letopiseţul Ţării Moldovei. De la Dragoş Vodă pînă la Aron Vodă’’. Astfel,
boierul Ivan Cupcici, mîna dreaptă a domnitorului, vine să mînuiească cu satele în cauză
printre care şi Viadinţi, abia spre sfîrşitul carierei sale destul de fructuoase. A decedat,
conform unui document, în 26 august 1435. În documentul din 26 august 1474,
Domnitorul Moldovei Ştefan cel Mare, întăreşte Maruşcăi şi nepotului Mihu, satele şi
averea lui Ivan Cupcici. Astfel satul Viadinţi trece ca moştenire la Maruşca Şerbici, fiica
lui Ivan Cupcici.
În secolul XIX a fost construită biserica Sf. Ierarh Nicolae, pe locul căreia se mai
păstrază o piatră comemorativă şi crucea. Era construită din lemn şi era situată în
apropierea drumului comercial Boroseni - Hlinoaia. Biserica Sf. Ierarh Nicolae este
atestată prima dată în documentele vremii din 1792. Complexul bisericesc cuprindea
lăcaşul bisericii şi o clopotniţă aşezată deasupra intrării în cimitirul satului. Ea a funcţionat
pînă în 1890.
În 1921 Natalia Vişneacov (soţia boierului din satul Cupcini) a ridicat o biserică nouă
care poartă hramul Sf. Treime.
În perioada sovetică ( anii 50) biserica a fost închisă şi s-a dărîmat sub povara anilor. În
1991, prin contribuţia enoriaşilor, pe temelia veche a fost ridicat un nou locaş cu hramul
Sf. Treime.
Din 1944 pînă în 1990 oraşul Cupcini s-a numit Kalininsk. Este un important centru
industrial din nordul ţării. În oraşel fucţionează 11 întreprinderi industriale; inclusiv-
Cupcini- Cristal S.A., fabrice de conserve ,,Natur-Vit’’, fabrica de fermantare a tutunului ,,
Nord-Tutun’’, ,,Mina din Cupcini’’, ,,Cereale- Cupcini’’, combinatul de panificaţie, spital,
biserici, 2 şcoli polivalente, 2 licee, un gimnaziu, o şcoală de muzică, casă de creaţie, 4
biblioteci, centru comercial, casă de ceremonie, piaţa, stadionul, zona de odihnă.
Bibliografie:
1. Edineţ, file de istorie, C.Cojocaru, Tipografia din Bălţi, 2004.
2. Locaşuri sfinte din Basarabia, Alfa şi Omega, Chişinău 2001, p.172.
BRĂTUŞENI
Raionul Edineţ. Atestat la 27 mai 1429 cu denumirea
Cupcici. Pînă la Edineţ- 12 km, Chişinău- 190 de
km. Pe teritoriul satului îşi mînă apele spre Prut
pîraile Ciuhur şi Sărata. Se evidenţiază dealurile
Movila lui Caţîr şi Movila lui Grai. Localitatea este
altitudinea de 142 de m deasupra Mării Negre.
Menţionat într-un document ticluit acum apx.
580 ani la Suceava, şi a fost vizat de Al. Voievod.
Este un document de danie al domnitorului Al. cel
Bun, boierului Ivan Cupcici, care conform
73
conţinutului scria:,,ne-a slujit cu dreapta şi credincioasa lui Slujba...’’ şi în continuare:
,,Toate acestea să-i fie uric, cu tot venitul, şi copiilor lui, şi nepoţii lui, şi strănepoţii lui... şi
întregului lui neam, neclintit niciodată, înveci.’’(Documenta Romaniae Historica. A
Moldova, Vol. I(1384-1448)). Această carte domnească, tradusă din slavonă veche, este
inclusă de asemenea, în vol. I ,, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare’’,
autor profesorul M.Costăchescu la Iaşi. Deci din uric: ,,Cupca, unde este casa lui’’, curtea
boierului, Cupcici, fiinţa deacum, dar localitatea exista de mai multă vreme. În urma
săpăturilor arheologice, pe moşia satului au fost descoperite două aşezări umane foarte
vechi.
Au fost formate după cucerirea Daciei lui Decebal în anul 106 d. Hr. De către
Imperiul Roman. Populaţia băştinaşă se ocupă cu agricultura şi meşteşugurile casnice, iar
în relaţiile comerciale era folosită moneda romană. Casele erau făcute din nuiele şi lipite
cu lut.
Dezvoltarea localităţilor a fost întreruptă de năvălirea hoaltelor barbare ale hunilor,
venite de la răsărit din munţii Ural. Brătuşenii au crescut pe vatra aşezării Cupcici, fosta
Cupca, în regiune de colină.
În anii 1527-1546, Petru Rareş confirmă dreptul de proprietate asupra moşiei din
Cupcici a lui Brateş şi fraţii lui, care erau în slujba domnitorului.
În 26 martie 1605 domitorul Ieremia Movilă întăreşte boierului Bîcioc o treime din
satul ,,Cupcici, care se cheamă Brăteşeni pe Ciuhur’’. Voievodul Moise Movilă, la 12
octombrie 1631 aprobă slugilor sale Rusu şi Bălan: ,,partea lor de ocină din Cupcici
numită Brătuşeni’’.
În documentele întărite de domnitorul Al. Ilieş logofătului Dumitru Buhus sunt
menţionate între mai multe sate şi ,,Brătuşeni pe Ciuhur cu helişteie şi mori de apă’’,
cumpărate de la strănepotul lui Brătiş, zis Mihailo.
Localitatea este menţionată în documentele emise de Cancelaria domnească şi din 13
ianuarie şi 1 februarie 1660, 18 mai 1661 şi 13 mai 1665, Nicolae Buhus, unul din urmaşii
logofătului, cumpără noi părţi din ocină şi îşi măreşte şi mai mult moşia sa. Veacul XVIII a
fost zgîrcit în documente şi nu a lăsat mărturii despre Brătuşeni.
Însă în 1804 ,,Brătuşenii de pe Ciuhur, judeţul Iaşi’’, menţionat ca proprietate a unui
orcare boier Dravachi Roset, care în 2 iunie 1821 trece în posesia lui Iordache Gafeneu
care în acelaşi an primeşte titlu de nobil.
La 1 ianuarie 1865 urmaşul boierului local Gafencu stăpînea localitatea Brătuşeni cu
4900 des. de pămînt.În aceea perioadă la Brătuşeni se află o casă de dormit pentru arestaţii
duşi sub escortă de la o etapă la alta, spre Siberia. Era şi o biserică, zidită în 1873 din
piatră, cu hramul Petru şi Pavel,, ctitorită de boierul Petru Cuzminski din localitate, fiu de
general. În 1878 este deschisă o şcoală populară.
În 1904, dicţionarul geografic al Basarabiei constată: ,,Brătuşeni, sat mare în judeţul
Bălţi, aşezat între satul Cupcina şi satul Stolniceni de Jos, numărul de case 297; biserica cu
hramul Petru şi Pavel; populaţiunea 1893 suflete… Satul poseda o şcoală elementară unde
se învăţa numai ruseşte.’’
La 1 ianuarie 1908 s-a deschis un spital cu 9 paturi. În 1909 este trasă linia telefonică
Bălţi- Zabriceni prin Brătuşeni. A fost deschisă o şcoală publică cu 2 clase o şcoală
parohială; erau 2 mori cu aburi.
După Unirea cu România în 1918 viaţa paşnică revine în albia firească.
Dicţionarul Statistic al Basarabiei din 1923 vizează următoarele date: ,,Brătuşeni, sat în
plasa Rîşcani, judeţul Bălţi locuitori 4165. Gospodăria boierească (o casă locuită,
74
pepinieră de pomi fructiferi, 2 grădini de zarzavat, o bancă populară, 3 mori de aburi, 2
şcoli primare mixte, grădiniţă de copii, biserica ortodoxă.’’ E şi mai bogată statistica din
1928:,, La Brătuşeni activau căminul cultural ,,Spiru Haret’’, 6 băcănii, o baie, o brutărie,
3 treerători, 4 cîrciumi. În 1933 o şcoală era menită pentru băieţi, alta pentru fete. Spre
deosebire de alte aşezări, populaţie de aici continuă să crească, deşi a fost războiul,
foametea şi deportările masive. Asta se datoreşte faptului că după război Brătuşenii
deveniră centru raional.
În anii 50 la Brătuşeni a fost organizat k-zul,, Drujba’’, care dădea prioritate culturilor
tehnice: producerea seminţelor de sfeclă de zahăr, creşterea animalelor. Mai tîrziu a fost
întemeiate un sovfoz-tehnicum de zootehnie, s-a construit o fabrică de unt, de cărămizi şi
ţiglă, o staţie de incubatoare, o secţie de colectare şi prelucrare a fructelor, şcoala medie,
casa de cultură, un spital de 125 de paturi, maternitate, farmacie, oficiu poştal, 2 biblioteci,
brutărie, ospătorie, apeduct, hotel.
Personalităţi: Ion Vacarciuc- rectorul U.S (Lvov), A. Kinah- ex-
prim-ministru al Ucrainei.
Prin versul inspirat, aşternut pe hîrtie în limbile romînă, rusă şi
franceză, poetessa Lotis Dolenga (numele de domnişoara Elizaveta
Eliade, 10 septembrie 1905- Brătuşeni-1961 Bucureşti). S-a născut într-o
familie de boieri, a copilărit şi studiat în Franţa. A călătorit mult pentru
documentare. Şi-a legat destinul de oraşul Bălţi unde a fost profesoară de
limbă franceză la un liceu pînă în 1940. Scrie versuri de la vîrsta de 12 ani. Se publică în
limba franceză, română, rusă. Originar din Brătuşeni este şi Ghenadie Ciobanu, fost
ministru de cultură din R.M., face parte din cohorta celor mai buni compozitori din ţară.
Brătuşeni rămîne unul din cele mai mari sate din nordul Republicii.

Bibliografie:
1. T. Ţopa,, Localităţile R.M’’ vol. II, pag. 253-261.

Raionul Rîşcani
Vom fi nespus de bucuroşi de a vizita, a savura mirosul grîului în spic de pe
necuprinsele lanuri, a aprecia ospitalitatea rîşcanienilor, a audia cîntecele acestui minunat
ţinut din inima bătrînei Europe. Aici se obţin roade bogate de grîne, floarea soarelui,
porumb, sfeclă de zahăr, fructe şi legume precum şi revitalizează infrastructura economică
a raionului.
Aşezarea geografică
Raionul Rîşcani este situat în nord-vestul ţării la o distanţă de 166 km de capitală-
municipiul Chişinău. El se învecinează la sud şi respectiv la nord cu raioanele Glodeni şi
Edineţ, la vest cu România (rîul de frontieră Prut), la est raionul Drochia şi cu municipiul
Bălţi. Are în componenţa sa 54 de localităţi, 2 oraşe (Rîşcani şi Costineşti), 52 comune şi
sate, 28 de primării. La 1 ianuoarie 2006 populaţia raionului constituia 69,834 de locuitori:
56.070 dintre ei locuiau în mediul rural şi 13.314 în сel urban. După suprafaţă-936,03 km2-
raionul Rîşcani este una din cele mai mari unităţi teritoriale-administrative ale Republicii
Moldova. Relieful variază de la stepa Bălţului (altitudinea de 115 m) pînă la zona
deluroasă dinspre rîul Prut (280m, satul Pociumbeni).
La hotar cu România, şi cu Uniunea Europeană, este situat сel mai mare bazin acvatic
din Republica Moldova - Costeşti-Stînca, cu suprafaţa oglinzii de apă de 59 km 2 şi un

