Constantin Ioana-Claudia

Grupa 3, seria I

Ironia în literatură
Semnificații ale ironiei în cadrul discursului literar

1. Preliminarii
Lucrarea de față iși propune să analizeze complexitatea ironiei în cadrul unor texte
literare, considerând că în acest fel vom putea lua in discuție o tipologie mai diversificată a
ironiei, luând în calcul faptul că scriitorii sunt printre cei mai capabili și îndreptățiți să
folosească registre stilistice variate. Utilizarea ironiei în cuprinsul textului implică unele
schimbări în raport cu ironia verbală : în timp ce în cadrul verbal ironia poate fi ușor detectată
cu ajutorul unor indici nonlingvistici, în cazul textelor literare ironia este mai greu de
identificat, autorul nedorind ca acest procedeu sa fie evident.

Pentru a ilustra aceste aspecte, am ales o serie de fragmente din operele lui I.L. Caragiale,
Ion Creangă și Marin Preda ( „Duminica Tomii”; „Moromeții” ; „Soacra cu trei nurori” ),
considerând că aceștia ilustrează cel mai bine conceptul de ironie în literatura română.

1.2 Cadrul teoretic

Ironia este definită ca fiind „figura de gândire constând dintr-o expresie simulată, prin
intermediul căreia se formulează cu seriozitate un conținut comic, uneori burlesc, opus față
de ceea ce se afirmă aparent în enunț. Funcția ironiei, figură apropiată de eufemism, este de a
introduce în mod disimulat o apreciere negativă, disprețuitoare ori persiflantă la adresa unui
eveniment sau a unei persoane; când ironia devine insultătoare ori violentă, poartă numele de
sarcasm” ( DSL, 1997:262) sau „vorbă, frază, expresie, afirmație care conține o ușoară
batjocură la adresa cuiva sau a ceva , folosind de obicei semnificații opuse sensului lor
obisnuit.” (DEX, 2012: 525)

Ne vom opri asupra teoriei ecoului, propusă de Dan Sperber și Deidre Wilson ( 1981, 1992)
care au realizat o formulare nouă a ironiei : ironia ca mențiune în ecou (1978/1981). Această
teorie a fost luată în discuție de către Elena Negrea : „Fără îndoială, cel mai cunoscut model
de explicare a naturii ironiei verbale este cel propus de Sperber și Wilson(1978, 1981, 1986,
Wilson & Sperber, 1992/2007 ) în care acest fenomen este considerat drept formă specială
de mențiune în ecou a limbajului, prin intermediul căreia locutorul face aluzie la o propoziție
atribuită altcuiva pentru a face vizibil faptul că o dezaprobă. ( Sperber&Wilson , 1981)

Sperber și Wilson sunt de părere că termenii tradiției raționaliste care îi aparține lui Grice nu
poate fi pusă în aplicare pentru a caracteriza ironia verbală , deoarece, în unele situații,
dezacordul dintre semnificația literală a enunțului și cea ironică nu mai este la fel de clar.
Aportul cel mai semnificativ în studierea ironiei aparține lingviștilor Sperber și Wilson , care
propun această teorie de descriere a ironiei, importantă atât din perspectiva originală pe care
o propune, cât și prin efectul stimulativ pe care l-a avut asupra celor care, ulterior, au dat
naștere unor cercetări asupra ironiei. Majoritatea celor care au studiat ironia în ultimii 20-30
de ani au făcut trimitere la teoria realizată de cei doi lingviști, adoptând diferite atitudini:
dezaprobare, admitere, aducând un aport pentru perfecționarea acesteia. Demersul celor doi
debutează cu câteva concepte-cheie, cum este cel de „mențiune”sau perechea „uz
descriptiv/uz interpretativ”. Cei doi analizează nivelurile de funcționare ale limbajului,
demonstrând că, în general, limbajul este folosit pentru a ilustra realitatea , situație în care se
poate vorbi despre uzul descriptiv al limbajului, dar și pentru a se referi la sine, aspect care
poartă denumirea de uz interpretativ. Referindu-ne la elementul menționare , conceptul
provine din logica formală și face referire la reluarea unui enunț spus anterior.

În cazul cadrului formal , menționarea este indicată în mod explicit, în timp ce în limbajul
uzual indicarea sursei menționării este, de cele mai multe ori, omisă, deoarece se consideră
că receptorul identifică sursa menționată sub forma unei convenții : nu este exprimat formal,
dar este subînteles și admis ca atare.

