CUPRINS

Argument....................................................................................................pag. 3

Capitolul I- Blestemul părintesc-nebunie, blestem, neputință...................pag. 6

I.1- Obiceiuri și canoane...........................................................................pag. 8

I.2- Blestemul părintesc...........................................................................pag. 12

Capitolul II- Receptări critice ale romanului.........................................pag. 22

Capitolul III- Sora și Gheorghe, o iubire blestemată.............................pag. 38

III.1- Pseudo-iubire ..............................................................................pag. 38

III.2- Etapele dezvoltării instinctului matern........................................pag. 47

Concluzii..............................................................................................pag. 60

Bibliografie..........................................................................................pag. 63
 ARGUMENT

Prezenta lucrare abordează principalele teme ale romanului “Strigoiul”, opera cu cea mai mare
întindere a lui Ion Agârbiceanu, concentrându-se pe aspectele psihologice pe care autorul le utilizează în
construcția personajelor și a firului narativ. Lucrarea este structurată pe trei capitole, fiecare dintre ele
fiind dedicat unor elemente menite să redescopere universul satului românesc pe care autorul îl ilustrează
printr-o viziune autentică. Lumea creată în acest roman este prezentată prin ochii unui scriitor care
trăiește într-o lume dominată de datini și tradiții, dorindu-și că urmașii săi să le păstreze și să le valorifice.
Mărturisirile lui Agârbiceanu asupra intențiilor acestui roman au reprezentat temeiul acestei lucrări,
deoarece m-au ajutat să înțeleg că “Strigoiul” nu este altceva decât mentalitatea omului incapabil să
treacă peste canoanele impuse de comunitate, alegând să-și trăiască viața prin îngrădirea libertății sale și
a celor din jur.

Primul capitol dezvolta ideea principala a romanului și oferă câteva date asupra vieții personale
și culturale a lui Agârbiceanu, care trăiește dramele alături de personajele sale, adăugând un aer
moralizator. Subcapitolul 1 are ca scop rezumarea romanului, urmărind inițial prezentarea personajelor,
a spațiului în care se desfășoară acțiunea, precum și dezvăluirea elementelor care însumează relația dintre
real și fantastic. La prima vedere, romanul atrage prin titlul pe care autorul îl alege și care va fi prezent
pe tot parcursul operei, asemenea unui laitmotiv. Pe măsură ce pătrundem în misterele romanului, acesta
ne dezvăluie motivul pentru care un om simplu care își duce existența în satul patriarhal, este numit
“strigoi”. Această denumire înspăimântătoare este menită să relateze exact efectele care se răsfrâng
asupra unei familii dominate de patima averii. Eroii dobândesc această denumire prin puterea acestora
de a se impune și de a distruge vieți, chiar și după moarte.

Principalul personaj vizat este Moise Mărginean, bătrânul care, în ciuda vârstei sale înaintate, își
pierde orice urmă de înțelepciune și acționează conform planului pentru a-și putea potoli setea de avere,
ruinând destinele celor din jur. Pornind de la acest personaj, Agârbiceanu creează o lume care să
acționeze conform dorințelor sale, luând în calcul factori precum ereditatea sau mediul nefavorabil în
care tinerii încearcă să-și prefigureze un viitor. Primul subcapitol are la bază câteva elemente teoretice,
inserate cu scopul de a explica relația dintre sensul denotativ și cel conotativ al cuvintelor care alcătuiesc
tema principală a romanului. Termenul de “strigoi” aparține registrului popular și simbolizează apariția
neobișnuită a unui spirit trecut în neființă, care nu își poate găși liniștea pentru că nu a reușit să-și

3
consolideze poziția în societate sau în familie în timpul vieții. Astfel, acesta încearcă să îi intimideze pe
ceilalți pentru a-i putea manipula în continuare, însă această poveste este doar un mit în care Agârbiceanu
nu crede, folosindu-l doar pentru a se situa cât mai aproape de realitatea vieții pe care o duce omul lacom,
lipsit de scrupule. De asemenea, prima parte a capitolului I prezintă o mulțime de semnificații ale
obiceiurilor de la acea vreme, precum moartea, orânduielile înmormântării, nașterea ca simbol al unui
nou ciclu de viața, nunta, care presupunea o mulțime de datini reprezentative zonei Ardealului (pețitul,
zestrea). Aceasta este partea armonioasă a romanului, care prezintă obiceiuri ale unui sat cu oameni
muncitori și dornici să-și întemeieze o familie, ilustrând totodată locuri care susțin caracterul pitoresc al
locului. Subcapitolul 2, “Blestemul părintesc” sugerează o ramură importantă a romanului, prezentând
intriga acestuia prin explicarea noțiunii de blestem sub forma unei moșteniri, pe care părinții o lasă pe
umerii copiilor.

La fel ca în cazul strigoiului, ideea de blestem provine tot din spațiul tradițional, fiind prelucrat
de Agârbiceanu într-o manieră care să-i satisfacă intențiile. Rezumatul pe care l-am realizat are un rol
important în înțelegerea mesajului, pentru că se concentrează pe conflictul care ia naștere și generează
efecte dezastruoase. Desfășurarea acțiunii are un ritm alternant, care presupune trecerea bruscă de la un
eveniment la altul, potențarea unor momente de impact asupra psihicului uman, cât și păstrarea unor
“spații libere“ în timp, care lasă loc interpretărilor.

Cel de-al doilea capitol, numit “Receptări critice ale romanului’ face trimitere la modul în care
întreaga operă a lui Agârbiceanu este privită de exegeții vremii, alegând doua dintre cele mai importante
personalități care s-au ocupat de evoluția autorului din punct de vedere artistic. Cornel Regman, prin
lucrarea dedicată exclusiv acestui autor , “Agârbiceanu și demonii” și Mircea Popa, care scrie
“Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu”. În prima parte a capitolului, am dorit să surprind tendința lui
Regman de a-i încadra scrierile lui Agârbiceanu într-o sfera a literaturii care se ocupă în special de analiza
psihologică, realizând o paralelă cu Ioan Slavici. De asemenea, criticul preia rolul de martor în care ne
putem încrede, aprobând veridicitatea locurilor și a obiceiurilor care l-au inspirat în crearea “strigoiului”.
Cea de-a doua parte a capitolului urmărește susținerea ideii că opera lui Agârbiceanu merită să fie ridicată
la același nivel cea a lui Slavici sau Rebreanu, ilustrând o perioadă semnificativă a istoriei neamului
românesc. Lucrarea lui Mircea Popa susține caracterul erotic al romanului, pe care l-am analizat în detaliu
în cel de-al treilea capitol.

“Sora și Gheorghe, o iubire blestemată” este numele celui de-al treilea capitol, care acordă o
atenție deosebită acestui cuplu controversat, încercând să descopere trăirile unei iubiri care se termină

4
înainte de a parcurge etapele firești. Subcapitolul întâi descrie povestea de dragoste dintre cei doi tineri
a căror soarta este puternic influențată atât de canoanele comunității, cât și de dezinteresul acestora în a-
și depăși condiția. Aceștia își petrec copilăria în familii înstărite, care ascund mentalități maladive. În
adolescență, o perioada vulnerabilă a vieții, Sora și Gheorghe acționează asemenea unor marionete, pe
care părinții le manevrează în conformitate cu interesele acestora.

Analiza evoluției tinerilor îi situează în postura de adulți , în cadrul căreia sunt incapabili să ia
deciziile corecte și nu pot depăși problemele care se produc în urma acestora. Cel ce-al doilea subcapitol
o are în prim-plan pe Sora, tânăra care trăiește un amestec bizar de experiențe și trăiri, concentrându-mă
pe latura sa maternă. Aceasta se dezvolta timpuriu și îi grăbește procesul de dezumanizare, pricinuind
durere și celorlalți. Ideea care concluzionează cuprinsul acestui capitol este că imaturitatea și obsesia
pentru canoanele vremii o transformă pe Sora într-o mamă și soție imorală, care nu conștientizează
gravitatea faptelor și nu apreciază eforturile depuse de familie pentru bunăstarea căminului. În acest fel,
morțile fulgerătoare ale copiilor Sorei ilustrează pedeapsa pe care Agârbiceanu o atribuie celei care se
abate de la normele morale ale familiei.

În ansamblu, lucrarea de față urmărește evidențierea principalelor teme dezbătute în operele lui
Agârbiceanu, alegând ca text suport “o operă-sumă”, așa cum o numește Mircea Popa. Titlul lucrării
susține tema centrală a romanului “Strigoiul”, a comunității unui sat dominat de legile nescrise ale
tradiției, în care predomină o mentalitate învechită, ce nu corespunde dorințelor viitoarelor generații.

5
 CAPITOLUL 1- Blestemul părintesc – nebunie, blestem, neputință

Ion Agârbiceanu se naște la 12 septembrie 1882 la Cenade, județul Alba1, într-o familie
numeroasa. Acesta își urmează studiile preuniversitare la Blaj, resimțind o afinitate către literatura,
aproape de vârsta majoratului. În consecința, Agârbiceanu debutează printr-o serie de schițe și poezii,
urmând să publice constant în perioada următoare (“ De la tara”-1906, “În intuneric”-1910, “ Doua
iubiri”-1912, “Arhanghelii”-1914).

Contextul politic îl determina pe Agârbiceanu să contribuie la înfăptuirea Unirii, prin

redactarea numeroaselor articole pe această temă. Colaborarea sa cu reviste și ziare foarte cunoscute îi
favorizează publicarea altor volume cu caracter politic și religios. Necesitatea de a se retrage la Sibiu
apare odată cu procesul rapid de dezbinare a țării, în 1940, continuând să publice, în ciuda cenzurii care
deținea puteri depline asupra scrierilor de la acea vreme, interzicându-i publicarea câtorva dintre romane.
Un aspect foarte important al operei lui Agârbiceanu este imposibilitatea de a o încadra într-un curent
ideologic. Primele sale scrieri denotă o tentă sămănătorista 2, cultivând problemele țăranilor aflați într-o
situație de criză. Pe de altă parte, această idee de asuprire a clasei țărănimii determină exprimarea unei
atitudini prin care locuitorii din zona urbană sunt condamnați, tocmai pentru că dorește să pună în prim-
plan o societate “cultă” , superioară clasei țăranilor.

În ceea ce privește tematica pe care o abordează, opera sa devine dificil de inclus într-o
anumită sferă, reușind să combine intr-un mod inedit drama și parodia.: “ filonul tragic-metafizic și cel
sceptic-sarcastic se detașează net, ca două variante ale imaginarului”3. Această alternanța oferă
autenticitate operelor sale, subliniind lupta care se poarta între om și destinul său inevitabil.

Personajele pe care Agârbiceanu le inserează în scrierile sale se încadrează în tipologii care scot
în evidență incapacitatea de a se adapta la o viața învăluita în martiriu. Acesta construiește identități fără
a oferi detalii care să tulbure adevărata imagine a personajului, folosind ca procedee principale mijloace
de investigație psihologică și cultivarea relației om-societate, ca element de degradare a ființei.

1
Dicționarul general al literaturii romane, vol. I A-B, pag 53
2
Ibidem, pag 55
3
Dicționarul scriitorilor romani, A-C, pag 25
6
Agârbiceanu surprinde schimbările pe care le suferă personajele în formare, unele opere căpătând statutul
de bildungsroman: Gheorghe Mărginean din “Strigoiul” sau Ana din “Domnișoara Ana” fiind două dintre
personajele ale căror destine sunt urmărite îndeaproape.

Romanul “Strigoiul” a fost scris la Sibiu, la 3 iunie 1944, fiind publicat în 1969 și având ca
subiect multitudinea de obiceiuri și mentalități specifice satului ardelenesc. Dincolo de acest aspect,
Agârbiceanu se concentrează pe crearea unei atmosfere rurale diferite de cele prototipice.

Pornind de la titlul cărții, “ strigoiul” nu semnalează apariții ciudate, neașteptate ale personajelor,
ci o dramă psihologică , în care comunitatea tradițională are o contribuție importantă. Făcând o trimitere
la subiectul romanului, Agârbiceanu declara într-o scrisoare : “ Strigoiul meu e acel om lacom de pământ,
lacom mai ales de avere”4 Astfel, intriga acestui roman pornește tocmai de la această liniștită viața
patriarhală, în interiorul căreia iau naștere adevărate drame ale conștiinței. Lumea arhaică este
concretizată de-a lungul romanului prin evidențierea unor elemente care alcătuiesc o frescă a satului din
zona Transilvaniei de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Principalele teme abordate în “Strigoiul” sunt reprezentative pentru acea perioadă: satul este pus
într-o lumină favorabilă, oamenii duc o viața modestă, preocupându-se de munca la câmp, prin care își
câștigă existența, având la bază tradițiile și convingerile păstrate din generație în generație. Tratarea
acestor subiecte stârnește dorința cititorului de a pătrunde în viața personajelor, aspirând să trăiască în
acea lume pe care nu o va putea regăsi niciodată în realitatea actuală. Personajele trăiesc întâmplări firești,
care marchează cursul natural al vieții și care sunt prezentate ca fiind niște simboluri cu un puternic
impact emoțional. Nașterea și moartea sunt cele mai importante evenimente prezentate în roman, alături
de alte obiceiuri și mentalități specifice zonei: statutul social , judecățile sătenilor care răspândeau veștile,
aparentele povești de dragoste, relațiile dintre rude, tradițiile locului și căsătoria ca ceremonial impus de
colectivitate.

“La Agârbiceanu, discutarea problemelor morale formează ținta nuvelei și a romanului, și dacă
ceva merită aprobarea neșovăitoare este tactul desăvârșit cu care acest prelat știe să facă o operă
educativă, ocolind predica anostă”5 (G. Călinescu).

4
Trăind si muncind, in Gazeta literara, an V, nr.2 , rubrica “Momentul literar” , pag 3,4
5
Dicționarul general al literaturii romane, vol. I A-B, pag 59

7
1.1. Obiceiuri și canoane

Ideea de “strigoi” face trimitere la relația dintre viața și moarte, privind moartea ca pe o trecere
acceptată de omul simplu, capabil să înțeleagă că destinul nu îi este potrivnic, ci este o finalitate a vieții
sale tumultoase. Cea mai discutată moarte este cea a bătrânului, care va influența existența tuturor
personajelor din roman. Respectând principiile tradiționale, Agârbiceanu prezintă această trecere ca fiind
cea care reinstaurează liniștea, însă pe termen scurt. Ritualurile parcurse începând cu apariția primelor
semne ale instalării morții denotă obsesia colectivității de a nu-l lasă pe cel hărăzit să treacă în neființa
fără a fi împăcat cu sine, cu cei din jur și cu Dumnezeu. Credința reprezenta temeiul fiecărui individ,
aceasta fiind pusă la îndoiala în momentul în care comunitatea începe să creadă în apariții plăsmuite,
creații ale imaginației. În roman, orânduielile pe care orice creștin român trebuie sa le parcurgă sunt
respectate cu sfințenie. Odată cu primele semne ale morții bătrânului, familia este cea care se ocupă de
sufletul și trupul celui care urmează să meargă la “locul de odihnă, hotărât de Dumnezeu”6. Preotul,
figură emblematică în sat, este cel care îl ajuta pe cel aflat în cumpănă să aibă parte de o trecere lină, fără
de păcat, ținându-i lumânarea la căpătai, pentru a-l ține departe de “duhurile necurate”7 și ungându-l cu
untdelemn.

Starea de agonie în care se afla bătrânul îi neliniștește pe ceilalți, făcând tot posibilul să îi
îndeplinească acestuia ultimele dorințe. Aflat pe patul de moarte, se tulbură la auzul rugăciunilor
preotului și “nu-și dă sufletul” până când nu încheie socotelile cu familia, afișând o atitudine severă față
de cei care i-au fost alături. Ceea ce surprinde în acele momente este luciditatea de care dă dovadă
bătrânul, reușind să îi convingă pe fiii săi să-și continue viața după legile sale, așa cum le impusese și
până atunci. După ce omul trece în lumea celor drepți, familia are obligația de a-l pregăti pentru
înmormântare, și de a-l veghea, împreună cu ceilalți săteni care doresc să îi aducă un ultim omagiu.

În zilele de dinaintea înmormântării, clopotele răsuna în biserică, anunțând moartea pentru întreaga
comunitate, în timp ce familia are datoria de a-i primi pe sătenii veniți să-și ia rămas bun, oferindu-le
mâncare și băutură în tot acest timp. Aceasta împrejurare ilustrează, dincolo de obiceiurile locului,

6
“Datinile poporului român la înmormântări” , Teodor T. Burada, Tipografia Națională, pag 6,7
7
Ibidem, pag 7
8
mentalitatea colectivității, care nu respectă statutul celui decedat și suferința familiei, priveghiul
constituind un prilej de a-i judeca și defăima pe alții.

Câteva dintre obiceiurile de înmormântare scot la iveală anumite aspecte stranii: conform tradiției,
ochii celui care a decedat sunt închiși de către un membru al familiei, iar groapa și sicriul sunt măsurate
cu atenție, pentru ca acestea să nu fie prea lungi, semn că mortul ar putea “chema și pe alte rude lângă
dânsul”8. Inserarea unor elemente legate de aceste obiceiuri nu sunt întâmplătoare, ci au rolul de a
evidenția legătura dintre viață și moarte, în care oamenii aveau deplină încredere, considerând că doar
trupul este cel care trece în neființa, sufletul rămânând viu și având puteri mai presus de cele omenești.

În continuare, Agârbiceanu pune preț pe respectarea datinilor privind acest act sacru al înmormântării,
reușind să ofere numeroase perspective asupra acestuia: semnele pe care le indică sunt, pe de o parte,
simple coincidențe, iar pe de altă parte, temerile omului simplu, incapabil să distingă între realitate și
ficțiune.

Nunta este cel de-al doilea obicei ilustrat în roman și are aceeași încărcătura istorică a lumii
tradiționale de la acea vreme. Originalitatea operei lui Agârbiceanu se remarcă prin detaliile pe care
acesta le oferă în ceea ce privește tradițiile locului și pașii pe care viitorii miri trebuiau să-l parcurgă.
Primele întâlniri aveau loc într-un spațiu specific mediului rural, în cadrul șezătorii, o adunare cu caracter
educativ, organizată cu scopul interacțiunii sociale. Totodată, șezătoarea devenea un loc pentru
destindere, în cadrul căreia băieți și fete de vârste apropiate se puteau îndrăgosti și își puteau întemeia
familii care aveau la bază principii prestabilite. Pentru ca tinerii să poată ajunge la căsătorie, era necesar
să se țină cont de mai multe aspecte. În primul rând, aceștia erau nevoiți să respecte pașii impuși în cadrul
șezătorii: prima dovadă de asumare a legăturii era consimțământul fetei de a se așeza pe genunchiul
tânărului, urmând că aceștia să se retragă în tindă, unde să-și poată discuta viitorul și să se ascundă de
ochii curioși ai celorlalți. După respectarea acestor pași, tinerii trebuiau să ia în calcul statutul social al
fiecăruia, în special a familiilor, care aveau o influență puternică asupra deciziilor copiilor. În ceea ce
privește lumea creată de Agârbiceanu, aceasta nu este una de basm , ci una reprezentativă pentru realitatea
care nu poate fi evitată. Cei doi tineri, Sora și Gheorghe, se cunosc la șezătoare, însă nu parcurg toți pașii
impuși de legile nescrise ale comunității, acest lucru fiind regretat de Sora, căci “gura satului” i-ar fi
judecat oricum. Vestea că intre cei doi exista o legătura circulă repede, mai ales că rivalitatea dintre cele

8
“Datinile poporului român la înmormântări”, Teodor T. Burada, Tipografia Națională, pag 13
9
două familii reprezintă centrul de interes al sătenilor. Din acel moment, romanul dezvăluie o serie de
tradiții specifice nunții, menite să ascundă moravuri ale societății și dezvăluie tipuri prototipice variate.

Acceptarea relației de către familie este oficializată printr-un ritual special, acela al pețitului.
Privit ca fiind un obicei formal, menit să apropie cele doua familii, pețitul fetei era absolut necesar,
considerându-se că binecuvântarea părinților stă la baza funcționarii căsniciei, iar cei care se căsătoresc
“ contra voinței acestora, aceia nicicând nu pot să aibă noroc”9. Cel mai important este cuvântul tatălui
fetei, care era considerat “ capul familiei”10. Atât familia Sorei, cât și cea a lui Gheorghe refuză să accepte
căsătoria dintre cei doi, păstrând aceeași atitudine răuvoitoare.

Așa cum se obișnuia, băiatul avea obligația de a se consulta cu părinții cu privire la intențiile sale, iar
aceștia se consultau, hotărând dacă fata este demnă de căsătoria cu fiul lor. Totodată, părinții aveau
libertatea de a-și obliga fiul să se căsătorească cu o tânără pe care nu o iubește, dar care are o situație
materială bună, așa cum se întâmplă și în cazul lui Gheorghe, care este constrâns să se însoare cu Safta
Olarului, o tânără cu zestre. Zestrea reprezenta unul dintre cele mai importante criterii de alegere al
soțului sau soției și consta în averea pe care părinții fiecăruia reușeau să o strângă până la momentul
căsătoriei : “pentru cele din casă e obligată mai ales maică-sa, iar pentru celelalte, precum: locul, vite,
bani și altele, tatăl său”11.

În roman, bucuria celor doi tineri este umbrită de refuzul tatălui lui Gheorghe de a merge să o ceară
pe fata de la părinți, constrâns de promisiunea pe care i-o facuse bătrânului înainte să moară.
Neacceptarea ideii că legătura sa cu Sora nu se poate concretiza printr-o căsătorie îl determina pe
Gheorghe să treacă peste cuvântul părinților , neconștientizând că acest lucru îi va aduce numai
nenorociri. Tânărul ignoră tradiția și decide să acționeze pe cont propriu, moartea accidentală a tatălui
fiind ilustrată ca o abatere de la normele raționale, pentru care va plăti cu libertatea. Astfel, această
legătura sfârșește la fel de brusc cum a început, Sora reușind să parcurgă unele obiceiuri de nuntă după
ce îl cunoaște pe Dumitru Pruncu, un bărbat trecut de vârsta normală a căsătoriei. Alte concepții
referitoare la căsătorie erau cele de “băieți și fete bătrâne”, adică cei care nu reușeau să se căsătorească
“atunci când le era timpul”12 și nu mai aveau speranța că își vor întemeia o familie. Acest lucru se
întâmpla în cazul Sorei și al lui Dumitru Pruncu, însă în moduri diferite: Sora îl acceptă pe acesta din
teama de a nu rămâne “fată bătrână” , în timp ce Dumitru o iubește încă din copilărie, dar se resemnează

9
Nunta la români, Simion Florea Marian, Editura Saeculum Vizual, pag 82
10
Ibidem, pag 80
11
Ibidem, pag 14
12
Ibidem, pag. 15
10
cu ideea singurătății. De această dată, familiile nu se mai opun relației dintre cei doi, oferindu-le sprijinul
necesar : familia Corbu vede în Dumitru un om muncitor , demn de iubirea fiicei lor, în timp ce familia
Pruncu o consideră pe Sora o fată așezată, care îi poate oferi fiului lor familia pe care și-au dorit-o
dintotdeauna.