75
volum de apă de 1284 mln m3. Barajul hidroenergetic a fost construit pe Prut împreună cu
România în 1978.
Punctul de trecere vamală Costineşti-Stînca, situat aici, leagă raionul cu localităţile
judeţului Botoşani. Alte rîuri mai mici sînt Răut cu afluentul Copăceasca, Ciuhur, Racovăţ,
Pamerniţa şi Camencuţa, Bazinele acvatice- iazurile, rîurile şi lacurile-ocupă o suprafaţă
de peste 4 mii ha. Pe o arie ceva mai mare, 4,5 mii ha, se întinde pădurile (Petruşeni,
Proscureni, Şaptebani, Uşurei, Botoşanii noi...). Parcurile din localităţile raionului le revin
cca 35 ha.
Scurt istoric
Urmele de aşezări descoperite de arheologi atestă prezenţa umană pe teritoriul raionului
cu încă 30-40 mii de ani în urmă. Primele atestări ale multor localităţi în hrisoavele
domneşti şi cronica datează cu peste 4-5 secole în urmă (Rîşcani, Hiliuţi, Recea...), altele
(Şumna, Cepăria) au o bibliografie ce abia trece de un veac.
În perioada interbelică actuală teritoriu al raionului făcea parte din plasa Rîşcani a
judeţului Bălţi, care era inclus în componenţa Regatului Român. La 11 noiembrie 1940
după anexarea Basarabiei, administraţia sovietică a format aici un raion cu centrul la
Rîşcani. La sfîrşitul anilor 90, ca urmare a reformei administrativ-teritorială, raionul a
fost lichitat fiind restabilit în iunie 2003.
Prima atestare documentară a unei localităţi pe locul actualului oraş Rîşcani datează cu
anul 1602. Oraşul Rîşcani s-a constituit din unirea a trei sate apropiate: Copăceasca,
Ivanuşca şi Nihoreni.
Denumirea oraşului provine de la numele boierului Rîşcanu- Derojinski.
Economia
Actualmente economia raionului e în prag de revalorificare a adevărului său potenţial.
Industria cuprinde prelucrarea şi conservarea fructelor şi legumelor, fabricarea uleiului
vegetal, a produselor lactate şi morărit, a produselor de panificaţie şi artiocole de confecţii.
Se fabrică cărămida, se extrage şi se finisează piatra. În raion funcţioneză întreprinderea de
conservarea a legumelor ,,Avis-nord’’, fabrica de brînzeturi ,,Lactis’’, cea de producere a
materialelor de construcţie, fabrica de confecţii ,,Fantezia’’,viabilă graţie parteneriatului cu
agenţi economici din Italia. În oraşul Costeşti a fost deshisă întreprinderea de confecţii
SRL ,,Texvet moda’’.
În ansamblul economiei, businessul mic şi mijlociu e bine dezvoltat. În ultimii ani
protecţia fitotehnică a spori cu 30%, renaşte ramura zootehnică. Sînt aplicate cu mai
multă insistenţă şi competenţă metodele agriculturii moderne, tehnologiile avansate.
Continuă procesul de consolidare a terenurilor agricole ,,peticite’’ anterior (82%). În
agricultură cresc investiţiile locale şi cele străine pe seama granturilor obţinute în cadrul
diferitor proiecte. Circa 79% revin producţiei cerialiere şi leguminoase pentru boabe. Cu
5,1% au crescut suprafeţele cultivate cu floarea soarelui.
S-a inregistrat o creştere de producţie medii anuale la sfecla de zahăr.
Se lucrează la reprofilarea fostului complex de porcine în Întreprinderea de creştere a
cărnii şi de producere a laptelui. A fost deschisă o întreprindere de uscare a fructelor în
oraşul Rîşcani şi 2 puncte pentru prestatrea serviciilor zooveterinare.
Rîşcani e un raion preponderent agrar, deci e necesar dezvoltarea industriei
prelucrătoare şi al altor domenii capabile să consolideze economia. Desigur sarcina ralierii
la standardele europene este mult prea complexă, dar o altă cale nu există. Raionul dispune
de suficient potenţial, inclusiv uman, pentru afirmare ca să fie reţinut prea mult în
anticamera Europei.
76
 Învăţămîntul
850 de pedagogi activează în cadrul a 43 de instituţii de învăţămînt preuniversitare. E
vorba de 7 licee şi 7 şcoli medii, 25 de gimnazii, o şcoală primară-grădiniţă, o şcoală
auxiliară, două instituţii de învăţămînt complementar, un centru de creaţie a copiilor şi
şcoală sportivă raională. Tineretul este instruit şi la Colegiul agroindustrial, la Şcoala
polivalentă (ambele în oraşul Rîşcani).
În toate domeniile economiei naţionale, în ştiinţă şi cultură, în artă şi literatură, în
medicină şi învăţămînt, pretutindeni în republică veţi întîlni originari din Rîşcani. E vorba
de 12 doctori în ştiinţă, de 35 scriitori şi poeţi. (E cunoscut bancul că,,în Rîşcani s-a
răsturnat carul cu scriitori’’). Şi aceştia, după ce şi-au părăsit vatra, după absolvirea
instituţiilor de învăţămînt mediu special şi superior din ţară s-au afirmat plenar, şi-au găsit
un rost demn în viaţă, e şi garanţie foştilor lor dascăli rîşcanieni.
Atracţii turistice
În mai 2004 a fost lansată, în cadrul proiectului TACIS СBC,,Dezvoltarea turismului
rural- Rural EcoTur, prima rută transfrontalieră ,,Prutul de Sus’’, incluzînd de asemenea
raioanele Rîşcani, Faleşti şi Glodeni, judeţul Botoşani (România). Turiştii se vor
familiariza cu modul de viaţă, cu preocupările populaţiei din mediul rural şi cu folclorul,
tradiţiile locale. Ei vor vizita rezervaţiile peisagistice (lanşafturi) care reprezintă nişte
complexe naturale de mare valoare ştiinţifică, ecologică, recreativă, estetică şi
educaţională.
Teritoriul raionului include o porţiune a fîşiei de recife, care mai poartă numele de
toltre, care se întind în partea de nord al Repubicii Moldova de la nord la est spre sud-
vest. Ele sînt formate din calcare organogene constituite din alge calcaroase, coralieni,
briozoare, spongieri, cochilii de moluşte etc.
Aceste formaţiuni geologice de unicat în Europa, apar ca nişte masive recifale în formă
de cupole cu înălţimea de pînă 80-100m. Afluenţii rîului Prut (Lopatnic, Racovăţ,
Draghişte, Ciuhur, Camenca- ultimul în raionul Rîşcani), pe locul unde întretaie fîşia de
recife formează defileuri pitoreşti. În această fîşie de recife au luat naştere diferite forme
de relief carstic, peşteri, pîlnii carstice.
Lanţurile de recife calcaroase din nordul Moldovei sînt constituite din schelete de
organisme marine, care abitau în mările Tortoniană şi Sarmatică acum 10-20 milioane de
ani. Potrivit savanţilor aceste recife moldave au aceeaşi geneză ca şi marele lanţ coralier
din Australia, numai că cel de acolo se află aproape în întregime sub apă, vîrfurile lui
ieşind din ocean la o înălţime de 2-5 m pe cînd recifele noastre se află pe uscat, ajung sau
întrec cota de o sută de metri şi pot fi admirate în toată măreţia şi splendoarea lor. Oricît ar
părea de neverosibil dar toată Europa, de la strîmtoarea Gibraltar pînă la munţii Ural,
numai în Moldova pot fi văzute şi studiate aceste minuni ale naturii pline de mister cum
sunt toldrele şi ,,Suta de movile’’.
Rezervaţia peisagistică ,,Suta de movile’’ e situată pe terasele văii bazinului cursului de
mijloc al rîului Prut, lîngă satele Branişte, Avrămeni (r-l Rîşcani) şi Cubani (r-l Glodeni).
Aici se întîlnesc foarte multe izvoare care formeză- în depresiunile dintre movile-băltoace,
bălţi, mlaştini. Pe movilele mai înalte şi bine drenate cresc arbori. Acest vesti monument al
naturii aflat sub ocrotirea statului, a fost descris pentru prima oară şi trecut harta Moldovei
de catre însuşi domnitorul şi marele savant enciclopedist Dimirie Cantemir. Pe suprafaţa
de 7 km lungime şi 2 lăţime se pot vedea mai multe movile, creaţie a naturii, cea mai înaltă
fiind ,,Movila ţiganului’’, cu peste 30 m înălţime.

77
 În zona din aprorierea Prutului un segment deosebit de pitores, ce-si asteaptă încă
valorifiacrea potenţialului turistic este сel de lîngă oraşul Costeşti, satele Proscureni
,Duruitoarea,Varatic...
În defileul de la Văratic printre stînci se ascund peşteri. Tot aici se află şi o cascadă de 3
m. Un alt miracol al naturii sînt stîncile de var, cu un efect acustic miraculos datorită
căruia interlocutorul poate fi auzit de la distanţa de 2 km.
Un interes aparte prezintă peştera din Duruitoarea Veche ( primăria Costeşti) în care s-
au găsi urme ale culturii tripolene, vestigii din neolitic şi epoca bronzului, în prejmă se află
şi un frumos defileu săpat în stîncile calcaroase de apa Ciuhurului. Pe malul stîng al rîului
arhiologii au descoperit o grotă cu peşteri comunicante. Poate fi vizitată,de asemenea,
stînca şi peşterea de la Horodişte.
În pădurea, Petruşeni, se poate sta la umbra unor stejari bătrâni, care au circa 400 de
ani, sînt înalţi de 30 de metri. Potrivit legendei care circulă în partea locului, la umbra lor
pe timpul campaniei sale împotriva turcilor, s-a odihnit însuşi împaratul Petru сel Mare.
Satul Hiliuţi arată deosebit de pitoresc pe haotica perindare a văilor şi dealurilor. Aici de
secole, enoriaşii se adună la o biserică de lemn, pe care specialiştii consideră una din cele
mai valoroase opere de artă arhitecturală veche moldovenească. Ar fi demnă pentru сel
mai pretenţios ,,Muzeu al satului''.
La Rîşcani se poate vizita Muzeu de etnografie şi istorie a ţinutului, poposind
Biserica ,,Adormirii Maicii Domnului’’, monument de arhitectură edificat în 1873, se
poate admira parcul Dendrariu al Colegiului Agroindustrial, clădirea liceului teoretic
,,Liviu Damian’’ construită de boierul filantrop Matei Rîşcanu-Derojinscki la finele
secolului XIX. Se mai poate de vizitat muzeul etnografic din satul Pîrjota. La Corlăteni, în
afară de un muze similar, poate fi vizitat şi сel consacrat poetului Liviu Damian - semn al
recunoştinţei din partea consătenilor.
La Recea se poate face un popas pentru potolirea setei, la izvorul ce poartă numele
poetului român - Eminescu. În aceeaşi comună este şi o altă cişmea - Fîntîna Rece de la
care, potrivit legende, a şi pornit numele satului.
În satul Mihăileni s-au născut mulţi literaţi. S-a născut şi savantul lingvist romanist cu
renume mondial Eugen Coşeriu.
În localităţile raionului sunt 37 de monumente în memoria Eroilor căzuţi în anii celui
de al doilea război mondial. Poate fi vizitat Muzeul Marelui Stat major al Frontului II
Ucrainean (fostul sat Bălan).
În orice localitate rîşcăneană se pot descoperi o mulţime de lucruri interesante,
descrierea cărora ar cere mai multe volume de carte.
,,AVIS- Nord’’ S.A
Emblema acestei intreprinderi este bine cunoscută în republică şi departe de hotarele ei.
De calitatea înaltă, ecologic pure, conservele produse aici sunt servite cu plăcere de
consumatorii din Belurusia, România şi Ucraina.
‚, Lactis’’
Brînzeturile produse la Rîşcani s-au bucurat mereu de o faimă binemeritată datorită
calităţii. Dovadă sunt aprecierile consumatorilor, multiplele Diplome cîştigate în cadrul
diferitelor expoziţii prestigioase din Republica Moldova.
În urma privatizării pe parcursul ultimilor ani, Lactis-ul trece pritr-un salt economic
considerabil. Aici se produc 20 de denumiri de caşcavaluri tari, semitari, afumate, topite şi
tartinabile. Printre ele sunt produsele devenite deja clasice - ,,De Rîşcani’’, ,,De
Olanda’’, ,,De Rusia’’ ş.a
78
 Pentru succesele obţinute în domeniul promovării produselor, S.A ,,Lactis’’ este
decorată în anul 2004 cu Premiul Mare- Mercuriul de aur ,,Cea mai bună marcă
comercială a anului 2003’’, Medalia de Onoare- ,,Cea mai bună marcă comercială a anului
2005’’.
S.A ,,Avicola’’- întreprinderea de producere a cărnii de pasăre ouă şi
prelucrare a lor.
Bibliografie:
1. Lilia Opalco, Vladimir Tăbîrţă ,,Consiliul raional Rîşcani – Rîşcani – Рышканы’’

Oraşul Rîşcani- centrul raional

Fondat la 1602.
Populaţia 13 800 locuitori.
Suprafaţa4,56 Km2
Oraşul Rîşcani e situat pe rîuleţul Copăceansca, afluentul rîului Răut, la 166km de
capitala Republicii Moldova-Chişinău.
Repere istorice
O veche legendă povesteşte ca pe timpul domniei lui Ieremia Movilă, pe cînd pămîntul
Moldovei fu trecut prin foc şi sabie de hoardele otomane, un moldovean, gonit de
cruzimea turcilor, împreuna cu numeroasa familie a luat drumul pribegiei căutînd un loc
liniştit pentru viaţă. Soarta i-a adus într-un amurg la un izvor cu apă limpede şi rece, ce-şi
alina apele la poalele a trei copaci nemaipomenit de viguroşi. Murmurul izvorului,
feamătul copacilor, liniştea din jur le-a îngînat cîntecul de leagăn. Omului i s-a arătat în vis
un înger ce îi spunea să se aşeze cu traiul aici. Roata vremii se rotea, firul istoriei se
depăna, aducînd cu sine noi familii aici, astfel dînd naştere localităţii. Copacenii,
denumirea careia îi vine de la cei trei copaci seculari.
Către anul 1779 în procesul congruenţei a trei localităţii apropiate; Copăceni, Ivanuşca
şi Nigoreni s-au conturat hotarele noii localităţi ce va purta denumirea Rîşcani.
Către anul 1856 localitatea prosperă şi pentru a valorifica în continuoare pămînturilor,
la periferia moşiei sînt împroprietăriţi cu pămînt colonişti germani, apoi în 1858 pe banii
lui Gheorghe Rîşcanu nepotul lui Egor Rîşcanu, a fost construită din piatră biserica
Adormirea Măicii Domnului.
În anul 1886 este începută construcţia clădirii gimnaziului ,,M.Eminescu’’ din localitate
după proiectul unui arhitect din Sankt-Petersburg. Gimnaziul a fost deschis la 1 iulie 1913.
Astăzi în această clădire îşi are sediul Liceul teoretic ,,L.Damian’’.
Pe parcursul anilor 60-70 se constituie un şir de întreprinderi industriale: fabrica de
brînzeturi, combinatul de panificaţie, fabrica de uleiuri eterice, fabrica de confecţii. La
începutul anilor 90 îşi deschide uşile Muzeul etnografic din localitate.
Resursele acvatice ale oraşului sînt formate de lacul din oraş, trei izvoare şi 322 fîntîni.
Spaţiile verzi ale oraşului constituie 23.5 ha şi sînt formate din parcuri şi scuaruri
precum şi o mulţime de coniferi şi copaci decorativi. Zona verde a oraşului cuprinde peste
50 de specii de copaci aduşi din subtropicele Crimeei şi amplasaţi în parcul colegiului
agroindustrial, parcul ,,Zona Verde’’etc.
Sistemul de învăţămînt al oraşului este format dintr-o şcoală medie generală, două
licee, o şcoală polivalentă şi un colegiul agroindustrial.
Oraşul dispune de 2 biblioteci publice, o casa de cultură, un muzeu şi un Palat al
Solemnităţilor familiale. De asemenea în oraş funcţioneză o şcoală sportivă şi una de arte.
Bibliografie:
79
 V. Ioniţa, I. Munteanu ,,Ghidul oraşelor din R.Moldova’’ Editura TISH, 2004