Cu toate acestea, ironia este considerată o formă de menționare specifică vorbirii uzuale, din
perspectiva celor doi. Totodată, enunțurile de tip mențiune au o mai mare importanță in a
transmite atitudini ori stări emoționale ale vorbitorului decât în a transmite informații. În
cazul ironiei, atitudinea vorbitorului este de dezaprobare față de un enunț. Din perspectiva
celor doi, procedura de menționare vizează conținuturi prepoziționale, inclusiv ale
credințelor pe care victima ironiei le-a exprimat la un moment dat. Rolul celor doi lingviști
în cercetarea ironiei este major, emițând teoria conform căreia ironia este considerată drept o
manifestare lingvistică uzuală, prin nimic atipică în raport cu alte enunțări.
2. Exemplificări

În continuare vom analiza fragmente menite sa evidențieze semnificații ale ironiei în cadrul
discursului literar, folosindu-ne de corpusul de texte menționat la începutul lucrării.

a) – Știi ce? zic; tu du-te fără frică, să-ți scoți măseaua; eu rămân aci; până te-ntorci, îți
scriu eu o cronică... Ai vreun subiect anume, or pot scrie despre ce mi-o da pân gând?
– Ba, chip, aveam un subiect...
– Despre ce?
– Despre credință și știință... cum adică știința distruge credința și nu o poate înlocui. Știi, á
propos de sărbători...
– Ceva nou de tot... Am înțeles, zic; du-te și n-ai grije; aibi curaj!... cu metodele moderne...

b) Aci, sunt întrerupt; iată confratele Tomița; se-ntoarce radios de la dentist... cu o măsea în
mână.
– Triumf! trăiască știința modernă!
Încordat asupra lucrului meu, țip:
– Nu mă-ntrerupe, Tomițo!
Și urmez a scrie mai departe încheierea:
"...Mi-ați luat cu știința voastră măseaua!... ce mi-ați dat în schimb?... redați-mi
măseaua!... îmi trebuie!..."
(I.L Caragiale- Duminica Tomii)

Naratorului, aflat într-o vizită de curtoazie la „amicul Tomiță” i se cere ajutorul: să scrie o
cronică despre ceva nou, mai exact, despre relația dintre știință și credință, până când amicul
său se va întoarce de la dentist, unde merge pentru a scăpa de o durere de măsea care nu îi
dădea pace. Subiectul cronicii pe care îl alege amicul său nu este întâmplator, ci are o
încărcătură ironică , făcându-se aluzie la temele la modă, căutate mereu de ziariști, dar care nu
întodeauna sunt în legatură cu gradul de emancipare al societății.

Prezentându-i într-o perspectivă ridicolă pe acești oameni care trăiesc sub auspiciile
lăcomiei, autorul nu indică faptul că sunt, în fond, niște necredincioși, ci, prin intermediul
ironiei, ne arată că sunt departe de a fi niște credincioși adevărați, că pot fi percepuți chiar ca
opusul a ceea ce înseamnă credincios, adică sunt niște păcătoși ce merită a fi condamnați
tocmai pentru că fac eforturi pentru a-și păstra imaginea nepătată. Într-o astfel de situație,
ironia devine cu adevărat o armă cu ajutorul căreia se demască ipocrizia. De asemenea, o
constantă a ironiei caragialiene este enunțarea în ecou a unor păreri încetățenite vizavi de
anumite persoane, îndeosebi, dar și față de aspecte ale societății.
 c) - Ce mai faci, Moromete? Ai terminat, mă, de sapă? Iată că se ivise totuşi cineva.
Moromete ridică fruntea şi îl văzu pe jfecinul său din spatele casei apropiindu-se de
podişcă. Se uită numat o dată la el, apoi începu să se uite în altă parte; se vedea că nu o
astfel de apariţie aştepta. „...Pe mă-ta şi pe tine, chiorule!" şopti atunci Moromete pentru
el însuşi, ca şi când până atunci ar mai fi înjurat pe cineva în gând 7 şi acum îl îngloba şi
pe vecin, fiindcă tot apăruse; după care răspunsese foarte binevoitor: - Da, am terminat...
Tu mai ai, mă, Bălosule? — Am- terminat şi eu. Mai aveam un petic dincoace în
Pământuri, mi l-au săpat ai lui Ţugurlan... Ce faci, Moromete, te-ai mai gândit? îmi dai
salcâmu ăla? Moromete se uită ţintă la vecinul său înţelegând pentru ce ieşise el la drum
şi nu răspunse la întrebare. „Da, am discutat odată să-ţi vând un salcâm! Poate am să ţi-l
vând... poate n-o să ţi-l vând... De ce trebuie să ne grăbim aşa!?" părea el să-i spună. -
Dar Victor al tău... El nu mai iese la sapă, Bălosule? Sau de când este voiajor nu-l mai
aranjează? zise Moromete. Adică... admitem cazul că fiind ocupat... mai adăugă el.
(Marin Preda-Moromeții)