Nunta celor doi este descrisă succint, detaliile nunții tradiționale sunt omise, punându-se accentul pe
psihologia umană, aflată într-o continuă schimbare. Singurul obicei descris este cel al mutării fetei în
casa socrilor și despărțirea acesteia de familie, un pas important în viața unei tinere proaspăt căsătorite,
al cărui destin se schimbă radical, noul statut al Sorei o obligă să preia anumite sarcini, să devina o soție
iubitoare și o noră agreabilă. Un fapt cunoscut este acela că, în general, nurorile nu au o relație bună cu
soacra, tocmai de aceea băiatul rămâne neansurat, “din simpla cauză ca să nu facă maicilor sale prin
însurare necazuri”13. Cu toate acestea, Sora va avea parte de o familie iubitoare, care o va ajuta să se
adapteze schimbărilor. Pe de altă parte, familia Corbu trăiește într-o atmosfera deprimantă, cauzată de
lipsa fiicei lor. În acea perioada existau mai multe motive pentru care tinerii doreau să ajungă la căsătorie.
În ceea ce îi privește pe cei doi, căsnicia era întemeiată cu scopul de a fi sprijin unul pentru celălalt la
bine și la rău, de “a avea urmași legitimi care să păstreze numele”14, dar și de a respecta datinile, care
cântăreau foarte mult în comunitate.

Relația dintre cei doi se concretizează prin aducerea pe lume a copiilor, evenimente care le vor
schimba viața și îi vor face să se simtă împliniți, consolidând iubirea pe care o au unul față de celălalt.
Nașterea primului copil simbolizează instaurarea “unui nou ciclu de viață”15. Fericirea familiei se curmă
atunci când fiică Sorei și a lui Dumitru Pruncu moare, răpusă de o boala al cărui leac nu fusese încă
descoperit.

Căsnicia este tulburata de acest eveniment, iar Sora este cea care refuză să mai continue și nu mai
dorește să mai aibă vreodată copii. Cu toate acestea, trecerea timpului o ilustrează pe Stana, sora cea
mică a Sorei în postura de mireasă, la nunta căreia participă și aceasta. Nunta simbolizează reinstaurarea
liniștii, urmată de nașterea celui de-al doilea fiu al Sorei, Ionița: “la sorocul rânduit, Sora născu un băiat
care-i semăna leit”16 și de primul fiul al Stanei, născut la scurt timp după acesta. Intervine, din nou,
problema încălcării principiilor și canoanelor tradiționale: rod al relației cu Gheorghe Mărginean, fiul
Sorei moare la vârsta de cincisprezece ani , înecat, chiar sub ochii tatălui său. În toți acești ani, căsnicia

13
Nunta la români, Simion Florea Marian, pag 15
14
Ibidem, pag 1
15
Dicționar de simboluri si credințe tradiționale, p. 357
16
“Strigoiul”, Ion Agârbiceanu, de Minerva, pag 622
11
Sorei și a lui Dumitru se prăbușește, în ciuda tuturor încercărilor bărbatului de a menține bunăstarea
căminului. Astfel, căsătoria este prezentată în roman sub mai multe aspecte: în timp ce căsniciile
părinților sunt rezistente, bazate pe principii străvechi, relațiile tinerilor sunt efemere, aducătoare de
nenorociri prin înțelegerea greșită a canoanelor.

Strigoiul, în tradiție, are doua semnificații : pe de o parte, acesta simbolizează o persoana care s-a
născut cu puteri malefice și face “răutăți neînchipuite”17, iar pe de alta parte, denumirea face referire la
sufletul celui care a păcătuit întreaga viața și moare neamplinit, luând cu el păcatele neiertate care îl
îndeamnă să le provoace suferință celor din jur. La această valoare a termenului face trimitere
Agârbiceanu, ale cărui personaje par a fi chinuite de o forță malefică, demonstrând în același timp că
aceste lucruri sunt doar născociri ale unei comunități cufundate în superstiții. Tocmai de aceea,
Agârbiceanu nu aduce argumente prin care să demonstreze că bătrânul Moise s-a transformat în strigoi,
el nu se arată niciodată oamenilor și nu manifestă atitudini specifice acestui simbol. În analiza acestui
simbol, este necesar să ținem cont de inclinația autorului către credință și biserică.

1.2 Blestemul părintesc

Noțiunea de “blestem” nu face referire la sensul propriu al cuvântului, în care actul consta in
invocarea unei forte aducătoare de nenorociri, ci la un sens particular, referitor la ideea că faptele și
mentalitățile părinților din timpul vieții îi afectează pe copiii acestora: “ Păcatul părinților îi duce pe
urmași, direct sau indirect, la boala și moarte.”18 Acest lucru se reflectă pe tot parcursul romanului, însă
nu este vorba doar de boala fizică, ci de cea psihică a urmașilor incapabili să discearnă intre bine si rău,
luând decizii care conduc la autodistrugere.

Pentru a înțelege ce implică ideea de blestem, este nevoie să privim din cele doua perspective, pe
care personajele le ilustrează: pe de o parte, aceasta simbolizează o mentalitate învechită, a comunității
care crede în ideea de răsfrângere a păcatelor părinților către copiii lor, iar, pe de alta parte, teama de a-
și asuma decizii este ascunsă prin această motivație referitoare la apariția unor spirite potrivnice. La
nivelul comunității, manifestarea acestor presupuse apariții stârnesc controverse, însă cei mai afectați
rămân apropiații familiilor. Punctul de plecare al acțiunii nu corespunde cu începutul romanului, deoarece

17
Dicționar de simboluri si credințe tradiționale, p 116
18
Constantin V, Zorin, Păcatele părinților si bolile copiilor, ed. Cartea ortodoxă, București, 2007, p.30

12
acesta prezintă aspecte obișnuite ale vieții la sat. Ceea ce stârnește intriga este prezentarea morții unui
bătrân într-un mod aparte, care îl pune într-o lumina diferită față de ceilalți.

Romanul propriu-zis începe prin prezentarea celor două familii ale căror destine vor fi urmărite
îndeaproape. Neamul Corbilor și neamul Mărginenilor au în comun o ură care persistă generații întregi
și care are la bază un act de trădare : Dinu Mărginean este cel care jură fals în fața judecătorului, , fiind
neloial față de prietenul său, Andrei Corbu și a celor care participaseră alături de el la revoluția de la
1848. Sub masca “strigoiului” se află Moise Mărginean, fiul lui Dinu, care va continua această aversiune
lipsită de sens faț de membrii familiei Corbu. Pornind de la ideea așa-zisului blestem părintesc, romanul
urmărește parcursul celor două familii rivale: bătrânul Moise este centrul de interes al cărtii, chiar și după
moartea sa. Astfel, atât pe linie feminină, cât și masculină, destinele personajelor sunt urmărite prin
analiza din generație în generație, având la bază trecutul acestora, care are o influentă mult mai puternică
decât prezentul. Acest prim conflict dintre cele două familii este lăsat în urmă, Moise fiind cel care preia
rolul omului lacom, lipsit de scrupule, care va distruge viețile celor din jur prin modul său de a-i convinge
să preia mentalitatea sa ce trădează o stare maladivă. Cunoscut ca fiind un om dur, care nu poate concepe
să-i fie încălcate principiile, Moise este respectat și îngrijit de familie, care îl tratează că pe un “rău
necesar”.

Cartea debutează cu prezentarea unor obiceiuri specifice zonei, cu ajutorul cărora sunt introduse
personajele care devin victime ale unor nepotriviri cu societatea în care trăiesc, la care se adaugă
încă un factor important, ereditatea. Aceasta se dovedește a fi un element credibil, deși nu este
deconspirat la început. Scena priveghiului încadrează personajele intr-un tablou de familie, care
nu ține cont de umbrele trecutului și respectă suferința celui care va trece în neființă. Cele mai
bune exemple sunt Floare, fiica bătrânului și Ion Corbu, fiul celui căruia Moise îi cauzase atât de
mult rău. Cei doi sunt capabili să uite toate necazurile pricinuite de Moise, conștienți de faptul că
acestea vor dispărea odată cu moartea sa. Obligată să se căsătorească cu un om pe care nu îl
dorește, Floare își iartă tatăl și face tot posibilul că aceasta greșeală să nu se mai repete. Pe de alta
parte, Vasile nu acceptă ideea ca fiul sau să se căsătorească din voința sa, tatăl fiind cel care preia
inconștient mentalitatea lui Moise. Gheorghe este primul care reușește să se desprindă de aceste
constrângeri, dar nu este de ajuns pentru a putea afirma că îi seamănă unuia dintre părinți. Tânărul
pare atașat mai mult de mamă, care îi oferă sprijin și sfaturi importante, pe care acesta nu le va
urma “ Natura omului nu se rezumă la trup. Și însușirile sufletului se moștenesc.”19

19
Constantin V, Zorin, Păcatele părinților si bolile copiilor, ed. Cartea ortodoxa, București, 2007, p.37
13
 Ceea ce este cel mai important de înțeles în ceea ce privește destinele personajelor este
faptul că acestea nu suportă repercusiunile păcatelor părinților, ci înclinația către repetarea acestor
fapte. Șezătoarea este punctul de plecare al acțiunii : Sora Corbu, fiica Mariei și a lui Ion Corbu,
este o tânără care respecta inițial datinile impuse de comunitate, însă apariția lui Gheorghe
Mărginean, fiul lui Vasile și al Anei o tulbură, lăsându-se purtată de instinct după o perioadă
foarte scurtă. Deși conștientizează că sentimentele sale pentru Gheorghe sunt din ce în ce mai
vizibile, acesta pare a fi o persoană echilibrată, capabilă să discearnă care sunt urmările acestei
legături. Primul act care demască imaturitatea și nerăbdarea lui Gheorghe este hotărârea acestuia
de a ignora pașii firești pe care orice tânăr cu intenții de căsătorie îi urma: “ Că să poți stăpâni pe
alții, e nevoie să te știi stăpâni întâi pe tine”. 20 Astfel, acesta da curs discuțiilor și suspiciunilor
asupra legăturii sale cu Sora. Acest moment este marcat de intervenția comunității, care
intensifică conflictul mocnit dintre cele două familii. Decizia tinerilor de a se căsători pare a fi o
modalitate prin care această ură să fie stinsă, însă ceea ce stârnește de fapt este o amplificare a
discuțiilor, atât timp cât Moise, bunicul lui Gheorghe, este cel care le guvernează existenta.
Legătura celor doi este privită în moduri diferite de către părinți : mamele afișează o atitudine
pozitivă, dorința de a-și vedea copiii întemeindu-și propriile familii este pe cale să se
îndeplinească, în timp ce bărbații au frământări, sunt convinși că acest conflict care desparte cele
două familii nu poate dispărea niciodată. Pe de o parte, Ion Corbu refuză să accepte ca fiica sa să
se căsătorească cu un membru al familiei rivale, având certitudinea că ginerele nu poate fi altfel
decât bunicul sau, interesat de avere și lipsit de sentimente. În ceea ce îl privește pe Vasile, nu
putem spune că se împotrivește voit acestei legături, însă faptul că trăiește cramponat în datini îl
împiedică să iasă din umbră, preferă să-și continue existența respectând jurămintele făcute lui
Moise, care reușește să îl manipuleze chiar și după ce moare. Sora lui Vasile, Floare, este o alta
victimă a tatălui său, care o obligă să se căsătorească cu un bărbat pe care nu îl iubește, dar care
provine dintr-o familie înstărită.

Demersurile celor doi tineri de a se căsători coincid cu momentul în care bătrânul Moise se
îmbolnăvește , dând semne că nu va mai trăi mult timp. Ana și fiii lui îi stau alături până în ultima clipă,
însă momentul de dinaintea morții este unul crucial. Moise îl determină pe fiul sau să jure că nu va
permite căsătoria lui Gheorghe cu Sora, dorind ca nepotul său să se însoare cu Safta Olarului, o tânără
cu zestre. Această sete de avere nu piere în aceste momente în care bătrânul își dă ultima suflare, iar

20
Ion, Agârbiceanu, Strigoiul, de Minerva, 1985, p.115
14
teama lui Vasile de a-i încalca aceasta ultimă dorință îl determină să facă jurământul, pe care îl va ține
secret mult timp. Fire superstițioasă, Vasile face această promisiune din două motive: pe de o parte,
dorește ca sufletul tatălui său să se odihnească, să nu facă această trecere fără a fi mulțumit cu ceea ce a
lăsat în urmă, iar pe de alta parte, trăiește cu teama de a nu fi urmărit de spiritul acestuia, blestemat pentru
nerespectarea ultimei sale dorințe. Moartea lui Moise Mărginean este una conștientizată, care va aduce
liniște sufletească în familia Corbu, mai ales pentru Sora, care aștepta să-și vadă cât mai curând visul
împlinit. Pentru Ion Corbu, participarea sa la înmormântarea lui Moise simbolizează renunțarea la
ostilități și încercarea de a o lua de la început, odată cu dispariția celui care crea un mediu dăunător.
Maria este cea care reușește să îl îmbuneze și să îl împace cu trecutul, având că obiectiv principal fericirea
fiicei lor. Imediat după moartea lui Moise, comunitatea începe să se frământe, înțelegând orice lucru
neobișnuit că fiind un semn al neliniștii bătrânului, care nu se poate odihni și continuă să trăiască printre
oameni sub forma unei fantome. Primele semne apar chiar înainte de înmormântare, când oamenii
observă că pleoapa lui Moise nu este închisă și că sicriul nu încape în groapă, ceea ce îl sperie pe Vasile
și îl face să mediteze la promisiunea pe care i-a făcut-o tatăllui sau.

În tot acest timp, iubirea dintre cei doi tineri devine din ce în ce mai puternică, iar dorința lor de
a se căsători îi face să uite de obligația morală de a aștepta să treacă o perioadă de la moartea lui Moise.
Sora este cea care ține la respectarea tradiției, este dornică să parcurgă toți pașii până la a-i deveni soție
lui Gheorghe, în timp ce tânărul este nerăbdător, forțează lucrurile și dă naștere discuțiilor. Obiceiul de a
cere binecuvântarea părinților fetei pentru căsătorie este important, fiind prima condiție pentru
înfăptuirea nuntii. Gheorghe stabilește cu tatăl sau că vor merge la familia Corbu pentru a discuta
rânduielile , însă amânarea lui Vasile îl neliniștește pe tânăr. Nehotărârea tatălui stârnește agitație în
familia Mărginenilor, însă Ana este cea care îi temperează și reușește să echilibreze situația., aducând
întotdeauna o vorba buna fiecăruia dintre ei. Soția lui Vasile este singura femeie din roman care este
capabilă să discearnă dincolo de normele impuse, ia întotdeauna în calcul posibilități noi și reușește să
găsească soluții salvatoare. Frământările lui Vasile îl determină pe aceasta să i se confeseze surorii sale,
mărturisindu-i care este adevăratul motiv al refuzului său de a accepta această căsătorie. Ca o ușurare,
Vasile merge să se spovedească, iar preotul îl convinge că adevăratul păcat nu este încălcarea
jurământului, ci silirea propriului copil de a se căsători cu o alta fată. Liniștea lui Vasile este din nou
tulburată de îmbolnăvirea unor animale din gospodărie. Conștiința față de jurământ revine, fiind convins
de faptul că încălcarea acestuia îi va aduce mult mai multe nenorociri. Convinsă de faptul că Vasile își
va respecta promisiunea, Ana se bulversează atunci când află adevărul și cedează. Ambiția lui Gheorghe
de a duce la bun sfârșit promisiunea îl transformă, acționând fără să se gândească la consecințe.
15
Atitudinea tânărului poate fi condamnabilă la prima vedere, însă, analizându-i condiția, tânărul este
rezultatul familiei în care a crescut, fiind întotdeauna tentat să acționeze asemenea rudelor sale. Cu toate
acestea, greșeala lui Gheorghe constă în refuzul de a-și depăși condiția: “laturile negative nu sunt
nicidecum o povară pe care omul e condamnat să o poarte toata viața”21 Disputa dintre tata și fiu ia
amploare, sfârșind intr-un mod tragic. Gheorghe este cel care ignoră decizia tatălui și hotărăște să
acționeze pe cont propriu, însă lupta dintre cei doi se finalizează cu moartea fulgerătoare a lui Vasile.
Neputința tatălui de a-și face fiul fericit degenerează într-o obsesie, iar moartea să va avea urmări pentru
ambele familii.

Acesta este unul dintre momentele importante ale romanului, deoarece produce un dezechilibru
emoțional, toate lucrurile iau o întorsătură neașteptată, însă mentalitățile rămân neschimbate. Pedeapsa
pe care Gheorghe o primește va reprezenta o lecție de viața, o consecință a comportamentului său
imprudent. Privită ca un semn rău de către toți cei din jur, sentința nu este nici pe departe efectul
blestemului lui Moise, ci un proces necesar de maturizare. Tragedia are efecte așteptate asupra mamei
tânărului, pentru care viața devine o luptă. Sora este marcată de această întâmplare, însă reacționează
într-un mod neașteptat. Nu conștientizează ce se întâmplă, pune pe primul plan judecata lui Gheorghe și
se izolează, gândindu-se tot mai mult că niciodată nu va mai putea avea legături cu un astfel de om.

Veștile care vor urma vor aduce în viața Sorei o perioada de declin, dominată de incertitudini și
temeri. Iubirea dintre cei doi se dovedește a fi efemeră, mai ales din perspectiva Sorei, care pare că trece
ușor peste despărțire și începe să trăiască cu teama de a nu rămâne necăsătorită. Pentru Gheorghe ,
ruperea legăturii cu Sora este un act de conștientizare a realității create, în care rațiunea primează și
impune renunțarea la sentimente. Odată cu aceasta schimbare radicală, se face trecerea la o dimensiune
care accentuează destinele personajelor, aparent împăcate cu cele întâmplate și dornice de a o lua de la
început. Frământările Sorei sunt împărtășite cu mama sa , Maria, care participă afectiv și joacă rolul unui
mentor. Maria dobândește înțelepciune de-a lungul vieții și are întotdeauna puterea de a merge mai
departe, însă este mai limitată în gândire decât Ana, care trăiește dincolo de mentalitatea tradițională
restricționată. Existența Anei se va concentra pe încercările de a-i ușura pedeapsa fiului sau, apelând la
preotul Nicodim că la o ultima speranță ca sufletul său să își găsească liniștea. Îmbolnăvirea slugii
Mărginenilor la câteva zile după moartea lui Moise va compensa cu apariția lui Iosif Fătu, care își
depășește atribuțiile de slugă, impunându-și un statut care îi dă dreptul la decizie. Pentru Ana, acesta este

21
Constantin V, Zorin, Păcatele părinților si bolile copiilor, ed. Cartea ortodoxa, București, 2007, p.39

16
un adevărat sprijin, pentru că are capacitatea de a o scoate din acea stare de apatie care o împiedică să
gândească rațional.

În familia Corbu, atenția se concentrează în continuare pe Sora, cea mai mare dintre frați.
Pedeapsa de cinci ani pe care Gheorghe o primește îl liniștește pe Ion, care dorește că fiica sa să se
căsătorească pentru a-l putea uita. Sora este o alta dovadă care susține proverbul “așchia nu sare departe
de trunchi”, dar nici aceasta nu este o copie a imaginii părinților. Pe măsură ce se maturizează, tânăra
dezvolta noi principii despre viața, dar nu mai ține cont de sfaturile părinților. Ajunsă la maturitate, Sora
nu se alătură mentalității colective, conștientă fiind că toate nenorocirile nu sunt cauzate de spirite
malefice, ci de propriile sale decizii pe care nu și le-a putut asuma la momentul potrivit. Dispariția lui
Vasile nu este rezultatul blestemului părintesc, ci al încercării sale de a se împotrivi voinței fiului sau, la
care se adaugă comportamentul coleric al lui Gheorghe “om lipsit de echilibru, tăios, care nu-și stăpânește
emoțiile”22

Momentul secerișului, foarte important în spațiul rural de la acea vreme, surprinde apariția lui
Dumitru Pruncu, care va avea o evoluție neașteptată. Întâlnirea acestuia cu Sora îi trezește aceleași
sentimente pe care le avea când aceasta era doar o copilă. La șezătoare, Dumitru tânjea după atenția
Sorei, însă se mulțumea să o privească, conștient de faptul că Sora este îndrăgostită de Gheorghe. Teama
de a nu rămâne “ fata bătrână” și dorința de a lăsa în urmă cele întâmplate o determină pe Sora să își
îndrepte atenția către Dumitru, care se dovedește a fi un bărbat matur și iubitor. Comportamentul Sorei
este vizibil schimbat, iar părinții acesteia observă primele semne ale legăturii sale cu Dumitru,
provocându-le neliniște. Ca urmare a dezamăgirii suferite, Sora devine vulnerabilă și recurge la fapte la
care nu reflectează, hotărând să înceapă o relație cu acest bărbat, despre care nu știa foarte multe lucruri,
imprudență pe care o repetă în cazul lui Gheorghe. Instinctul părintesc nu este niciodată înșelător, atât
Maria cât și Ion se tem ca fiica lor să nu sufere din nou, căsătorindu-se cu un bărbat pe care nu îl iubește.
Judecând într-un mod aspru, Maria nu este de acord cu această legătură, considerând că principala
calitate a unui bărbat trebuie să fie frumusețea, în timp ce tatăl Sorei îl consideră pe Dumitru un om demn
de atenția fiicei sale.