Defileul Duruitoarea.
La est de satul Duriutoarea, rîuleţul Duritoarea, afluent al
Ciuhurului, a săpat prin şirul de toltre un defileu adînc.
Povîrnişutile repezi calcaroase sînt împănate de grote, peşteri şi
sînt împodobite cu stînci
de forme ciudate. Grota
Duruitoarea Veche este
cunoscută ca o renumită
aşezare umană din epoca
pietrei cioplite. Grota este
formată din trei camere şi
are o lungime de 5-9 m. În
urma săpăturilor
arhiologice aici au fost găsite mostre fosile din
perioada glaciară şi vestigii ale culturii preistorice
care i-a dus faima în toată lumea.
Bibliografie:
1. V. Ioniţa, I. Munteanu ,,Ghidul oraşelor din R.Moldova’’ Editura TISH, 2004;

Raionul Glodeni
Poziţia geografică

 Raionul Glodeni este situat în partea de nord-vest a republicii, aşezat la 168 km de

capitala ţării Chişinău.
 Suprafaţa totală - 754,1 km²

Populaţia

Populaţia raionului Glodeni constituie 60,1mii locuitori, din care:

 populaţia urbană – 10,4 mii;

 populaţia rurală – 49,7 mii persoane;
 densitatea – 79,8.

Structura administrativ-teritorială

 Raionul Glodeni are în total 35 localităţi, inclusiv oraşul Glodeni şi 34 sate.

 În structura teritorial – administrativă sunt 19 primării.

Economia

 În raion sunt înregistraţi în total 6507 agenţi economici

 Ponderea terenurilor agricole constituie 56363 ha din suprafeţele totale de teren
 Pămîntul arabil ocupă 42300 ha din suprafaţa totală a terenurilor agricole, din

80
 care:
o Plantaţii de livezi - 2192 ha
o Viile ocupă - 703 ha
o Păşunile - 10780 ha
o Altele - 388 ha.

Educaţie

 În raionul Glodeni activează 28 instituţii de învăţămînt şcoala de meserie, şcoala

profesională
 Numărul total de elevi – 8931

Sănătate

În raionul Glodeni funcţionează:

 spital cu fondul general de 190 paturi;

 1 centru al medicilor de familie, în componenţa căruia sunt 13 oficii ale medicului
de familie;
 8 centre de sănătate; 4 oficii de sănătate.

Cultură

În raionul Glodeni funcţionează:

 5 muzee; activează 97 colective artistice;

 17 formaţii, care deţin titlul de formaţie – model;

 Biblioteci publice – 35.

Este atestat documentar în 1783 şi este situat la Nord-Vest republicii între r.Rîşcani (la
Nord), rîul Prut (la Vest) şi Făleşti (la Sud). Relieful raionului reprezintă o cîmpie
deluroasă fragmentată de văi şi rîpi, mai ridicată în partea de Est şi cu o usoară înclinare
spre Vest, unde se contopeşte lunca Prutului. Suprafaţa raionului de 754 km 2. Satele mai
populate din raion sunt: Balatina, Sturzovka, Iablona, Hisdie, Danu şi Ciuciulea. Clima
raionului este preponderant continentală, avînd o temperatură medie anuală de +8,5 grade
Celsius. Iarna temperatura medie este de - 4,5 grade Celsius, vara 15,5 grade Celsius. Cad
anual precipitaţii pînă la 380mm. Este un raion cu o populaţie rurală. Din 52100 persoane,
cea urbană constituie 12500 locuitori. În raion sunt înregistrate peste 300 monumente
naturale şi locale. Au fost descoperite şi
staţiuni arheologice de vîrsta paleolit
,neolit,eneolit ,epoca bronzului. Există o
biserică din lemn în localităţile Balatina,
atestată documentar în 19 iunie 1429, care
este situată în partea de vest al raionului la
18 km de Glodeni. Biserica are hramul
“Intrarea Maicii Domnului” şi este
construită din lemn în 1838. Are forma de
corabie. Clopotniţa se află pe nartex.
81
Intrarea se face în partea de amiază, iar deasupra uşii este o inscripţie miocă în rusă care
spune: ,,Cu vrerea lui Mihail Ivanovici Bodarev” 1849. Biserica a fost atestată documentar
la 1657 şi este situată în partea de Vest la 24 km de Glodeni. Biserica Sf. Nicolae din
cimitirul satului este constriută în sec.XVIII în formă de corabie. Iniţial a fost acoperită cu
şindrila şi, lipită în exterior cu lut. Deasupra acoperişului au fost instalate două cruci
lucrate în metal. Iconostaşul din lemn a avut pe registre icoane frumoase, zugrăvite de
meşteri locali şi purta însemnarea:’1859. octombrie. 6’.
Raionul Glodeni este bogat în
monumente naturale, printre care se
evidenţiază ,,Pădurea Domnească’’, situată de-a
lungul Prutului pe o distanţă de 40 km., în jos între
satele Cobani şi Pruteni. A fost declarată rezervaţie
în 1993 şi are o suprafaţă de 6032 ha, inclusiv
păduri - 5160 ha. Scopul creăriii acestei rezervaţiii
este păstrarea celui mai reprezentativ areal de
pădure, de luncă şi mlaştini. Vegetaţia de aici este
formată sub influienţa regimului apelor Prutului,
cît şi a sistemului de gîrle în care pătrundeau apele rîului Prut şi ale afluentului sau
Camanca, înainte de a fi construit barajul Costeşti-Stînca. Acum, în rezervaţie sau mai
păstrat peste 730 specii de plante din cele 1200 ale florei autohtone înregistrate în
republică, şi peste 120 specii de animale. Pe teritoriul rezervaţiei, lîngă s. Moara
Domnească se află cea mai mare grupare de stejari seculari din Moldova. Aici există cîteva
suprafeţe, în total 108 ha de stejar, vîrsta cărora depăseşte 200-250 de ani. Unii din ei au
înălţimea de peste 30 metri şi chiar mai mult. Cel mai batrîn arbore are vîrsta de 450 ani şi
o înălţime de 35 metri, iar în circumferinţa tulpina are peste 9m. Această floră de baltă şi
de stepă formează o oază pentru fauna şi flora sărăcită din Moldova. În rezervaţie sunt
atetstate peste 80 de plante rare, incluse în Cartea Roşie a republicii. O mare parte a
pădurii naturale este alcătuită din stejar peduncular (1717,7ha), plopul alb (1046,1ha),
salcia albă (34,5ha), plopul negru (34,8ha). Se mai întîlneşte frasinul, arinul alb, salcia
moale. Se păstrează sub ocrotire arbori ca alunul, coacăza, viţa de vie salbatică, ghiocelul
alb, viorelele, bujorul, lăcrimioara, etc. Din speciile faunistice exista: cerbul nobil, jderul
de pădure, de piatră, pisica sălbatică, vidra, nevăstuica; din păsări- lopătarul, lebăda, egreta
albă, ciocănitoarea neagră. Sunt multe căprioare şi mistreţi. Se mai întîlneşte broasca
ţestoasă de baltă.
În apropierea s. Balatina există o
colonie de păsări de baltă, peste 1000 de cuiburi cu
denumirea: ,,Ţara Bîtlanilor’’. Formează această
colonie stîrcul cenuşiu şi stîrcul de noapte, egreta
mică- păsări elegante şi destul de rare care migrează
în ţările calde întorcîndu-se în fiercare primăvară.
Aici sunt concentrate specii de răpitoare. care se
hrănesc cu peştele adus de către păsări pentru hrana
puilor şi scăpaţi din cuiburi: pisica sălbatică, vulpea,
jderul, cîinele enot etc. Lîngă s. Cobani se află lacul
relict ,,La Fontal’’, suprafaţa 23 ha format prin vărsările Prutului.
După construcţia barajului Costeşti-Stînca alimentarea s-a stopat, acoperîndu-
se aproape în întregime cu stuf şi păpură. Este salvat de dispariţia totală de cele cîtevai
82
izvoare cu apa mineralizată. Vegetaţia de baltă a prefăcut lacul înnămolit într-un loc
favorabil pentru adăpostirea vietăţilor amfibiene, reptilelor, păsărilor şi mamiferelor
acvatice.
O rezervaţie uncial este şi ,,Suta de Movile’’, situate la est de satele
Branişte şi Cobani, paralel cu lunca Prutului. Sunt prezente în acest peisaj peste 3500
movile de diferite forme: ovale sau alungite;
de diferite mărimi de la 1-3 pînă la 30 metri
înălţime, cum ar fi cea mai impunătoare din
ele, numită ,,Movila Ţiganului’’. Există
diferite păreri despre originea lor: că ar fi o
expresie şi o consecinţă veche a recifelor vechi
denodaste, sau că s-ar fi format în urma
alunecărilor de teren. Movilele sunt alcătiute
din argile terţiare şi nisipoase, Cele mai multe
sunt acoperite cu un strat subţire de sol
calcaros. Între movile au apărut depresiuni
înmlăştinite, sau chir lacuri mici numite ‘bulhace’, cu o suprafaţă de 2-3 ha şi adîncime de
2-4 m. Prezintă interes din punct de vedere nu numai geologic, dar şi floristic şi faunistic.
La Sud de s. Buteşti, spre Est de ,,Suta de movile’’, riuleţul Camenca a săpat un defileu
pitoresc în capul şirului de recife. Aici se găseşte vestitul recif de la Buteşti, care este
înconjurat din trei părţi de rîuleţul Camenca şi de afluentul lui Camencuţa. Avînd o
lungime de peste 2000 m şi 125 m lăţime, cu o inălţime de 40m, el este străpuns de gote şi
peşteri, folosite probabil ca adăpost de animale mari în perioada glaciară, precum şi de
omul istoric din paleolit. Nu departe de reciful Buteşti se găseşte ,,STÂNCA MARE’’,
situate la Sud de s. Cobani care este cel mai sudic monument geologic, format acum de
peste 15 mln ani şi face parte din biroul coralier al Prutului de mijloc. Reciful Buteşti are
1000 m lungime, 100m lăţime şi 40 m înălţime. Reciful de la Buteşti, care este ca o insulă
exotică în mijlocul terenurilor agricole, fiind atractiv atît din punct de vedere geologic cît
şi palentiologic, floristic, zoologic şi arheologic. Fiind populate din oameni din epoca de
piatră, ,,Stînca Mare’’ este locul de refugiu pentru numeroase specii de plante califice şi a
multor vietăţi exotice mediteraniene.

Bibliografie:
Serafim Florea, ,,Potenţialul turistic al Republicii Moldova’’, Editura Labirint,
Chişinău, 2005, pag. 95-97.

Municipiul Bălţi
Poziţia geografică
Municipiul Bălţi este situat în partea de
nord a republicii, aşezat la 135 km de
capitala ţării, Chişinău.
Suprafaţa totală 78,0071 km2
Populaţia
Populaţia municipiului Bălţi constituie 147,1 mii
locuitori, dintre care:
Densitatea – 122 loc./km2
Structura administrativ-teritorială
83
Din anul 1994 oraşul a primit statut de municipiu, în componenţa căreia intră satele
Sadovoe şi Elizaveta. Actualmente municipiul Bălţi este o unitate administrativ-teritorială
independentă cu comerţul larg dezvoltat, cu numărul mare de întreprinderi.
Economia
Este un important centru industrial; sunt active industria uşoară,
alimentară, a construcţiei de maşini, a materialelor de
construcţii. Starea economică şi sfera socială a municipiului
Bălţi se caracterirează prin creşterea stabilă şi treptată a
potenţialului dezvoltării social-economice, care este efectiv
realizată în favoarea scopului strategic principal - creşterea
economică şi ridicarea nivelului de trai a populaţiei
municipiului. Problema principală a politicii economice a
municipiului în continuare este efectuarea procesului de
stabilizare şi creştere a economiei. Creşterea economică care va
fi asigurată în fond de cererea internă, care se bazează pe
creşterea consumului privat şi a investiţiilor.