Folosind ironia ca mod de a-și exprima siguranța, Ilie Moromete are o atitudine neașteptată,
liniștea sa și capacitatea de a se amuza chiar și în cele mai tensionate momente reprezentând o
armă de intimidare a interlocutorului. Acest mod de a-i desconsidera pe cei care îi aduc
afronturi este folosit mai ales atunci când simte că cei din jur nu îi înțeleg faptele și, mai cu
seamă, motivațiile care se află în spatele respectivelor fapte. Agasat de vecinul său, Tudor
Bălosu, Ilie Moromete ironizează pretențiile de urbanism ale fiului acestuia, Victor Bălosu,
folosind o construcție ironică cu ajutorul căreia surprinde defectele întregii comunității din
acea vreme.

d) După ce-au mâncat ș-au băut bine, le-au venit a cânta, ca rusului din gura gârliciului:
Soacră, soacră, poamă acră,
De te-ai coace cât te-ai coace,
Dulce tot nu te-i mai face;
De te-ai coace toată toamna,
Ești mai acră decât coarna;
De te-ai coace-un an ș-o vară,
Tot ești acră și amară;
Ieși afară ca o pară;
Intri-n casă ca o coasă;
Șezi în unghi ca un junghi.
Ș-au mâncat, ș-au băut, ș-au cântat până au adormit cu toatele pe loc.
 (Ion Creangă- Soacra cu trei nurori )
În ceea ce-l privește pe Ion Creangă, acesta n-a fost un ironist în adevăratul sens al cuvântului,
ironia sa nefiind una definitorie, așa cum se întâmplă în cazul lui Caragiale. Ironia lui Creangă
apare sporadic și, de regulă, funcționează ca un mijloc de realizare a comicului alături de alte
mijloace folosite cu scopul atingerii acestui obiectiv. Ironia acestei opere constă în faptul ca
vorbele spuse nu coincid cu ceea ce personajele simt cu adevărat,lupta ducându-se întâi de toate
pe teritoriul limbajului şi presupunând lovirea adversarului cu propriile-i arme. Victoria
aparţine celui care reuşeşte să-şi impună propria versiune, manipularea prin limbaj devenind
arma decisivă.

3.Concluzii

În urma lucrării pe care am realizat-o, se poate remarca faptul că ironia reprezintă una dintre
armele cele mai utile în ilustrarea și combaterea societății și a vremii, în special în cazul celor
trei autori pe care i-am propus. Analiza ironiei unui text, indiferent de natura acestuia presupune
existența unor instrumente de analiză bine definite, care să poată cuprinde întreg fenomenul
studiat. Folosirea ironiei în cadrul textului literar poate reprezenta o marcă a subiectivității
autorului, din moment ce cuprinde o implicare a acestuia, o atitudine pe care el și-o exprimă,
chiar dacă aceasta este transpusă în spațiul ficțional. Astfel, de regulă, cu ajutorul ironiei,
autorul se raportează critic la un aspect al realității, transmițând către cititor stări emoționale
precum indignarea, furia ori starea de frustrare.

BIBLIOGRAFIE

DSL= Bidu-Vrânceanu, Angela Cristina Călărașu, Liliana Ionescu Ruxăndoiu, Mihaela Mancaș,
Gabriela Pană Dindelegan, Dicționar de științe ale limbii, București, 1997,ed. Științifică;
DEX'12 Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, Academia Română,
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2012

Negrea, Elena, 2010, Pragmatica ironiei. Studiu asupra ironiei în presa scrisă românească, București,
Editura Tritonic

Sperber,Wilson, 1992/2007, Wilson &Sperber