Înainte de a oficializa legătura sa cu Dumitru, Sora organizează o întrecere în cadrul secerișului,

care se desfășoară în văzul tuturor. Dincolo de aspectul ludic al acestui moment, Sora plănuiește să îl
pună într-o lumină favorabilă pe Dumitru în fața comunității, lăsându-l să câștige. Pe de altă parte, această

22
Constantin V, Zorin, Păcatele părinților si bolile copiilor, ed. Cartea ortodoxa, București, 2007, p.38

17
ocazie poate simboliza punctul de plecare al relației lor, o apropiere neconștientizată. Într-un final, cei
doi reușesc să poarte o discuție serioasă, Sora fiind cea care preia inițiativa, mărturisindu-i că a luat
decizia de a se căsători cu el, în ciuda diferenței de vârstă dintre ei. Înainte de nuntă, Maria face tot
posibilul pentru a o convinge pe fiica sa că această decizie nu îi va aduce decât regrete, însă Sora
acționează după instinct și înaintează cu pași repezi către căsătorie. Tânără și lipsită de experiență, fata
nu conștientizează ce presupune această trecere și încearcă să transforme o copilă obișnuită cu afecțiunea
părinților, într-o femeie responsabilă și matură.

Nunta s-a desfășurat după tradițiile locului, Ion fiind cel care se asigură că prima nuntă din familia
sa este una demnă de statutul acestora. Sora se mută în casa lui Dumitru, unde are parte de un trai bun,
alături de socrii, oameni modești și afectuoși. Această schimbare creează în familia Corbu o atmosferă
de tristețe, de pustiu, pe care fiecare o simțea diferit. Pentru Sora primele zile în gospodăria familiei
Pruncu sunt destul de grele. Încercările sale de a se adapta la viața de femeie măritată sunt umbrite de
dorința de a fi din nou acasă, alături de frații și părinții săi . Vorbele frumoase ale bătrânilor o ajută pe
Sora să se apropie de noua sa familie și să-și conștientizeze noua poziție. Încrezătoare că va putea respecta
toate îndatoririle unei soții, Sora este pusă în situația de a trece de la o iubire adolescentină la o căsnicie
bazată pe obligații care uneori îi încalcă voința și depășesc limitele inocenței. Din momentul căsătoriei
celor doi, Sora pare să fi scăpat de zbuciumul trecutului, timpul fiind soluția pentru problemele fiecărei
femei aflate la începutul căsniciei. Dumitru Pruncu este iubitor, are răbdare cu Sora și îi respectă deciziile.

Între timp, satul se desprinde de tragedia care le ocupă întreaga existentă , concentrându- se pe
muncile câmpului. Toate întâmplările care erau considerate semne ale unui spirit răzbunător sunt date
uitării, Ana fiind cea care încă mai simte efectele acestui blestem. Gheorghe rămâne întemnițat într-o
închisoare ungurească, însă pedeapsa nu i se mai pare atât de grea, pentru că în timpul petrecut acolo
învață o mulțime de îndeletniciri. Absența Sorei este cel mai mult resimțită de fratele său mai mic, Ioniță,
care suferă și observă că familia nu mai este la fel de unită.

Prima vizită a Sorei la casa părintească este un motiv de bucurie pentru Ioniță, iar pentru Maria
este o ocazie de a analiza comportamentul tinerei pentru a-și da seama dacă este sau nu fericită în căsnicie.
Lăsând la o parte obsesia mamei pentru înfățișarea lui Dumitru, aceasta simte că Sora își recăpătase
liniștea de altădată și că este fericită cu noua ei viața. După câteva săptămâni, Sora reușește să depășească
această stare de apatie și se atașează de părinții lui Dumitru, numindu-i cu ușurința “ mamă” și “ tată” ,
tocmai pentru că cei doi o tratează ca pe fiica lor. Viața Sorei de după această acomodare este una liniștită,
revine la vechile obiceiuri, implicându-se în treburile casei și oferind un aer proaspăt gospodăriei.

18
 Liniștea fetei se tulbură la gândul că ar putea rămâne oricând însărcinată. În fața primelor semne
ale unei sarcini, Sora se simte neputincioasă. Deși în aceasta perioadă Sora fusese protejată de familie și
primise o mulțime de dovezi de iubire din partea lui Dumitru, acesta devenise vulnerabilă, era tot timpul
neliniștită și simțea un sentiment de aversiune față de soțul său. Simptomele sarcinii o transformaseră,
însă comportamentul ei era de înțeles, toate experiențele din ultimul timp au culminat cu apariția unui
copil, pe care îl considera inițial o povară.

Încercările prin care trece se vor atenua odată cu trecerea timpului, fiind capabilă să revină la o
viața normală și arată recunoștință celor care i-au purtat de grijă. Implicarea fetei în discuțiile femeilor
reunite la șezătoare o ajută să își dea seama că lamentările ei de până atunci erau lipsite de sens și că viața
presupune greutăți pe care orice femeie măritată le înfruntă. Șezătoarea reunea evenimentele de
actualitate ale satului. Veștile circulau cu rapiditate și ajungeau să fie dezbătute în cadrul acestui grup
din care făcea parte și Sora, care surprinde întâmplător o discuție legată de familia Mărginenilor.
Indiferența Sorei se transformă inconștient în interes atunci când este pomenit numele lui Gheorghe, deși
avea convingerea că între ei nu mai exista nicio legătura. Cu toate acestea, este lucidă și își ascunde
frământările, nedorind să-i rănească sentimentele lui Dumitru.

Ana Mărginean încă trăiește drama fiului sau, suferă cumplit și încearcă să găsească rezolvarea
prin apelul la credință. Pentru mama lui Gheorghe, niciun sacrificiu nu e prea mare, străbate drumuri
interminabile alături de Iosif Fătu pentru a afla care va fi soarta fiului său. Sărbătoarea Bobotezei îi aduce
Anei cea mai mare bucurie. Scrisoarea pe care o primește de la fiul sau îi confirmă cele spuse de părinte,
iar aceasta răspândește vestea în sat. În continuare, Ana nu este capabilă să se organizeze în privința
bunurilor familiei, bazându-se pe slugă, care va lua cele mai bune decizii. În același timp, Sora este
încercată de durerile nașterii, care îi creează din nou o stare de irascibilitate pe care o manifestă față de
Dumitru, victima a frustrărilor fetei.

Momentul nașterii o găsește pe Sora oscilând între două stări diferite : pe de o parte, durerile
crunte pe care le indură o fac să îl urască și mai mult pe Dumitru, iar pe de altă parte, momentele de
luciditate o ajută să își dea seama că a ales să se căsătorească doar pentru a scapa de teama de a nu rămâne
fată bătrână și regretă că nu a avut ocazia să facă acest gest din dragoste. Nașterea fetiței aduce bucurie
în casa lui Dumitru Pruncu, iar Sorei îi trezește instinctul matern, care o înduplecă. Neputând să scape
de obsesia prejudecăților, Maria nu trăiește pe deplin bucuria nașterii fetiței, nemulțumită că are
trăsăturile Anicăi. Legătura dintre Sora și Dumitru devine mult mai strânsă odată cu venirea pe lume a

19
copilei, însă fata trăiește cu convingerea că între ei nu este iubire, ci un sentiment de atașament dobândit
în timp, pe care Dumitru îl câștigase prin modul sau de a se comporta .

Ziua botezului fetiței o întruchipează pe Sora într-o lumină nouă, pentru că avusese din nou
puterea de a depăși momentele grele și de a-și reconsolida poziția. Trecerea timpului îi fixează în minte
ideea că va rămâne alături de Dumitru toata viata, iar confortul pe care i-l oferea căminul o întinerea din
zi în zi. La trei ani de la căsătoria celor doi, atmosfera din sat începe să se tulbure, odată cu revenirea
“semnelor rele”, pe care comunitatea i le atribuie tot spiritului lui Moise. Blestemul bătrânului este
interpretat că fiind cauza îmbolnăvirii viilor, pricinuită după nenorocirea prin care trecuse Gheorghe ,
victimă a păcatelor celorlalți. Autoritatea pe care Moise o impusese de-a lungul vremii îi determină pe
săteni să nu mai creadă în coincidențe și să fie susceptibili, excluzând orice altă cauză firească a
necazurilor lor.

Înțelepții satului erau bătrânii, care credeau foarte mult în ideea că orice lucru făcut cu rea-
credință va fi pedepsit mai devreme sau mai târziu. Pentru Mărgineni, pedeapsa fusese deja ispășită de
cei nevinovați, iar faptul că primele vii bolnave apar în gospodăria acestora reprezintă pentru comunitate
încă un semn că “ strigoiul” nu își găsește liniștea. Preotul, una dintre puținele figuri care se diferențiază
de mentalitatea colectivă, nu crede în aceste superstiții și îi îndeamnă pe săteni să cugete la faptul că
adevăratul păcat este acela de a da crezare unor fantasme. Cu toate acestea, cel care prevestește iminenta
morții este chiar clopotarul satului, care sesizează că răsunetul clopotului este mai apăsător. Momentul
îmbolnăvirii viilor și a animalelor este unul reprezentativ pentru mentalitatea comunității, care consideră
că sursă acestor nenorociri este blestemul celor care nu își pot găsi odihna sufletului:” românii cred că
toate bolile de care poate să sufere omul sau animalele sunt provocate de diavol sau de alte duhuri
necurate”23 Astfel, este vorba despre intervenția unei figuri născocite de oameni pentru a putea justifica
niște întâmplări care, în realitate, nu sunt neobișnuite.

Reîntoarcerea lui Gheorghe este prilej de bucurie pentru Ana, care își vede în sfârșit visul împlinit.
Comunitatea îl percepe pe băiat că fiind o apariție misterioasă, deosebindu-se de ceilalți tineri de vârsta
lui prin faptul că învățase o meserie, devenind responsabil și perseverent. Gheorghe își asumă cele
întâmplate și nu se simte inferior comunității, având conștiința împăcată cu ideea că pedeapsa primită nu
a fost întemeiată. Mai mult, privește partea pozitivă a acestei experiențe, realizând că suferința l-a

23
Dicționar de simboluri si credințe tradiționale, pag. 226

20
transformat intr-un bărbat matur. Venirea lui Gheorghe coincide cu momentul apariției unei boli
necruțătoare în rândul copiilor din sat, scarlatina, al cărui leac nu fusese descoperit.

Morțile fulgerătoare o îngrozesc pe Sora, care se teme pentru viața fiicei sale. Inevitabilul se
produce, iar Măriuța este răpusă de aceasta molimă. Acesta este momentul în care Sora se prăbușește,
intră intr-un proces de degradare morală, considerând că nu mai are niciun motiv să trăiască. Suferința
prin care trece îi dovedește că nimic nu este mai dureros decât să pierzi pe cineva drag, iar această temere
o face să nu-și mai dorească să devină mamă. Simțindu-se neputincioasă, Sora își găsește alinarea în
brațele mamei , care o sfătuiește să iasă în lume pentru putea depăși aceasta stare de amărăciune.

La înmormântarea copilei participa și Gheorghe, a cărui prezență o tulbură și mai tare pe Sora.
Întâlnirea celor doi după un timp îndelungat reprezintă o continuitate a lucrurilor rămase neclare. Apariția
acestuia nu o dezechilibrează, ci o determină să realizeze că ceea ce a simțit pentru Gheorghe a fost
dragoste adevărată și că toate încercările lui Dumitru de a o face să-l iubească nu puteau avea același
rezultat.

21
 CAPITOLUL II- Receptări critice ale romanului

Cornel Regman declara că “Strigoiul” este “una dintre cele mai mature opere, deși puțin
învechită în ansamblul prozei românești cu subiect țărănesc”24, Cartea apărută în 1969 avea să devină
cea mai amplă lucrare a lui Agârbiceanu, de acuratețea căreia s-a îngrijit prin realizarea unor ultime
modificări, în 1958. Conținutul romanului nu trimite la actualitate, ci ilustrează viața și preocupările
comunității din zona Ardealului, situate intr-un timp îndepărtat, cu aproximativ șaizeci-șaptezeci de ani
înaintea apariției cartii. Ceea ce putem ști cu siguranță este intenția lui Agârbiceanu în conceperea acestui
roman, privit că fiind o finalitate a tradiției de la sat. Astfel, intenția naratorului ia naștere dintr-o
prevestire a imaginii de ansamblu pe care spațiul rural o va căpăta cu timpul, dorind că romanul să
reprezinte sursa de cunoaștere a tradițiilor locului pentru cei care au înclinații spre această zonă.

Este vorba despre un sentiment de regret și nostalgie manifestat de Agârbiceanu pentru această
idee de renunțare la tradiție, sperând că vor mai exista oameni care să ducă mai departe adevăratele valori
ale locului. Un aspect ușor de remarcat și demn de apreciat este cumpătarea lui Agârbiceanu în exprimare,
care îi oferă o notă de simplitate și în același timp, nu exprimă nici pe departe infatuare, ci adoptă o
atitudine apropiată de cea a lectorului, căruia îi expune fapte reale, precum și consecințele care pot apărea.

Contextul politic al Unirii oferă o imagine diferită a spațiului transilvănean, care preia un aer
modern, mai apropiat de spațiul urban. Această schimbare conduce la crearea unei impresii greșite asupra
transformărilor apărute după Primul Război Mondial, însă Agârbiceanu reușește să le îmbine cu
procedeele simple de structură și conținut, folosind un argument solid: puterea exemplului încărcat cu
învățături. Experiența sa în domeniul jurnalismului se reflectă în roman, fiind considerată o continuitate
firească a preocupărilor sale gazetărești.

“Epoca cea mai importantă pentru receptivitatea mea senzitivă”25- în acest mod definește
Agârbiceanu perioada copilăriei și a adolescentei, care reprezintă fundamentul scrierilor sale, pe care le
creează după metoda reconstituirii, a evocării unor imagini și întâmplări din trecut.

Cursivitatea firească a poveștilor este meritul evenimentelor trăite de narator, care creează
“țesături care, pe măsura ce înaintează, își sporesc corporal desenul și culoarea.”26. O paralelă foarte

24
Cornel, Regman, Agârbiceanu si demonii, Editura Paralela 45, 2001, p. 145
25
Ion, Agârbiceanu, Amintirile, Tiparul “Cartea românească”, 1940, p 15
26
Cornel, Regman, Agârbiceanu si demonii, ed. Paralela 45, 2001, p. 147
22
reușită este cea pe care Regman reușește să o realizeze intre Agârbiceanu și Slavici, din punct de vedere
al construcției operelor sale, punând accent pe similitudinile stilurilor celor doi. “ Strigoiul ”cuprinde
teme comune celor doi autori : accentul este pus pe trăirile lăuntrice ale individului, în detrimentul
acțiunilor desfășurate în cadrul satului. Totodată, cei doi au în vedere repercusiunile care pot apărea în
urma faptelor fiecăruia, pornind de la proverbul “după faptă și răsplată”. Destinele personajelor sunt
dezvăluite în moduri diferite: la Agârbiceanu, naratorul nu irosește nicio ocazie pentru a-i pedepsi pe cei
care încalcă legile nescrise ale comunității, în timp ce Slavici păstrează acest mister pentru final. De
asemenea, ceea ce este ușor de observat este atitudinea pe care o adoptă cei doi în ceea ce privește
judecata personajelor: Agârbiceanu lasă loc de interpretare, nu este subiectiv, punând cele întâmplate pe
seama unui “strigoi” rău intenționat, în timp ce Slavici folosește o tehnică realistă, pedepsindu-i intr-un
mod necruțător pe cei căzuți în patima banului și a necinstei. Cei doi nu sunt nici pe departe adepți ai
descrierii unei societăți perfecte, ci își demonstrează îndeletnicirile prin ilustrarea lumii reale, pline de
imperfecțiuni: “ Dimpotrivă, în prezența răului, până lor s-a ascuțit, iar demonul mai mult decât îngerul
i-a incitat la căutări fructuoase, din care arta lor n-a avut decât de câștigat.”27

Ca o concluzie a acestei paralele, putem afirma că principala temă de la care pornește acțiunea
operelor este comună în cazul lui Agârbiceanu și Slavici, personajele sunt puse în situații mai mult sau
mai puțin firești, în cadrul cărora își păstrează cumpătul sau cedează psihic, ca urmare a unor presiuni
precum : banul, dragostea, conflictul de interese etc.

Cea mai apropiată legătură din punct de vedere tematic se realizează între romanul “Strigoiul” și
nuvela “Pădureanca”, această asociere având la bază faptul că cele doua opere urmăresc aproape același
tipar: intriga celor doua opere pornește de la același principiu, al părinților care pun pe primul loc statutul
social și ura dintre familii, care se răspândește chiar și printre membri aceluiași grup.

Personajele cu cel mai mare grad de asemănare sunt firi apropiate, care își hrănesc setea de avere,
cruzimea și egoismul exagerat cu sufletele celor din jur, pe care le manipulează cu ușurință. Aceste
obsesii se concretizează prin dorința aprigă a celor doi de a-și însura nepoții cu tinere care să aducă
familiei zestre, fără a ține cont de voința acestora. Pe Dumitru Pruncu, bărbatul apărut în a doua parte a
romanului în ipostaza salvatorului vieții Sorei, îl putem asocia cu Iorgovan, fiul lui Busuioc, prin prisma
ascunderii sentimentelor pe care le nutrește pentru Sora. În ceea ce o privește pe aceasta tânără, nu avem
foarte multe argumente pentru a o asemăna cu Simina, fata care nu va trai nici pe departe dramele pe care

27
Cornel, Regman, Agârbiceanu si demonii, ed. Paralela 45, 2001, p. 150
23
le trăiește Sora : “ Nu mai avea niciun răzim, și viața ei nu mai avea niciun rost fără copila. Tot ce durase
ea cu mintea, căzuse la fund încă de la moartea copilei, de-aceea o pătrunsese pustiul acela de gheata.”28

Pe Gheorghe nu îl putem asocia cu Șofron din punct de vedere al spontaneității sale, mai ales în
ceea ce privește deciziile pe care le ia în dragoste. Sentimentul de atașament se instaurează diferit în cazul
celor doi: Gheorghe se îndrăgostește de Sora intr-un cadru care favorizează înfiriparea unei relații, ambii
parteneri împărtășesc aceleași trăiri, în timp ce Șofron trăiește un fel de iubire neîmpărtășită, intervine în
relația tacită dintre Simina și Iorgovan, alungându-l pe cel din urmă, așa cum se întâmplă și în momentul
reîntoarcerii lui Gheorghe în viața Sorei.

Susținător al realității cotidiene, Regman subliniază , în comentariile sale, veridicitatea

evenimentelor descrise de Agârbiceanu, convingând că nu este vorba de nicio forță malefică, ci de
neasumarea acțiunilor personajelor care vor avea de suferit. Această teză are la bază susținerea autorului,
care nu încearcă niciodată să inducă în eroare, oferind întotdeauna argumente și explicații întemeiate
pentru cele întâmplate: “În legătură cu aceasta ar fi de spus că Aufklarer-ul nostru se întrece pe sine în
cutezanță.”29 Cadrul pe care Agârbiceanu îl oferă în “Strigoiul” este complet: nenumăratele fenomene
apărute au parte de o comunitate manipulabilă, care să le ofere credibilitate, privindu-le că fiind semne,
anticipări ale unui viitor sumbru, cufundat în nenorociri. Totodată, cei care interacționează în mod direct
cu aceste semne sunt oameni încărcați de păcate, de cele mai multe ori moștenite de la părinți.

Naratorul se asigură de o bună receptare a mesajului transmis prin inserarea unor personaje care
privesc dincolo de superstiții, având puterea de a predica și celorlalți că adevăratul păcat este acela al
încrederii în apariții demonice. Figură reprezentativă în sat, preotului i se oferă o misiune dificilă, aceea
de a-i convinge pe oameni că toate acestea sunt doar născociri nejustificate.

Intervenția frecventă a acestui tip de personaj este catalogată de Regman că fiind uneori inutilă :
“Ceea ce aceștia și fac, uneori mai bine, alteori însă cu o oarecare pedanterie, cu o promptitudine și un
zel nu întotdeauna indicate, care sporesc fără rost numărul de pagini ale cărtii.”30. Cu alte cuvinte, aceste
intervenții generează uneori abaterea de la subiectul principal al romanului, contrazicând dimensiunea
fantastică a evenimentelor. Cu toate acestea, măiestria Aufklarer-ului nu este contestată, atribuindu-se
acest statut de deținător al controlului în ceea ce privește latura psihologică a personajelor. Bazate pe
superstiții, evenimentele nefaste care apar de-a lungul romanului sunt întreținute de elemente care

28
Ion, Agârbiceanu, Strigoiul, De Minerva, 1985, p. 572
29
Cornel, Regman, Agârbiceanu si demonii, de Paralela 45, 2001, p. 148
30
Ibidem, p.153
24
favorizează înfăptuirea lor : Agârbiceanu cunoaște foarte bine psihologia umană și îi acordă tot ceea ce
este necesar pentru că superstiția să fie credibilă, urmărind pașii îndeplinirii sale.

În cazul Mărginenilor, instaurarea răului pare că se declanșează după moartea bătrânului Moise,
ca rezultat al unor superstiții pe care cei în cauză le-au ignorat sau nu le-au putut evita. Această impresie
se dovedește a fi una greșită : răul era deja existent, însă nu era luat în discuție tocmai pentru că nu exista
acest element fabulos care să creeze suspiciuni în rândul oamenilor. Un alt factor care favorizează
superstițiile și le oferă temei este legat de ideea de destin al omului, căruia pare că i-a fost scris în
momentul nașterii să treacă printr-o mulțime de bucurii și necazuri. Părinții sunt responsabili în mare
parte de această condiție, însă personajele se afla la vârsta la care sunt capabili să schimbe acest lucru.
Afișând o atitudine apropiată de cea a comunității, Agârbiceanu susține concepția legată de faptul că
nimic nu este întâmplător, însă păstrează limite, reducând nenorocirile la ideea că toate lucrurile se
întâmpla cu un scop. Cel mai bun exemplu care dovedește acest lucru este Sora, care trece printr-o serie
de evenimente care îi provoacă pe de o parte, suferințe greu de indurat, dar pe de alta parte, aceasta
reprezintă singura cale de a o aduce pe tânără cu picioarele pe pământ.

Pentru Gheorghe, semnele exprimate nu îl determina să creadă că este vorba de forțe

răzbunătoare, care doresc să îl distrugă. El acceptă tot ceea ce soarta îi oferă și se conformează, pentru
că, în final, experiențele nefaste vor deveni constructive.