Educaţie
În instruirea şi educarea generaţiei în creştere se ocupă instituţiile de învăţămînt. În
municipiu se enumără mai mult de 60 de intituţii de învăţămînt, unde muncesc 1700 de
pedagogi. Activează 12 şcoli medii, 9 licee, 1 şcoală-internat, 35 grădiniţe de copii, 7 şcoli
profesionale, 5 colegii.
Universitatea de Stat A.Russo din Bălţi intră în lista celor mai mari universităţi din
Moldova. Aici funcţionează facultăţile: pedagogie şi psihologie, muzică şi pedagogie
muzicală, economie şi drept, filologie, limbi străine, fizică, matematică şi informatică ş.a.
Cultură
Cea mai mare avuţie şi mîndrie a municipiului sînt oamenii, care proslăvesc cu inspiraţia
lor creatoare. Un număr mare de bălţeni sunt vestiţi - poieţi, pictori, actori, muzicieni.
Printre activitatea de bază a instituţiilor culturale este păstrarea tradiţiilor populare. Este
îndrăgit de toţi ansamblul dansului popular "Vîntuleţ", care este laureatul festivalurilor
republicane şi internaţionale. Nu mai puţin emerit este orchestra muzicii populare "Barbu
Lăutaru", care a fost decorată cu multe medalii şi premii, printre care "Zolotaia dirijorscaia
palocica", Franţa. Bucură publicul şi ansamblurile dansului popular "Flori de tei",
"Stremlenie", ansamblul dansului de estradă "Ritm", ansamblul folcloric "Doiniţa", trupa
de jazz "Diskilend" ş.a.
Bălţi - ,,Capitala’’ de nord a Republicii Moldova.
Asemeni unei cărţi deschise, se întinde cît cuprinde privirea, stepa nemărginită a
Bălţilor. Stepa bălţeană se caracterizează încă din vechime prin existenţa multor luciuri de
apă, formarea bălţilor fiind legată de particularităţile climaterice, cum ar fi umeditatea
excesivă. Cîndva nemărginitele stepe basarabene erau supuse vînturilor, ce pieptănau
coama cailor, iar in locul oraşului Bălţi, la contopirea a două răuleţe Răut-Răuţel , se
întindea o baltă de netrecut. Aici la poalele unor dealuri pitoreşti, cu o floră foarte bogată,
se puteau practica vînătorea şi pescuitul, creşterea animalelor şi lucratul pamîntului. Pe
luncile inundabile păşteau herghelii de cai, numeroase turme de oi. Zeci de triburi şi
popoare s-au perindat pe aceste pamînturi, iar pe parcursul miilor de ani pe aici au trecut
sciţii şi vizigoţii, hunii şi avarii, slavii şi cumanii.

84
 Bogăţiile naturale ale stepei Bălţilor atrăgeau din timpurile străvechi triburile nomade.
Ascunzîndu-se de atacurile pustiitoare ale cumanilor şi pecenegilor, turcilor şi tătarilor,
localnicii părăseau locurile de baştină, fugeau în pădure. Cavalerul francez Ghillebert de
Lannoy a remarcat densitatea mică a populaţiei scriind “străbăteam pustiuri întinse”.
Sfetnicul regelui ungar Georg Reichersdorffer, care este autorul primei hărţi geografice a
Ţarii Moldovei (1541) pe care sînt trasate rîurile Nistru şi Prut, oraşele şi unele localităţi ,
se plîngea de greutăţile călătoriei prin aceste “locuri pustii, nepopulate”. O altă hartă
geografică, mai nouă, a acestor locuri a fost elaborată de diplomatul german Sigismund
Herbershtein.
Călătorul englez John Bell scria despre solurile roditoare şi “oraşele mici şi
frumoase”, fiind vorba, desigur, şi despre localitatea de pe malul Răutului. Învăţatul rus
Arseniev mărturiseşte : ,,nordul ţinutului reprezintă un amestec încîntător de stepe aride şi
cîmpii roditoare cu păşuni şi livezi bogate. Nu este de mirare, că încă din timpurile
străvechi, oamenii au ales aceste pamînturi roditoare pentru a se stabili aici cu traiul.
Studiile arheologice demonstrează, că primii oameni s-au aşezat în aceste locuri cu
peste 30 mii de ani în urmă. Descoperirile unice, făcute de arheologi nu departe de oraşul
Bălţi, au pus bazele studierii cu adevărat ştiinţifice a vieţii omului din epoca de piatră pe
teritoriul ţarii noastre.
Monotonia paşnică a stepei este deseori întreruptă de mulţime de movile. În
timpurile străvechi exista obiceiul de a ridica de asupra mormintelor nişte movile înalte de
formă conică sau semisferică. Ele serveau drept locuri de pelerinaj, de oficiere a riturilor
păgîne, dedicate culturii predecesorilor. În interfluviul Nistru-Prut, primele movile au
apărut în mileniile III-II Î.Hr. Cea mai mare parte a acestora a fost devastată înca din
timpurile străvechi. Studierea ştiintifică a movilelor,ajunse pînă în zilele noastre, a început
doar în sec. al XIX-lea. In total în împrejurimile oraşului sunt înregistrate 18 movile
străvechi, luate sub ocrotirea statului şi care reprezintă unul dintre cele mai valoroase
izvoare pentru studierea trecutului îndepărtat.
Legenda despre tumulul Tătăresc
Din timpurile străvechi se gaseşte în apropierea oraşului Bălţi o movilă înaltă, care
în popor este numită “tătărească”, ridicată, după cum spune legenda, pe mormîntul fiului
unui han tătar înecat în Răut… Cu sute de ani în urma, asupra acestor pamînturi au năvălit
hoardele tătare.Asemeni unui nor negru,s-au năpustit şi asupra Bălţilor, au jefuit aşezarea
şi au ars-o pînă la temelii. Împovaraţi de pradă bogată,tătarii au încercat să treacă Răutul,
care pe atunci era lat şi bogat în ape.Sute de jefuitori şi-au sfîrşit viaţa în apele învolburate
ale acestui rîu.Printre ei era şi fiul iubit al hanului. Tatăl îndurerat şi-a înmormîntat fiul pe
marginea rîului Răut şi a ordonat să fie ridicată pe acel loc,o movilă înaltă.Tot aici erau
înmormîntaţi reprezentanţii nobilimii,ostaşii căzuţi în lupte:cu cît mai importantă era
persoana, cu atît mai înaltă era movila.E posibil, ca movila tătărească să păstreze nu doar
enigme ale istoriei, ci şi obiecte ale culturii materiale din acea perioadă.
Apariţia aşezării de pe Răut
Strămoşii noştri aveau un dar uimitor- să aleagă locurile potrivite pentru aşezările
lor. Totul era luat în calcul: existenţa apei, păşunilor şi adăposturilor naturale. Primii
locuitori ale acestor locuri s-au stabilit în valea pitorească a rîului Răut, dat fiind faptul ca
în trecut Răutul era un rîu lat , bogat în apă, iar albia rîului trecea printr-o vale roditoare. O
protecţie eficientă împotriva stihiilor naturale, a atacurilor triburilor vrăjmaşe erau
asigurate de malurile abrupte ale rîului. Nu e întîmplător faptul că tocmai pe valea rîului
Răut au apărut primele aşezări.
85
 ‚‚Părinţii’’ oraşului Bălţi- boierii Panaite.
Proveneau dintr-un vechi neam de greci, care s-a stabilit în Moldova la începutul
secolului al XVIII-lea. Dintr-un hrisov din 20 august 1766, al domnitorului Grigore Ghica,
aflăm că aşezarea va avea doi stăpîni noi . Domnitorul dăruia o parte a localităţii , ‚‚un loc
pustiu de pe Răut’’, Mănăstirii Sfîntul Spiridon din Iaşi, iar cealaltă parte- fraţilor Panaite,
negustori cunoscuţi şi patrioţi ai localităţii care căutau nu numai profitul personal şi
bogăţia, ci se îngrijeau, în primul rînd, de dezvoltarea Bălţilor. Fraţii Panaite, Constantin,
Alexandru şi Iordache erau comercianţi experimentaţi, avînd o reputaţie de negustori
descurcăreţi şi cinstiţi. Folosid poziţia favorabilă a Bălţilor, care e situat la intersecţia
căilor comerciale, şi experienţa bogată a negustorilor locali în organizarea iarmaroacelor,
făcînd comerţ cu negustorii din alte oraşe şi ţări, proprietarii Bălţilor aveau grijă şi de
bunăstarea populaţiei, de dezvoltarea comerţului şi meşteşugurilor, de construcţii. Prin
grija fraţilor Panaite, prin munca neobosită a locuitorilor au fost croite noi drumuri,
amenajate noi pieţe, ridicate poduri, construite case. În centrul oraşului a apărut o piaţă
comercială largă, unde se desfăşurau renumitele iarmaroace bălţene. În 1791, la iniţiativa
lui Gheorghe Panaite a început construcţia catedralei ‚‚Sfîntul Nicolae’’, care a durat
aproximativ 5 ani. Fraţilor Panaite şi urmaşilor lor le revine meritul de a fi făcut din Bălţi
cel mai mare centru comercial din nordul Basarbiei.
Înfiinţarea provinciei Basarabia
În rezultatul războiului ruso-turc din anii 1806-1812 şi în urma semnării tratatului de
pace din 16 mai 1812 de la Bucureşti , între Rusia şi Turcia, Basarabia a fost anexată la
Imperiul Rus. În ‚‚Regulamentul înfiinţării Provinciei Basarabia’’, din 1812, semnat de
împăratul Alexandru I, se stipula: ‚‚Provincia Basarabia îşi păstrează componenţa
naţională şi obţine un model special de conducere...’’. Acest teritoriu între Nistru şi Prut,
care pînă în 1812 era puţin populat, avea o populaţie de 250 mii locuitori, din care a cincea
parte locuia la oraş. Localitatea Bălţi a fost vizitată în primăvara anului 1818 de împăratul
rus Alexandru I în drumul său de la seimul polonez din Varşovia. Venirea împăratului la
Bălţi a fost precedată de un eveniment, care i-a schimbat radical soarta: s-a nascut nepotul
său, Alexandru, urmaşul tronului Rusiei. Curierul care a sosit din Sankt–Petersburg, în
dimineaţa zilei de 27 aprilie, i-a adus această veste îmbucurătoare, iar în aceeaşi zi, după o
liturghie, oficiată de un preot ortodox, împăratul s-a rugat prima oară pentru nepotul său,
care îi purta numele. Înainte de a pleca Alexandru I a dat ordin ca Bălţii să se numească
oraş. Toată populaţia oraşuluil nou născut s-a adunat în piaţa din faţa catedralei pentru a
sărbători acest eveniment memorial.
Ţara răzvrătiţilor şi a poeţilor
În iarna lui 1823, orăşelul din nordul Basarabiei vuia asemeni unui roi de albine.
Autorităţile locale erau în căutarea unor criminali periculoşi, a haiducului Gheorghe
Chirjalii şi a ortacilor săi, care se ascundeau în aceste locuri. G.Chirjalii era nu doar un
cunoscut haiduc, ci şi unul din conducătorii mişcării de eliberare ‚‚eteria’’, tovarăş de arme
al lui Alexandru Ipsilanti, tot grec, general în armata rusă. După înfrîngerea eteriştilor
lîngă Sculeni în 1821, paşa turc a cerut extrădarea tuturor participanţilor la răscoală.
Chirjalii era considerat unul dintre cei mai periculoşi criminali. Autoriăţile au aflat, ca
Chirjalii cu tovarăşii săi se ascundeau în Bălţi. Casele în care se ascundeau eteriştii au fost
încercuite. Într-un raport al şefului poliţiei din Bălţi pe numele guvernatorului Basarabiei
C.A. Catacazi, citim că Chirjalii şi tovarăşii săi‚ care au semănat jafuri şi omoruri în
regiune au fost prinşi şi sînt ţinuţi în temniţă sub pază’’. Viaţa lui Chirjalii a sfîrşit tragic:el