Instaurarea răului nu se realizează în urma unei abateri minore, ci este nevoie că cel asupra
căruia se abate necazul să fi comis o greșeală sau să facă parte dintr-o familie încărcată de păcate. La
începutul cărtii, familia Mărginenilor este cea vizată, tocmai pentru conflictul pe care naratorul îl
prevestește, având ca fundament războiul interminabil dintre cele două familii, în cadrul căruia Dinu
Mărginean era principalul vinovat. În această situație, este mult mai simplu de explicat relația de
dependență dintre om și soartă, care se dovedește a fi schimbătoare. Mărginenii sunt cei care “atrag cu
ușurință fulgerele”31, tocmai prin aceasta predispoziție creată cu sau fără voința lor.

Atitudinea unor personaje este uneori de înțeles: Moise se află la o vârstă înaintată, percepțiile
sale despre viața sunt aproape imposibil de schimbat, mai ales în situația în care tatăl sau îi îndoctrinase
aceste deprinderi. Bătrânul trăiește cu ura în suflet și repetă greșeala tatălui, aceea de a le insufla și
copiilor aceeași gândire. Cei doi copii se desprind într-o oarecare măsura de această mentalitate, însă

31
Cornel, Regman, Agârbiceanu si demonii, ed. Paralela 45, 2001, p. 102
25
Vasile încă mai păstrează conduita primită de la tată, pe care nu reușește să o țina în frâu și o transmite
și lui Gheorghe.

În ansamblu, comportamentul bărbaților din familia Mărginean este sursa catastrofelor care vor
urma, iar imaginea acestora va fi complet influențată de modul de reacție la încercările la care naratorul
îi supune: “Iar când șirul de bărbați reprezentând una și aceeași familie de-a lungul unei perioade
verificabile dovedește o speciala aplecare spre slăbirea frânelor caracterului, lăsând loc liber întâmplării,
forțelor stihiei lăuntrice, soluția cea mai nimerită pentru cei din jur e distanțarea de acești prea buni
conducători de imprevizibil și fatalitate.”32

Este Moise singurul “strigoi” al romanului? Nu există niciun element care să indice existenta mai
multor spirite răufăcătoare, însă descrierea vechiului conflict dintre membri celor doua familii determină
apariția unor controverse legate de faptul că Moise este, la rândul lui, o victimă a mediului nefavorabil
în care a crescut. Pornind de la Dinu Mărginean, bărbatul care nu își asumă responsabilitatea faptelor
comise, Agârbiceanu se îndreaptă către Gheorghe, marcând asemănarea care apare că urmare a eredității.
Spre final, vom putea observa că Ioniță, fiul lui Gheorghe, încă mai păstrează încăpățânarea tatălui,
sfârșind în consecință: “ Nu cumva să vrei să te scalzi aici, Ioniță ! […] Păi, mai departe de moară nu-i
adâncă, zise copilul.”33

Dorința nestăpânită a lui Dinu Mărginean de a pune stăpânire pe întreaga avere este dusă la
extrem, acțiunile sale fiind lipsite de scrupule. Acesta depune un jurământ, conștient că cele spuse nu
sunt adevărate, însă renunță la orice fel de principii pentru a ieși nevinovat din acel proces. Nedreptatea
este comisă de două ori: ascunderea adevărului îl scapă pe Dinu de pedeapsă, iar povara va fi purtată pe
umerii celor nevinovați, care vor fi pedepsiți în urma mărturiilor false. Fiul său, Moise, se dovedește a fi
o fire mult mai aspră, distrugând viețile fiilor săi și dorind să pună stăpânire pe destinul lui Gheorghe,
chiar dacă este nevoit să îl folosească pe Vasile în acest demers. Moise își depășește tatăl, nu este obsedat
doar de avere, ci declanșează o luptă împotriva propriei familii. Acest lucru este interpretat de critici că
fiind : “ o ascunsă aprehensiune împotriva familiei de același rang social, dar de mai mare prestigiu,
câștigat printr-o rectitudine nepusă niciun moment la îndoială, ceea ce putea irita un sucit ca Moise.” 34

32
Cornel, Regman, Agârbiceanu si demonii, ed. Paralela 45, 2001, p. 147
33
Ion, Agârbiceanu, Strigoiul, de Minerva, 1985, p. 632
34
Cornel, Regman, Agârbiceanu si demonii, ed. Paralela 45, 2001, p. 152

26
 Atitudinea sa este foarte greu de înțeles și acceptat, pentru că se abate de la toate legile nescrise
ale unei familii, privită ca fiind primul și cel mai important grup din care face parte, bazat pe principii
temeinice. Vasile Mărginean nu este tipul dur, lipsit de scrupule, ci acționează greșit pe fondul unor
temeri nefondate, a unor principii care nu îi permit să își extindă orizonturile, chiar dacă deseori își
expune aceasta dorință. Slăbiciunea lui Vasile nu este doar una sufletească, afectându-i și starea mintală.
Întreaga sa existentă este guvernată de frici care îi declanșează tulburări ale raționamentului și care îl
determină să acționeze contrar așteptărilor.

Lupta dintre suflet și minte este mai ușor de observat în cazul lui Vasile decât în cazul Sorei, care
nu stă foarte mult pe gânduri înainte să ia o decizie care îi poate schimba viața. Tatăl lui Gheorghe este
un om laș, spre deosebire de Moise, care își asumă că ceea ce va spune este strict în favoarea sa.
Amânările pe care Vasile le propune lui Gheorghe nu sunt nu sunt nici pe departe rezultatul unei minți
echilibrate, ci dovezi ale fugii de responsabilitate, rămânând pasiv în fața unor lucruri care ar afecta orice
părinte care își iubește copiii.

Prima parte a romanului se desfășoară pe o durată mai mare de timp în comparație cu cea de-a
doua, însă intensitatea evenimentelor este mai mare în ultima parte, unde destinele tuturor personajelor
capătă contur și ideea de soartă de clarifică. Totodată, cea de-a doua parte surprinde mai eficient trăirile
lăuntrice ale individului, ale cărui trăsături sunt reflectate prin interacțiunea cu greutățile vieții.
Intervențiile naratorului sunt uneori greu de descifrat, pentru că acesta creează un amestec al ideilor
personajelor cu propriile sale reflecții. Astfel, se observă o atracție a naratorului în a se contopi cu
personajele sale: “ scriitorul are stângăcia, manifestată și în alte parți ale romanului, de a-și amesteca
glasul cu acela al personajelor”35. Un alt personaj episodic, dar cu o mare influentă este Nechifor, căruia
oamenii nu îi dau foarte multă atenție, deși vorbele sale sunt încărcate de învățătură, asemenea bătrânei
din “Moara cu noroc” . Înțelepciunea lui Nechifor, asociată cu bătrânețea conduce la o ușoară pierdere a
judecății și a echilibrului, însă rolul sau de prevestitor al unui destin sumbru se păstrează până la final.

Dumitru Pruncu, personaj individualizat abia în cea de-a doua parte a romanului, preia rolul
bărbatului de care Sora are nevoie, însă debutează într-o ipostază care aparent nu îi favorizează poziția.
Partea a doua a romanului este dedicată în mare parte Sorei, al cărei destin suferă numeroase schimbări.

35
Cornel, Regman, Agârbiceanu si demonii, ed. Paralela 45, 2001, p. 158

27
Din acest motiv, romanul capătă și caracteristica de “bildungsroman”36, însă nu se rezumă doar la
urmărirea tinerei din perioada copilăriei până la maturitate.

Agârbiceanu expune o serie de învățături adresate tinerilor care se grăbesc să ia decizii radicale,
dar merge până la cele mai sensibile probleme ale unor oameni simpli. Abordarea acestor teme în cadrul
romanului nu mai constituie astăzi un lucru ieșit din comun, însă pentru acea vreme, problemele unei
căsnicii erau privite că fiind intimități care generau dezaprobări și critici din partea comunității,
incapabile să depășească limitele mentalității acelei perioade. În construcția poveștii, Agârbiceanu nu se
ferește în a oferi detalii asupra schimbărilor pe care le suferă femeia după căsătorie. În cazul Sorei, decizia
de a se mărita cu Dumitru Pruncu este una neasumată, iar momentul în care aceasta este nevoită să își
demonstreze dragostea față de soțul și familia sa este unul memorabil : “ E și un roman al căsătoriei, unul
dintre cele mai revelatoare prin știința îmbinării elementelor și evenimentelor ce tin de tipicitate cu
evocarea stărilor intime în lumea țărănească”37. În această ipostază, naratorul își folosește abilitățile pe
care le are în ceea ce privește cunoașterea femeii și parcurge substraturile existenței Sorei, căreia îi
expune frământările și nu îi oferă nicio soluție pentru a scăpa din acest “blestem” cauzat de inconștiența
tinerei.

Zbuciumul fetei este amplificat de glasul naratorului, care reușește să pătrundă în mintea
sa și să observe detalii la care celelalte personaje nu au acces. Momentul în care Sora rămâne însărcinată
este cel mai reprezentativ pentru dramele pe care le trăiește la începutul relației cu Dumitru Pruncu.
Necunoscătoare a simptomelor care semnalează existența unei sarcini, Sorei nu-i mai rămâne decât să
intre într-o depresie accentuată de “gura satului”, care încearcă să o convingă de faptul că
responsabilitatea unei femei este aceea de a-i oferi soțului sau copii, roade ale iubirii dintre cei doi. Scena
în care Sora este nevoită să i se dăruiască atât sufletește, cât și trupește lui Dumitru este una cu un impact
neobișnuit. Tânăra nu este pregătită pentru acest pas, iar acest gând o înfioară, însă situația este atenuată
de înțelepciunea soțului, care îi apreciază inocența și îi respectă decizia. Perioada de acomodare a Sorei
o ajută să înțeleagă că Dumitru este un om blând, care merită toată atenția ei, însă vestea că va avea un
copil nu o va bucura, ci o va face să retrăiască aceeași repulsie pe care o simțea și la începutul căsniciei.

Bunătatea și supunerea lui Dumitru Pruncu provine atât din educația aleasă pe care a primit-o de
la părinți, cât și din respectul pe care acesta i-l poarta Sorei, o fata provenită dintr-o familie mai înstărită,

36
Cornel, Regman, Agârbiceanu si demonii, ed. Paralela 45, 2001, p 154

37
Ibidem, p.157
28
cu așteptări mărețe. Aflat în această poziție, Dumitru nu face niciun pas greșit din teama de a nu o pierde
pe Sora, însă toate gesturile frumoase pe care le face se întorc împotriva lui. Tânăra nu este o fire
capricioasă, dar nu se poate adapta noii vieți pe care o trăiește departe de familia sa și își exteriorizează
frustrările în fața unor oameni care încearcă din răsputeri să o ocrotească: “dragostea intimidată cu care
aceștia o înconjoară pe alintata de neam mai bun”38. Bărbatul, trecut de vârsta căsătoriei, poate fi privit
ca fiind exemplul de soț perfect, pe care orice femeie și l-ar dori lângă ea. Cu toate acestea, Dumitru nu
se însoară până când destinul nu i-o scoate în cale pe Sora, fata pentru care avea sentimente vechi de care
era convins că nu le va putea fructifica niciodată.

Entuziasmul oricărui om care poate trai iubirea mult visată se curmă foarte repede în cazul
lui Dumitru, care observă că Sora nu este nici pe departe copila veselă și plină de viața de care se
îndrăgostise. Comportamentul Sorei îl situează pe Dumitru pe o treaptă inferioară, a bărbatului care nu
își poate impune punctul de vedere, devenind neimportant pentru Sora și viitorul sau copil. Sarcina Sorei
este dorită în aceeași măsură de părinții lui Dumitru, pe care tânăra îi atrage inconștient de partea ei.
Momentul nașterii oferă o altă imagine dramatică a femeii care trece prin chinuri groaznice pentru a
aduce pe lume primul copil dn familia Pruncu. Grija pentru Sora și fiica lor îl neliniștește pe bărbat. a
cărui disperare este domolită de mama sa, trecută deja prin experiența unei nașteri: “ De la o vreme,
Dumitru se lasă mototol pe podmolul de lângă fereastră. Părea că se idioțise de tot”39

În construirea aspectului fizic, Agârbiceanu îi acordă mai multă atenție lui Dumitru
Pruncu , pe care nu îl cataloghează că fiind urât, ci îl descrie din perspectiva mamei Sorei, care consideră
că înfățișarea tinerei nu se potrivește standardelor sale, influențându-și fiica în acest sens. Moartea
primului lor copil o readuce pe Sora aproape de Gheorghe, însă relația dintre cei doi ia o întorsătură
neașteptată. Această reîntâlnire va reprezenta pentru Sora un pansament pentru toate suferințele îndurate
până atunci, pe care nu dorește inițial să îl accepte.

Gheorghe nu mai este tânărul de altădată, este mult mai reținut și nu se mai pripește în luarea
deciziilor, chiar dacă sentimentele lui față de Sora sunt aceleași. Reîntoarcerea lui Gheorghe este una
discutată în comunitate, trăsătură specifică lui Agârbiceanu, care remarcă această revenire în satul natal
și în “Jandarmul”, perioada în care personajele au stat departe reprezentând o ocazie de a se emancipa și
de a învața lucruri noi, în special valori rar întâlnite în comunitatea rurală. Gheorghe devine foarte atent

38
Cornel, Regman, Agârbiceanu si demonii, ed. Paralela 45, 2001, p.159

39
Ion, Agârbiceanu, Strigoiul, ed Minerva,București, 1985, p 500
29
la detalii și îi acordă mamei sprijinul pe care nu l-a putut oferi în perioada în care a fost închis, dar în
ceea ce o privește pe Sora, o compătimește și trăiește odată cu ea dramele. Inevitabilul se produce:
apropierea dintre Sora și Gheorghe conduce la infidelitate, de care Dumitru va afla într-un timp scurt.
Comportamentul brutal al bărbatului învrăjbit de refuzul Sorei de a i se dărui scoate la iveală trăsăturile
bătrânului Moise, care nu acceptă refuzuri din partea nimănui: “ Surprinsă și brutalizată de flăcăul
înnebunit de patimă, Sorei nu-i mai rămâne decât să caute în spovedanie și rugăciune iertarea pentru un
păcat care n-a fost al ei”40

Criticul o consideră nevinovată pentru acest păcat. Fiind victima tuturor nenorocirilor pe
care le-a îndurat, Gheorghe devine pentru Sora singurul sprijin, pentru că el este cel care o cunoaște cel
mai bine. Că o ironie a sorții, aventura dintre cei doi se concretizează prin apariția unui copil, a cărui
înfățișare seamănă izbitor cu cea a tatălui sau. Cu toate acestea, Dumitru Pruncu trăiește în aceeași
naivitate, considerând că băiatul este fiul său și iubindu-l ca atare. Aceasta asemănare este privită că fiind
un alt semn al “strigoiului”, care pedepsește încălcarea voii lui Moise prin aducerea pe lume a acestui
copil conceput în afara căsătoriei, care va avea la rândul lui un sfârșit tragic. Sfârșitul pe care copilul îl
va avea este unul nedrept, însă simbolizează finalitatea răului, a morții ultimilor membri din familia
Mărginenilor, care puteau să mai stârnească furia strigoiului. Finalul romanului este considerat “patetic,
dintr-un roman cu existențe patetice”41, surprinzând tocmai prin aceasta trecere rapidă de la viața la
moarte, mai ales când vine vorba despre un copil pe care nu îl putem învinui de vreun păcat. Pentru
Agârbiceanu, Sora este modelul de femeie care întruchipează “un gen de seriozitate foarte ardelenească
și foarte țărănească”42.

Cu alte cuvinte, tânăra se încadrează în tipul de personaj care respectă cu rigurozitate canoanele
comunității și nu se arată deranjată, complicându-se în a se implica în relații fără niciun rezultat.
Educația primită contrazice intr-un fel atitudinea fetei, căreia mama îi insuflase deprinderea de a respecta
câteva criterii în alegerea partenerului.

Unicitatea operei lui Agârbiceanu este dovedită prin felul său de a scoate în evidență ideea că
viața în mediul rural nu este deloc plictisitoare, iar oamenii care își duc existența la sat nu sunt atât de
simpli precum par, ci trăiesc drame și conflicte care le deschid noi orizonturi.

40
Cornel, Regman, Agârbiceanu si demonii, ed. Paralela 45, 2001, p. 160
41
Ibidem, p.166
42
Ibidem, p.167
30
 Mircea Popa

“O antologie, oricât de sumară a prozei romanești realiste va trebui să înregistreze în mod

obligatoriu și numele lui Ion Agârbiceanu alături de acelea ale lui Slavici, Sadoveanu, Rebreanu”.43
Încadrarea autorului în această categorie are la bază o mulțime de argumente care demonstrează existența
unor similitudini tematice și structurale, susținătoare ale realismului din literatura română.

Romanul “Strigoiul” prezintă caracteristici ale realismului: sunt inserate teme precum statutul
social al individului, profilul moral al acestuia, evenimentele sunt extrase din viața cotidiana, acțiunea
este amplă și se desfășoară pe mai multe planuri, însă firul narativ este logic, coerent. În scrierile lui
Agârbiceanu, cea mai puternică influență este cea post naturalistă, considerată totodată și cea mai
apropiată de adevăr. Noutatea pe care o aduce acest tip de roman este privită ca fiind o trecere de la o
literatură care surprinde strict problemele de actualitate, la o literatură care are capacitatea să preconizeze
viitorul. Un alt element care contribuie la îmbunătățirea calității romanelor vremii, pe care Agârbiceanu
îl pune în valoare în “Strigoiul” constă în surprinderea conflictului lăuntric al personajelor, al diversității
trăirilor acestora, pe care le accentuează prin schimbul de roluri narator-personaj. Unul dintre elementele
controversate ale romanului este iubirea neîmplinită, care distruge vieți și lasă în urmă drame nebănuite.
Dincolo de sentimentul clișeic de dragoste dintre doi tineri, Agârbiceanu surprinde relațiile care se
stabilesc între părinți și copii, bunici și nepoți, precum și interacțiunea om-comunitate, a cărui glas are o
mare însemnătate.

Pornind de la această imagine pe care o oferă romanele lui Agârbiceanu, criticul cataloghează
întreaga sa serie de romane ca fiind “romane de dragoste”44, depărtându-se de intenția centrală a
autorului. În romanul “Strigoiul”, erosul joacă un rol esențial, etapele sale sunt prezentate în detaliu încă
de la începutul textului, fără a da de bănuit în ceea ce privește finalul tragic al acestuia. Detaliile surprinse
dau inițial impresia că nu vor avea nicio importanță în înțelegerea textului, însă, pe parcurs, toate aceste
elemente vor căpăta sens, personajele episodice vor deveni protagonist iar trăsăturile părinților se vor
reflecta în comportamentul copiilor, că într-un cerc vicios.

43
Mircea, Popa, Introducere in opera lui Ion Agârbiceanu, București, Editura Minerva, 1982, p.7
44
Ibidem, p.32
31
 Concentrându-ne pe viziunea erotică din interiorul romanului, putem observa combinația
realizată intre elemente care țin de cultul creștin și elemente care exprimă desfrânare, abatere de la
normele bisericești care stau la baza funcționării societății. Personajul în jurul căruia se conturează spațiul
erotic este Sora, tânăra surprinsă la vârsta la care nu este încă pregătită pentru schimbările care se produc
într-un timp foarte scurt: “Sora nu era decât o fetișcana ce-i spunea bădița, o simțea sub aceeași protecție
și era pentru el aceeași încântare a ochilor.”45

Lipsită de experiență, tânăra se aventurează în relații cărora nu le poate face față, însă nu învață
nimic din aceste întâmplări eșuate, continuând să meargă pe acest drum. Motivul erotic ia naștere odată
cu descrierea Sorei, fata frumoasă, dorită de mulți bărbați din sat, care a avut norocul de a se naște într-
o familie înstărită, care îi oferă o perspectivă temeinică asupra vieții, de care fata nu va ține cont.
Înzestrată cu aceste calități, Sora cade în ispită și îl alege că viitor soț pe Gheorghe, la care observă un
farmec aparte, ignorând simplitatea care îl caracterizează pe Dumitru Pruncu. Din acest punct, romanul
ia o întorsătura neașteptată, dar specifică operelor lui Agârbiceanu, referitoare la urmările legăturii care
prind consistență. Lăsând pe un plan secundar această latură dramatică a textului, este de remarcat modul
în care naratorul descrie poveștile de dragoste care iau naștere. Aceasta debutează sub semnul unor iubiri
adolescentine, a căror participanți luptă pentru dragostea lor și ignoră “gura satului”, asemenea unei
povești de basm.

În ilustrarea acestor povești de dragoste, Agârbiceanu nu intenționează să creeze imaginea unui

cuplu perfect, ci, dimpotrivă, scoate în evidență problemele care apar în special la o vârsta fragedă, la
care suntem tentați să credem că orice este posibil : “Strigoiul debordează de frenezia vitalistă a trăirilor,
puse sub semnul dragostei și al morții, într-o superioară înțelegere a misterului fertilității și al împlinirilor
omenești.”46. În această situație, erosul apare în roman cu un anumit scop: acela de a reinstaura liniștea
într-o comunitate agitată, dominată de “strigoi” care nu există în realitate, precum și pentru a îmblânzi
sufletele stăpânite de dorința puternică pentru avere și autoritate.

În familia Mărginean, vestea că Gheorghe și Sora s-au îndrăgostit unul de celălalt nu este
percepută ca fiind un motiv de bucurie, ci de revoltă, dând naștere unor comploturi catastrofale.
Începuturile relației se desfășoară într-un cadru pitoresc, specific zonei din care face parte, în cadrul
șezătorii. Prezentarea instaurării iubirii surprinde elemente romantice, precum schimbul de priviri,

45
Ion, Agârbiceanu, Strigoiul, București, Editura Minerva, 1985, p. 12
46
Mircea, Popa, Introducere in opera lui Ion Agârbiceanu, București, Editura Minerva, 1982, p.136
32
stângăcia gesturilor, frământări și preocupări pentru persoana iubită. Odată cu trecerea timpului, relația
dintre cei doi inspiră încredere comunității, însă starea tensionată dintre familii rămâne neschimbată.

Destrămarea cuplului o situează pe Sora într-o poziție care nu mai stârnește la fel de mult interes.
Aceasta intra într-o stare de apatie care îndepărtează orice umbră de pasiune, până la apariția lui Dumitru
Pruncu. Relația Sorei cu acest bărbat oferă o mulțime de imagini care descriu patima iubirii, pe care cei
doi o simt diferit. Fire pasională, alimentată de sentimentele acumulate de-a lungul anilor, Dumitru își
manifestă iubirea într-un mod reținut la începutul relației, constrâns de teama de a nu fi respins. Pe de
altă parte, Sora suferă schimbări majore în comportament, trecând de la copila timidă, care nu își
exteriorizează sentimentele la tânăra cu inițiativă, care face primul pas în relație, expunându-și în mod
deschis intențiile. Episodul secerișului este reprezentativ pentru momentul în care relația dintre cei doi
prinde contur, la fel cum șezătoarea este un cadru prielnic pentru Gheorghe. Jocul pe care Sora îl creează
în cadrul acestui obicei este, de departe, unul al minții: “Nu plâng că m-ai întrecut. Doream să mă
întreci.”47

Acest spațiu favorizează flirtul pe care cei doi îl accepta în mod tacit, în timp ce comunitatea este
martora acestui joc primejdios. Dansul este un alt factor care favorizează apropierea celor doi, prinzându-
se în horă alături de alți tineri de vârsta lor. Legătura capătă sens odată cu primele discuții, care par
încărcate de emoție dar au finalitatea mult așteptata. Sora îl privește cu alți ochi pe Dumitru, din
perspectiva unei femei care a trecut deja printr-o încercare de a se căsători, în timp ce bărbatul este
îndemnat de admirația pe care i-o poartă fetei să accepte propunerea acestuia de a se căsători.
Spontaneitatea deciziilor este o altă caracteristică a iubirii, specifice lui Agârbiceanu. Iubirea se
desfășoară în văzul tuturor, protagoniștii nu pot și nu își doresc să își ascundă sentimentele, pentru că
trăiesc într-un sat în care veștile circulă foarte repede iar comunitatea este foarte atentă la detalii.
Căsătoria celor doi surprinde, la început, ideea potrivirii din toate punctele de vedere: se îndrăgostesc
unul de celălalt, familiile sunt de acord și privesc cu ochi buni viitorul, iar statutul lor în societate este
unul favorabil.

Aceste elemente par să contribuie la întemeierea unei casnicii de lungă durată, până la apariția
primelor semne de încălcare a moralității: “Moralitatea e una din trăsăturile cele mai vizibile ale artei lui
Agârbiceanu, plecarea spre ea e un dat permanent de ținută și conduită a structurilor sale sufletești.”48 Ca
orice căsnicie proaspăt întemeiata, singurele probleme care pot apărea sunt acelea legate de acomodare

47
Ion, Agârbiceanu, Strigoiul, București, Ed. Minerva, p. 408
48
Mircea, Popa, Introducere in opera lui Ion Agârbiceanu, București, De Minerva, p. 212
33
și relaționare din postura de soț sau de soție. Sora este cea care resimte intens această schimbare, însă nu
lasă ca acest lucru să se observe, nici măcar în fata părinților săi.

Entuziasmul cuplului se diminuează odată cu timpul petrecut unul în prezența celuilalt, care
scoate la iveala diferențe care până la acel moment fuseseră umbrite de văpaia iubirii. Scenele intimității
cuplului sunt accentuate de trăirile personajelor puse în situații jenante: Sora nu conștientizează la
momentul căsătoriei că aceasta implică și apropiere fizică, respingându-l pe Dumitru, în timp ce bărbatul
vede acest act ca pe o modalitate de apropiere, în măsura în care Sora îl poate accepta. Pasiunea dintre
cei doi este diminuată de reacțiile neașteptate ale fetei, care refuză să își îndeplinească datoria de soție.
Cu toate acestea, Dumitru afișează o atitudine caldă, oferindu-i tinerei siguranța toleranței sale.

Vârsta fragedă a fetei justifică într-un fel comportamentul său respingător și distruge orice urmă
de romantism, demonstrând că obiectul principal al lui Agârbiceanu nu este să-și aleagă personaje care
să trăiască o iubire perfectă, ci personaje care nu se potrivesc sau nu au ajuns încă la maturitatea necesară
unui astfel de angajament, sugerând repercusiunile unei asemenea încercări: “erosul lui Agârbiceanu
poartă pecetea acestui moralism instinctiv, e îngrădit de legile draconice ale vieții de normă, de ceea ce
se cade.”49 În timp ce relația Sorei cu Gheorghe ar fi putut avea o șansă dacă nu ar fi avut parte de privirile
malițioase ale celor din jur, căsătoria cu Dumitru Pruncu devine un eșec cauzat de propriile lor decizii.
Hotărârea de a se căsători este susținută de membri familiei, interesați în a-și vedea copiii împliniți, însă
nu iau în calcul neînțelegerile care pot apărea ca urmare a grăbirii lucrurilor.

Imaginea Sorei, tânăra însuflețită de gândul că nu a rămas necăsătorita și că are lângă ea un bărbat
cumpătat este curmată de conștientizarea tuturor aspectelor pe care le implică o căsătorie. Trăind în casa
socrilor, oameni înțelepți și binevoitori, Sora este pusă în situația de a prelua frâiele unei casnicii, care
nu presupune doar jocurile copilărești pe care aceasta le experimenta înaintea căsătoriei. Impactul pe care
noua viața îl are asupra Sorei se răsfrânge și asupra lui Dumitru, care trăiește dezamăgirea unei iubiri ce
părea să dea roade. Susținerea familiei și timpul petrecut alături de soțul său o transformă pe Sora într-o
tânără afectuoasă, permițându-i lui Dumitru să se apropie. Acest lucru demonstrează crezul lui
Agârbiceanu în ceea ce privește bunăstarea unei casnicii: nu crede în dragoste la prima vedere, consideră
că experiența de viață este necesară pentru că mentalitatea omului se îmbunătățește odată cu trecerea
timpului, iar cei care se avântă în relații doar de dragul unei poziții favorabile în societate vor fi sortiți
eșecului.

49
Mircea Popa, Introducere in opera lui Ion Agârbiceanu, București, Editura Minerva, 1982, p. 33
34
 Totodată, încercarea de a-și uita trecutul prin căsătoria cu un alt bărbat va reprezenta
pentru Sora o accentuare a suferinței, lăsându-l pe Dumitru să se frământe și să caute răspunsuri pentru
comportamentul ciudat al fetei. Apărută ca o binecuvântare în viața Sorei, sarcina nu îi aduce niciun
motiv de fericire, ci o frustrează și o determină să îi urască pe toți cei din jur. Aceasta atitudine reflectă,
încă o dată, nepregătirea tinerei în fata greutăților vieții.

Pentru Dumitru, copilul celor doi este speranța reaprinderii iubirii de la început însă
chinurile prin care trece Sora la naștere distrug orice urmă de atașament al Sorei față de bărbat, pentru
care nu simțea nimic din ceea ce Gheorghe o făcuse să simtă: “Silită de împrejurări vitrege să trăiască
departe de iubitul ei din tinerețe, cu care trebuia să se căsătorească , ea își întemeiază în cele din urma un
cămin, pe care se simte obligată să-l păstreze, în ciuda faptului că nu-și iubește soțul.”50 Nașterea copilei
reprezintă un moment emoționant pentru familia Pruncu, iar pentru Sora un refugiu, o bucurie pe care nu
o mai simțise până atunci și care o determină pe aceasta să-și dedice viața în creșterea și educarea fetiței.

Comportamentul ciudat al Sorei ne este explicat după ce aceasta se reface și

conștientizează care este adevăratul motiv pentru care aceasta îi poartă ură soțului său. Încep să apară
mustrările de conștiință pentru că realizează că mariajul său nu a fost rezultatul iubirii dintre cei doi, ci
singura modalitate de a evada din suferința pricinuită de Gheorghe: “N-a fost iubire, dar m-am simțit
atrasă de el, a fost o înmuiere a inimii în fața dragostei lui, alăturea de el am intrat în liniște”51 Primul
instinct pe care îl are tânăra este acela de a se gândi la Gheorghe, la cum ar fi fost viața alături de el, însă
realizează că trăiește o viața nouă lângă un bărbat căruia trebuie să îi acorde atenția pe care o merită.

Flacăra dragostei arde din ce în ce mai puternic la gândul că Gheorghe s-ar putea întoarce
la ea, prevestind cumva întoarcerea băiatului în sat. Păstrând taina legăturii spirituale dintre cei doi, Sora
trăiește o dramă pe care nu o poate împarți cu nimeni, pentru că ar incălca orice conduită morală a unei
femei aflate în poziția de soție și mamă în societate. Cu toate acestea, nimic nu îi poate răpi amintirile
legate de Gheorghe sau sentimentele pe care le nutrea pentru bărbat:” Puterea distructivă a păcatului,
suveranitatea conștiinței curate, întâietatea vieții materiale față de frumusețea celei spirituale, trăire intru
adevăr sunt teme care se încadrează în personajele lui Agârbiceanu.”52 Primul an din viața fetiței va
reprezenta pentru Sora o perioadă de refacere spirituală, în care tânăra va reuși să redevină copila plină
de viața de la început. Această imagine este prezentată pentru a doua oară, susținând capacitatea

50
Mircea, Popa, Introducere in opera lui Ion Agârbiceanu, București, Editura Minerva, 1982, p. 263
51
Ion, Agârbiceanu, Strigoiul, București, Editura Minerva, 1985, p. 509
52
Mircea, Popa, Introducere in opera lui Ion Agârbiceanu, București, Editura Minerva, 1982, p. 329
35
nemăsurabila a fetei de a se ridica după loviturile grele ale vieții. Aceste reveniri ale Sorei în rândul
tinerilor de vârsta ei sunt aparențe ale vindecării sufletului său, pe care le afișează pentru a-și păstra o
imagine bună în comunitate. prin atitudinea disimulată pe care o adoptă, reușește să păcălească o
perioadă, iar Sora pare că se conformează cu viața pe carte o duce alături de Dumitru.

Analiza comportamentului Sorei în ceea ce privește spațiul erotic se amănunțește odată

cu reîntoarcerea în sat a lui Gheorghe Mărginean. Aceasta coincide cu moartea fetiței Sorei, moment în
care bărbatul va reprezenta umărul pe care tânăra își poate plânge amărăciunea, uitând de sprijinul lui
Dumitru Pruncu. Prezența lui Gheorghe la înmormântarea Mariei este o dovadă a faptului că iubirea lui
față de Sora nu s-a pierdut, chiar dacă acesta preferă să rămână inițial în umbră. Tristețea survenită în
urma morții fetiței o situează pe Sora într-o poziție așteptată: tânăra se retrage din viața comunității și
respinge orice fel de apropiere, plângându-și pierderea singurului om pe care îl iubea cu adevărat:
“Rectitudinea ei morala respinge din capul locului instinctul, larvarul, stihialul, optând cu resemnare
pentru linia impusă de normele obștei”53.

Aflată în fața tentațiilor lui Gheorghe, Sora ia în calcul repercusiunile care pot apărea în urma
infidelității sale: judecata aspră pe care o va primi din partea comunității și dezamăgirea pe care i-o va
provoca lui Dumitru Pruncu. Cu toate acestea, glasul inimii este mai important, îndemnând-o să cadă în
păcat. Emoția reîntâlnirii o cuprinde pe Sora, care sesizează că schimbările care s-au produs la Gheorghe
în timpul în care a fost plecat o atrag și mai mult. În casa lui Dumitru Pruncu, fericirea Sorei este motiv
de sărbătoare, după o perioadă atât de lungă de suferință, neconștientizând că adevăratul motiv de bucurie
al Sorei este revederea cu Gheorghe, care îi oferă din nou șansa să spere. Intrarea Sorei în jocul lui
Gheorghe pare să aducă un final fericit poveștii, însă va produce contrariul, prin rătăcirea progresivă a
fetei , care va stârni nenorociri oarecum previzibile. În acest fel, puterea “strigoiului” este înlocuita de
puterea omenească de a face rău celor din jur, ca urmare a nesocotinței cuplului Gheorghe-Sora și a
naivității lui Dumitru Pruncu: “Seducția trupului este aici atât de copleșitoare, încât victime și călăi,
învingători și învinși, urmează cu toții legile nescrise ale patemei”54.

Odată intrată în acest joc al seducției, Sora da frâu liber sentimentelor și reia legăturile cu
Gheorghe, însă nu este pe deplin hotărâtă să renunțe la soțul său. Dumitru simte schimbările prin care
trece Sora, însă rămâne același bărbat protector pe care fata îl cunoscuse. Peste tot acest conflict se așterne
valul fatalismului, pe care Agârbiceanu îl ilustrează prin numeroase simboluri și trimiteri. Moralitatea

53
Mircea, Popa, Introducere in opera lui Ion Agârbiceanu, București, ed. Minerva, 1982, p. 339
54
Ibidem, p. 340
36
scriitorului nu constă în judecarea personajelor sale, ci în evidențierea consecințelor pe care le suportă
cei ce încalcă legile eticii. Romanului lui Agârbiceanu i se atribuie statutul de roman modern, comparativ
cu romanele vremii, pentru că prezintă numeroase trăsături care susțin acest caracter: “vădind aptitudini
cu totul ieșite din comun, observarea mediului, a oamenilor, în pictura tipurilor, în surprinderea
universului țărănesc și orășenesc de viața”55.

Din punct de vedere istoric, opera lui Agârbiceanu surprinde momentele critice ale dezvoltării
literaturii române, pe parcursul celor trei stadii de susținere a însemnătății scrierilor: etapa anterioară
primului război mondial, intervalul dintre cele doua războaie și perioada de “eliberare”.

În concluzie, analiza lui Mircea Popa asupra operei lui Agârbiceanu pornește de la statutul
autorului, acela de om simplu, trăit în zona rurală, care cunoaște obiceiurile și mentalitățile locului.
Plecând de la acest aspect esențial, criticul prezintă particularitățile romanului și remarcă inclinația
scriitorul către analiza psihologică a personajelor, în detrimentul evenimentelor prezentate în roman.

55
Mircea, Popa, Introducere in opera lui Ion Agârbiceanu, București, ed. Minerva, 1982, p. 394

37
CAPITOLUL III- SORA ȘI GHEORGHE, O IUBIRE BLESTEMATĂ

1.1 Pseudo-iubire

“Personalitatea e un germene în copil, un germene ce se va dezvolta treptat abia în și prin viață.”56

Pornind de la titlul romanului, “Strigoiul” îl pune în prim plan pe Moise, bătrânul care provoacă necazuri
celor din jur, atât în timpul vieții, cât și după moartea sa. Cu toate acestea, romanul nu se oprește la figura
lui Moise, ci urmărește continuitatea vieții, prefigurând destinele celorlalte personaje, în special în ceea
ce îi privește pe Sora și Gheorghe.

Sora este o tânără inocentă, apreciată de familie și de comunitate, pe care naratorul o

inserează în roman cu ajutorul altor personaje: ”Sora asta era abia o fetișoară, nu avea decât cincisprezece
ani, și iat-o acum de optsprezece, fată mare”57. Tânăra se află la o vârstă vulnerabilă, care o influențează
să dea curs unor tentații pe care nu le conștientizează. La început, Sora este prezentată că fiind o fată
simplă, care își duce existența într-un sat încărcat de tradiții și mentalități de care aceasta încearcă să țină
cont în luarea deciziilor. Unul dintre cele mai importante obiceiuri ale locului este șezătoarea. Aparent,
această activitate de grup pare una recreativă, care implică și o serie de învățături menite să
responsabilizeze tinerii, însă pentru Sora acesta este locul care îi va schimba viața. Atentă la detalii,
aceasta își pregătește vestimentația și pornește pe drumul șezătorii, în cadrul căreia va respecta câteva
reguli impuse de grup, precum păstrarea locului în șezătoare sau a liniștii pe timpul activităților.

Această tradiție oferea tinerilor șansa de a se cunoaște și a lega prietenii care se puteau transforma
în căsătorii de lungă durată, în cazul în care cei doi îndeplineau anumite condiții impuse în cadrul
șezătorii. Pentru Sora, respectarea acestor pași era foarte importantă, atât pentru imaginea pe care dorea
să o păstreze fata de cei din jur, cât și pentru propria liniște sufletească. Primele vizite ale Sorei în casa
Nastasiei, gazda șezătorii coincide cu momentul în care fata dă primele semne ale îndrăgostirii, nutrește
deja sentimente de gelozie, preferând ca băiatul de care se atașase să nu fie prezent pentru a nu atrage
privirile altor tinere. În acest context este inserat și Dumitru Pruncu, căruia naratorul nu îi oferă prea
multă atenție, deși acesta va căpăta un rol important spre final. Absența tânărului o influențează negativ
pe Sora, care își dorește să îl aibă aproape pentru a putea pune bazele unei relații.

56
Carl Gustav, Jung, Psihologie individuala si sociala, Editura Anima, București, 1994, p. 16
57
Ion, Agârbiceanu, Strigoiul, Editura Minerva, București, 1985, p 15
38
 O caracteristică foarte importantă este rapiditatea cu care se desfășoară evenimentele, în special
înfiriparea iubirii dintre cei doi. Întâlnirile de dinainte nu ne sunt cunoscute, naratorul nu precizează
niciun detaliu referitor la primele interacțiuni ale tinerilor, concentrându-se pe momentul apropierii care
va genera conflicte nebănuite. Ceea ce putem deduce din discuțiile Sorei cu Gheorghe este înțelegerea
tacită pe care cei doi o aveau până la momentul în care decid să-și exteriorizeze sentimentele. Primele
semne ale dragostei dintre cei doi încalcă “legile” șezătorii, ceea ce o determină pe Sora să se rușineze
în fața mulțimii care pare că si-a ațintit toata atenția asupra lor.

Sfaturile pe care Sora le primește deseori de la mama sa devin niște clișee, pentru că Sora este o
tânără care se apropie cu pași repezi de maturitate și pare că știe să distingă binele de rău. Odată cu
înaintarea în vârstă, apar și problemele, pe care Sora nu este capabilă să le gestioneze, acționând fără a
se gândi la consecințe. Primul aspect pe care tânăra îl socotește ca fiind un obstacol în dezvoltarea relației
dintre cei doi este legat de neglijența lui Gheorghe, care trece peste cuvântul său, punând-o într-o
ipostază nefavorabilă. Nerăbdarea acestuia contravine dorinței familiei Mărginean de a-l însura cu Safta
Olarului, tânăra singură la părinți a cărei avere satisfăcea pretențiile bătrânului Moise. Mai mult,
problemele se accentuează atunci când familiile rivale află de hotărârea celor doi de a se căsători, nefiind
dispuși să lase deoparte aceste intrigi în schimbul fericirii copiilor. În această situație, Sora așteaptă ca
Gheorghe să fie cel care rezolvă disensiunile dintre familii, punând presiune pe acesta: “Sora era mereu
întărâtată și îi vorbea cu răutate: teama mi-e că nu ești bărbat”58. Aceste amânări nu fac decât să o pună
pe gânduri pe Sora, care ajunge să se îndoiască de sentimentele lui Gheorghe și să regrete că visul sau
din copilărie nu se va mai putea îndeplini niciodată. Ca orice tânără cu speranțe, Sora medita deseori la
momentele în care va parcurge pașii spre căsătorie, însă Gheorghe nu este capabil să îi ofere aceste lucruri
și decid să se retragă din grupul șezătorii față de care puteau fi considerați nedemni.

“O relație psihologică intre doi oameni aflați într-o stare inconștientă nu există”59. Pornind de la
aceasta afirmație, putem analiza legătura dintre cei doi tineri chiar din momentul în care aceasta ia
naștere. Sora, tânăra crescută într-un cămin liniștit, care prețuiește valorile unei familii, se îndrăgostește
de Gheorghe, singurul copil din familia Mărginean, căruia părinții îi impun o mulțime de constrângeri.

Prima imagine a iubirii dintre cei doi este una favorabilă: tinerii se plac reciproc și pornesc la
drum cu gânduri serioase, dorindu-și să-și întemeieze o familie cât mai curând. Acest portret al cuplului
lipsit de griji devine, în scurt timp, drama unor tineri care respectă voia părinților și a bunicului lui

58
Ion, Agârbiceanu, Strigoiul, Editura Minerva, București, 1985, p. 39
59
Carl Gustav, Jung, Psihologia individuală si socială, Editura Anima, București, 1994, p.63
39
Gheorghe. Iubirea adolescentină pe care o trăiesc se naște dintr-o stare de inconștiență a acestora, pentru
că se afla la o vârstă fragedă care nu le oferă capacitatea de a analiza obiectiv circumstanțele unei
asemenea schimbări. Aceasta hotărâre pripită a băiatului de a grăbi căsătoria este luată în discuție la nivel
general, de numeroși psihologi care au analizat, pe rând, poziția bărbatului și a femeii aflați în această
situație. Gheorghe se încifrează în tipologia tânărului care, proaspăt desprins din cadrul familiei, simte
nevoia întemeierii unui nou cămin, însă nu este încă pregătit pentru acest pas, nu are experiența necesară
îndeplinirii acestui obiectiv: “ Tânărul aflat la vârsta însurătorii are, ce-i drept, o conștiență de sine (fata,
de regula, mai mult decât băiatul), dar nu a trecut încă prea multă vreme de când a ieșit din cețurile
inconștienței originare”60. Cu alte cuvinte, Gheorghe forțează această trecere de la copilărie la maturitate,
fără a fi pregătit pentru tot ceea ce implică o căsnicie. În aceeași situație se află Sora, care din teama de
a nu rămâne necăsătorită, ia această decizie fără a fi constrânsă de împrejurări.

Gheorghe, că orice tânăr de vârsta lui, afișează o mândrie nejustificată, dorind să dea impresia
că este independent. Astfel, trece peste cuvântul lui Vasile, care nu este altceva decât glasul bătrânului
Moise. Bărbatul în devenire lasă deoparte părerile celorlalți și acționează în baza propriilor considerații:
“Lui, subiectiv, i se pare, firește, că ar fi conștient, deoarece supraestimăm întotdeauna conținuturile
noastre conștiente”61. Nici pentru Sora situația nu stă diferit, pentru că aceasta preia aceeași inconștiență
de la cel care urmează să îi fie soț și pornesc împreuna pe un drum greșit. În ceea ce îi privește pe părinții
lui Gheorghe, aceștia se situează în tabere diferite, iar acest lucru nu face decât să accentueze destrămarea
familiei. Cel mai responsabil de soarta lui Gheorghe este Vasile, tatăl său, care nu își poate exprima
opinia pentru că este constrâns la rândul său de bătrânul Moise.