86
a fost spînzurat la Iaşi. Destinul dramatic a lui Chirjalii l-a emoţionat pe A.S. Puşkin, care
i-a dedicat acestuia povestirea cu acelaşi nume.
La mijlocul sec al XIX-lea, oraşul Bălţi aparţinea urmaşilor fraţilor Panaite - familiei
Catargi. Vechiul neam de boieri Catargi a lăsat o urma adîncă în istoria ţării, fiind atestat
documentar începînd cu sec. al XVI-lea. În documente boierii sînt numiţi ‚‚proprietari a
trei pătrimi din oraşul Bălţi’’. Acest neam de boieri erau bogaţi şi învăţaţi şi au contribuit
la dezvoltarea economică şi culturală a oraşului, tot ei au construit drumuri pietruite şi 65
case solide din piatră. Prin arhitectura lor se evidenţiau mai ales conacul familiei Catargi şi
casa frumoasă cu doua etaje a negustorului Petrov. Este ridicat un pod de piatră şi peste
rîul Răut. În a doua jumătate a sec. al XIX-lea a luat amploare mişcarea pentru
răscumpărarea oraşului din proprietatea privată. Unii reprezentnaţi ai familiei Catargi,
care şi-au făcut studiile în Europa, aveau poziţii importante în societate. Printre
intelectualii cu vederi progresiste se evidenţia şi funcţionarul prosper Iordache Catargi.
Împreună cu ruda sa, căpitan într-un regiment de dragoni al armatei imperiale, Pavel
Catargi, el făcea parte din cercul tineretului ilustru din capitala guberniei. În Chişinău cei
doi Catargi au făcut cunoştinţă şi s-au împrietenit cu poetul rus, căzut în disgraţie,
Alexandru Puşkin. Prietenii puteau fi văzuţi adeseori în parcul orăşănesc, la mese de gală
şi la baluri. Catargi participa deseori la serate, unde Puşkin citea poezii, pe care Catargi le-
a auzit din ,,prima sursă’’. Amicii discutau zgomotos ştirile de ultimă oră, criticau deschis
autorităţile. Au trecut decenii şi Iordache Catargi devine unul dintre cei mai mari moşieri
basarabeni, iar în anii 70 ai sec.XIX- lea a fost ales conducător al nobilimii din judeţele
Bălţi şi Soroca. Spre regretul urmaşilor, Catargi nu a lăsat înscris nimic nici despre viaţa
sa, nici despre Puşkin, însă anume datorită lui nu s-a pierdut legătura dintre epoci.
Următoarele rînduri ar trebui scrise în versuri, deoarece este vorba despre o femeie
frumoasă, soarta căreia este strîns legată şi de oraşul Bălţi şi de poetul Puşkin, vrăjit de ea
şi de Catargi. E vorba despre Anica Sandulachi. Fiica unui nobil, Sandu Feodosiu,
încîntătoarea tînără strălucea la balurile din capitală şi cucerea inimile tuturor bărbaţilor,
printre aceştia fiind şi tînărul şi înflăcăratul Puşkin. Poetul a îndrăgit-o pe Anica ,,pentru
vioiciunea şi chipul oacheş’’ căruia el îi acorda o semnificaţie aparte. Mai tîrziu Puşkin a
înzestrat-o pe una dintre eroinele sale cu trăsăturile fizice şi caracterul Anicăi. S-a
constatat că printre portretele făcute de poet pe marginile manuscriselor sale este şi profilul
acestei brunete frumoase. Mai tîrziu, Anica s-a căsătorit cu Iordache Catargi.
Legendele familiale despre întîlnirile cu Puşkin au înfrumuseţat istoria oraşului Bălţi
cu o pagină vie, romantică. Poetul şi-a împărţit nemurirea cu soţii Catargi.
Stema oraşului – moştenirea străbunilor.
Dupa conferirea statutului de oraş în 1818, apare problema privind stema Bălţilor.
Proiectul elaborat prezenta un cap de cal pe fundalul unui scut roşu. La elaborarea
proiectului, autorii stemei au luat în calcul cîţiva factori: vechile tradiţii ale creşterii cailor,
comerţul predominant cu vite şi cai la iarmaroacele din oraş. Stema reprezintă un scut
dreptunghiular, ascuţit în partea de jos (scut francez), încadrat într-un chenar, pe cîmpul
căruia este plasat profilul stîng al unui cap de cal. Culoarea cîmpului stemei este roşie
(purpurie), iar culoarea imaginii calului galbenă (aurie).

Centrul internaţional de iarmaroace.

La iarmaroacele bălţene veneau negustori turci, armeni, greci, sîrbi, ruşi, polonezi, şi
alţii. Aceasta permitea ca în prima jumătate a secolului al XIX-lea Bălţii să devină un
important centru comercial. Acest fapt a fost favorizat de aşezarea propice a oraşului la
87
intersecţia marilor căi comerciale: Bălţii legau Cernăuţii, Hotinul, Soroca cu Chişinăul,
Benderul, Akkermanul, Ismailul. În prima duminică a fiecărei luni se desfăşurau
renumitele iarmaroace de la Bălţi la care veneau şi negustori din Polonia, Austria,
Ungaria, Rusia. În total pe parcursul anului în Bălţi aveau loc 11 iarmaroace, legate de
diferite sărbători religioase. Data desfăşurării iarmaroacelor era strîns legată şi de lucrările
agricole (arat, semănat, seceriş, cosit, scoaterea animalelor la păscut) şi ţineau de
sărbătorile ortodoxe cele mai importante. De exemplu, iarmarocul din septembrie avea loc
în ajunul Naşterii Maicii Domnului şi coincidea cu sărbătoarea roadei. Cu cît mai roditoare
era vara, cu atît mai mult dura sărbătoarea, care era marcată prin iarmaroace bogate,
sărbători populare cu mese întinse. Înainte de iarmaroace, depozitele oraşului erau umplute
cu tot ceea ce produceau mîinile neobosite ale ţăranilor şi meşteşugarilor localnici: soiuri
alese de grîne, brînză şi slănină, carne şi ouă, blănuri şi lînă, dar locul cel mai important îl
ocupa comerţul cu vite şi cai. Avînd o importanţă deosebită pentru partea estică a Rusiei în
comerţul cu vite, aduse din guberniile Herson, Tavria, Podolsk, Volînsk şi Kiev, ele erau
mînate apoi spre Polonia, Austria, în parte spre Valahia şi Prusia. În fiecare lună la Bălţi se
desfăşurau iarmaroacele de cai, aducîndu-se de la 500 la 1000 capete din diferite colţuri
ale guberniei Basarabia, precum şi din alte gubernii (dicţionarul enciclopedic al lui
F.Brakhaus şi I.Efron, vol.9). O data pe an – la 20 iulie avea loc principalul iarmaroc, care
ţinea 2-3 zile şi care aducea oraşului cîştiguri foarte mari. Principalii cumpărători de cai
pursînge crescuţi la Bălţi, erau negustorii austrieci. Un loc important revenea comerţului
cu cereale, fiind foarte apreciate soiurile locale de grîu. După cum mărturiseau unele
documente ,,la Bălţi se află principala agenţie de achiziţie a pîinii care aparţine
negustorilor din Odesa , aceşti negustori se ocupau de arendarea carelor pentru expediera
pîinii la Odesa’’. Unele pieţe orăşăneşti au existat pînă în anii 50-60 ai secolului trecut.
Primul plan arhitectural
Scriitorul B.P.Haşdeu scria, că oraşul avea străzi înguste şi strîmbe ce aminteau de
un labirint încurcat, fiind trasate pe unde a dat Dumnezeu. Oraşul avea nevoie de un plan
arhitectural urbanistic care a
fost elaborat de arhitecţi
chişinăuieni şi aprobat de
împăratul Rusiei Nicolae I.
Acest plan a permis
începerea construcţiilor de
masă şi amenajare a oraşului.
Fiind situat în stepă, unde
este puţin lemn şi piatră
pentru construcţie, pentru a construi case şi edificii era folosită cărămida-un material ieftin
şi rezistent la foc. Chiar de la începutul reconstrucţiei oraşuluil, s-a profilat structura
radial-circulară a construcţiilor. O atenţie deosebită s-a acordat formării aspectului
arhitectural a părţii centrale a oraşului. Aici s-au construit case de piatră cu unul şi două
etaje. Se distingeau prin calitatea bună a construcţiei edifciile de stat: oficiul poştal,
spitalul militar cu 160 locuri, magazinul de produse alimentare şi închisoarea. Centrul
arhitectural al oraşului s-a format pe teritoriul din apropierea Catedralei Sfîntul Nicolae.
Unele elemente ale primului plan arhitectural s-au păstrat şi în prezent. Primul plan
arhitectural a avut o importanţă deosebită în sistematizarea oraşului şi a devenit un punct
de pornire pentru dezvoltarea lui de mai departe. Lucrările de realizare a primului plan au
fost conduse de un comitet pentru construcţii, din care făceau parte cei mai influenţi
88
orăşeni. Cu ocazia vizitei împărătesei Maria Feodorovna în 1856, au fost inaugurate
bulevardele Mariinski şi primul parc din oraş. Strada Petersburgului (azi Ştefan cel Mare)
a preluat funcţia de principală magistrală a oraşului. Autorităţile se ocupau de pavarea
străzilor, instalarea conductelor de apă şi iluminarea străzilor.
Drumul dintre veacuri
În trecutul îndepărtat prin Bălţi trecea un important ,,drum al cailor’’, care unea
Balcanii cu Kievul, Moscova, Sankt-Petersburgul. Însă, odata cu decăderea acestuia, în a
doua jumătate a sec. al XIX-lea, oraşul negustoresc cu toate că şi-a păstrat statutul de
centru judeţean, s-a tranformat treptat într-un orăşel de provincie. Presa constata cu
amărăciune: ,,Bălţii nu se vor trezi nici peste o mie de ani’’. Cine ştie, poate că aşa ar fi
fost, dacă în aceste locuri nu ar fi ajuns magistrala oţelului, care a început în 1892 şi care
lega oraşul Bălţi cu Slobozia, Rîbniţa, Ocniţa şi Lipcani. Necătînd la condiţiile extrem de
grele din cauza că ridicarea terasmentului de pămînt era îngreunată din cauza mlaştinilor
iar şinele şi traversele erau aşezate manual, la 12 noiembrie 1893, din gara de la marginea
oraşului, a pornit spre Ocniţa prima garnitură de tren. Apoi linia secundară de cale ferată a
fost continuată pînă la Ungheni, de unde a ajuns la Odesa prin Chişinău, Bender, Tiraspol.
Devenind centru feroviar, judeţul Bălţi este atras treptat în comerţul internaţional.
Dezvoltarea transportului feroviar a consolidat semnificativ relaţiile economice ale
Basarabiei cu piaţa internă a Rusiei cu regiunile ei puternic industrializate. Bălţii ocupau
al treilea loc în Basarabia şi a avut o influenţă benefică asupra creşterii forţei de producţie
a regiunii, asupra dezvoltării ei economice.
Sistemul de învăţămînt şi ocrotire a sănătăţii.
Primele instituţii de învăţămiînt din Bălţi au fost deschise la începutul anilor 20 ai
sec.XIX-lea. În 1824 este înfiinţată prima şcoală primară cu predare în limba romînă de
pedagogul Cuniţchi. Mai funcţiona şcoala laică de trei ani, unde făceau studii copiii
funţionarilor, negustorilor, şi alţii. În acelaşi timp apare sistemul de şcoli lancasteriene,
fondatorul cărora a fost cunoscutul savant I.D. Ghinculov. Şcoala lancasteriană din Bălţi a
contribuit la distribuirea ştiinţei de carte printre diferite pături ale populaţiei. Pentru astfel
de şcoli se tipăreau manuale speciale, ghiduri metodice. În Bălţi au fost deschise două
şcoli de doi ani pentru fete, şi una parohială de un an pentru băieţi. ,,Folosul învăţăturii va
fi înţeles acum şi în cele mai îndepărtate colţuri ale Basarabiei. Cine îşi iubeşte ţara,
acela trebuie să se bucure de orice progres în domeniul învăţămîntului’’ scria ziarul
,,Buletinul Regional Basarabean’’ în 1860.
Tot în acea perioadă sistemul de ocrotire a sănătăţii era într-o stare deosebit de
precară. ,,Aşezarea oraşului într-o regiune joasă şi mlăştinoasă favorizează apariţia
febrelor, şi în ceea ce priveşte starea sănătăţii locuitorilor, Bălţii, are o situaţie dintre cele
mai nefavorabile şi poartă denumirea de ,cuib de febră’’, scria presa din acea perioadă.
Sărăcia celei mai mari părţi a populaţiei, lipsa unui sistem eficient de curăţare a oraşului de
deşeuri, asigurarea nesatisfăcătoare cu apă potabilă contribuiau la apariţia bolilor
infecţioase. O mare parte a populaţiei era nevoită să apeleze la vraci şi şarlatani, ceea ce
conducea la o mortalitate ridicată, care constituia circa 40,5% la mia de locuitori.
Sistemul de ocrotire a sănătăţii din oraş a apărut în 1861, cînd a fost construit spitalul
evreiesc pentru săraci cu 15 paturi, iar în vecinătate a fost construită o farmacie din
donaţiile magnaţilor bălţeni. Dar una din cele mai vechi instituţii medicale nu doar din
oraş, ci şi din ţară a fost spitalul militar, înfiinţat în 1862, ideea căreia a aparţinut
princepelui C.D. Moruzi. La demersurile zemstvei spitalul a fost construit pe mijloacele
mănăstirii Sfîntului Spiridon. Un alt proiect a fost realizat în 1872.
89
 Secolul XX
Bălţii deveniseră un important centru comercial din nordul regiunii. Către 1913 aici
erau aproximativ 200 întreprinderi de comerţ. Cresc întreprinderile industriale (fabrica de
bere, fabrica de spirt). În 1912 este construit podul de lemn peste rîul Răut numit
,,Chişinăuean’’. În 1909 a fost stabilită, după telefonizarea oraşului şi judeţului legătura
telefonică cu localităţile Corneşti, Balatina, Sculeni. Construcţia oraşului era în continuă
creştere, fiind amenajată, în primul rînd, strada centrală a oraşului-Sfîntul Nicolae. După
proiectu lui A.Krasnoselski a fost ridicată biserica Armeano-Gregoriană- mijloacele
financiare fiind jertfite de o mică burgheză Maria Focşanean şi fraţii Lusaharovici. Este
construită Banca ruseasca după proiectul arhitectului Balinski, iar arhitectul italian Angelo
de Vecchi a ridicat un edificiu deosebit în stil mauritan- Banca Românească. În 1909 este
organizată prima sala pentru proiectarea filmelor, mai tîrziu cinematograful ,,Lux’’ . Au
fost deschise mai multe ateliere foto. Este înfiinţat de micul burghez Spiridon Silvestru şi
primul Teatru de măscărici din oraş. Apar primele ziare ca ,,Ideea bălţeană’’ ,,Curierul de
Bălţi’’. Au fost înfiinţate şi funcţional colegiul Judeţean, colegiu bălţean cu patru clase,
gimnazii pentru fete şi băieţi, liceul pentru fete ,,Domniţa Ileana’’. Către anul 1915
poplaţia oraşului constituia 24 mii de locuitori.
Organizatorul Bălţilor
Este cuvîntul care-l caracterizează pe episcopul Visarion Puiu, care în 1923 este
numit în fruntea eparhiei Hotinului cu reşedinţa la Bălţi şi care a locuit aici pînă în 1935.
În viziunea lui V.Puiu scopul prinicipal al eparhiei era construcţia bisericelor ortodoxe. Tot
pe timpul lui V.Puiu a fost ridicată reşedinţa episcopală, cu un parc mare în care creşteau
soiuri rare de copaci şi arbuşti, trandafiri. Ca rezultat al activităţii lui V. Puiu în oraş a
apărut o catedrală impunătoare, 5 biserici frumoase din piatră, o reşedinţă uimitoare, străzi
şi drumuri pietruite, un nou cartier locativ.
Biserica Sfîntul Nicolae
Operă a renumitului arhitect austriac Weismann, cu cheltuielile boierului Gheorghe
Panaite, construită în îndepărtatul 1791, este şi în prezent un simbol al oraşului, un martor
viu al puterii interioare. Voind să reanime comerţul în orăşel, să sporească prestigiul
economic al negustorilor bălţeni, boierul G.Panaite a invitat 300 de comercianţi-armeni
din Galiţia la Bălţi. Una dintre condiţiile venirii comercianţilor a fost ridicarea unei
biserici romano-catolice. Construcţia locaşului sfînt s-a încheiat în 1795, dar negustorii
străini au fost împiedicaţi să părăsească Lvovul ca să vină la Bălţi.
Arhitectura ne uimeşte prin măreţie şi monumentalitate. Laconic, simplu, fără
înflorituri au fost găsite corelaţia dintre linii, lumină şi umbră, unghiuri şi ovale. Avînd
forma unei bazilici, un dreptunghi întins, în interior catedrala are un aer regesc. Pereţii,
coloanele, podul sunt acoperite integral cu pictură murală. Părţile mai înalte ale faţadelor
estică şi vestică sînt încununate cu două cruci aurite, care au o înalţime de doi metri
fiecare. Multe pot povesti pereţii catedralei care există de peste două secole. În pofida
tuturor evenimentelor: războaie, calamităţi naturale, revoluţii- cărora le-a fost martoră,
catedrala a rămas intactă. Duhul sfînt a apărat catedrala Sfîntul Nicolae de distrugere,
pastrînd-o peste veacuri. Pereţii străvechi radiază o lumină interioară, aspiră linişte şi pace.
Clopotniţa, care constituia împreună un tot întreg funcţional a avut un destin tragic. În
1965 clopotniţa Bisericii Sfîntul Nicolae a fost distrusă. A fost restabilită în 1995, fiindcă
după cum omul nu poate trăi fără inimă, tot aşa şi cea mai importantă biserică a Bălţului
nu poate funcţiona fără clopotniţă.

90
 În interior ne atrag atenţia picturile murale,care împodobeau,
mai ales, o catapeteasmă (iconostas) unicală, executată de pictorul
iconar moldovean Eustatie Altini (1772-1815) , despre care se
cunoaşte că a fost un pictor celebru datorită susţinerii de cneazul
Potiomkin-politician şi om de stat rus, favoritul împărătesei
Ecaterina a II-a. O legendă mărturiseşte, că cneazului i-a fost
atrasă atenţia de un băieţel talentat pe nume Eustatie Altini, pe
care l-a trimis pe banii săi să studieze la Academia de Arte din
Viena. Primind o educaţie aleasă Altini s-a întors în patrie.
Gh.Asachi vorbea în termeni admirativi despre arta ,,lui Eustratie
Altini al nostru’’. Vestit în toată Moldova, el este invitat de boierul
Panaite să picteze Biserica Sfîntul Nicolae. Lucrările de pictare şi de executare a
iconostasului au fost finisate în anul 1803. După spusele martorilor oculari, ,,la rarităţile
catedralei trebuie adăugate crucea de pe iconostas, fixată pe un şarpe aurit cu două capete,
şi însăşi iconostasul pictat de iscusitul Eustatie Altini’’.

Catedrala Sfinţii Împăraţi Constatin şi Elena

Construcţia a fost iniţiată de episcopul Visarion Puiu şi după
proeictul vestitului arhitect din Bucureşti A. Gavrilescu. Catedrala
este construită în stil bizantino-neoromânesc, din piatră albă şi a
fost terminată în decurs de un deceniu (1924-1934). Picturile
interioare şi exterioare au fost executate de renumiţi pictori italieni,
unguri, români, fiind considerată pe drept cuvîn perna arhitecturală
a oraşului. Gardul şi porţile au fost făurite manual de fierarii
bucovineni din Cernăuţi. O construcţie originală cu o cupolă
înfrumuseţează ograda Catedralei - acesta este aşa numitul
baptisteriu care constituie un element al stilului bizantin. Stilul
neoromânesc este reprezentat de coloane subţiri şi elegante.
Datorită acestor coloane pereţii groşi de var alb par uşori, aerieni,
parcă pictaţi de o pensulă invizibilă. Atenţia vizitatorilor este atrasă mai ales de sculpturile
din piatră, care împodobesc coloanele catedralei şi a baptiseriului. Predomină ornamentele,
care reprezintă viţa de vie- simbol ortodox al lui Hristos. Înalţimea de 46 metri a
Catedralei vine să sublinieze măreţia creştinismului. Catedrala a fost sfinţită la 3 iunie
1935, fiind un eveniment important în viaţa spirituală şi culturală a oraşului. La ceremonie
a asistat regele Carol al II-lea al României şi moştenitorul tronului ducele de Alba-Iulia,
Mihai I, reprezentanţi ai clerului, mii de orăşeni. Însă în 1961 locaşul a fost închis, aici
fiind amplasate expoziţiile muzeului oraşului. Au fost pierdute icoane valoroase, cărţi
bisericeşti de mare preţ, un candelabru splendid; frescele de o valoare inestimabilă au fost
acoperite cu var. Abia la începutul anilor 90 Catedrala a fost reparată şi redată bisericii
ortodoxe.
Biserica Sfinta Cuvioasa Parascheva -
ocrotitoarea Moldovei
În fiecare an la 14 octombrie, biserica ortodoxă de pretutindeni
sărbătoreşte pe Cuvioasa Maica Parascheva. În chip deosebit ea este
cinstită în Moldova, întrucît de 360 de ani, moaştele ei se găsesc la
Iaşi, capitala istorică a Ţării Moldovei, fiind izvor de binecuvîntare
şi însănătoşire duhovnicească şi trupească pentru toţi cei care o
91
cheamă în rugăciune. Dacă Sfînta Muceniţă Parascheva, prăznuită la 26 iulie în calendarul
ortodox este cunoscută în popor cu numele ,,Sfînta Vineri’’, Cuvioasa Maica Parascheva a
fost numitiă, ,,Vinerea Mare’’.
Locaşul a fost ridicat în anii 20-30 ai secolului trecut din iniţiativa episcopului Visarion
Puiu. Clădirea de o frumuseţe şi originalitate rară a intrat în complexul reşedinţei
episcopale din Bălţi. Arhitectura neobişnuită a locaşului îşi are originea în arhitectura
bisericească a Ţării Româneşti din sec.XVI-XVII. Faţadele bisericii sînt bogat decorate cu
basoreliefuri din piatră şi lemn pentru care sunt caracteristice motivele vegetale şi
geometrice. De o mare valoare sînt picturile murale de pe cupole, turnuri,. Picturile
interioare s-au păstrat parţial. Pînă în anul 1940. Insăşi episcopul Visarion Puiul oficia
servicii divine în aceasă biserică. În anii 70-80 în clădirea biserecii s-a aflat planetariul
oraşului Bălţi şi ca urmare s-au pierdut din relicvele bisericeşti. La Bălţi, biserica cu
hramul Sfintei Cuvioasa Parascheva reprezintă din punct de vedere arhitectural un tip
triconic, caracteristic bisericilor medievale, reîntroduse în perioada interbelică. Are o turlă
principală, înconjurată de 4 turle mai mici construite în formă de spirală.
Biserica Armeano-Gregoriană.
A fost construită în anii 1910-1914 (autor A.Krasnoselski).Acest proiect original
reprezintă stilizare a arhitecturii din Armenia medievală: construită din materiale
tradiţionale-var şi piatră albă şi avînd o înălţime de 16,8 m. Biserica dispune de proporţii
armonioase, redînd unitatea cu peisajul înconjurător. Locaşul singularizează printre alte
monumente arhitecturale ale oraşului fiind construită cu ajutorul financiar al unei mici
burgheze Focşănean.
Biserica Oaselor
Ideea construirii Bisericii Oaselor a fost lansată la 7 mai 1992, cu ocazia sfinţirii unei
troiţe în amintirea martirilor din perioada calvarului comunist. Troiţa a fost instalată în
partea de sus a unei movile de cranii, în formă de piramidă cu trepte, peste care s-a
aşternut pămînt bătătorit. Biserica Oaselor din mun. Bălţi este înnălţată în amintirea celor
50 mii de prizonieri militari împuşcaţi de bolşevici la Bălţi în anul 1944. Cei 50 mii de
militari (germani, slovaci, români, unguri) întemniţaţi în lagărul NCVD, mplasat în Nord-
Estul oraşului Bălţi au fost împuşcaţi şi apoi aruncaţi în mlaştinile rîului Răut. Mitropolia
Basarabiei a adresat un apel către românii din Ţară şi diasporă în care au solicitat sprijin
pentru înnălţarea acestei biserici.
Bălţii pîna la al II-lea război mondial
,,Dintre cele 9 oraşe judeţene ale Basarabiei, Bălţii este al doilea după mărime şi primul
din punctul de vedere al industriei şi comerţului. Prin voia sorţii, el are un rol predominant
în viaţa regiunii’’ (,,Istoria oraşului şi judeţului Bălţi, 1936’’). În 1923, în Bălţi erau peste
22 mii locuitori, fondul locativ constituia 106 mii.
În această perioadă funcţionau 12 şcoli primare, cîteva licee private-teoretice,
umanitare, profesionale. Cea mai prestigioasă instituţie de învăţămînt din Bălţi era Liceul
teoretic ,, Ion Creanga’’(1906)-o adevărată fabrică a elitei intelectuale din regiune.
Sistemul medical al oraşului, în acea perioadă, nu a cunoscut schimbări esenţiale.
Febra, malaria, curmau în continuare sute de vieţi omeneşti. Administraţia oraşului, în
regim de urgenţă a luat măsuri pentru reconstruirea edificiilor dărăpănate ale primului
spital orăşenesc. Blocurile spitalului au fost extinse, dotate cu echipament nou. În acea
perioadă se formează noua înfăţişare arhitectonică a oraşului. Deoarece terenurile din
centrul oraşului erau scumpe, era utilizată aşa numită construcţia pe perimetru a cartierelor
locative. Străzile erau făcute după principiul unui cvartal închis. Blocurile locative erau
92
ridicate după proiecte-tip. Predominau casele în stil modern. Pe lîngă clădirile construite
în conformitate cu ,,faţadele-model’’, au început să apară case în stil clasic, baroc veneţian,
cu elemente gotice. După spusele arhitectului moscovit I.Galperina, ,,partea centrală a
oraşului este minunată, şi acesta este în întregime meritul vechilor constructori’’.
,,Să ne închinăm acelor ani măreţi’’
Moldova, ca şi alte republici din fosta URSS, a fost atacată la 22 iunie 1941. Bălţii,
fiind un important centru feroviar din nordul republicii, a fost locul, unde s-au purtat lupte
crîncene chiar din primele zile ale lunii iulie. La începutul lunii iulie 1941, o unitate
fascistă numeroasă de infanterie cu tancuri şi cavalerie a început o ofensivă pentru
cucerirea oraşului Bălţi. În pofida eroismului manifestat de apărătorii oraşului, fasciştii au
reluat ofensiva, iar trupele sovietice au fost nevoite să se retragă peste Nistru.
În oraş a fost creat un centru pentru conducerea mişcării de partizani. Activau grupuri
ilegaliste, care au reuşit să arunce în aer depozite cu cantităţi mari de arme şi muniţie. La
21 martie 1944, armatele frontului al II-lea Ucrainean, într-o ofensivă impetuoasă, au
trecut rîul Nistru şi au încercuit oraşul Bălţi. În rezultatul unor lupte crîncene pentru
eliberarea oraşului Bălţi, la 26 martie 1944, duşmanul a depus armele.
La 9 mai, cu ocazia celei de-a 10-a aniversări a Victoriei, la Bălţi a fost inaugurat
monumentul ostaşilor-eroi eliberatori. De jumătate de secol vin la Memorialul gloriei
militare bălţenii de diferite generaţii-pentru a se închina memoriei eroilor căzuţi. Cu ocazia
aniversării de 60 de ani de la eliberarea Moldovei, Memorialul a fost restaurat, iar pe
Aleea Eroilor au fost instalate monumentele cetăţenilor de onoare a oraşului, care au luptat
pe pămînturile bălţene: general-locotenentul I.N.Kojedub, de trei ori erou al URSS,
general-maiorul G.A. Recikalov, de două ori erou al URSS.
Apărarea şi eliberarea Bălţilor reprezintă una din paginile dramatice ale istoriei sale.
Eliberarea oraşului la 26 martie 1944 este expusă pe pînza panoramică de la Casa
Orăşenească a Ofiţerilor.
Viaţa paşnică
La sfîrşitul războiului sîngeros, oraşul era un morman de ruine, printre care se
evidenţiau cîteva clădiri ce au scăpat ca prin minune. Retrăgîndu-se fasciştii au prădat
fabricile şi uzinele, au demontat maşinile şi utilajele de valoare; ceea ce nu au putut lua cu
sine, au distrus în mod barbar. Sarcina primordială a devenit refacerea întreprinderilor
industriale şi ridicarea oraşului din ruine. Primul plan general postbelic al oraşului Bălţi a
fost elaborat de un grup de arhitecţi sub conducerea lui P. Ragulin. În planul general sînt
stabilite perspectivele dezvoltării bazei economice şi industriei de construcţie a oraşului,
soluţionate problemele reglementării teritoriilor industriale, construcţiilor locative şi social
culturale, transportului, instalaţiilor inginereşti şi amenajării teritoriului, precum şi
organizarea zonelor de odihnă. O atenţie deosebită era acordată aspectului arhitectonic şi
artistic al construcţiilor. Păstrînd unitatea compoziţiei arhitecturale, creată încă în sec. al
XIX-lea, se prevedea construcţia unui nou centru social modern. Au fost păstrate edificiile
de importanţă istorică şi culturală. Pe baza centruluil istoric deja existent a început
construcţia edificiilor sociale, obiectelor de menire culturală şi economică. Crearea unui
nou centru socio-cultural a fost o reuşita remarcabilă a arhitecţilor, care au elaborat noul
plan de urbanizare general pentru perioada de pînă la anul 2020, care prevede punerea în
evidenţă a aspectului uman al construcţiilor: frumuseţe, armonie, continuitatea tradiţiilor
arhitecturale.
Deportări