Încercările tatălui de a-l întoarce pe Gheorghe de la decizia de a se căsători sunt, de fapt, încercări
de a-l schimba pe fiul sau, ceea ce este total greșit: “ Toate aceste lucruri pe care am vrea să le schimbăm
la copii ar trebui verificate mai întâi cu toata atenția spre a vedea dacă nu cumva e vorba de ce ar trebui
schimbat la noi înșine”.62 Din dorința de a le asigura o viața lipsită de probleme, părinții Sorei sunt mai
înțelegători și fac primul pas spre împăcarea cu familia Mărginean. Vasile nu se gândește la binele fiului
său, preferând să ia în seama promisiunea pe care i-o face tatălui său, în timp ce Ion Corbu, tatăl Sorei,
este realist, dorind pentru fiica sa tot ceea ce el nu a putut realiza în tinerețe. Cu toate acestea, părinții

60
Carl Gustav, Jung, Psihologie individuală și socială, Editura Anima, București, 1994, p. 64
61
Ibidem, p. 144
62
Ibidem, p. 15
40
celor doi tineri nu conștientizează faptul că cerințele pe care le pretind copiilor nu pot fi îndeplinite,
indiferent de cât de mult s-ar fi străduit în educația acestora.

Personalitatea pe care o dobândesc tinerii nu poate fi altceva decât oglinda personalității

părinților. În scurta perioadă în care cei doi au făcut eforturi pentru a-și păstra relația și a o oficializa,
singura care luptă alături de ei este Maria, mama lui Gheorghe, în timp ce ceilalți rămân pasivi, așteptând
ca situația să se soluționeze într-un fel sau altul. Pe lângă obsesia lui Vasile de a-i respecta dorința tatălui,
refuzul de a-i accepta decizia lui Gheorghe poate ascunde interese, legate de averea lui Moise la care
Vasile a sperat întreaga viață. Băiatul adoptă o atitudine naivă, încrezându-se în promisiunile tatălui.
Acest comportament este explicat astfel: ”naivul urmează simpla natură și senzație și se limitează doar
la imitarea realității.”63. În acest fel, Gheorghe urmărește modelele celorlalți tineri și încearcă să le aplice
și în cazul său, fără a ține cont de împrejurări, în timp ce Sora își dorește să facă acest pas pentru a-i
mulțumi pe ceilalți, se străduiește în tot acest timp să realizeze lucruri care, în esență, nu demonstrează
nimic. Frustrările fetei sunt, de cele mai multe ori, exteriorizate prin lacrimi și stări de apatie, care ridică
semne de întrebare în rândul familiei.

Așteptarea pe care sunt nevoiți să o suporte este resimțită în egală măsura de Gheorghe, însă
bănuielile fetei par că se apropie din ce în ce mai mult de adevăr. Instinctul feminin o ajută să își dea
seama că familia lui Gheorghe dorește să înlăture orice încercare a fiului de a încheia căsătoria, însă nu
își mai răsfrânge amărăciunea asupra băiatului, semn al apropierii celor doi îndrăgostiți. Cunoscător al
situației dintre familii, Gheorghe este pus într-o ipostază neobișnuită. Toate semnele indică refuzul lui
Vasile de a merge să o ceară pe Sora de la părinți, însă tânărul este singurul care pare că nu le observă,
în timp ce fata își păstrează optimismul încurajat de iubirea pe care i-o poartă și de vârsta fragedă la care
se află.

Episodul în care cei doi tineri o umilesc pe Sora prin criticile dure care conduc la dezonorarea
fetei pare a fi unul lipsit de încărcătură, însă acesta semnalează reacții ce conturează profilul psihologic
al celor două personaje. Gheorghe, din orgoliul propriu și din dorința de a-i apăra imaginea pe care i-o
pătase în cadrul șezătorii, acționează violent, lovindu-i pe făptași: “se hotăra încet, cu greu, părea timid,
necutezător, dar când cineva îl scotea rău din sărire, hotărârea lui era fulgerătoare”.64

63
Carl Gustav, Jung, Tipuri psihologice, editura Humanitas, București, 1997, p. 144
64
Ion, Agârbiceanu, Strigoiul, editura Minerva, București, 1985, p. 69
41
 Acest comportament anticipează, într-un fel, evenimentele tragice care urmează să aibă loc, însă
Sora nu ia în seamă această abatere, ci o încurajează, considerând că este o dovadă a dragostei adevărate,
simțind în același timp protecția unui bărbat. Episodul este pus în umbră de înrăutățirea stării de sănătate
a bătrânului Moise, a cărui moarte va fi una chinuitoare, în special pentru copiii care îi stau la căpătâi.
Acesta este momentul în care se produce o distanțare în relația dintre Sora și Gheorghe, o îndepărtare
impusă de circumstanțe, care nu va înceta demersurile către căsătorie. Gheorghe este pus pentru prima
dată în situația de a ajuta în situații critice, îi sunt încredințate atribuțiuni care să-l facă să se simtă
important în cadrul familiei. În general, însărcinarea tinerilor are scop educativ, urmărește formarea și
dezvoltarea spiritului de întrajutorare, precum și câștigul de experiențe care devin constructive pentru
viitorul copilului.

Odată cu moartea lui Moise, situația tinerilor îndrăgostiți se înrăutățește. Vasile face o
promisiune care îi implică pe ceilalți, aceea de a nu-i permite lui Gheorghe să ia în căsătorie o fată
provenită dintr-o familie care poartă povara unui vechi conflict. Ceea ce accentuează suferința lui
Gheorghe este faptul că nu găsește nicio explicație pentru comportamentul tatălui sau, care îi ascunde
adevăratul motiv al refuzului: ”adultul bate în retragere în fața celei de-a doua jumătăți a vieții, ca și cum
ar fi amenințat acolo de sacrificii și pierderi pe care nu și le-ar putea asuma”65. Atitudinea colerică a lui
Gheorghe de la începutul relației cu Sora este confirmată prin nenumăratele discuții pe care le poartă cu
tatăl sau după moartea lui Moise. Nerăbdător să își întemeieze o familie, tânărul nu poate accepta ideea
de a se căsători cu o alta fată nici măcar de dragul părinților.

În familia Corbu, spiritele se mai liniștesc odată cu moartea lui Moise, iar tatăl Sorei începe să
privească din acel moment cu alți ochi legătura fiicei sale. Chiar dacă nu trăiește cu sufletul împăcat, este
conștient că Gheorghe este privit bine în sat și asta îl mulțumește. din această perspectivă, Ion Corbu se
aseamănă foarte bine cu tânărul din neamul Mărginenilor, prin opoziția care se stabilește între suflet și
minte, precum și prin instabilitatea gândurilor lor. Încercarea lui Gheorghe de a-l convinge pe părinții
Sorei să meargă la priveghiul bătrânului are un scop, acela de a aplana conflictele dintre familii, pentru
a se putea căsători cu fata fără că nimeni să se mai împotrivească. Participarea familiei Corbu la
obiceiurile înmormântării domolesc spiritele, însă Vasile încă mai păstrează secretul jurământului.

În comparație cu Gheorghe, Ion este mai lucid, vede lucrurile altfel, experiența de viața fiind un
factor important. În ceea ce îl privește pe Vasile, acesta se comportă ca și cum nu ar fi învățat nimic de
la viața, mai ales că Floare, sora sa, reprezenta pentru el un model al eșecului în dragoste, cauzat de

65
Carl Gustav, Jung, Psihologie individuală si socială, Editura Anima, București, 1994, p. 51
42
constrângerile lui Moise. Fără a se gândi la consecințe, Vasile continuă să se opună relației fiului sau,
care face tot posibilul să își păstreze calmul. Insistențele tânărului sunt susținute de Maria, soția lui
Vasile, care nu are putere de decizie în fața bărbatului. Ultimele discuții dintre tată și fiu iau o întorsătura
violentă, Gheorghe este scos din minți pentru a doua oară și reacționează agresiv, cauzând moartea
fulgerătoare a lui Vasile. În tot acest timp, Sora stă în așteptarea unui răspuns, însă ceea ce afla o
bulversează, retrăgându-se în singurătate: ”din clipa în care a auzit cum a murit Vasile Mărginean, ea
surzise și amuțise. Nu mai înțelegea nimic, ca și când ar fi intrat în altă lume.” 66

Tragedia este conștientizată mai degrabă de Maria, care simte imediat că și-a pierdut atât soțul,
cât și fiul în câteva clipe. Gheorghe se afla încă într-o perioada de tranziție, nu conștientizează gravitatea
faptelor, însă acest lucru îl ajută să își păstreze cumpătul “în etapa să infantilă, conștientul nu știe încă de
probleme”67. Cu toate acestea, comportamentul său nu este justificat. Privit ca un accident, moartea
tatălui survine în urma încăpățânării amândurora. Faptul că aceștia nu ajung la o înțelegere îl determină
pe Gheorghe să scoată la iveală un comportament care îl îndepărtează de Sora, atât fizic, cât și din punct
de vedere sentimental.

Antecedentele pe care Gheorghe le are referitor la ieșirile sale violente determină izbucnirea
glasului comunității, care susține ideea că Gheorghe este cel care și-a ucis tatăl, iar această faptă trebuie
pedepsită. Din acel moment, Sora începe să se gândească serios la faptul că nu ar fi putut avea o căsnicie
fericită alături de un om care ascunde asemenea deprinderi.

Incapacitatea Sorei de a realiza că orice problemă pe care o întâmpină reprezintă o lecție, o ocazie
de dezvoltare a conștiinței este cauzată tocmai de această obligație de a renunța la mentalitatea
copilărească. Greșeala pe care Gheorghe o comite este judecată și condamnată cu închisoarea, acesta
fiind nevoit să rămână întemnițat fără a putea avea o ultimă discuție cu Sora. Conștient de gravitatea
situației, lasă în urmă sentimentele pe care le are fata de Sora și îi transmite acesteia să nu îl mai aștepte
și să-și refacă viața.

66
Ion, Agârbiceanu, Strigoiul, Editura Minerva, București, 1985, p. 313
67
Carl Gustav, Jung, Psihologie individuală și socială, Editura Anima, București, 1994, p. 43
43
 În ochii comunității, situația dintre cele două familii devine subiect de discuție, iar tinerii sunt
denigrați fără menajamente:

“Ali more, more! Silitor more!

Câți feciori s-au însurat și fete s-au măritat

Cununiile au purtat, în jurul altarului

De mana nânașului

Numai unu’ barosan, Gheorghiț-a lu’ Mărginean

Si-a luat jandari nânași

Când a fost la cununat, cu temnița s-a însurat

Și de Sora a uitat, Ali more, more!”68

Odată cu trecerea în cel de-al doilea stadiu al vieții, cel al maturității, Sora este pusă în situația de
a renunța la omul pe care îl privea că pe viitorul ei soț și de a-și reorganiza viața în așa fel încât să nu mai
fie vreodată pusă într-o situație asemănătoare: “ la marea majoritate a oamenilor, cerințele vieții întrerup
adesea cu brutalitate starea de vis a copilăriei”.69 La fel de conștient de faptul că acea căsătorie nu va mai
avea loc este și Ion Corbu, care preia rolul lui Vasile, interzicându-i soției să mai ia în calcul această
variantă, pe care o consideră într-un fel benefică pentru fiica sa. Referitor la relația Sorei cu mama sa, nu
putem vorbi despre o identitate mamă-fiică, pentru că cele două nu au foarte multe lucruri în comun.
Inițial, mama Sorei susține căsătoria cu Gheorghe, face tot posibilul pentru a împăca cele două tabere,
apropiindu-se de mama băiatului care are același obiectiv. Sora, descumpănită de cele întâmplate, rupe
orice legătura cu Ana Mărginean, care se izolează la rândul sau, căutând tot felul de soluții care l-ar putea
salva pe băiat.

În situația în care Sora i-ar fi semănat mamei, aceasta ar fi fost o femeie devotată bărbatului sau,
așteptându-l până la eliberare, însă lucrurile nu au stat deloc așa. Sfatul lui Gheorghe de a se recăsători
este ignorat inițial de Sora, care va trai mult timp cu impresia că va rămâne singură, tocmai pentru că a
trecut prin această nenorocire care i-a creat o imagine nefavorabilă.

68
Ion, Agârbiceanu, Strigoiul, Editura Minerva, 1985, București, p. 325
69
Carl Gustav, Jung, Psihologie individuală și socială, De Anima, București, 1994, p. 45
44
 Aflata încă sunt protecția părinților, Sora găsește alinare, ca de fiecare data, la mama sa: “mama
este iubire de mamă, este trăirea mea și secretul meu”70. Tatăl observă suferința tinerei, însă păstrează
tăcerea, continuând să îi întipărească în minte ideea că Gheorghe nu era bărbatul demn de iubirea ei.
Comportamentul Sorei din această perioada de singurătate se aseamănă cu cel al Anei Mărginean, prin
disperarea care le cuprinde și pe care o manifestă prin decizii luate în grabă. Cu toate acestea, Sora este
cea mai bizară dintre femei, nu dă semne de revenire deși nu trăise o iubire pe termen lung și nu se lovise
încă de greutățile unei căsnicii. La o primă analiză a situației fetei, putem interpreta că acesta este
momentul de răscruce al vieții sale. Este mult prea tânără pentru a-și închide viața, dar, ca orice fata de
vârsta ei, trăiește drama primei iubiri neîmplinite, pe care încă nu apucase să o consume. Încercările
fetei de a fugi întotdeauna de probleme o aduc chiar în mijlocul lor, pentru că nu este capabilă să le
găsească rezolvarea și ajunge într-un stadiu de lamentație în care se complace:” Marile probleme ale
vieții nu sunt niciodată definitiv rezolvate. Când ni se pare că sunt, întotdeauna suntem în pierdere.”71.
După o scurtă perioadă de meditație, Sora reușește să-și recâștige atitudinea de altădată, participa la
treburile gospodărești și merge cu drag la muncile câmpului, arătându-le celorlalți că s-a detașat de
probleme și este gata să înceapă o viața nouă. Înaintarea în vârsta și sfaturile pe care le primește o ajută
pe Sora să privească lumea cu alți ochi, începând să spere că va găsi un bărbat potrivit, care să o facă să
uite prin ce a trecut. Veselia și buna dispoziție a fetei sunt motive de bucurie pentru cei din familia Corbu,
care nu mai simțiseră de mult această atmosferă liniștită în cămin.

Toata suferința pe care fata o strânsese în aceasta perioadă este exteriorizată, lăsând în urmă tânăra
naivă de altădată. Participarea Sorei la horele organizate în sat scoate la iveala energia nemaiîntâlnită,
care îi stârnește un sentiment de îngrijorare Mariei, temându-se ca fiica sa să nu depășească limitele
decenței. Chiar și așa, spiritul matern o îndeamnă să o lase pe tânără să se bucure de plăcerile vârstei,
pentru a uita de cele întâmplate.

Învălmășeala horei o surprinde pe Sora într-o ipostază nouă, jucând alături de Dumitru Pruncu,
bărbatul cu câțiva ani mai în vârsta decât ea care, la început, nu primea atenție din partea fetei. Ceea ce
se schimbase era atitudinea fetei față de Dumitru, care nu rata nicio ocazie pentru a-i demonstra că
sentimentele sale nu s-au schimbat chiar dacă a trecut mult timp de la întâlnirile din cadrul șezătorii:

70
Carl Gustav, Jung, Arhetipurile si inconștientul colectiv, Ed. Trei, București, 2003. p. 101
71
Carl Gustav, Jung, Psihologie individuală și socială, De, Anima, București, 1994. p. 48
45
“O urmărea oriunde-i era cu putință și intra cu ea în vorba. Sora nu se mai ferea, că mai înainte. Vorbea
bucuros cu el, se uita în ochi, că și când ar fi așteptat sărutări.”72

Intrarea în acest joc o ajută pe Sora să trăiască experiențele la care visa din copilărie și pe care
Gheorghe nu i le-a putut îndeplini. Apropierea dintre cei doi da naștere unei dorințe pe care Sora nu
credea că o va mai simți vreodată, aceea de a se căsători. Prima persoană căreia i se destăinuie nu este
mama, ci verișoara sa, de la care simte nevoie să primească o confirmare a ideii că decizia luata este de
bun augur. Rămasă cu sechele din trecut, Sora interpretează orice cuvânt în mod greșit și reacționează
agresiv, privind totul ca pe o provocare. Percepută că fiind o fată cu o educație aleasă, provenită dintr-o
familie bună, Sora așteaptă respect și aprecieri din partea tuturor, însă nu este dispusă să ofere aceleași
lucruri în schimb.

Din punct de vedere al tipurilor psihologice, Sora reprezintă o combinație între tipul introvertit și
cel extrovertit, prezentând caracteristici pentru ambele categorii. Prima parte a vieții sale este
reprezentată de un comportament specific caracterului introvertit: ”comportament liniștit, caracter nu
prea ușor descifrabil, ocazional critic, chiar sarcastic”73. În relația cu Gheorghe, tânăra este răbdătoare,
așteaptă soluționarea problemelor pentru a-și vedea visul împlinit, însă își îndreaptă toate frustrările
asupra băiatului, pe care îl critică pentru incapacitatea să de a se impune în fața tatălui. Sarcasmul nu este
o trăsătura care o caracterizează, preferând să adopte o atitudine sobră, nu-i ironizează pe cei din jur așa
cum nici părinții ei nu fac această greșeală în prezența sa, cu excepția mamei care îl judecă pe Dumitru
pentru înfățișarea sa.

Caracteristicile tipului extrovertit sunt întâlnite la Sora cu preponderență în perioada maturității

sale: “este caracterizată de o anume rapiditate și de un anume oportunism, mai degrabă decât de
statornicie și consecvență”74. Această descriere se potrivește perfect în cazul Sorei, mai ales după ce ia
hotărârea de a se căsători cu “tomnaticul” Dumitru Pruncu. Atmosfera de la începutul relației pare să
contribuie la bunăstarea noului cămin, mai ales că părinții celor doi susțin această legătura înfiripată într-
un timp foarte scurt. Căsătoria pentru care cei doi își dau acordul este exact modelul de consimțământ
care are la bază ambiții neîntemeiate, se săvârșește din dorința de a avea parte de ceva nou în viața ei și
de a avea lângă ea o persoană vulnerabilă, care să îi respecte superioritatea și să îi îndeplinească toate
dorințele.

72
Ion, Agârbiceanu, Strigoiul, De Minerva, București, 1985, p. 377
73
Carl Gustav, Jung, Tipuri psihologice, Ed. Humanitas, București, 1997, p. 166
74
Ibidem, p. 170
46
 După nuntă, Sora este nevoită să se mute în casa lui Dumitru Pruncu, însă această schimbare nu
îi favorizează apropierea de bărbat, ci are un efect neașteptat. Trecând foarte repede de la un stadiu la
altul, Sorei îi este imposibil să se adapteze noii vieți și adoptă aceeași atitudine pe care o avea și la
momentul separării de Gheorghe, respingându-i pe toți cei din jur. Prima sa iubire pare a fi dată uitării,
iar încercările sale de a crea o legătură strânsă cu soțul ei încep să dea roade. Dumitru Pruncu încearcă
să-și asume statutul de bărbat în casa, însă dorește să îi demonstreze Sorei că deține numeroase calități
pentru care ar trebui să îl aprecieze mai mult, însă tânăra se afundă în frământări și nu acordă atenția
necesară lucrurilor care contează cu adevărat.

Crescută într-un spirit tradițional, Sora este puternic influențată de canoanele impuse de
comunitate și acționează ca atare. În realitate, principalul motiv al acceptării căsătoriei nu era nevoia de
afecțiune, ci teama de a nu fi judecată de săteni pentru nestatornicia sa, chiar dacă nu ea este cea care a
condus relația cu Gheorghe spre eșec: “dependenta de tradiție și de autoritate arată lipsa unei reflecții
autonome”.75

3.3- Etapele dezvoltării instinctului matern

Așa cum am precizat anterior, Sora este cel mai controversat personaj feminin din roman, al cărui
comportament lasă loc nenumăratelor interpretări. Inițial, aceasta se află în poziția de fiică a Mariei și a
lui Ion Corbu, alcătuind o familie demnă de respectul și aprecierile comunității. Sora este surprinsă la
început participând la treburile gospodărești, alături de sluga casei, Irimie. Acesta se dovedește un om
loial familiei, dar și un bun observator al comportamentului Sorei, care crescuse sub ochii lui. Atenția la
detalii și dorința de a arăta bine în fața comunității sunt scoase în evidență în momentul pregătirii sale
pentru șezătoare. Atracția fetei pentru unul dintre tinerii prezenți în acest grup tradițional explică interesul
sau în a-și crea o imagine atrăgătoare, dar în același timp decentă. În ceea ce privește interacțiunea fetei
cu părinții și frații mai mici, naratorul nu ne dezvăluie foarte multe lucruri, introducând-o pe Sora în acest
cadru al șezătorii. Spațiul este foarte important și nu este ales întâmplător, deoarece face parte din
obiceiurile satului transilvănean, menite să susțină ideea de familie. În acest cadru, Sora trăiește deja cu
convingerea că și-a găsit alesul și nu îi mai rămâne decât să aștepte.

Pașii pe care trebuia să îi parcurgă pentru a putea oficializa relația cu Gheorghe nu reprezentau o
povară pentru Sora, ci un motiv de bucurie, deoarece aceste etape reflectau farmecul primei iubiri care

75
Carl Gustav, Jung, Tipuri psihologice, ed. Humanitas, București, 1997, p. 17
47
putea oricând să se materializeze într-o căsătorie. Nerespectarea acestor pași o întristează pe tânără, însă
merge mai departe în speranța că va avea parte de o căsnicie fericită alături de Gheorghe. Luând în calcul
foarte repede o posibilă căsătorie, Sora se gândește în prima fază la mama sa, pe care o consideră
îndreptățita să îi ofere sfaturi. Pețitul fetei creează mari probleme atât în familia Corbu, cât și în familia
Mărginean. Dincolo de aceste discuții, Agârbiceanu analizează comportamentele personajelor aflate în
conflict din postura de părinți, care diferă oarecum de cea de om în societate. Acest lucru nu se va
întâmpla și în cazul lui Vasile și al lui Ion, care păstrează distanța și ura înrădăcinate de o mentalitate
învechită.

Planurile de nuntă întârzie să apară, iar acest lucru ridică niște semne de întrebare, mai ales în
cazul Sorei, care află destul de târziu de existența aversiunilor pe care le manifestă atât Moise, cât și
Vasile. Descumpănită de refuzul Mărginenilor de a-și da acordul în privința căsătoriei, tânăra speră ca,
la un moment dat, spiritele se vor calma.

Moartea lui Moise aduce împreună cele doua familii rivale, la insistențele femeilor. Maria
reușește să îl convingă pe Ion să meargă în casa Mărginenilor, ca o dovadă a bunelor intenții. Astfel,
mamele celor doi tineri au rol de mediator în încercarea de a păstra o relație amiabilă, în timp ce bărbații
nu fac decât să accentueze conflictul. Pornind de la aspectul eredității, Agârbiceanu urmărește, indirect,
asemănările și deosebirile dintre copii și părinți, demonstrând că cei doi tineri, Sora și Gheorghe, nu se
apropie foarte mult de familiile lor din punct de vedere comportamental. Aflați încă sub influența lui
Moise, personajele reacționează fără să conștientizeze, asemenea unor marionete.

Sentimentele celor doi tineri par a fi destul de puternice, însă, îngrădite de autoritatea bătrânului
și de neînduplecarea lui Vasile, nu pot conduce în niciun caz către căsătorie această situație, Sora,
încărcată deja cu păcatul încălcării obiceiurilor șezătorii, se simte neputincioasă, îndreptându-și mania
asupra lui Gheorghe. Principalul obiectiv al participării familiei Corbu la priveghi și înmormântare era,
desigur, integrarea Sorei în familie, pe care o susțin prin tot ajutorul pe care aceștia sunt dispuși să îl
ofere în organizarea rânduielilor. Firi calculate, mamele tinerilor nu aduc în discuție relația acestora, ci
păstrează tăcerea, respectând solemnitatea evenimentului. Înțelegerea celor două femei de a păstră
secretul acestei legături nu va avea rezultatul așteptat, pentru că bărbații nu se vor lăsa înduplecați. Pe de
o parte, Ion Corbu nu acceptă această legătură pentru că se teme ca fiica sa să nu fie rănită de această
familie, așa cum și el fusese dezamăgit la rândul sau de Moise, care se împotrivise relației sale cu Floare,
fiica bătrânului. Aceasta amintire nu îi stârnește Mariei gelozie, chiar dacă realizează că sentimentele lui
Ion pentru Floare nu au dispărut în totalitate, în timp ce Sora este tot timpul chinuită de această temere

48
că Gheorghe poate să fie atras de o altă fată: “mai avea ceva de adolescent în el, o lipsă de independență
de acțiune, și era condus mai mult de instinct. Spera că va ajunge așa, ca tatăl său, Ion Corbu, pe care
Sora îl socotea bărbat de casă”.76

În timp ce Sora vede în Ion Corbu un model demn de urmat, Gheorghe ajunge să-l disprețuiască
pe Vasile pentru că se împotrivește relației sale cu Sora, intrând în conflict cu acesta. Ana simte durerea
băiatului și este de partea lui, însă nici aceasta nu va reuși să îi tempereze comportamentul.

Din momentul destrămării relației dintre Gheorghe și Sora, tânăra suferă schimbări radicale, pe
care nu le regăsim la niciunul dintre părinții fetei. Corespondentul Sorei va fi însuși Vasile, oferindu-ne
o mulțime de motive care susțin această comparație. Perioada de după despărțirea de Gheorghe ar trebui
să reprezinte pentru Sora o etapă de limpezire a gândurilor și de stabilire a priorităților, însă nu va fi deloc
așa. Decizia de a-și îndrepta atenția către Dumitru Pruncu este una pripită și lipsită de intenții serioase,
pentru că tânăra încă mai are sentimente puternice pentru Gheorghe. Astfel, faptul că intră într-o relație
nouă pentru a-și uita prima iubire face din Dumitru un obiect manipulabil, pe care îl va trata ca atare.

Iubirea pe care Dumitru o simte pentru Sora de atâta timp o încurajează pe aceasta către căsătorie,
fără să-și dea seama că este o greșeală care va stârni nenumărate nenorociri. Entuziasmat că va avea în
sfârșit parte de femeia după care tânjise ani întregi, Dumitru, aflat la o vârsta mai înaintată, profită într-
un fel de vulnerabilitatea tinerei, care ieșise dintr-o relație eșuată. Rolurile se vor schimba pe parcurs,
Dumitru fiind cel care devine vulnerabil și neputincios în fața comportamentului ciudat al Sorei.
Mulțumirea tatălui Sorei de a-și vedea fiică alături de un bărbat muncitor și liniștit, dar mai ales bucuria
datorată separării Sorei de Gheorghe nu coincide cu antipatia pe care o afișează Maria față de Dumitru.
Acesta se leagă deseori de înfățișarea bărbatului și nu poate accepta gândul că Sora îl dorește de soț. Sub
această ambiție lipsită de sens, Maria face tot posibilul în a o convinge pe fiica sa că Dumitru nu este
bărbatul care i se potrivește, însă fără rezultat. Sora va lua decizia de a se căsători cu aceeași încăpățânare
cu care Vasile refuză să accepte legătura fetei cu Gheorghe.

De această dată, Sora nu mai dă importanță obiceiurilor de nuntă, așa cum procedase în primul
caz. Nu le mai acordă atenție pentru că nu mai simte același entuziasm, pare că trăiește o iubire mai puțin
pasională, întemeiata pe necesitatea ambilor parteneri de a-și clădi o familie. Ion Corbu se dovedește a fi
un bun cunoscător al comportamentului fiicei sale, iar acest lucru îl neliniștește și mai tare: “Poate nu
avea niciun gând serios cu Dumitru. Vorbea și juca tot așa de bucuros și de aprins și cu ceilalți feciori

76
Ion, Agârbiceanu, Strigoiul, ed. Minerva, București, 1985, p.69
49
din sat.”77 Tatăl conștientizează că, odată ce Sora s-a îndrăgostit de Gheorghe și nu a putut avea parte de
iubirea lui, nu va mai putea iubi niciodată la fel, așa cum se întâmplase și în cazul său, pentru că se
căsătorise cu Maria din dorința de a o uita pe Floare. Cu toate astea, nu își dorește că Sora să rămână
necăsătorita și acceptă această încercare a fetei de a-și face un viitor alături de Dumitru.

Relațiile cordiale dintre Dumitru și Ion Corbu favorizează integrarea bărbatului în familie, așa
cum atitudinea caldă a părinților lui Dumitru o determină pe Sora să se apropie de aceștia, punând bazele
unei căsnicii care va avea parte de toată susținerea celor din jur.

Ca orice tânăra proaspăt căsătorită, Sora trăiește primele experiențe în casă părinților lui Dumitru
Pruncu, ignorând sfatul Mariei de a nu se mărita cu acest bărbat. Cu timpul, mama Sorei se obișnuiește
cu ideea, însă mutarea fetei din casa părintească produce o răcire între membrii familiei Corbu. Sora este
pusă pentru prima dată în poziția de soție, iar acest lucru o nemulțumește foarte tare. Acest comportament
stârnește controverse, deoarece atitudinea optimistă a Sorei de la începutul relației se schimbă de la o zi
la alta, iar Dumitru Pruncu începe să se simtă marginalizat. Sora nu își găsește locul în această familie,
deși părinții lui Dumitru fac toate eforturile pentru a o face pe fată să se simtă ca acasă. Atitudinea acesteia
denotă, în prima fază, o ușoara lipsă de respect, pentru că nu arată niciun strop de recunoștință celor care
au primit-o în casă și au privit-o că pe fiica lor.

În ceea ce îl privește pe Dumitru, acesta simte distanța creată între cei doi, dar continuă să spere
că situația se va remedia. Familia Pruncu trece printr-un moment de impas, care creează tensiune în
rândul tuturor. Căsătoria Sorei cu Dumitru și păstrarea relației dintre Sora și Gheorghe sunt principalii
factori care determină comportamentul ciudat al fetei în postura de mamă. De aceea, este necesar să
urmărim parcursul psihologic al Sorei în această perioadă pentru a înțelege cât de importante sunt
atmosfera căminului și integritatea părinților iresponsabili. Născuta într-o familie care îi oferă protecție
și susținere, Sora pare că înțelege care sunt obligațiile de soție și mamă și este nerăbdătoare să trăiască
aceste bucurii ale vieții pe cont propriu. Îndemnată de teama de a nu fi judecată de “gura satului” și
însuflețită de naivitatea vârstei, Sora se avântă în experiențe pe care nu le va mai putea controla, devenind
victima propriilor sale decizii.

Cuplul Sora-Dumitru suferă o mulțime de transformări ce au la bază probleme legate de modurile

diferite de conviețuire ale celor doi, obiceiuri și deprinderi care nu sunt pe placul ambilor parteneri,
precum și percepții care nu coincid profilurilor acestora. În cadrul societății, decizia celor doi de a se

77
Ion, Agârbiceanu, Strigoiul, ed. Minerva, București, 1985, p. 395
50
căsători este privită cu ochi buni, pentru că oficializarea relației presupunea acceptul tinerilor de a se
responsabiliza, creându-și propriul cămin bazat pe aspirații și demersuri comune.

Din punct de vedere psihologic, căsătoria constituie “tot mai mult o șansă a fiecăruia de a creste
social, de a se cunoaște și de a se împlini prin propriile resurse psihologice”78 Procesul de adaptare a
Sorei în casa lui Dumitru Pruncu presupune o mulțime de constrângeri comportamentale și schimbări
radicale ale modului de viață, pe care Sora nu le va putea depăși. Diferența de vârstă dintre cei doi tineri
este foarte importantă, deoarece acesta este unul dintre factorii care produc discrepanțe: Dumitru, bărbat
cu câțiva ani mai în vârstă decât Sora, este conștient de toate aspectele pe care le implică o căsătorie și
face tot ce îi stă în putință pentru ca aceasta să funcționeze, în timp ce soția sa, o copilă care nu a reușit
să înțeleagă ce i se întâmplă, se căsătorește dintr-o ambiție inexplicabilă, pe care o va regreta în scurt
timp. Maria, mama Sorei, este cea care o sfătuiește să nu ia această decizie pripită, observând că Dumitru
nu coincide așteptărilor fiicei sale. Cu toate acestea, tânăra este imposibil de înduplecat și pornește
singură pe acest drum care o va transforma într-o femeie neajutorată.

Căsnicia celor doi parcurge câteva etape specifice acestui tip de legătură: inițial, Sora și Dumitru
se simt îndrăgostiți unul de celălalt, manifestă entuziasm și speră că relația va fi de lungă durată. Bucuria
întemeierii unui cămin se resimte mai puternic în cazul lui Dumitru, care are parte de iubirea la care a
visat, în timp ce Sora se străduiește să fie o soție iubitoare. O parte din intimitatea cuplului este dezvăluită
imediat după căsătorie, fiind ilustrată sub forma unor episoade reprezentative. Primele seri petrecute de
Sora în casa lui Dumitru Pruncu o găsesc pe aceasta într-o stare de neliniște, respingând toate încercările
bărbatului de a se apropia: ”intimitatea ca latură afectivă a dragostei este considerată drept garanția
dezvoltării și stabilității unui cuplu”79 Această regulă nu este luată în calcul de Sora, care își dorește să
trăiască o relație care să nu implice această apropiere firească, îndepărtându-se de pasiune.

Odată cu trecerea timpului, Sora și Dumitru dau semne de adaptare, Sora acceptă apropierea de
Dumitru, iar acesta începe să o cunoască mai bine și să o înțeleagă, oferindu-i timpul și spațiul necesar.
Apropierea celor doi se desfășoară treptat și neconștientizat: Sora, care trăiește intens despărțirea de
părinți și frați, lupta pentru a se integra în noua familie și pentru a-i oferi lui Dumitru atenția pe care o
merită, dar umbrele trecutului încă o urmăresc. Conștientizând că Dumitru este un om bun, Sora se

78
Nicolae, Mitrofan, Elemente de psihologia cuplului de Casa de Editura si Presa Șansa, București, 1994, p.74
79
Ibidem, p.95

51
apropie de acesta și se încredere în bunele sale intenții, însă ceea ce urmează să i se întâmple va schimba
complet viața fetei.

Rămânând însărcinată, Sora începe să se documenteze și să răspândească vestea care o

înspăimântă, sperând că toate bănuielile sale nu se vor adeveri. Aceste temeri sunt explicabile, pentru că
Sora se află la o vârstă fragedă care nu îi favorizează poziția de mamă, în timp ce Dumitru este pregătit
și așteaptă cu nerăbdare. O parte semnificativă a romanului este dedicată sarcinii Sorei și momentului
nașterii, surprinzând o mulțime de reacții care scot la iveală trăsături relevante de caracter. Mama Sorei
este readusă în prim-plan prin intervențiile sale referitoare la nepotrivirea fiicei sale cu Dumitru. Suferința
Mariei este accentuata de venirea pe lume a fetiței care îi poartă numele, deoarece aceasta se va asemăna
foarte mult cu tatăl sau, a cărui înfățișare era disprețuită de bunica maternă a fetiței. Încercările prin care
trece Sora în timpul travaliului nu sunt ieșite din comun, sunt experiențe pe care orice mamă le trăiește,
însă pentru aceasta copilă nașterea reprezintă un moment de cumpănă, atmosfera creată în jurul fetei este
agitată, în special în ceea ce îl privește pe Dumitru, care se teme ca suferințele prin care trece Sora să nu
o afecteze. Mama bărbatului este cea care îl liniștește și îl ajută să își păstreze cumpătul, îndrumându-l
să nu se amestece în treburile femeiești.

Siguranța oferită de moașă, bătrâna care se ocupă de toate femeile însărcinate din sat nu este de
ajuns pentru Dumitru, care se frământă și se înfricoșează la gândul că ar putea să o piardă pe Sora, pe
care o pune pe primul loc. Așteptarea pe care Sora o indură până la naștere aduce aminte de amânările
pe care le suportă fata în ceea ce privește căsătoria cu Gheorghe, care nu îi stârnesc suferințe fizice dar îi
lasă un gol adânc în suflet. În timpul sarcinii, Sora duce o viața frumoasă, care îi oferă ocazia să se bucure
de căsnicie, amintindu-și de vremurile șezătorii. Copilul pe care îl poartă în pântec îi călăuzește drumul,
făcând-o să realizeze că împlinirea sufletească nu constă în interesul de sine, ci în interacțiunea cu ceilalți
și în preocupările față de cămin, gospodărie și activitățile din sat.

Primele simptome ale disprețului față de copilul său apar încă din timpul sarcinii, în momentul în
care Sora observă că trupul ei nu mai este același, temându-se că nu va mai arăta niciodată la fel ca
înainte, Această frustrare este exprimată în fața comunității, pentru că Sora refuză să mai participe la
obiceiurile satului, nu mai merge la biserică și le condamnă pe celelalte femei aflate în aceeași poziție
pentru comportamentul lor. Cum poate o femeie însărcinată să se afișeze în comunitate? Această
mentalitate denotă un stadiu primitiv de civilizație, refuzul de a trăi într-o societate modernă, în care
femeile însărcinate sunt apreciate pentru sacrificiul pe care îl fac în scopul procreării.

52
 În tot acest timp, mai aproape decât mama Sorei este soacra ei, care o sfătuiește să se apropie de
Dumnezeu pentru a avea parte de o naștere ușoară și de un copil sănătos. Toate eforturile bătrânei de a o
îmbuna pe Sora nu au niciun efect, tânăra își păstrează convingerile, insistând să creadă că aducerea pe
lume a unui copil este o nenorocire care îi va distruge viața. Pe de altă parte, Dumitru spera că fetița îi va
ajuta să se apropie unul de celălalt, însă niciun efort nu este îndeajuns pentru a o face pe Sora să îl uite
pe Gheorghe și să se dedice familiei” Uneori, când se simțea cîtu-i de schimonosită, când vedea ce s-a
ales de trupul ei ca un lujer, plângea cu amar”80 Momentul în care Sora naște și își tine pentru prima dată
copilul în brațe o transformă, o determină să lase de o parte toată ura și să se bucure de noua sa viață.
Legătura care se creează intre Sora și fiica sa îi trezește instinctul de mamă, însă nu este capabilă să
aprecieze grija lui Dumitru, afișând o atitudine de satisfacție față de chinurile prin care trecuse bărbatul.

Travaliul reprezintă pentru Sora un moment de limpezire a gândurilor, aceasta realizând că

Dumitru nu este nici pe departe iubirea la care visa, ci Gheorghe era singurul capabil să o facă fericită.
Mai mult, fata îl învinovățește pe Dumitru pentru propriile ei păcate, deși realizează că această căsătorie
nu a fost din dragoste, ci din dorința de a umple golurile lăsate de relația anterioară. Copila devine singura
ei bucurie, în timp ce Dumitru perseverează în a-i arăta Sorei cât de importante sunt liniștea și dragostea
într-un cămin.

Trecerea fetei de la o stare la alta în ceea ce îl privește pe Dumitru nu este nici pe departe rezultatul
unei depresii apărute după nașterea Măriuței, ci a unei lupte continue pentru a-l uita pe Gheorghe, despre
care nu mai aflase nimic de când fusese condamnat. Maria îi acordă tot sprijinul pe care îl poate oferi o
mamă și încearcă să se obișnuiască cu ideea că Sora nu mai este o copilă, ci o femeie în adevăratul sens
al cuvântului, care si-a împlinit existenta prin aducerea pe lume a unui copil. Planurile de botez surprind
o familie unită, în cadrul căreia Sora nu mai este tânără mereu nemulțumită și retrasă, ci se implică în a-
i organiza primului său copil rânduielile creștinării. În momentele în care rămânea singură, Sora cădea
pe gânduri și analiza comportamentul său fața de Dumitru, realizând că niciun gest nu este făcut din
dragoste, nicio privire nu insuflă dorință, iar lipsa soțului său nu îi creează acea neliniște pe care o simțea
în cadrul șezătorii, când Gheorghe întârzia să apară.

Mulțumirea pe care o simțea în cadrul acestei familii nu era datorată iubirii pe care o trăia alături
de Dumitru, ci acelui sentiment de siguranță pe care i-l ofereau soțul și fiica sa. Speranța că, într-o zi, va

80
Ion, Agârbiceanu, Strigoiul, Ed. Minerva, București, 1985, p 476
53
putea simți aceeași dragoste plină de pasiune se diminuează pentru că Sora încă trăiește cu sufletul la
trecut și se amăgește la gândul că ar fi putut fi fericită alături de Gheorghe.

Măriuța crește sub ochii părinților și ai bunicilor, iar Sora redevine femeia atrăgătoare de altădată,
la care toți feciorii din sat aspiră. Revenind la vechile obiceiuri, Sora o lasă pe micuța Maria în grija
socrilor și intră în jocurile tinerilor de vârsta ei, alături de Dumitru, care o privește cu mândrie. Aflându-
se la începutul căsniciei, Dumitru nu crede nicio secundă că Sora ar putea fi capabilă să îl însele, mai
ales că aceasta demonstra fidelitatea față de soțul ei în văzul tuturor. De altfel, Sora nu avea ochi pentru
un alt bărbat, conștientizând că Dumitru nu o va dezamăgi niciodată. Până la împlinirea vârstei de trei
ani a Măriuței, naratorul nu mai oferă detalii asupra vieții de familie a Sorei și a lui Dumitru, ceea ce
înseamnă că cei trei duc o viață liniștită, iar Sora pare că a uitat de obsesia sa pentru Gheorghe. Măriuța
fiind sursa de fericire a Sorei.

În același timp, în casă familiei Pruncu, moartea tatălui lui Dumitru stârnește spaima sătenilor,
accentuată de auzul sunetului ciudat al clopotului, prevestitor al morții. Toate aceste zvonuri nu o
afectează pe Sora, care trăise deja blestemul bătrânului Moise de a nu-l avea aproape pe bărbatul pe care
îl iubea. Femeile din sat discută ultimele evenimente care au avut loc în sat, printre care și îmbolnăvirea
copiilor de o maladie a cărui remediu nu fusese încă descoperit. Convingerea sătenilor, dominată de o
mentalitate învechită și plină de superstiții era că principalul vinovat pentru îmbolnăvirea culturilor și a
copiilor era tot Moise, care, prin spiritul său malefic, încearcă să le răpească oamenilor sufletele dragi.

Îndurerată de moartea socrului, Sora nu ia în seamă veștile care ar putea să o afecteze și pe fiica
sa și trăiește cu gândul la Gheorghe Mărginean, interesându-se de soarta sa. În timp ce boala se
răspândește cu repeziciune asupra copiilor din sat, în familia Mărginean este motiv de bucurie, pentru că
Gheorghe si-a ispășit pedeapsa și se reîntoarce acasă. Detaliile pe care naratorul le oferă asupra
schimbărilor pe care le suferă Gheorghe vor avea o mare importanță în reluarea legăturii sale cu Sora și
implicit, în distrugerea căsniciei cu Dumitru Pruncu. Până la momentul revederii, femeile din sat
anticipează momentul reîntâlnirii, în timp ce Sora primește primele semne ale îmbolnăvirii fiicei sale “O
afla pe Măriuța culcată în pat și bine acoperită, ardea ca focul”81 Fericirea Sorei se curmă într-o secundă,
însă refuză să creadă că Măriuța suferă de o boală incurabilă și se înspăimânta la gândul că ar putea să o
piardă. Forța neiertătoare a bolii nu o cruță pe Maria, care moare la scurt timp după instalarea bolii.

81
Ion, Agârbiceanu, Strigoiul, ed. Minerva, București, 1985, p.552
54
Acesta reprezintă cu adevărat momentul de răscruce al vieții Sorei, cazând într-o stare de depresie din
care nu va mai putea ieși curând.