93
 În timpul celui de al doilea război mondial, oraşul a suferit distrugeri şi deportări de
populaţii, sovieticii deportînd întii 1940-141 pe moldovenii băştinaşi care lucraseră pentru
statul român ( funcţionari, jurişti, profesori...), pe popi şi pe refugiaţi, iar românii şi
germanii deportînd apoi (1941-1944) pe evrei şi pe toţi cetăţenii bănuiţi că ar susţine
sistemul sovietic. Depotările spre Kazahstan şi Siberia au fost reluate între 1945-1949.
Începînd cu 6 iulie 1949, din gara feroviară Bălţi, Slobozia au fost deportaţi în Siberia mii
de basarabenii în cadrul operaţiunii ,,Sud’’. Operaţiunea a fost desfăşurată de către
autorităţile sovietice în cadrul cărora au fost ridicate circa 12 000 de familii basarabene,
dintre care s-au reîntors în patrie mai puţin de jumătate. În amintirea celor represaţi şi
deportaţi la Bălţi a fost inaugurat un monument în 2002 (autor S. Pancenco, arhitect B.
Griţiuc).
Epoca noilor realizări
În anii 70 Bălţii, erau unul dintre cele mai mari centre industriale ale republicii. Aici
funcţionau 36 întreprinderi din diverse sfere ale industriei: constructoare de maşini,
electrotehnică, alimentară, uşoară. Printre cele mai importante întreprinderi erau uzina
,,V.I. Lenin’’ şi uzina ,,Selmaş’’, precum uzina pentru producerea armaturii electrice de
iluminat-lămpi de calitate înaltă, combinatul de blănuri, fabricile de mobilă şi confecţii,
uzina biochimică, combinatul de carne, fabrica de vinuri şi coniacuri, combinatul de zahăr
şi spirt, combinatul de ulei şi grăsime, şi altele.
Bălţii anilor 70 sunt o adevărată pădure de edificii noi. Industrializarea a accelerat
semnificativ construcţia de locuinţe. În urma construcţiei se îmbunătăţea aspectul exterior
al edificiilor. În această perioadă a fost construit un nou edificiu al gării feroviare şi
terminată construcţia autogării din Bălţi (arhitect-I.Zagoreţkii). A fost elaborat proiectul
Teatrului Dramatic din Bălţi. La construcţia noului sediu a fost folosită arta monumentală.
Panoul de pe faţada teatrului subliniază importanţa socială a obiectului, îmbogăţeşte
formele arhitecturale prin imagini emoţionale. Pe faţadă sunt sculptate trăsăturile a trei
cunoscuţie activişti ai teatrului bălţean: M. Volontir, A.Pînzaru, I.Codău (pictor-I.
Horovskii).
Bălţii de astăzi şi mîine
Bălţenii au o tradiţie frumoasă: să
sărbătorească zilele festive împreună. Una dintre
cele mai semnificative, pitoreşti şi iubite
sărbători este Ziua Oraşului, marcată anual în
data de 22 mai. În această zi zeci de mii de
orăşeni, se adună în piaţa centrală a
municipiului. Conform tradiţiei sărbătorirea
Zilei Oraşului se transformă într-un triumf al
realizărilor bălţenilor în diferite sfere ale vieţii economice, sociale şi culturale. Tot la
sărbătorirea Zilei Oraşului Bălţi, la 22 mai 2004, în centrul oraşului, în faţa sediului
primăriei a fost inaugurat monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfînt, turnat în bronz de
autorii lui: sculptorul Gheorghe Postovan şi arhitectul Vasile Eremciuc. Este monumentul
principal al oraşului, unde delegaţiile străine care vizitează municipiul Bălţi depun coroane
de flori. Tot la acest monument vin şi tinerii căsătoriţi pentru a aduce omagiul Marelui
Domnitor al Ţării Moldovei.

94
 În prezent, ca şi în alte epoci, capitalul principal sunt cunoştinţele fundamentale. În
municipiu funcţionează peste 70 instituţii de învăţămînt, în care îşi desfăşoară activitatea
peste 1700 pedagogi. În oraş există, în afară de cele peste 30 şcoli medii şi primare, 3
gimnazii şi 9 licee teoretice, care poartă numele unor savanţi, scriitori, oameni politici
renumiţi: Ştefan cel Mare, D.Cantemir, N.Gogol, A.Puşkin, M.Gorkii, V.Alecsandri,
G.Coşbuc. În oraş funcţionează Universitatea de Stat A.Russo, care face parte din primele
5 instituţii de învăţămînt superior din republică. Aici îşi fac studiile peste 7500 de studenţi.
Majoritatea facultăţilor (12 la număr) oferă o specializare dublă, ceea ce sporeşte
considerabil şansele absolvenţilor de a-şi găsi un loc de muncă pe măsura pregătirii.Cu
mai bine de 10 ani în urmă a fost creat Institutul
Nistrean de Economie şi Drept, unde îşi fac studiile
studenţii din Moldova, Ucraina, Rusia, România.
În Bălţi este cultivată cu grijă şi dragoste
pepiniera generaţiei viitoare de artişti. Evidenţiem
Şcoala Muzicală ,,G. Enescu’’ şi Şcoala de Arte ,,C.
Porumbescu’’. La Bălţi activează 12 comunităţi
cultural-naţionale, care organizează cu regularitate
festivaluri cultural etnice.
Oraşele înrudite municipiului Bălţi sunt Strii,
Hmelniţkii (Ucraina), Vitebsk, Orşa, Belarus
(Belarusi), Miercurea-Ciuc (România), Smolean (Bulgaria), Larisa (Grecia), Izmir
(Turcia), Keson (Coreea), Giula (Ungaria), Lakeland (SUA).
Tot în Bălţi în 1933, a fost creat primul post local de televiziune cu denumirea de
,,TVB’’- ,,Televiziunea Bălţi’’. În 1998 au debutat postul de televiziune TV-6 şi postul de
radio FM 103,5 (Blue Star). În oraş apar ziarul ,,Vocea Bălţilor’’ şi periodice pentru tineret
şi publicitate.
Istoria oraşului Bălţi este reflectată în muzeul de istorie şi etnografie. Se spune că
muzeele sunt nişte insule a memoriei. Inaugurarea muzeului a avut loc în 1963 şi prezenta
tablourile pictorilor locali. Chiar de la începutul activităţii muzeului au fost create
colecţiile arheologice şi de numismatică. Pe lîngă expoziţii permanente, în muzeu se
organizează şi expoziţii tematice temporare. Cele peste 30 mii exponate ale muzeului
vorbesc despre trecutul îndepărtat al oraşului şi despre prezentul lui. ,,Să păstrezi memoria
altora-înseamnă să laşi amintiri despre tine’’, spunea marele savant rus D.Lihaciov.
Bibliografie:
1. Svetlana Girşina, ,,Bălţii la 580-a aniversare a înfiinţării, Chişinău, editura ,,Proart’’
2006, p.10-110.
2. B.Ghisser, L.Halaş, ,,Bălţi-Beltsy’’, editura ,,Timpul’’, 1980, p.3-12.
3. P. Dumbrăveanu, V.Ladaniuc, Vl.Nicu, ,,Localităţile Republicii Moldova’’,
Chişinău, 1999, vol.1.
4. I.Babii, ,,Locaşuri sfinte din Basarabiea’’ , editura ,,Alfa şi Omega’’, Chişinău,
2001, p.130-131,132.
5. Pr.Nicolae Dascălu , ,,Sfînta Cuvioasa Parascheva’’, editura ,,Trinitas’’, Iaşi, 1993,
pag.7-16

Bilicenii Vechi.
(Atestat la 7 aprilie 1586.)

95
 Situat în valea Ciulucului Mare, alături de autostrada Orhei-Bălţi, la 6 km nord-vest de
Sîngerei şi 115 km nord de Chişinău.
Este meţionat pentru prima dată într-un act domnesc a lui Petru Şchiopul din 7 aprilie
1586, care reconfirma dreptul de proprietate asupra localităţii fraţilor- boieri Toader, Velic,
Vatag şi Ioanes cu fratele său Ihnat, documentele de proprietate perzîndu-se în timpul
invaziei tătarilor.(Ghibănescu Gh. Surebe şi izvoare, vol. IX, Iaşi, 1914).
Denumirea Belicului este menţionată şi în alte documente ale lui Petru Vodă din 20
august 1588. Un alt document păstrat în limba sîrbească din anul 1600 vorbeşte de Ionaş
Bărboşel din Biliceni, care a vîndut a cincea parte din moşia sa lui Nicoară logofătul din
satul Dereneu pentru 66 taleri.
La 5 august 1646, domnitorul Vasile Lupu întăreşte o parte din moşia Bilicenilor în
stăpînirea lui Andrei, căpitan de curteni: ,,cu fînaţ şi cu loc de mori în Ciuluc şi pe Cula’’,
cumpărat de la Micul şi Socata cu 200 taleri de argint (Sava A.V. Documente privitoare la
tîrgul şi ţinutul Orheiului. Bucureşti, 1944).
Situat în calea armatelor ruseşti în timpul războiului ruso-turc din 1769-1774, Bilicenii
rămaseră multă vreme devastat şi pîngărit incît este părasit şi de moşierul din localitate.
Peste 2 ani, cînd grosul armatei ruseşti conduse de Rumeanţev se deplasa spre sudul
Basarabiei, 48 de familii de ţărani s-au întors din Codru la vatra lor din Biliceni.
Din documentele ce au urmat la 15 octombrie 1803, la 4 ianuarie 1804, precum şi din
recesămînţul anului 1817 aflăm aici un singur stăpîn- boierul Al. Panait.
În 1790, pe locul bisericii vechi s-a înălţat una nouă ,,în care era oficiată slujba
religioasă de doi preoţi. Biserica avea hramul Sf. Mihail.’’
La 1835 moşia satului trece în proprietatea lui Karp Osmolovski, din cauza cărui peste
20 de familii de ţărani, nemulţumite de exploatarea noului moşier, iau calea bejeniei spre
Bugeac. Erau nemulţumiţi şi ţăranii din peste 13 sate mari din judeţul Bălţi şi Soroca, care
cerau să fie strămutaţi pe pămînturi libere.
Asta a dus la aceia, că în 1858, împotriva lor au fost ridicate cîteva escadroane de
calevarie ţaristă.
Nevoiaşii s-au liniştit numai după reforma agrară din 1868. După reunirea Basarabiei
cu România în 1918, peste 1445 ha de pămînt au intrat în posesia ţăranilor din Biliceni.
În 1908, la 9 aprilie ţăranii din Biliceni deschid pentru nevoile lor o casă de amanet şi
împrumută, iar în 1912 Pavel Cutîc construieşte o moară cu aburi.
Şcoala parohială, bisericească, deschisă în 1862, la 1 septembrie 1902 a fost trecută în
categorie celor de clasa a II şi urma să primeacsă de la Ministru Învăţămîntului public
subsidii importante.
În 1901 la Biliceni a fost construită o biserică nouă, sfinţită de un mare sobor de preoţi.
Locuitorii satului au avut de suferit după anii 40, cînd trupele sovietice au mutat forţat
graniţa de pe Nistru la Prut.
Localnicii satului au trecut prin războaie, colectivizări, deportări, foametea organizată
ş.a
Patru decenii oamenii din Bilicenii Vechi au muncit în colhozul ,,Biruinţa’’, gospodăria
colectivă, care cultivă cereale, sfecla de zahar, tutun, floarea soarelui şi alte culturi.
În sat a fost construită şcoala medie, casa de cultură, bibliotecă, punct medical,
gradiniţă pentru copii, cîteva magazine, un muzeu etnografic. În centru Satului în memoria
sătenilor căzuţi în război a fost înălţat cu monument.
Gimnaziul din localitate poartă numele neînfricatului V.Mereniuc, participant la
războiul din 1992 împotriva separatiştilor din Transnistria.
96
 În timpul de faţă, pe teritoriul comunei funcţionează: un gimnaziu, 2 biserici
(Biliceni, Coada Iazului), o filială a şcolii de muzică din Chişcăreni, cămine culturale, 1
ambulatoriu, 2 biblioteci, oficiu poştal, o grădiniţă de copii ş.a.
Statutul, aprobat de consiliul comunei la 3 decembrie 1999 a fixat: ,,Suprafaţa a
teritoriului comunei Bilicenii Vechi, constitue 283 ha. În componenţa comunei intră satele
Bilicenii Vechi şi Coada Iazului.
Bilicenii Vechi sunt atestaţi la 13 aprilie 1586. Coada Iazului- în 1878.’’
Bibliografie:
Vladimir Nicu, Localităţile Republicii Moldova, Tudor Ţopa, Vol. II, P30-35.

Raionul Sîngerei.
Este situat în partea de nord al Republicii, la 110 km oraşul Chişinău şi la 23 km oraşul
Bălţi, ,,capitala de nord’’ a republicii.
Orăşelul este aşezat în frumoasa luncă a rîului Ciulucul-Mare din renumita stepă a
Bălţilor.
Fomat ca unitate teritorial-administrativă la 11 noiembrie 1940. Se învecinează cu
raionul Făleşti, Drochia, Floreşti, Teleneşti, Ungheni. În componenţa raionului intră 70 de
localităţi. În structura teritorial-administrativă sunt 26 primării.
Suprafaţa totală: 1000 km2.
Populaţia raionului constitue: 87-152 mii locuitori:
Economia: în raion sunt înregistraţi 6 525 agenţi economici:
Educaţie: în raion funcţionează 53 instituţii de învăţămînt.
Cultura. Activează:
- 180 de colective artistice;
- 21 formaţii;
- 48 biblioteci publice;
- 48 de case de cultură.
Sîngerei este considerat una dintre cele mai vechi localităţi din raion şi este
continuitoarea localităţii Sîngereia-Veche. Sub numele de Sîngerei este menţionată într-un
document, care datează din 1586.
În 1952, în rezultatul săpăturilor arhiologice, a fost găsit lăngă satul Popeni,
documentat din 1802, un ulcior de lut cu peste 300 monede turceşti (acce) bătute pe timpul
sultanilor Selim I (1512-1520) şi Suleiman I ( 1520-1566).
Tot pe teritoriul raionului a fost descoperit în rezultatul săpăturilor arheologice, o
aşezare antică din mileniul V î.e.Hr.
Pe teritoriul raionului, 3 km vest de satul Vrăneşti se păstrează un sector de stepă de
ţelină luat sub ocrotirea statului. Această ţelină virgină reprezintă vegetaţia străvechei
stepe a Bălţilor cu o suprafaţă de 8 ha.
Teritoriul raional are un relief destul de variat: o cîmpie deluroasă cu văi largi, dealuri,
rîpi şi alte urme ale alunecărilor de teren. Această cîmpie este întretăiată de rîurile Răut,
Cubolta, Ciulucul Mare, Ciulucul de Mijloc şi Soloneţ.
O bogăţie însemnată a raionului o constitue pădurile, care ocupă cca 5 mii ha.
Una din cele mai mari păduri se întinde în apropierea satului Rădoaia.
Majoritatea satelor din raion au fost întemeiate în sec.XIX-XX.
În unul din satele raionului Iezăreni, în anul 1906 vine cu mamă-sa, la moşia părinţilor
ţăranul Serghei Lazo. Aici el îşi petrece adoleşcenţa. Conacul familiei Lazzo era situat pe
malul pitoresc al unui lac mare. În jurul lui era o livadă cu pomi fructiferi, cu alei
97
umbroase, care ieşeau departe în cîmp. Pînă în zilele noastre s-a păstrat pe aceste locuri
doar o pivniţă veche, conacul şi o construcţie din jurul lui, fiind distruse în 1918 de unităţi
armate probolşevice.
Serghei Lazo a făcut studii la S. Petersburg, apoi la Universitatea din Moscova. A
participat la luptele de pe frontul primului război mondial. Erou al războiului civil din
Rusia (1918-1920), comandant al gherilei bolşevice din Extremul Orient, ministru de
război în Guvernul Provizoriu din Extremul Orient. A fost capturat de ostaşii antibolşevici
şi ars de viu în cuptorul unei locomotive. În raion există multe monumente ale eroilor, care
şi-au dat viaţa în luptele cu fasciştii. În peste 15 localităţi se înalţă monumente în memoria
celor căzuţi în cel de al II-lea război mondial.
În mai multe sate din raion au fost inaugurate muzee istorico-etnografice, exponatele
căror vorbesc despre istoria localităţilor respective şi a raionului în general, despre eroii
locali.
În timpul de faţă se dezvoltă activitatea industria alimentară: or. Biruinţa este un
combinat de zahăr, în or. Sîngerei-o fabrică de vinuri, o secţie a uzinei electrotehnice din
Bălţi şi alta fabricii de covoare din Orhei.
Locuitorii acestui pămînt îşi aşteaptă oaspeţii cu tradiţionalul ,,Bine aţi venit’’.
Bibliografie:
1. D.N.Ţâra, Lazovsk, p.3-11. Chişinău, ,,Timpul’’ 1981.
2. S. Florea Potenţialul Turistic al Republicii Moldova, p.97, Chişinău, Editura
,,Labirint’’, 2005.

Încheiere.
Am răsfoit cu D-stră cîteva pagini de glorie ale poporului moldovenesc şi înaintaşilor
săi.
Cineva spunea, că a nu-ţi cunoaşte istoria e ca şi cum nu ţi-ai cunoaşte părinţii. Iar M.
Kogîlniceanu a scris: ,,Istoria, după biblie, trebuie să fie, şi a fost totdeauna, cartea de
căpetenie a popoarelor şi a fieştecărui om în deosăbi…’’.
Adevărata istorie a unui popor – este adevărata lui moştenire.
În timpul călătoriei am aflat date interesante privitoare la cel mai vechi oraş al
Republicii Moldova – Orhei, raionul cu acelaşi nume, care a fost şi rămîne ţinutul
voievodal al Domnitorului Ştefan cel Mare, domnitor, ce a ctitorit mănăstiri şi cetăţi pe
acest meleag, lăsînd urme adînci, şi care se mîndrea pe vremuri cu arcaşii orheieni aşa cum
avea s-o facă mai tîrziu alt domnitor – Vasile Lupu, am admirat Riviera Moldavă – Soroca.
Vizitînd cetatea Sorocii – am păşit pe urmele nemuritorului Ştefan cel Mare şi al lui Petru
Rareş, am vizitat şi mănăstirile Cosăuţi, Rudi, Călărăşeuca. Ne-am deplasat şi la Ocniţa –
porţile de Nord ale Moldovei, la Edineţ – numită”mica Elveţie”a Moldovei, am vizitat
„capitala de nord a Moldovei” - oraşul Bălţi, unde în centru de Ziua Sărbătorii Oraşului
din 22 mai 2002 a fost inaugurat maiestos frumoasa statuie a Marelui Domnitor - Ştefan
cel Mare şi Sfînt.
…Frumoasă eşti tu, Moldovă, ţara mea de glorie, ţara mea de dor, mai cu seamă
acum, cînd ai adunat în buchetul tău 650 de trandafiri!...
…Moldova este Patria noastră, casa noastră milenară, leagănul şi dragostea, sufletul şi
graiul nostru. Şi oriunde ne-ar arunca soarta-am tînji după ea, Moldovioara noastră,
colţişorul nostru de rai. Şi vom zice aşa cum a spus-o M. Kogălniceanu:,, Nu voi schimba
săraca mea Moldovă nici pentru cel mai mare tron din lume’’ ori ,,Îmi iubesc neamul,
pentrucă-i al meu, şi atîta tot’’. N. Iorga.
98
 Iar V. Alecsandri a afirmat, că din toate pasiunile omeneşti-numai dragostea de Patrie
nu se stinge niciodată.

Şi a mai exclamat bardul de la Mirceşti:

,,Scumpă ţară şi frumoasă,
O! Moldovă, ţara mea!
Cine pleacă şi te lasă
E păstruns de jale grea.’’
,,Adio Moldovei’’
Şi revenind iarăşi la G.Vieru:

,,Dacă văzul meu vre-o dată

În vre-o luptă s-ar fi stins
Te-aş găsi şi orb, Moldovă,
Pe acest pămînt întins.
Te-aş găsi în fund de lume
Într-o lună, într-o zi
După codru cu miresme,
După cîntec te-aş găsi.’’

Localitatea Sofia-,,Satul meu izvor de dor’’

La începutul sec.XIX, pe moşia boierului Hasnas, la vest de Naslusita şi la vest de
Pelenia, ia fiinţă o aşezare nouă de oameni. Conform Dicţionarului Statistic al Basarabiei
în 1923, primii trăitori s-au aşezat aici pe pămîntul moşieresc în anul 1823. Au venit din
satele Mîndic, Bădiceni, Strîmba, de prin părţile Hotinului, Cernăuţi, din Podolia. S-au
aşezat aici cu traiul formînd patru mahalale, care mai amintesc şi azi de originea celor
dintîi locuitori ai Anfisovcai: Măndiceni, Bădiceni, Ruşi şi Strîmbeni. Se vede, că
localitatea creştea repede. Anul 1831 este considerat ca data primei atestări a satului. În
1859, Anfisovca numără 201 gospodării - mai mult decît satele din care venise ţăranii,
conform datelor statistice publicate de A. Egunov, în1870 s.Anfisovca era considerat ca
unul înstărit. În ani 1800, la Anisovca a fost deschisă o şcoală de zemstva. În 1802 epitrop
ai şcolii este numită Maria Asnaş, fiiica moşierului Egor Asnaş, al cărui nume îl purta o
localitate din apropiere a Egorovcii. Zamfir Arbore scria în “Dicţionarul Geografic al
Basarabiei “ apărut la 1904 la Bucureşti.”Anfisovca numită Sofia, sat mare din jud.
Soroca, aşezat pe linia căilor ferate Bălţi-Ocniţa, la Nord de valea Suhatului. Are o
biserică, o şcoală de zemstva cu o clasă. Populaţia 2117 suflete de ţărani romîni, ruteni şi
ruşi.”
În 1848, boierul Hasnas îşi contruieşte un conac frumos. Acest conac s-a păstrat şi
astăzi, fiind o mărtuire a timpurilor trecute. În curtea lui sunt înmormîntaţi părinţii lui I.
Hasnas care în 1875, în calitate de moşier este şi ctitor al bisericii din Sofia. În 1876 a fost
ridicată din piatra biserici ”Sf. Treime”. Se zice pentru construcţia bisericii care se afla în
apropiere ar fi adus un extrasens, care ar fi ales locul sfînt. Apoi a invitat meşteri pietrari şi
zugravi din Italia şi Franţa, care au edificat bierica in stil bizantin. Boierul, avînd
cunoştinţe ingineresti, controla cu severitate lucrările meşterilor. Clopotele au fost
comandate şi turnate la Iaşi. Ele au fost aduse cu trăsura chiar de însuşi boierul, numele
căruia este imortalizat alături de ctitorii bisericii. Primul preot al bisericii a fost Grigorie
99
Dînga, născut în 1844, în s. Horodişte, care a fost în slujba domnului din 1868 pînă în anul
1932 cînd sufletul s-a înălţat către ceruri. Din 1932, paroh al bisericii vine preotul Valerie
Radu-Tataru. Cu ajutorul sfatului bisericesc, al enoriaşilor, dar si al “sofienilor de
pretutindeni’ cărora părintele Valerie le-a adresat un apel, s-au facut multe lucruri mari,
demne de admiraţie si laudă. S-a reparat edificiul bisericii. În interior au fost înnoite
picturile murale, unele icoane, s-au procurat noi sfeşnice şi candelabre poleite în aur: unul
mic, deasupra pronaosului şi unul mai mare, mai maestos, cu multe braţe, aşezate conic în
Atît războiul întîi mondial, dar şi toate nenorocirile ce s-au abătut asupra localităţii
cu toate dificultăţile şi nedreptăţile cu care se confruntau oamenii din tată-n fiu munceau
cu dăruire continuindu-şi viaţă. În 1968 a fost construită o şcoală medie, casa de cultură,
magazine noi, farmacie, spital. În timpul regimului comunist este una din puţinele biserici
care n-au fost inchise şi care permanent a funcţionat fiind şi astăzi un locaş de rugăciune,
cultură şi admiraţie. Sofienii îşi continuau studiile la instituţiile universitare de învăţămînt,
iar în prezent satul se mîndreşte cu 58 de oameni de cultură şi ştiinţă.
Astăzi satul are 1845 de gospodării, 4902 locuitori. Satul are două şcoli: gimnaziu cu
un efectiv de 156 elevi şi 13 profesori şi Liceul “V.Cantemir” cu un efectiv de 349 elevi şi
35 de profesori. Satul m-ai are casă de cultură, bibliotecă sătească, muzeu în fostul “Conac
al boierului Hasnas”, o sală de nunţi şi o biserică maiestoasă.

Sursa de informare autor: Talambuţa Vlad.

100