Cele patru săptămâni în care Sora refuză să se ridice din pat reprezintă o perioadă chinuitoare
pentru Dumitru, care, răpus de suferința pierderii fetiței, se simte neputincios în a-și ajuta soția să
depășească aceasta cumpănă. Maria, mama Sorei, este afectată la rândul său de moartea nepoatei sale,
însă adoptă aceeași atitudine absurdă, condamnând-o pe fetiță pentru înfățișarea sa:” Poate-i mai bine că
a murit, așa urâțică cum era”82

Adevăratul sentiment matern ia naștere în momentul în care Sora încearcă din răsputeri să
găsească o soluție pentru a-și salva fetița, rugându-se zile în sir ca Maria să-i rămână alături. Moartea
fetiței este raportată la momentul morții lui Vasile Mărginean, care lasă în sufletul Sorei o altfel de durere,
aceea a destrămării relației dintre ea și Gheorghe. Susținerea pe care Gheorghe i-o acordă nu umple golul
pe care l-a lăsat Măriuța, iar acest lucru o convinge din ce în ce mai mult că nu mai are niciun motiv să
trăiască. Toate trăirile care până atunci dădeau sens vieții sunt acum disprețuite de Sora, care trăiește
drama cumplită la câțiva ani după ce îl pierde pe Gheorghe, primul și singurul bărbat pe care l-a iubit cu
adevărat. Nașterea Măriuței reprezentase pentru Sora un motiv de a o lua de la capăt, de a vedea viața cu
alți ochi și de a se responsabiliza, iar moartea acesteia o doboară, acumulând într-o perioadă scurtă o
mulțime de gânduri negative care în final o vor distruge.

Comportamentul său introvertit îi accentuează suferința, pe care nu dorește să o împărtășească și

pe care o amplifică prin interacțiunea cu alte femei din sat, pe care le condamna pentru încercarea acestora
de a-și uita necazul. După o perioadă lungă de izolare, Sora începe să participe la treburile gospodărești
și intră în discuție cu oameni care o sfătuiesc să depășească momentul, însă Sora nu accepta ideea de a
rămâne însărcinată pentru a doua oară. Părintele spiritual al Sorei și al lui Dumitru scoate la iveală
percepțiile Sorei asupra ideii de a deveni din nou mamă, pe care aceasta nu avusese curajul să o exprime
în fața familiei. Reacția de a nu-și mai dori un alt copil este oarecum firească, având în vedere soarta
crudă pe care a avut-o fiica sa, precum și relația din ce în ce mai distantă dintre Sora și Dumitru. Instinctul
de mamă este prezent și în cazul Mariei, care simte că fiica sa este total schimbată și că nu mai este
capabilă să ia deciziile potrivite, renunțând chiar și la rugăciunile în puterea cărora se încredea în trecut.

Refuzul Sorei de a mai merge la biserică sau la mormântul fiicei sale avea o motivație în
raționamentul fetei: Măriuța era încă vie în gândurile sale, iar Sora își dorea să păstreze în suflet imaginea

82
Ion, Agârbiceanu, Strigoiul, ed. Minerva, București, 1985, p. 562
55
copilei din timpul vieții, legându-se de orice amănunt care îi poate alina suferința. În cadrul slujbei de
înmormântare, durerea o copleșește pe Sora, care nu mai este capabilă să distingă chipurile celor care au
venit să-i fie alături. Intra-un moment de luciditate, tânăra își amintește că printre numeroasele fețe din
biserică se afla și cea a lui Gheorghe Mărginean, neînțelegând cum l-a putut trece cu vederea. Susținerea
tânărului proaspăt întors în viața Sorei o înduioșează, mai ales că atitudinea acestuia nu este deloc
indiferentă: “ de la o vreme nu-l mai văzu pe Gheorghe, ci numai lacrămile lui, încremenite în gene,
luminate de razele soarelui”83

Din momentul în care Gheorghe reapare în viața Sorei, se produce o altă transformare a
comportamentului acesteia, însă va purta în continuare în suflet obsesia pentru Măriuța: “Tot ce durase
ea cu mintea, căzuse la fund încă la moartea copilei, de aceea o pătrunsese pustiul acela de gheață. Nu
mai avea niciun răzim și viața ei nu mai avea niciun rost fără copilă.84” Mistuită de durere, Sora încă mai
are capacitatea de a-și pune ordine în gânduri și pare că își stabilește prioritățile. Iubirea lui Dumitru este
în zadar, odată cu apariția lui Gheorghe, care schimbă total judecățile Sorei. Aceasta realizează că l-a
judecat prea aspru pe bărbatul care si-a ucis tatăl dintr-o imprudență și regreta că nu a avut răbdarea și
înțelepciunea de a-l aștepta. Pentru prima data după moartea fetiței, Sora își îndreaptă atenția către alte
lucruri, simțindu-se vinovată că nu i-a oferit susținerea pe care Gheorghe o merita la proces, așa cum
bărbatul i-a oferit-o la rândul sau în cele mai grele momente.

Conștientă că este deja măritată cu Dumitru, Sora nu se poate abține în a se gândi ce s-ar întâmpla
dacă ar fi din nou tânără, cum ar acționa și, cel mai important, dacă s-ar fi căsătorit sau nu cu Gheorghe
Mărginean. La această întrebare sufletul și mintea sunt puse în contradictoriu, însă are demnitatea de a
nu-și calca pe orgoliu și de a nu-i răni sentimentele lui Dumitru. Amăgindu-se, tânăra se alimentează cu
gândul că fericirea lui Gheorghe i-ar aduce mulțumire, chiar dacă acesta s-ar împlini lângă o altă femeie.
În fata celorlalți, Sora afișează indiferență în ceea ce îl privește pe Gheorghe, iar Dumitru, naiv din fire,
nu simte pericolul care îl amenință la orice pas și continuă să pună neliniștea soției sale pe seama morții
Măriuței.

Gândurile care treceau prin mintea Sorei sunt legate din ce în ce mai mult de dorința de apropiere
față de Gheorghe, pe care încearcă să o stăpânească până la revederea celor doi. Prima discuție purtată
după atâția ani de liniște pare una lipsită de încărcătură emoțională, care abordează necazurile ce s-au
abătut asupra Sorei. Legătura dintre Gheorghe și Sora se restabilește într-un mod inconștient: bărbatul îi

83
Ion, Agârbiceanu, Strigoiul, Ed. Minerva, București, 1985, p. 573
84
Ibidem, p. 574
56
urmărește pașii ca și cum Dumitru nu ar exista, iar Sora este atentă la mișcările lui Gheorghe, prefigurând
un viitor care i s-ar putea potrivi.

Încercarea fetei de a păstra secretul sentimentelor pe care încă le mai simte pentru Gheorghe este
învinsă de entuziasmul revederii. Într-un moment de imprudență, Sora deschide subiectul privitor la
Gheorghe chiar cu soacra sa, în timp ce Dumitru asistă la întreaga discuție, simțind o gelozie pe care nu
o manifestă. Schimbarea în bine care se produce la Sora îi bucură pe cei din familia Pruncu. Tânăra
începe să semene din ce în ce mai mult cu copila pe care Dumitru Pruncu o cunoscuse la șezătoare,
agreabilă și plină de viață. Naivitatea celor din familia Pruncu îi determină să creadă că schimbarea Sorei
se datorează slujbelor la care participă, însă adevăratul motiv stă chiar în ochii lor.

Gândul la Gheorghe îi dădea putere de muncă și acea sclipire în ochi pe care nu o mai avusese
de când era în casa familiei Corbu, iar interesul pentru Gheorghe creștea pe zi ce trecea. De aceasta dată,
Sora nu mai simte acea temere de a nu se face de rușine în comunitate, intrând în vorbă fără niciun
menajament cu oricine ar putea să-i ofere informații despre viața bărbatului. Întâlnirile dintre Sora și
Gheorghe devin din ce în ce mai dese, iar acest lucru favorizează apropierea dintre cei doi. Bărbatul este
cel care o pune pe gânduri pe Sora prin hotărârea de care dă dovadă, în timp ce Gheorghe observă
schimbările care s-au produs în absența sa și simte că fata încă îi mai împărtășește sentimentele.

Discuțiile care au loc sunt diferite de cele purtate în cadrul șezătorii, semn că ambii parteneri s-
au maturizat, au obiective clare și nu mai sunt dispuși să se lase influențați de ceilalți. Maria Corbu
observă transformarea fetei, la fel cum sătenii au toate motivele să-i bănuiască pe cei doi că ar avea o
relație. Mama Sorei este cea care îi deschide ochii, atenționând-o cu privire la riscurile unei decizii
pripite: “Tu ai fost întotdeauna că un pârâu de munte. Ai fost că și moartă după copilă, iar acum ți-ai ieșit
cu totul din țățâni”85 Simptomele reîndrăgostirii sunt evidente, însă Sora nu are capacitatea de a accepta
situația și se eschivează, în timp ce pentru Dumitru Pruncu devine din ce în ce mai vizibil că soția sa este
atrasă de Gheorghe. Încercarea Sorei de a rupe legăturile cu acest bărbat eșuează, asumându-și riscul de
a-l pierde pe Dumitru. În sfârșit, Sora trăiește o iubire pasională cu omul pe care și l-a dorit dintotdeauna
și rămâne nepăsătoare în fața suferinței celor din jur.

Visul pe care îl trăiește alături de Gheorghe se transformă într-un coșmar atunci când realizează
că ar putea rămâne însărcinată în urma infidelității sale, dar încearcă să-și găsească liniștea prin taina
spovedaniei. Căsătoria lui Gheorghe cu Ana Muja o face pe Sora să îl aprecieze mai mult pe Dumitru,

85
Ion, Agârbiceanu, Strigoiul, Ed. Minerva, București, 1985, p.586
57
iar sarcina de care se temea nu mai este motiv de îngrijorare, pentru că soțul sau o protejează, așa cum
proceda dintotdeauna. În momentul nașterii, Sora se bucură că băiețelul îi seamănă și simte același
entuziasm pe care l-a trăit și la nașterea Măriuței. Pe de alta parte, Maria Corbu este bucuroasă că nepotul
nu-i mai seamănă lui Dumitru, iar viața acestora se desfășoară în tihnă până când Ioniță, fiul Sorei
împlinește doisprezece ani. Înaintarea în vârstă a copilului scoate la iveală trăsăturile lui Gheorghe
Mărginean, tatăl copilului. În toți acești ani, atât familia Pruncu, cât și Gheorghe au trăit în minciuna”
Dacă te uitai mai bine, erau unele trăsături în fizionomia copilului care ți-l aduceau în gând pe Gheorghe
cel de azi”86

În tot acest timp, Sora mai născuse alți patru copii, însă Ioniță era preferatul lui Dumitru, care nu
își dădea seama că există o asemănare între fiul său și Gheorghe. Obsesia Sorei de a ține ascuns faptul că
Ioniță este rodul infidelității îi dă motive Mariei să o bănuiască, mai ales că aceasta este prima care
observă similitudini fizice și de comportament între cei doi, cercetându-l pe Ioniță cu fiecare ocazie.
Dominată de regret, Sorei nu-i mai rămâne decât să-și ceară iertare în fața lui Dumnezeu și sa spere că
nimic nu îi va mai tulbura liniștea pe care o câștigase cu greu.

Obiceiul de a merge la moara de pe Mureș îi surprinde pe Dumitru și Ioniță împreună, însă

întâmplarea face că Gheorghe să fie prezent la moară, neliniștindu-l pe Dumitru. Comportamentul lui
Ioniță se aseamănă foarte mult cu cel al lui Gheorghe de dinainte de a fi întemnițat. Copilul este
nerăbdător și curios, însă Dumitru îl ponderează. Surprins de nenumărate ori cu ochii ațintiți spre copil,
Gheorghe simbolizează chemarea sângelui. Inconștiența copilului îl încurajează să intre în apele
învolburate în care sfârșește fulgerător, sub ochii neputincioși ai lui Dumitru și ai tatălui său natural.
Instinctul patern îl îndeamnă pe Gheorghe să sară în apă pentru a-l salva, însă acesta sfârșește în același
mod.

În concluzie, Sora este tânăra neinițiată, care își dorește să se căsătorească din dorința de a nu
rămâne “fată bătrână”, întemeindu-și o familie cu un bărbat pe care nu îl iubește. Schimbările care se
produc după ce aceasta devine mamă nu o maturizează, perseverând în greșeală și distrugând destinele
celor din jur. Din punct de vedere psihologic, Sora este corespondentul lui Vasile peste timp, din
perspectiva comportamentului său ciudat și a mentalității dominate de canoanele comunității. Totodată,
este de remarcat faptul că Sora refuză să preia modelul mamei sale, acționând conform propriilor
percepții, iar acest lucru o va conduce spre autodistrugere. În ceea ce privește morțile celor doi copii,
Agârbiceanu le ilustrează sub forma unor pedepse pe care le primesc toți cei care se abat de la norme. În

86
Ion, Agârbiceanu, Strigoiul, ed. Minerva, București, 1985, p. 626
58
prima instanță, Măriuța este răpusă de o boală fără leac fiind privită că o urmare întârziată a deciziei
Sorei de a se căsători cu Dumitru din disperare, în timp ce Ioniță este condamnat la moarte pentru că este
rodul infidelității.

59
 Concluzii

Cercetarea de față a avut ca scop analiza intențiilor și a efectelor pe care le generează operele lui
Ion Agârbiceanu, considerând că romanul ales este cel mai potrivit pentru a exprima lupta care se poartă
între suflet și minte în cazul personajelor care trăiesc deja într-o comunitate cu orizonturi restrânse. Scris
înainte de anul 1944, romanul prezintă în mod obiectiv monografia unui sat din zona Ardealului, însă
intențiile autorului nu se rezumă la această descriere clișeizată a tradițiilor, ci merge mai departe, către
un domeniu care stârnește interesul. În lipsă oricărui studiu în domeniul psihologiei umane, Agârbiceanu
reușește să creeze portrete inedite, care să exprime frustrările unei generații dominate de mentalitățile
strămoșilor. Modalitatea prin care autorul acordă importanță unor oameni simpli este de apreciat, pentru
că acesta încearcă de fiecare dată să compenseze defectele personajelor cu însușiri care le asigură o
poziție favorabilă.

Înclinația spre moralitate a lui Agârbiceanu este ușor de observat prin modelele prin care acesta
le oferă, adoptând un stil diplomat, prin care nu lasă impresia că își insultă personajele. Tentația de a
apela deseori la spațiul fantastic este regăsită sub forma unor elemente care să susțină caracterul folcloric
al romanului , pentru care Agârbiceanu dezvoltă o pasiune. Analizând aspectele biografiei autorului, am
dobândit o perspectivă mai clară asupra temelor descrise în roman, deoarece numeroase aspecte
reprezintă rezultatul rememorării vieții trăite într-un sat asemănător celui în care își trăiesc existența
personajele din “Strigoiul”.

Romanul spune povestea unei comunități prin intermediul vocilor câtorva personaje, ale căror
destine sunt urmărite în detaliu. Atenția autorului este îndreptată către insuflarea valorilor care stau la
baza funcționării unei societăți și a bunăstării spirituale. Începutul romanului oferă o imagine sumbră a
locului, frumusețile satului Broșteni fiind umbrite de ambiția nejustificată a oamenilor de a stăpâni averi.
Moise, personajul principal al romanului, duce o viață agitată, moștenind aceasta dorință necumpătată de
avere de la tatăl sau. În timpul vieții, bătrânul dirijează viețile copiilor săi și îi obligă să ia decizii pe care
nu și le doresc, pentru a le asigura acestora zestrea care se dovedește inutilă.

Moartea lui Moise oferă o imagine detaliată a chinurilor prin care trece ca urmare a faptelor
regretabile pe care le-a săvârșit de-a lungul vieții. Cu ultimele puteri, “strigoiul” își obligă fiul să jure că
nu va permite căsătoria nepotului său cu Sora, dând naștere unor intrigi cu efect îndelungat. Constrâns
60
de temeri și frământări, Vasile Mărginean acceptă să-i fie complice lui Moise la distrugerea destinelor
celor doi tineri, ale căror vieți sunt îngrădite de privirile malițioase ale comunității.

Romanul este structurat în două parți a căror delimitare sugerează atât schimbările apărute în
timp, cât și transformările pe care le suferă personajele ca urmare a acumulării unor experiențe
covârșitoare. Portretul pe care Agârbiceanu îl creează în ceea ce privește viața la sat este unul echilibrat,
pentru că acesta cuprinde atât aspecte pozitive, ce țin de frumusețea tradițiilor din zonă, dar și aspecte
negative, referitoare la necesitățile omului simplu care nu are posibilitatea de a-și ușura munca. Cu toate
acestea, autorul demonstrează o înclinație către spațiul rural, în detrimentul urbanului, pe care îl
desconsideră pentru alegerea de a renunța la tradiție. În același timp, această viziune este susținută de
contextul politic al vremii, care îl obligă să facă schimbări radicale în viața personală. Din acest punct de
vedere, “Strigoiul” are o tentă sămănătoristă, cuprinzând elemente care marchează dorința sa de
întoarcere la origini și lupta pentru păstrarea tradiției, precum și numeroase momente în care personajele
acționează instinctual, scoțând la iveală temperamentele generațiilor anterioare.

Printre temele pe care le abordează, iubirea are un rol important, mai ales dacă aceasta întâmpină
impedimente. În roman, iubirea ia naștere într-un cadru tradițional, la șezătoare, însă povestea de dragoste
ia o întorsătură neașteptată, ca urmare a intervențiilor acestor “strigoi” ai satului. În aceeași măsură,
vinovați de eșecul în dragoste sunt protagoniștii poveștii, Sora și Gheorghe, pe care Agârbiceanu îi
analizează îndeaproape, realizând portrete psihologice cuprinzătoare. Susținând principiul eredității,
autorul cercetează sistematic fiecare membru al familiilor participante la acțiune, reușind să scoată în
evidență asemănări comportamentale. Acesta este martor la procesul de creștere și maturizare al tinerilor
și observă fiecare schimbare apărută în timp, concentrându-se pe zbuciumul lăuntric care le degradează
existența.

Pentru Agârbiceanu, limbajul are un rol esențial în comunicarea interumană, la fel cum gesturile
și privirile exprimă mai mult decât cuvintele. Principalele trăsături ale personajelor derivă tocmai din
această putere a cuvintelor de a dezvălui ceea ce omul nu este capabil să își asume, însă acestea scapă de
judecățile aspre ale moralistului. În comparație cu Slavici, Agârbiceanu are capacitatea de a transmite
dezaprobare fără a se pronunța în acest sens, lăsând impresia că judecata să coincide cu cea a destinului,
oferind nenumărate șanse personajelor sale de a se îndrepta. Romanul pornește de la premiza ca o abatere
de la norme este urmată instinctiv de altele, devenind din ce în ce mai însemnate. La prima vedere,
acțiunea pare ușor de descifrat, oferind impresia că viața oamenilor de la sat nu are nimic în comun cu
filosofia urbană.

61
 Agârbiceanu oferă un aer modern operei sale, demonstrând că țăranii poartă lupte care înglobează
frământări ce merită un studiu amănunțit. Susținător al credinței, cultivă forța unor taine precum
spovedania sau botezul ca metodă de eliberare a conștiinței, însă consideră că iertarea păcatelor nu este
de ajuns pentru ca personajele sale să fie absolvite de vină. Din acest motiv, pedepsele pe care
Agârbiceanu le aplică protagoniștilor reprezintă modalități de conștientizare și asumare a greșelilor din
timpul vieții, care nu au întotdeauna efectul așteptat. Pentru Sora, experiențele nefaste prin care trece nu
reprezintă lecții de viață, perseverând în greșeală chiar și după moartea primului său copil, în timp ce
Gheorghe își asumă pedeapsa cu închisoarea și încearcă să privească spre un nou început.

Un alt element important al romanului care susține inclinația către modernitate este legat de
inserarea numeroaselor aspecte de psihologie a cuplului. Acestea reliefează comportamente ciudate, care
iau naștere din pasiuni și obsesii fără sfârșit. Căsătoria este întemeiată pe principii greșite, la care
contribuie în egală măsură și părinții acestora, încurajându-i pe tinerii lipsiți de experiență să facă acest
pas pentru “a intra în rândul lumii”. Neconștientizând gravitatea faptelor, personajele lui Agârbiceanu
intră în jocuri periculoase cărora nu le mai pot ține piept și se lamentează, așteptând ca timpul să rezolve
toate problemele. Mai mult decât atât, inconștiența duce până a da naștere unor copii pe care nu și-i
doresc și de care nu se pot îngriji, aceștia fiind victimele unor vieți dezordonate, lipsite de idealuri.

Cristian Popescu îi atribuie lui Agârbiceanu câteva trăsături, evidențiind calitățile sale de
prozator: “ Agârbiceanu reprezintă, că scriitor, o experiență unică în literatura noastră. Prozator prin
experiență, el se apleacă cu predilecție asupra mediului rustic, și poate această orientare a determinat
critica contemporană să-l considere sămănătorist. El urmărește o dramă psihologică, iar importanța
cadrului social în care se dezvoltă tinde către o diminuare cât mai accentuată, deși, în ultima analiză,
elementele de compoziție îi aparțin.”

Concluzionând, personajele lui Agârbiceanu sunt deseori surprinse între libertate și constrângere,
ceea ce face ca romanul său să fie un izvor de cunoaștere a psihologiei umane, în care viața personală a
autorului își lasă puternic amprenta.

62
 BIBLIOGRAFIE

1. Agârbiceanu, Ion, Strigoiul, București, ed. Minerva, 1985, 715 p.

2. Agârbiceanu, Ion, Amintirile, Tiparul Cartea românească, 1940
3. Antonescu, Bogdan Remus, Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești, 2009,
729 p.
4. Burada, T. Teodor, Datinile poporului român la înormântări, Tipografia Națională,
București,2006
5. Jung, Carl Gustav, Psihologie individuală și socială, Editura Anima, București, 1994
6. Jung, Carl Gustav, Tipuri psihologice, ed. Humanitas, București,1997
7. Jung, Carl Gustav, Arhetipurile și inconștientul colectiv, Editura Trei, București, 2003
8. Mitrofan, Nicolae, Elemente de psihologia cuplului , Ed. Casa de Editură și Presă “Șansa”,
București, 1994
9. Popa, Mircea, Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu, București, ed. Minerva, 1982
10. Regman, Cornel, Agârbiceanu și demonii, București, Ed. Paralela 45, 2001
11. Simion, Florea Marian, Nunta la români, Editura Seculum vizual, 866 p.
12. Zorin, Constantin, Păcatele părinților și bolile copiilor, Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2007
13. Dicționarul general al literaturii române, vol I, A-B
14. Dicționarul scriitorilor români, A-C

63